The quarterly Net Pastor's Journal is produced by Dr. Roger Pascoe and The Institute for Biblical Preaching.
This is also available in the following languages English, French, Russian, Simplified Chinese, and Traditional Chinese.
Editia Toamnă 2011
Coordonat de
Dr. Roger Pascoe, Președinte,
The Institute for Biblical Preaching
(Institutul pentru Predicare Biblică)
Cambridge, Ontario, Canada
Aceasta este prima ediție trimestrială a Jurnalului Electronic pentru Păstori, fiecare ediție incluz‚nd una sau mai multe din următoarele teme: predicare, conducere bisericească, probleme pastorale din slujire, istoria bisericii, schițe de predici c‚t și articole devoționale pentru Óncurajarea dumneavoastră. Lucrarea acestui site este Ón mod special pentru păstori dar și pentru oamenii implicați Ón slujirea creștină
Scopul nostru este: „Consolidarea Bisericii Ón Predicarea Biblică și Lidership” sper‚nd că această publicație electronică va ajuta la Ómplinirea acestui scop Ón timp ce căutăm a Ónvăța, ajuta și Óncuraja oamenii din slujire din toate colțurile lumii, chiar și Ón părțile mărginașe.
Dumnezeu să vă binecuvinteze Ón slujirea dumneavoastră pentru El și fie ca aceste articole să fie o inspirație și motivare Ón proclamarea Cuv‚ntului lui Dumnezeu dar și Ón conducerea oamenilor lui Dumnezeu.
Dr. Roger PASCOE, Președintele Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, CANADA
Predicarea biblică este proclamarea publică a mesajului lui Dumnezeu, care este derivat din conținutul Sfintelor Scripturi. Predicarea biblică implică declararea unui mesaj din partea lui Dumnezeu, pentru un anumit public, Óntr-un anumit loc și Óntr-o anumită perioadă de timp, iar acest mesaj din Cuv‚ntul Domnului - Sfintele Scripturi – este explicat și aplicat ascultătorilor.
Este vital ca un asemenea mesaj să fi fost personalizat şi aplicat mai Ónt‚i Ón propria ta viaţă (ceea ce noi numim “predicarea Óntrupată”), astfel Ónc‚t ceea ce predici să fie exemplificat Óntr-un asemenea mod Ónc‚t publicul să poată vedea Ónaintea lor, prin persoana ta, exemplul mesajului trăit.
Predicarea biblică nu este o prelegere; nu este un discurs; nu este un monolog dramatic. Ea are o formă şi o funcţie proprie. “Un predicator nu este un autor care-și citește propriul manuscris, ci este o Voce, un Foc, un Crainic, Óndrăzneţ şi pasionat Ón slujirea sa sacră - un orator vorbind Ón numele şi prin puterea cerului. Sunt mai mulţi autori la amvon dec‚t predicatori.” 1
Există mai multe definiţii ale predicării biblice (numite uneori predicarea expozitivă), cum ar fi:
Stephen Olford: “Predicarea expozitivă este explicarea şi proclamarea textului Cuv‚ntului lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sf‚nt, prin păstrarea semnificației istorice, contextuale, gramaticale şi doctrinare a pasajului dat, cu scopul de a invoca un răspuns care să transforme prin Hristos.”2
Haddon Robinson: „Predicarea expozitivă este comunicarea unui concept biblic, derivat și transmis printr-un studiu istoric, gramatical şi literar a unui pasaj Ón propriul context, pe care Duhul Sf‚nt Ól aplică mai Ónt‚i personalității şi experienţei predicatorului, iar mai apoi prin acesta către ascultătorii săi.”3
John Stott: „Interpretul deschide mai Ónt‚i ceea ce pare a fi Ónchis, deslușește ce este neclar, dest‚lcește ce este Ónnodat și desface ce este bine ambalat ... Responsabilitatea noastră ca interpreți este de a deschide textul astfel Ónc‚t mesajul acestuia să fie clar, direct, precis, relevant, fără adăugire, omitere sau falsificare.”
J.I. Packer: „Ideea adevăratei predicări (expozitive) este că predicatorul trebuie să devină un purtător de cuv‚nt al textului, deschiz‚ndu-l și aplic‚ndu-l ca fiind un cuv‚nt de la Dumnezeu pentru ascultători, vorbind doar pentru ca textul să poată vorbi singur şi să fie auzit, formul‚nd fiecare punct al textului Óntr-o asemenea manieră Ónc‚t ascultătorii să poată discerne (vocea lui Dumnezeu).”
Am două definiţii - una scurtă şi una mai lungă:
Definitia mea scurtă: „propovăduieşte Cuv‚ntul” (2 Timotei 4:2).
Definitia mea lungă: „predicarea biblică este proclamarea Cuv‚ntului lui Dumnezeu, Ón puterea Duhului Sf‚nt ... care interpretează sensul său exact, explică Ón mod clar adevărul său, declară mesajul său cu autoritate, şi aplică semnificaţia sa Óntr-un mod practic (cu relevanţă pentru viaţa contemporană) ... cu scopul de a genera un răspuns spiritual de transformare al ascultătorilor.”
Toată predicarea trebuie să fie biblică. Acesta trebuie să fie derivată din şi, de fapt, să fie Cuv‚ntul lui Dumnezeu vorbit de predicator. Predicarea biblică este adevărul lui Dumnezeu transmis prin intermediul unui agent uman. Astfel, predicarea biblică necesită o privire de ansamblu a Óntregii Scripturi - care este inspirată de Duhul Sf‚nt şi, prin urmare, pe deplin demnă de Óncredere. Scriptura este cea mai Ónaltă autoritate pentru creştini Ón ceea ce credem şi trăim. Este, prin urmare, singura autoritate a noastră pentru predicare. Dacă nu reuşim să predicăm Scripturile, atunci propovăduirea noastră nu este altceva dec‚t filozofie.
Există două abordări pentru predicare - predicarea biblică (sau, expozitivă) şi predicarea tematică. Œn predicarea tematică predicatorul alege mai Ónt‚i tema despre care va predica, dezvolt‚nd mesajul cu ajutorul diferitelor pasaje relevante. Pericolele predicării tematice sunt că: (1) această metodă de predicare poate fi confuză pentru public și greu de urmărit deoarece, de obicei sunt menționate o varietate de texte, şi (2) pot fi uneori Ónşelătoare, Ón special Ón cazul Ón care textele sunt scoase din context (fapt care se este Ónt‚mplă adesea). Dar, predica tematică poate fi benefică, deoarece oferă posibilitatea de a prezenta un spectru larg de predare scripturistică pe un subiect dat. Cu alte cuvinte, aceasta poate fi o prezentare sistematică a unui subiect biblic.
Predicarea biblică, pe de altă parte, Óncepe cu textul, din care predicatorul stabilește subiectul. Œn acest caz, predicatorul este călăuzit Ón primul r‚nd de de text , iar apoi de subiectul care reiese din text, trat‚nd numai acest text şi subiectul acestuia Ón predica lui. Aceasta nu Ónseamnă că nu va face referire și la alte texte relevante. De multe ori folosim alte pasaje pentru a sprijini ceea ce spunem iar prin acest mod să demonstrăm unitatea Cuv‚ntului lui Dumnezeu. Deci, ambele abordări sunt valide, dar consider că abordarea noastră primară pentru predicare trebuie să Ónceapă cu Cuv‚ntul, iar dezvoltarea subiectului predicii să fie prin intermediul pasajului ales. Indiferent de abordarea pe care o alegeți, asiguraţi-vă că “predicați Cuv‚ntul!”
Deci, ce este predicare? Predicarea implică 4 lucruri:
1. Proclamare
2. Interpretare
3. Explicare
4. Aplicare
Œn următoarele ediții ale acestui jurnal, o să adresăm fiecare din aceste aspecte ale predicării. Dumnezeu să vă binecuvinteze Ón căutarea dumneavoastră de a-l glorifica pe El prin declararea adevărului lui Dumnezeu cu acuratețe și claritate pentru viața fiecăruia.
Dr. Roger PASCOE,
Președintele Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, CANADA
Un model este un exemplu – o persoană sau un lucru ce poate fi imitat. A fi un model dumnezeiesc a fost foarte important pentru apostolul Pavel. Nu numai că el Ónsuși a fost un exemplu prin propria sa viaţă, dar el ne Óndeamnă să fim, de asemenea, modele evlavioase Ón vieţile noastre. El prezintă lucrurile astfel:
ți pe inimă aceste lucruri; Óndeletnicește-te cu totul Ón ele, pentru ca Ónaintea ta să fie văzută de toți...” (1 Timotei 4:12,. 15). A fi dedicat Ónseamnă să „Óți pui pe inimă aceste lucruri; să te Óndeletnicești cu totul Ón ele”.
Dacă vrem să fim exemple de evlavie Ón viaţa noastră creştină şi Ón lucrarea noastră pastorală, trebuie să fim complet absorbiți de lucrarea pe care Dumnezeu ne-a chemat să o facem. Viaţa creştină este una care necesită un angajament total, dacă vrem să fim ucenicii autentici a lui Isus Hristos. El a spus, “cine nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:33). Aceasta Ónseamnă că trebuie să fim dedicați 100%, nu-i aşa? Iar acest model de dedicare atrage atenția altora şi Ói influenţează să se dedice și ei Domnului Ón totalitate.
Desigur, ca pastori şi lideri ai bisericii, această poruncă este oportună. Dacă noi nu suntem dedicați lui Dumnezeu, atunci cine ne va urma? De ce ar vrea cineva să ne urmeze? Vieţile noastre trebuie să fie diferite radical şi cu motivație curată, astfel Ónc‚t alte persoane să recunoască faptul că suntem Ón totalitate dedicați Ón a fi ucenici ai lui Hristos Ón cuv‚nt,Ón g‚ndire, şi Ón faptă. Noi trebuie să avem disciplina de zi cu zi şi dedicarea sportivilor, fermierilor şi a soldaţilor, spune apostolul Pavel (2 Tim. 2:4-6). Care sunt caracteristicile acestor oameni și ce trebuiesc demonstrate Ón propriile noastre vieţi?
Œn primul r‚nd, soldatul (2 Tim. 2:4). Cerința soldaților buni este devotamentul și disciplina răbdării a acestora. Aceștia trebuie să fie mereu la datorie. Ei trebuie să fie Óntotdeauna atenți la orice semn al inamicului. Ei nu pot dormi la locul de muncă şi nici nu pot slăbi Ón loialitatea şi ascultarea lor faţă de “cel care i-a recrutat” pentru a servi ca soldați. Datoria lor este de a sluji şi proteja ţara lor. Acesta este angajamentul lor nepieritor indiferent de circumstanțele ce pot apărea.
Œn al doilea r‚nd, atletul (2 Tim. 2:5). Caracteristica principală a sportivilor este, probabil, angajamentul lor față de disciplinare și Óndurarea efortului. Sportivii trebuie să fie foarte disciplinaţi, Ón angajamentul lor de a exersa și de a se pregăti continuu pentru a deveni cei mai buni Ón sportul lor. Sportivii trebuie să renunţe la multe dintre plăcerile de care prietenii lor se bucură, din cauza vieții auto-disciplinate. Ei trebuie să doarmă suficient, să măn‚nce alimente corespunzătoare, să evite obiceiurile rele, și să renunțe la alte activităţi (care pot fi perfect acceptabile Ón sinea lor), astfel Ónc‚t aceștia să-și poată urmări țelul lor. Desigur, sportivii sunt legați nu doar de angajamentul Ón a exersa Óntr-un mod disciplinat. Aceștia sunt, totodată, obligați prin angajamentul lor să se disciplineze și să asculte. Sportivii trebuie să cunoască şi să respecte regulile cu scrupulozitate. Œn caz contrar, există pericolul ca după ce au c‚știgat cursa să fie ulterior descalificați pentru Óncălcarea regulilor de joc (cf. 1 Cor. 9:24-27). Œn acest caz, eforturile lor ar fi fost Ón zadar.
Œn al treilea r‚nd, fermierul (2 Tim. 2:6). Agricultorii sunt un exemplu al angajamentului Ón strădanie. Ei trebuie să lucreze și să se ostenească din greu pentru culturile lor: să pregătească solul, să planteze seminţele, şi să Ónlăture buruienile. Acest lucru necesită auto-disciplină, pentru că nimic altceva nu-l poate determina pe fermier să facă aceste lucruri. El ar putea decide să ia viaţa mai uşor. Să Óși ia c‚teva săptăm‚ni libere de la muncă. Să lase c‚mpul și recoltele să se Óngrijească singure. Dar rezultatele ar fi dezastruoase. Un fermier de succes muncește continuu la semănăturile sale. Iar după ce și-a finalizat munca, el trebuie să experimenteze o depedență completă de Dumnezeu pentru că doar El poate trimite lumina soarelui şi ploaia pentru a face recoltele sa crească. Agricultorul este limitat Ón ceea ce poate face. Chiar dacă el ar lucra din greu tot nu ar putea face semănăturile să crească - doar Dumnezeu poate. Acest lucru necesită dependenţă completă.
Urmărind aceste exemple de angajament (soldaţi, sportivi, şi fermieri), permiteţi-mi să vă Óncurajez să investiți timp și energia necesară pentru a vă comporta bine Ón viața dvs privată și Ón lucrarea publică, și pentru a fi un exemplu al dedicării prin răbdare, Óndurare și strădanie. Lăsați oamenii să vadă că sunteți serios cu privire la viața creștină și că lucrarea pastorală nu este doar un job pentru dvs ci o vocație, o chemare.
Nu fiți cu inima Ómpărțită cu privire la viața creștină și lucrare. Mediocritatea nu are nici un drept Ón viața creștină. Tot ceea ce facem trebuie să fie făcută pentru Gloria lui Dumnezeu și asta Ónseamnă să o facem cu toată puterea , cu excelență și cu o dedicare din toată inima.
Lăsați oamenii să vadă că sunteţi dedicat mărturiei şi slujirii creştine. Ceilalți trebuie să vadă că ești serios cu privire la viaţa creştină şi că slujirea pastorală dvs. nu este doar un loc de muncă pentru tine, dar o vocaţie, o chemare.
Nu fiți dedicat vieții creștine si lucrării cu jumătate de inimă. Mediocritatea nu are loc Ón viaţa creştină. Tot ceea ce facem trebuie să fie făcut pentru slava lui Dumnezeu şi asta Ónseamnă să lucrăm cu toată puterea noastră, cu excelenţă, şi cu o dedicare din toată inima.
By: Dr. Michael A. G. Haykin
Profesor de Istoria Bisericii şi Spiritualitate Biblică
Southern Baptist Theological Seminary, Louisville, Kentucky
Unul dintre darurile bune pe care Dumnezeu le-a dat fiinţelor umane este memoria și abilitatea de a ne aminti de trecut. Amintindu-ne de trecutul nostru personal este absolut vital Ón a ştii cine suntem şi Ón a avea un simţ al identităţii personale. Cu toţii cunoaștem modul Ón care bolile care fac ravagii Ón memoria unei persoane distrug‚nd capacitatea acesteia de a funcţiona Óntr-un mod semnificativ Ón prezent. Acelaşi lucru este valabil şi pentru comunităţi şi naţiuni. C‚nd o comunitate sau naţiune uită trecutul său şi de unde provine, ea ajunge complet dezorientată şi Ón cele din urmă Ón imposibilitatea de a progresa Ón viitor. Neștiind de unde a venit, Ói este greu să stabilească un traseu pentru viitor. Desigur, ca de orice dar bun din lumea noastră căzută, de acesta se poate abuza. Poate lega o persoană, chiar şi o comunitate, Ón trecutul regretului fără speranţă sau amărăciunii neiertătoare sau urii răzbunătoare.
Dar dacă este adevărat că, cunoaşterea trecutului este vitală semnificației prezentului şi viitorului, şi eu cred că este, atunci evanghelicalismul modern se confruntă cu un viitor foarte nesigur pentru că trăim Óntr-o vreme Ón care cunoaşterea trecutului nostru ca și creştini evanghelici este Óngrijorător de scăzută. Cine au fost Ónaintaşii noştri şi ce au crezut ei? Care a fost experienţa lor cu Dumnezeu şi modul Ón care au format bisericile pe care le-au fondat, biserici pe care noi le-am moştenit? Ce i-a făcut pe ei ceea ce erau şi ce putem Ónvăţa din viaţa şi g‚ndirea lor pentru a trăi o viaţă mai bună ca şi creştini Ón zilele noastre? Mult prea mulți evanghelici nici nu ştiu dar nici nu le pasă. Œn acest sens, ei sunt de fapt imprerceptibili Ón cultura modernă, care este Óndragostită cu pasiune de prezent, anticip‚nd cu nerăbdare viitorul, şi total dezinteresați de trecut, sau dacă există vreun interes față de trecut, acesta este folosit ca o punte spre un divertisment evazionist. Nu există nici o ancoră puternică Ón trecut pentru a obţine Ónţelepciunea pentru prezent sau viitor. Uitarea Evanghelică a trecutului este, aşadar, de fapt, o formă a lumescului.
Scripturile, pe de altă parte, amintintesc foarte mult de trecut:
Œn această ediție trimestrială a acestui jurnal, vrem să ne amintim evenimente şi persoane din trecut, de la primele zile ale Bisericii p‚nă la Marea Reformă dar şi de evenimente și de oameni mai recenți. Noi facem acest lucru, deoarece evenimentele din acele zile ne-au ajutat să devenim ceea ce suntem astăzi. Dacă evenimentele din acei ani nu s-ar fi Ónt‚mplat, lucrurile ar fi fost destul de diferite Ón ziua de azi. Ne vom reaminti, nu numai pentru a obţine o idee mai bună de unde am venit, ci pentru că oamenii din acea zi pot să ne dea Ónțelepciune pentru prezent.
Dr. John MacArthur, Pastor
Grace Community Church, Sun Valley, California
"Din momentul acela Isus a Ónceput să propovăduiască” (Matei 4:17)
Domnul nostru a vestit mesajul Evangheliei cu certitudine. Misiunea lui nu a fost de a-i contesta sau de a aduce argumente Ón discuțiile cu oponenţii săi, ci de a predica adevărul m‚ntuirii. El nu a proclamat certitudini Óntr-un mod slab ci a făcut-o cu cea mai mare autoritate (cf. Mat. 7:29).
Scribii nu puteau Ónvăța cu autoritate datorită faptului că au amestecat multe opinii umane cu adevărurile biblice astfel Ónc‚t orice urmă de autoritate a acestora dispăruse cu mult timp Ón urmă. Tocmai de aceea impactul asupra oamenilor care l-au auzit pe Domnul Isus predic‚nd cu o autoritate reală, asemenea profeților a fost uluitor (cf Mat.7:28-29).
Domnul Isus a predicat, cu precizie și doar ceea ce Tatăl i-a Óncredințat pentru proclamare, fapt ce cu siguranță a avut greutate Ón autoritatea Sa. El a mărturisit despre acest lucru: „căci Eu n'am vorbit dela Mine Ónsumi, ci Tatăl, care M-a trimes, El Ónsuși Mi-a poruncit ce trebuie s„ spun și cum trebuie s„ vorbesc.” (Ioan 12:49; cf. 3.: 34; 08:38).
Bazat pe această autoritate divină, Hristos ne trimite Ón lume ca ambasadori ai Săi, zic‚nd: "Toată puterea mi-a fost dată Ón cer şi pe păm‚nt. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile "(Mat. 28:18 b-19a). Toţi credncioșii care sunt martori fideli ai Evangheliei vor vesti doar adevărul lui Dumnezeu prin autoritatea Lui - şi cu puterea Lui.
Intreabă-te: Autoritatea lui Isus Ónregistrată Ón r‚ndul oamenilor din zilele Lui a avut, de asemenea, ceva de-a face cu autenticitatea Lui. Dacă oamenii nu arată respect față de Dumnezeu şi Cuv‚ntul Său astăzi, Ón ce măsură se datorează aceasta lipsei de autoritate a poporul Său? Roagă-te pentru ca noi să emanăm realitatea plină a harului Său.
Dr. Roger PASCOE, Președintele Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, CANADA
Scopul de a vă oferi schițe de predici Ón Jurnalul Electronic al Păstorilor (The NET Pastors Journal) este de a vă ajuta Ón pregătirea predicilor dvs. De multe ori, una dintre cele mai dificile părți ale pregătirii unei predici este descoperirea pasajului din care veți predica. Œn edițiile Jurnalului Electronic al Păstorilor ce vor urma intenționez să descriu detalii despre modul Ón care se poate ajunge la identificarea structurii (sau a outline-ului) pasajului conform intenției autorului.
Aceste schițe de predici au scopul de a arăta rezultatul final al unora dintre schițele mele de predici. Sper să puteți observa modul Ón care acestea se relaționează și reies direct din pasajul din Scriptură. Punctele principale in aceste schițe de predici sunt declarații ale principiilor prezente Ón pasaj și care au legătură cu tema centrală a pasajului.
Aceste principii sunt formulate Óntr-un mod prin care ascultătorii se pot conecta la predică. Prin folosirea Ón acest mod a punctelor principale, predica nu este o prelegere cu privire la o bucată de istorie antică ci un mesaj din partea lui Dumnezeu pentru ascultătorii din ziua de azi.
Œn timp ce ei ascultă aceste puncte pe parcursul predicii ei sunt atrași de mesaj deoarece pot observa principiile pasajului se relaționează cu viața lor – cu probleme lor, cu comportamentul lor, cu deciziile lor, cu atitudinea lor, cu spiritualitatea lor, cu famillia lor, etc.
Am să Óncep cu o serie de schițe de predici pe Evanghelia după Ioan. Aceste schițe nu vor fi Ón ordinea capitolelor și versetelor dar vor fi grupate astfel:
). Datorită faptului că aceste predici sunt Ónregistrate pentru ascultătorii de radio (și nu pentru serviciile divine din cadrul bisericii) veți putea observa că un singur outline poate fi tratat Ón mai multe predici.
Aveți permisiunea de a folosi aceste schițe (ouline-uri). Le puteți folosi așa cum sunt sau le puteți modifica at‚t pentru a le predica c‚t și pentru a le publica. Fie că veți folosi sau nu aceste schițe, speranța mea (și scopul pentru care sunt publicate) este că veți putea observa de unde provin principiile din pasajele din Scriptură și modul Ón care acestea sunt formulate pentru auditoriul contemporan.
Iată deci trei schițe de predici din seria Cele Șapte Minuni ale Domnului Isus:
Subject: Credința Ón Acțiune
Idea #1: Credința reflectă Óncredere de neclintit (2:1-5)
1. Œncredere că Domnul Isus cunoaște circumstanțele (2:3)
2. Œncredere că Domnului Isus Ói pasă de problemele tale (2:4)
3. Œncredere că Domnul Isus răspunde nevoilor noastre (2:5)
Idea #2: Credința răspunde cu ascultare netagăduită (2:6-8)
1. Ascultarea Ón lucrurile care nu au logică (2:7)
2. Ascultare indifferent de părerile celor din jur (2:8)
Idea #3: Credința recunoaște binecuv‚ntarea nemeritată (2:9-11)
1. Credința recunoaște de unde vine binecuv‚ntarea nemeritată (2:9-10)
1. Credința recunoaște Óncotro Óndreaptă binecuv‚ntarea nemeritată (2:11)
Subject: Credința Ón Cuv‚ntul lui Dumnezeu
Context: 4:46
Idea #1: Nevoia Noastră De Dumnezeu Este Expusă Prin Disperarea Noastră Umană (4:47-50a)
1. Noi vedem nevoi fizice pe c‚nd Dumnezeu vede nevoile spiritual (4:47-48)
2. Noi inistăm ignoranți pe c‚nd Dumnezeu se Ómpotrivește cu Ónțelepciune (4:49-50a)
Idea #2: Credința Œn Dumnezeu Este Remedial Pentru Sărăcia Noastră Spirituală (4:50b-53)
1. Credința Óncepe prin a crede Ón Cuv‚ntul lui Dumnezeu (4:50b)
2. Credința acționează Ón ascultare față de Cuv‚ntul lui Dumnezeu (4:50c)
3. Credința este confirmată de dovada lucrării lui Dumnezeu (4:51-52)
4. Credința este dovedită prin convingerea despre Cuv‚ntul lui Dumnezeu (4:53)
Subject: Răspunsul față de autoritatea Domnului Isus
Context 5:1-5
Idea #1: Semnul Autorității Domnului Isus (5:6-9, 14)
1. Isus pune o Óntrebare de căutare: “Vrei să te faci bine?” (5:6-7)
2. Isus dă o poruncă care intrigă: “Ridică-te, ia-ți patul și umblă” (5:8-9)
3. Isus dă un avertisment solemn: “Să nu mai păcatuiești... “(5:14)
Idea #2: Controversa Cu Privire La Autoritatea Domnului Isus
1. Controversa cu privire la acțiunea lui Isus Ón ziua de sabat (5:10-13, 15-16)
2. Controversa lui Isus cu privire la dumnezeirea Sa (5:17-18)
1 Joseph Parker citat Ón Stephen F. Olford, Preaching the Word of God (Memphis: The institute for Biblical Preaching, 1984),34.
2 Stephen F.Olford and David L. Olford, Anointed Expository Preaching (Tennessee: B&H Publishing Group, 1998), 69.
3 Haddon W. Robinson, Biblical Preaching: The Development and Delivery of Expository Messages (Grand Rapids: Baker Book House, 1980), 20.
Editia de Iarnă 2012
Coordonat de ...
The Institute for Biblical Preaching
(Institutul pentru Predicare Biblică)
Cambridge, Ontario, Canada
“Consolidarea Bisericii în Predicarea Biblică și Lidership”
Aceasta este a doua ediție trimestrială a Jurnalului Electronic pentru Păstori. Nădăjduim că articolele care tratează diferite aspecte ale slujirii pastorale vă sunt de folos în slujire şi o încurajare pentru dumneavoastră.
Misiunea noastră, a celor de la Institutul Biblic pentru Predicare Biblică este: “Consolidarea Bisericii în Predicarea Biblică și Lidership” sperând că această publicație electronică va ajuta la împlinirea acestui scop în timp ce căutăm a învăța, ajuta și încuraja oamenii implicați în slujire în toate colțurile lumii.
Dumnezeu să vă binecuvânteze în slujirea dumneavoastră pentru El și fie ca aceste articole să vă ajute să predicați și să transmiteți Cuvântul lui Dumnezeu într-un mod credincios, fiindu-vă totodată o sursă de inspirație și motivare în conducerea oamenilor lui Dumnezeu.
Dr. Roger PASCOE, Președintele Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, CANADA
În ultima ediţie (toamna 2011) a Jurnalului Electronic al Păstorilor, am discutat despre ceea ce este predicarea. Am ajuns la concluzia că predicarea este proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, în puterea Duhului Sfânt, al cărui obiectiv este de a genera un răspuns spiritual care să transforme viața ascultătorilor prin:
1. Interpretarea corectă a sensului Scripturii
2. Explicarea în mod clar al adevărului din Scriptură
3. Declararea cu autoritate a mesajului scriptural, şi
4. Aplicarea mesajului Scripturii într-un mod practic și relevant pentru viaţa contemporană a ascultătorului.
Principalele elemente ale predicării biblice, sunt prin urmare:
1. Mesajul are singura sursă în Scriptură. Aceasta înseamnă, desigur, că predicarea biblică presupune angajamentul necondiţionat din partea predicatorului că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu şi, ca atare, aceasta este singura autoritate şi sursă pentru predica.
2. Pasajul din Scriptură este înţeles printr-o exegeză atentă şi este interpretat prin principii de interpretare biblică bine stabilite, luând în considerare:
a) Contextul pasajului
b) Structura gramaticală a pasajului
c) Semnificaţia istorică a cuvintelor
d) Contextul cultural al pasajului
e) Implicaţiile teologice ale pasajului
f) Însemnătatea mesajului pe care autorul a vrut să-l transmită auditoriului original
3. Mesajul este dezvoltat prin identificarea principiilor veşnice care sunt învățate în pasaj.
4. Mesajul este compus din:
a) O explicare clară a ceea ce spune şi înseamnă pasajul
b) O aplicaţie relevantă a pasajului pentru viaţa publicului
În timp ce vom publica ediţiile ulterioare ale acestui Jurnal Electronic al Păstorilor, voi trata toate aceste aspecte diferite ale predicării biblice.
Prin urmare, scopul general al predicării biblice este de a comunica un mesaj de la Dumnezeu, derivat din Sfintele Scripturi, Cuvântul lui Dumnezeu. Scopul specific al predicării biblice este de a comunica un mesaj specific, derivat dintr-un anumit text (sau texte) al (ale) Scripturii, mesaj care se adresează unui public specific şi care solicită un răspuns specific la acel mesaj.
În Predicatorul şi Predicarea: Trezirea Artei în secolul XX, “De ce să Predici?”, J.I. Packer afirmă: “Scopul predicării este de a informa, a convinge, si a atrage după sine un răspuns adecvat față de Dumnezeul al cărui mesaj şi instruiri sunt transmise ... Noi nu vorbim despre comunicarea unei lecţii dintr-o carte, ci vorbind pentru Dumnezeu şi chemăm oamenii la Dumnezeu”(p.9). De aceea noi predicăm - pentru a vorbi de Dumnezeu şi pentru a chema oamenii la Dumnezeu. Evanghelia poate fi transmisă printr-un mesaj de evanghelizare, sau poate fi un mesaj edificator pentru trupul lui Hristos. Dar, scopul principal este de a transmite un mesaj din Cuvântul lui Dumnezeu pentru a duce audienţa faţă în faţă cu Dumnezeu.
Prin urmare, încrederea în Scriptură ca, Cuvânt al lui Dumnezeu este coloana vertebrală necesară a predicării biblice. Cuvântul lui Dumnezeu este cel pe care noi trebuie să-l interpretăm corect, să-l explicăm clar, să-l aplicăm practic, şi (fiindcă este Cuvântul lui Dumnezeu) , să-l declarăm cu autoritatea izvorâtă din încrederea în revărsarea puterii şi prezenţei sale.
Cuvântul lui Dumnezeu este de o importanţă supremă. Este ceea ce oamenii au nevoie să audă. Prin urmare, predicarea biblică este ceea ce este necesar în lume şi în Biserică. Luaţi în considerare aceste texte care vorbesc despre importanţa şi funcţia supremă a Cuvântului lui Dumnezeu:
Deut. 32:46-47, Cuvântul lui Dumnezeu este “viață”
Psalmul 119:11, Cuvântul lui Dumnezeu ne protejează de păcat
Efes. 6:17, Cuvântul lui Dumnezeu este “Sabia Duhului”
Rom. 06:17 şi Deut. 27:10, Cuvântul lui Dumnezeu cere supunere si ascultare (cf. 2 Tesaloniceni 1:8;. 1 Petru 3:1;. 4:17)
Deut. 30:15-16, Cuvântul lui Dumnezeu determină viaţa şi sfinţenia
Deut. 8:3, Cuvântul lui Dumnezeu ne hrăneşte (cf. Mat. 4:4)
Rom. 10:17, Cuvântul lui Dumnezeu este norma pentru credinţă
Evrei. 4:12, Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde în cel mai adânc loc al ființei noastre
2 Tim. 3:16, Cuvântul lui Dumnezeu echipează într-un mod temeinic slujitorul lui Dumnezeu în toate aspectele legate de slujire
Provocarea mea pentru tine în această ediţie a Jurnalului Electronic al Păstorilor este aceasta:
1. Când predici, ce predici? Există atât de multe voci şi cuvinte în lumea de azi. Oamenii nu au nevoie de mai multe cuvinte, au nevoie de Cuvântul final și plin de autoritate al lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu face diferenţa.
2. Cât de important este Cuvântul lui Dumnezeu pentru tine?
3. Ce impact are în viaţa ta?
4. Răspunzând la aceste întrebări te vor ajuta să vezi de ce predicarea biblică este atât de importantă.
Dr. Roger PASCOE, Președintele Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, Canada
În ultimul număr al Jurnalului Electronic al Păstorilor, am început această serie a Conducerii Creştină centrată pe ideea de a fi un model după voia lui Dumnezeu. Dacă eşti un lider creştin, atunci ești un model, chiar dacă ești conștient de asta sau nu. Oamenii din jurul dumneavoastră ascultă modul în care vorbiți, se uită la cum vă comportați, cum reacţionați, cum gândiți, cum vă raportați la alții, care sunt priorităţile dumneavoastră, şi cum vă petreceţi timpul şi banii. Dacă sunteţi un pastor, întreaga dvs. congregaţie este cu ochii pe dvs., în special tinerii.
Apostolul Pavel încurajează în mod repetat pe alţii să imite exemplul lui (de exemplu, 1 Cor. 11:1), şi de a fi exemple pe care alţii să le imite. A fi un model de om evlavios înseamnă a-l prezenta pe Hristos în vieţile noastre astfel încât atunci când alţii ne aud, să-L audă pe Hristos, atunci când ne văd, să-L vadă pe Hristos. A fi un model de om evlavios înseamnă ca trăirea după voia lui Dumnezeu pe care alţii o văd şi o aud în viaţa noastră să fie atât de atractivă şi atât de autentică, încât în urma observării a acestora aceștia să dorească să ne imite. Asta e puterea şi realitatea de a fi un model după voia lui Dumnezeu. Doar ținând cont de modul în care vă comportați puteți avea un impact puternic asupra vieţii cuiva - fie pozitiv sau negativ. Un om evlavios model are un impact pozitiv profund asupra celor din jurul său.
Primul aspect în a fi un model de creștin evlavios la care ne-am uitat puţin în ultima noastră ediție a Jurnalului Electronic al Păstorilor a fost exemplul dedicării. Acum, vom privi la două noi aspecte în ce privește a fi un model după voia lui Dumnezeu:
Scriind bisericii din Tesalonic, apostolul Pavel îi încurajează pe creștini să imite comportamentul consecvent al apostolilor: “Voi înşivă ştiţi ce trebuie să faceţi ca să ne urmaţi; căci noi n-am trăit în neorânduială între voi. N-am mâncat de pomană pâinea nimănui; ci, lucrând şi ostenindu-ne, am muncit zi şi noapte, ca să nu fim povară nimănui dintre voi. Nu că n-am fi avut dreptul acesta, dar am vrut să vă dăm în noi înşine o pildă vrednică de urmat”(2 Tesaloniceni 3:7-9).
Pentru apostolul Pavel, o trăire creștină consecventă implică atât etica muncii noastre cât și auto disciplinare. A fi un creștin consecvent înseamnă (1) a fi auto-disciplinat, nu dezordonat sau indisciplinat în modul de viață, (2) a fi un om muncitor, nu leneş sau delăsător, şi (3) a câştiga cele necesare existenţei personale prin muncă, nu prin profitarea de pe urma generozității altora.
Din nou, apostolul Pavel scrie:“Voi sunteţi martori, şi Dumnezeu de asemenea, că am avut o purtare sfântă, dreaptă şi fără prihană faţă de voi care credeţi (1 Tes. 2:10)”. Un lider creștin consecvent este cunoscut pentru pietatea și evlavia sa; un om corect şi echitabil în toate relaţiile cu ceilalţi și o persoană pe care alții nu o pot arăta cu degetul în ce privește trăirea.
Mai mult, un lider creștin consecvent este un om al cărui cuvânt este de încredere, clar, direct și explicit. “Cuvântul nostru nu a fost și da și nu” (2 Corinteni 1:18.), scrie Pavel. Liderii consecvenți evlavioşi spun ceea ce gândesc și gândesc ceea ce spun. Aceasta înseamnă consecvență în vorbirea ta. Nu spui astăzi un lucru pentru ca a doua zi să te contrazici singur. Tu nu te exprimi în mod intenționat în cuvinte care sunt ambiguu.
Acestea sunt Elementele de bază ale consecvenței creștine:
· Acţiunile noastre trebuie să fie în concordanţă cu ceea ce noi cunoaștem
· Comportamentul nostru trebuie să fie în concordanţă cu Credinţa noastră
· Conduita noastră trebuie să fie în concordanţă cu mărturisirea noastră
· Faptele noastre trebuie să fie în concordanţă cu doctrina noastră
Cineva a spus că “Consecventa este actul de a trăi cu adevărat ceea ce crezi” (David Ieremia, Trăind cu Încredere într-o Lume Haotică , p.. 163).
Un creștin consecvent este unul care “rămâne în Hristos” – ești pecetluit, în siguranță, încrezător în cine eşti, şi prin urmare, consecvent în modul în care te comporți (cf. Ioan 15:1-7; 1 Ioan 2:28..). A “rămâne” înseamnă a fi consecvent, a fi ferm în atitudine, relații, vorbire, gândire şi comportament. Aceasta înseamnă că nu te lupți, nu te zbați, nu încerci să fi altcineva sau să pari altceva decât ceea ce ești, ci pur şi simplu te încrezi în Hristos și te apropii de El.
Un creştin consecvent este o persoană cunoscută ca fiind de încredere, de nădejde, neschimbătoare. Nu cineva care este uşor clătinat (cf. Efeseni 4:14.), nici cineva a cărei stare de spirit sau dispoziție se schimbă fără avertisment sau fără motiv, ci mai degrabă o persoană a cărei viziuni și perspective asupra vieții este previzibilă; o persoană care este un alergător pregătit pentru o cursă lungă, nu doar un sprinter, cineva pe care omul se poate baza indiferent de circumstanțe; o persoană a cărei vieți este într-o rutină bine definită și disciplinată, astfel încât ceilalți să știe, pe măsură ce îi slujește, că aceasta se va îngriji de nevoile celorlalți la fel cum a făcut-o și până în prezent. Aceasta este consecvența, un atribut minunat al liderilor creştini evlavioşi.
J.C. Ryle a scris aceasta: “Nimic nu influenţează pe alţii atât de mult ca și consecvența. Această lecție trebuie preţuită şi nu uitată.” (“ Zi de zi cu JC Ryle, “Ed. Eric Russell, Christian Focus Publications, 2007).
Puteţi să vă gândiţi la persoane pe care le cunoașteți a căror caracteristică remarcabilă a fost “consecvența”? Oamenii pe care uneori îi numim “credincioși”? Ei sunt mereu acolo. Puteţi conta întotdeauna pe aceștia. “Dacă rămâneţi în cuvântul meu (a spus Isus), sunteţi într-adevăr ucenicii Mei” (Ioan 8:31). Perseverența constantă în cuvântul lui Isus este cheia consecvenței în slujirea Sa.
Liderii creştini evlavioşi ar trebui să fie un exemplu de consecvență în asemănarea cu Hristos. “Cine zice că rămâne în El (Hristos) trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus “(1 Ioan. 2:6). Acest tip de consecvență este marcată de concentrarea atenției asupra lui Hristos - pe moartea sa, învierea, şi, în curând revenirea Acestuia.
Liderii creştini evlavioşi ar trebui să fie un exemplu de consecvență în dragoste. “Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină” (1 Ioan 2:10;. Vezi, de asemenea, 1 Ioan 3:23;. 4:7-8.).
Liderii creştini evlavioşi ar trebui să fie un exemplu de consecvență în ascultare. Ascultarea se referă la “... cine face voia lui Dumnezeu” (1 Ioan 2:17.), cel care este ascultător al voii lui Dumnezeu revelată prin Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 6:17). Secretul pentru a rămâne in Hristos este de a lăsa cuvântul să rămână în tine - “Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, şi voi veţi rămâne în Fiul şi în Tatăl.”(1 Ioan 2:24.). Aceasta este cheia pentru ascultarea consecventă.
Motivaţia pentru consecvenţă este întoarcerea lui Hristos. “Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, pentru ca, atunci când Se va arăta El ...” (1 Ioan 2:28;... Cf. 1 Petru 1:8-9). Haideți să trăim fiecare zi în perspectiva revenirii Domnului Isus Hristos, străduindu-ne să fim consecvenți în umblarea noastră creştină.
Eu nu vorbesc despre încrederea în sine (de exemplu, în resursele tale proprii şi abilităţi),ci despre încrederea pe care o ai ca și creştin, încredere în umblarea ta înaintea lui Dumnezeu, și a chemării tale din partea lui Dumnezeu. Un creștin care are încredere este unul al cărei inimă nu-l condamnă (1 Ioan 3:21.), pentru că el trăiește în mod transparent înaintea lui Dumnezeu, mărturisindu-și păcatele din viața sa .
Un lider creştin evlavios trebuie să fie un exemplu de încredere în ceea ce crezi. Ai convingeri ferme despre Biblie şi învăţăturile sale? Eşti pe deplin convins că Biblia este cuvântul lui Dumnezeu, inspirat, fără eroare, şi pe deplin demn de încredere? Știi ceea ce crezi si de ce crezi asta? Cuvântul lui Dumnezeu îți modelează gândirea, îți formează valorile și determină o viziune clară asupra lumii în care trăiești? Te încrezi tu în Cuvântul lui Dumnezeu?
Ca şi în exemplul consecvenței, atunci când “Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi” (1 Ioan. 2:14), ai o forță interioară, încredere. Noi ca lideri creştini trebuie să avem încredere în ceea ce credem. Există mai multe tipuri de “foamete în ţară” (Amos 8:11). Există cu siguranţă o foamete cu privire la lucrurile spirituale. Oamenii se îndepărtează de Dumnezeu şi de Cuvântul Său. Există confuzie asupra a ceea ce să credem, deoarece sunt multe voci care încearcă să ne atragă în direcţii diferite. Există afirmaţii false cu privire la mesianitate. Sunt presiuni care se fac pentru ca Biblia să fie în concordanţă cu evoluţionismul şi alte teorii ateiste ale originilor omului şi existenţei sale.
Pentru a fi un exemplu eficace pentru alţii, liderii creştini trebuie să aibă încredere absolută în ceea ce ei cred şi de ce ei cred în ceea ce cred. Acest lucru înseamnă studierea cuvântul lui Dumnezeu cu sârguinţă, înţelegerea acestuia în mod clar, şi supunere față de acesta cu bucurie.
În această privinţă, liderii creştini evlavioşi trebuie să fie un exemplu de încredere în relaţia lor cu Dumnezeu. Ești încrezător în statutul tău înaintea lui Dumnezeu? Ești sigur că eşti copilul lui drag, pe care El l-a iubit atât de mult încât a trimis pe singurul Său Fiu să moară pentru tine? Ești sigur despre cine eşti ca persoană – ști cum Dumnezeu te-a făcut unic şi cum te-a înzestrat pentru slujirea Sa? Ai siguranță cu privire la cine eşti ca și creştin? Ești sub protecția eternă a lui Hristos, acceptat de Dumnezeu, în Hristos? Eşti încrezător în grija lui Dumnezeu suveran şi de control din viața ta? Eşti încrezător în viitorul tău? - Cunoști locul în care vei merge atunci când vei muri? Un creştin este convins că “un copac plantat lângă ape” (Ps. 1) - va sta ferm în Hristos, pentru că are rădăcini spirituale adânci. Un creștin încrezător stă în mijlocul haosului şi al atacurilor, nu “plutind încoace şi încolo” (Efeseni 4:14).
Desigur, trebuie să fim un exemplu al încrederii în ce privește venirea lui Hristos. Atât de convinși suntem de revenirea Sa încât ne uităm după El “aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. “(Tit 2:13). Avem nădejdea că vom fi acceptați şi apreciați de către El, astfel încât “atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală şi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El” (1 Ioan 2:28.).
Ți-e rușine ? Ți-e teamă de ce va găsi El atunci când va veni? Sau ești încrezător în fața opoziţiei şi a ispitei, deoarece “Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4.)? Asigurarea vine prin rămânerea “în Hristos” prin rugăciune şi prin Cuvântul Său. Cei care vor fi de rușine vor fi cei ale căror lucrări vor fi arse. Pentru a “nu fi făcuți de rușine”, trebuie ținută relația cu Dumnezeu prin rugăciune, mărturisire, ascultare, veghere şi aşteptare, în timp ce lucrăm pentru El.
By: Dr. Michael A. G. Haykin
Profesor de Istoria Bisericii şi Spiritualitate Biblică
Southern Baptist Theological Seminary, Louisville, Kentucky
În 1994 Biblioteca Britanică a plătit echivalentul a peste 2 milioane de dolari pentru o carte pe care Dr. Brian Lang, directorul executiv din acea vreme a Bibliotecii a denumit-o “cu siguranță cea mai importantă achiziție a noastră în întreaga istorie de peste 240 de ani”. Cartea? O copie a Noului Testament. Bineînțeles, nu era orice fel de copie. De fapt, mai există doar un singur alt Nou Testament ca și acesta, copie care este în biblioteca din Catedrala Sfântul Pavel (Saint Paul Cathedral), dar căreia îi lipsesc 71 de pagini.
Noul Testament achiziţionat de Muzeul Britanic a fost depus pentru mai mulţi ani, în biblioteca celui mai vechi Seminar Baptist din lume, Colegiul Baptist Bristol (Bristol Baptist College). A fost tipărit în oraşul german Worms, în anul 1526 cu presa lui Peter Schoeffer și este cunoscut sub numele de Noul Testament Tyndale. Primul Nou Testament care a fost tradus din limba greacă originală în limba engleză și tipărit este cu siguranță o carte de neprețuit. Traducătorul acestuia, după cum traducerea îi poartă numele, a fost Willian Tyndale (1494 - 1536). În ediţia a unsprezecea a celebrei enciclopedii britanice: Encyclopaedia Britannica se afirmă pe bună dreptate, că el a fost “una dintre cele mai mari forţe ale Reformei engleze,” un om ale cărui scrieri “a ajutat la modelarea gândirii partidului Puritan din Anglia.”, fapt ce denotă importanța majoră avută de acesta atât în istoria Bisericii cât și în afara ei.
În contrast puternic cu catolicismul roman medieval în care pietatea s-a axat pe îndeplinirea corespunzătoare a anumitor ritualuri externe, Tyndale, ca şi ceilalți reformatori, a subliniat că inima creştinismului a fost credinţa, care presupunea o înţelegere a ceea ce a fost crezut. Cunoaşterea Scripturilor a fost, prin urmare, esenţială pentru spiritualitatea creştină. Astfel, Tyndale - ar putea afirma: “Am … perceput prin experienţă, faptul că era imposibil ancorarea oamenilor simpli în orice adevăr, fără punerea Scripturii înaintea ochilor lor, în limba lor maternă.”
Determinarea lui Tyndale de a oferi oamenilor din Anglia, Cuvântul lui Dumnezeu, a fost atât de ,are încât de la mijlocul anului 1520 până la martiriul din 1536 viaţa sa a fost îndreptată doar spre acest scop unic. În spatele viziunii acestui om a fost imaginea specială a Cuvântului lui Dumnezeu. În “Prologul” său la traducerea lui a cărții Geneza, pe care a scris în 1530, Tyndale - ar putea afirma: “Scriptura este o lumină, care ne arată adevărata cale, atât în ceea ce să facem cât şi în ce să ne punem speranța; o apărare în fața tuturor greșelilor, pace în mijlocul greutăților pentru a nu dispera, şi reverență în prosperitate pentru ca să nu păcătuim .” În ciuda opoziţiei din partea autorităţilor bisericeşti şi martiriul lui Tyndale, în 1536., Cuvântul lui Dumnezeu a devenit absolut crucial în Reforma engleză. David Daniell a remarcat, în scurta sa biografie a lui Tyndale că traducerea lui Tyndale a fost cea care a făcut din poporul englez un “popor al cărții.”
Mana de dimineaţă
Dr.Stephen F. Olford
Dacă noi am avea o discuție personală pe tema părtășiei, probabil că mi-ați spune că cea mai lăudabilă practică a unui creştin este de a avea o întâlnire în fiecare zi cu Dumnezeu, prin Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, şi prin rugăciune. Și tu ai avea dreptate, desigur. Doar că această comuniune din fiecare zi, acest “timp liniştit” cu Dumnezeu, este mai mult decât o practică lăudabilă, este absolut vital pentru o viaţă de spiritualitate susţinută, eficace, şi cu dragoste. Acesta este un barometru al vieţii creştine. Permiteţi-mi să prezint această poziţie. Isus a spus, “Oamenii nu trăiesc numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4). Fără acea comparație negativă omul nu poate înțelege cu adevărat din ce ar trebui el să trăiască. “Omul va trăi prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” Practic, aceasta este: “Omul va trăi prin fiecare cuvânt rostit care vine de la Dumnezeu”
Acesta nu este Scriptura memorată, nici Biblia de pe raftul sau din biroul tău. Acesta este cuvântul pe care Dumnezeu îl vorbeşte sufletului tău, în timpul liniştit al meditaţiei din Cuvânt. Acesta este modul în care omul trăieşte. Puteţi fi corect doctrinar, şi totuşi să fiți mort din punct de vedere spiritual.
Elementul care menţine viaţa este Cuvântul viu al lui Dumnezeu, care este vorbit sufletului tău în fiecare zi. Timpul liniştit este vital pentru sănătatea spirituală, fie că sunteţi nou convertit sau un creştin matur (vezi 1 Pet. 2:2 si Evrei. 5:14).
Timpul liniştit este vital pentru purificare spirituală. E adevărat că inițial sunteţi curăţat de păcat prin sângele preţios al lui Hristos, dar din nou şi din nou va trebui să reveniți la cruce pentru restaurare. Iar această întoarcere zilnică la cruce pentru curățarea gândurilor greşite şi a vieţii este din Cuvântul lui Dumnezeu (vezi Psalmul 119:9;.. Romani 12:2;. Filipeni 4:8).
Timpul de liniște, de asemenea, este vitală pentru sfătuirea spirituală. Nu poți cunoaște niciodată adevăratele principii care determină o viaţă de sfinţenie şi de neprihănire, fără a lăsa Cuvântul lui Dumnezeu “să locuiască în voi din belşug” (vezi 2 Tim 3:16 şi. Psalmi. 73:24).
Timpul de liniște este de asemenea vitală în echiparea ta pentru conflicte spirituale. Exemplul suprem este Domnul nostru Isus Hristos, atunci când s-a întâlnit cu Satana în pustie. Sunt sigur că pentru patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi El și-a hrănit sufletul din cartea Deuteronom, şi a putut prin urmare, ascuți sabia prin experiența personală a Cuvântului scris al lui Dumnezeu. Pavel i-a îndemnat mai târziu pe credincioşii din Efes “luați ... [-le] sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6:17).
Oricât de importante sunt cele de mai sus, trebuie menționat faptul că cea mai mare motivație a ta pentru a avea timpul de liniște nu sunt nevoile dvs., oricât de mari ar fi ele, ci faptul că Dumnezeu vrea să se întâlnească cu tine. Prin urmare, nu este numai o datorie, este un privilegiu şi o onoare. Dumnezeu, în Hristos, Domnul tău, are un loc special de întâlnire pregătit pentru tine. Inima lui este mâhnită atunci când nu reuşești să onorezi întâlnirea. El doreşte, ca și în cazul femeii din Samaria, de a bea din nou din dragostea ta, devotamentul tău, şi din închinarea ta (a se vedea Ioan. 4:23, 24). Aş dori să vă avertizez însă că stabilirea momentului vostru de liniște nu este niciodată un lucru uşor. Ca slujitor, vă mărturisesc sincer că este mai greu pentru mine acum să am timpul meu de linişte decât a fost atunci când am fost proaspăt convertit. Motivul pentru aceasta este că, ceea ce contează costă. Veţi găsi că atacurile cele mai vicioase ale adversarului va fi direcţionat spre jefuirea timpului liniștit din fiecare zi cu Domnul tău. Şi va trebui să-l păziți cu îndârjire, dacă vreți să-l păstraţi. Indiferent de domeniul dvs. de slujire - ca pastor, profesor la școala duminicală, misionar, sau creştin la birou sau acasă - îți dau speranțe mici de a trăi victorios dacă nu reușești să menții cu succes timpul tău de liniște cu Domnul.
Dr. Roger PASCOE, Președintele Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, Canada
Scopul de a vă oferi schițe de predici în Jurnalul Electronic al Păstorilor (The NET Pastors Journal) este de a vă ajuta în pregătirea și expunerea predicilor dvs. De multe ori, una dintre cele mai dificile părți ale pregătirii unei predici este descoperirea pasajului din care veți predica. Aceste schițe de predici au menirea de a vă arăta rezultatul propriului meu studiu în pregătirea pentru predicare a acestor pasaje. Sper că veți putea observa modul în care acestea se referă direct la și reies direct din pasajul din Scriptură.
Punctele principale in aceste schițe de predici sunt declarații ale principiilor prezente în pasaj și care au legătură cu tema centrală a pasajului. Aceste principii sunt formulate într-un mod prin care ascultătorii se pot conecta la predică. Prin folosirea în acest mod a punctelor principale, predica nu este o prelegere cu privire la o perioadă a istoriei antice, ci un mesaj din partea lui Dumnezeu pentru ascultătorii din ziua de azi. În timp ce ei ascultă aceste puncte pe parcursul predicii ei sunt atrași de mesaj deoarece pot observa principiile pasajului se relaționează cu viața lor – cu probleme lor, cu comportamentul lor, cu deciziile lor, cu atitudinea lor, cu spiritualitatea lor, cu familia lor etc.
Prima serie de schițe de predici sunt din Evanghelia după Ioan. Aceste schițe nu sunt în ordinea capitolelor și versetelor ci sunt grupate astfel:
1. Cele Șapte Fapte (Minuni) Supranaturale ale lui Isus
2. Cele Șapte Dialoguri Semnificative ale lui Isus (discuțiile avute cu persoane individuale)
3. Cele Șapte Declarații ale lui Isus despre Sine (Declarațiile “Eu sunt”)
Sunt conștient că fără ascultarea predicii s-ar putea să întâmpinați dificultăți în a urmări schița scrisă a predicilor. Pentru aceasta, vom publica pe site-ul acesta predicile mele audio care corespund cu aceste schițe de predici (dați click pe linkul de deasupra pentru a asculta). Pentru că aceste predici au fost înregistrate în prima fază pentru ascultătorii radio, câteva predici sunt împărțite în mai multe părți.
Aveți libertatea de a folosi aceste predici. Le puteți folosi exact așa cum sunt sau le puteți modifica. Fie că veți folosi sau nu aceste schițe de predică, speranța mea (și scopul pentru care le public) este ca dvs să observați de unde provin principiile din Scriptură și modul de formulare a acestora pentru audiența dvs contemporană.
În ultima ediție a Jurnalului Electronic al Păstorilor am publicat primele mele trei schițe de predici din seria celor “Cele Șapte Fapte (Minuni) Supranaturale ale lui Isus” din Evanghelia după Ioan, după cum urmează:
Schița de predică nr.1 Ioan 2:1-11, Isus Schimbă Apa în Vin
Schița de predică nr.2 Ioan 4:46-54, Isus vindecă fiul unui slujbaj
Schița de predică nr.3 Ioan 5:1-47, Isus vindecă slăbănogul de la scăldătoarea Betesda Partea. 1
În continuare sunt două schițe de predică din aceeași serie : “Cele Șapte Fapte (Minuni) Supranaturale ale lui Isus”
(To listen to audio sermons of these outlines click here: John 6:1-14; John 6:16-21)
Subiect: Cat de mare este Dumnezeul tău?
Punctul # 1: O întrebare simplă arată o ignoranţă profundă (5-9)
1. Isus pune o întrebare simplă (5-6)
2. Ucenicii dau două răspunsuri revelatoare (7-9)
(1) primul răspuns este rezultatul rațiunii (7)
(2) Al doilea răspuns este rezultatul realității (8-9)
Punctul # 2: O simpla poruncă dezvăluie o realitate profundă (10-13)
1. Dumnezeu poate transforma un coş pentru o masă de prânz într-un banchet generos (10-11)
2. Dumnezeu poate transforma un prânz sărăcăcios într-o mulţime de resturi (12-13)
Subject: Descoperind cine este Isus
Point #1: Probleme apar în momente neaşteptate (17)
1. Probleme apar când suntem ascultători de Dumnezeu (17a)
2. Problemele se ridică în momentele în care putem să le tratăm cel mai puţin (17b)
Point #2: Troubles arise for the most unexpected discoveries (19-21)
1. Descoperim că Domnul Isus este Dumnezeul nostrum etern (20a)
2. Descoperim că Domnul Isus este Mângâietorul nostru (20b-21a)
3. Descoperim că Domnul Isus este Eliberatorul nostru puternic (21b)
Editia de primăvară 2012
Coordonat de ...
Dr. Roger Pascoe, Președinte,
The Institute for Biblical Preaching
(Institutul pentru Predicare Biblică)
Cambridge, Ontario, Canada
“Consolidarea Bisericii în Predicarea Biblică și Lidership”
Fundația pentru Predicare Biblică și Spirituală
Dr. Roger PASCOE, Președintele
Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, Canada
Până acum în timpul acestor serii am discutat despre:
1. Predicarea: Ce este ea?
2. Predicarea: De ce o facem?
În această ediție vom explora “Predicarea: Care este responsabilitatea noastră?” Ca și predicatori responsabilitatea noastră, prezentată într-o formă simplă, este de a “predica Cuvântul” – nimic altceva. Suntem împuterniciți pentru a proclama mesajul din Cuvântul lui Dumnezeu acestor oameni, din acest loc cu acuratețe, claritate, și convingere.
Aceste versete conţin ultimele cuvinte ale apostolului Pavel cu privire la responsabilitatea noastră de a predica până la revenirea Domnului Isus Hristos. Acestea sunt versetele din Scriptură care exprimă probabil cel mai clar predicarea Cuvântului:
“1Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu si înaintea lui Hristos Isus, care are sa judece viii si morții, si pentru arătarea si Împărăția Sa 2propovaduieste Cuvântul, stăruie asupra lui la timp si ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toata blândețea si învățătura. 3 Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învățătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute si își vor da învățători după poftele lor.4 Își vor întoarce urechea de la adevăr si se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.5 Dar tu fii treaz in toate lucrurile, răbdă suferințele, fă lucrul unui evanghelist si împlinește-ti bine slujba.”
Ce ne învață acest pasaj despre slujba predicării? Ne învață șase principii importante:
În primul rând, este o chemare, o împuternicire rostită în prezența lui Dumnezeu – ceea ce arată seriozitatea acesteia. “Te rog fierbinte înaintea lui Dumnezeu si înaintea lui Hristos Isus…” (1a). Responsabilizarea lui Timotei de către Pavel cu privire la predicare este spusă cu tonul și în contextul cel mai solemn și serios posibil. Predicarea trebuie să fie făcută într-o conștiinciozitate deplină “înaintea lui Dumnezeu și înaintea Domnului Isus Hristos” – ei sunt în primul rând audiența și judecătorii noștri.
În al doilea rând, este o mandatare însoțită de o răspundere a predicatorului înaintea lui Dumnezeu – ceea ce denotă importanța cuvenită predicării. “care are sa judece viii si morții, si pentru arătarea şi Împărăția Sa” (1b). La revenirea Domnului Isus, fiecare creștin va da socoteală înaintea lui Dumnezeu înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu (2 Cor 5:10, și 1 Cor. 3:13-15).
Predicarea are impact pentru Împărăție, implicații și consecințe observate atât în viața predicatorului cât și a ascultătorului. Modul în care predicăm și-L slujim pe Dumnezeu ne va influența răsplata din Împărăția Domnului Isus Hristos. Iar modul în care noi predicăm are implicații asupra Împărăției pentru ascultători: ce au auzit aceștia? Cum au răspuns aceștia mesajului?
Predicatorul este responsabil pentru chemarea sa, în primul și în ultimul rând înaintea lui Dumnezeu. Prin urmare, nu vă lăsați influențați de opoziția față de adevăr, sau de dorințele și opiniile ascultătorilor. Nu suntem însărcinați de Dumnezeu de a ne mulțumi adunările, ci de “a predica Cuvântul”. Mai mult, predicarea noastră va fi evaluată înaintea scaunului de judecată al Domnului Isus Hristos astfel încât se va vedea dacă ceea ce am spus a fost corect și vrednic pentru răsplata Împărăției.
Predicarea are o perspectivă escatologică. Perspectiva escatologică face predicarea o responsabilitate serioasă. Responsabilitatea pentru credincioșia prezentă în predicare este un aspect, dar gândul că vom fi responsabili pentru ce și cum am predicat înaintea lui Dumnezeu și a Domnului Isus Hristos la revenirea Sa este cu totul și cu totul altceva – aceasta arată seriozitatea oferită acestei slujiri.
Acest gând ar trebui să ne facă să ne oprim și să cântărim bine ce predicăm și cum predicăm. Această împuternicire solemnă ar trebui să ne impulsioneze mai mult în a fi pe deplin conștienți și transparenți în responsabilitatea și răspunderea noastră ca și predicatori.
“Predicarea adevărată este munca cea mai exigentă din lume, iar un om nu poate face nimic cu ea dacă nu se dedică pe deplin. În pregătirile lor pentru amvon, puritanii vechi au ştiut bine cum să suflece mânecile lor mentale. Nu a fost nimic neîngrijit sau deşănţat cu privire la lucrarea lor homiletică. Unii dintre ei au studiat până la paisprezece ore pe zi, iar unul dintre aceștia, a fost atât de ocupat cu cărţile sale încât nu a mai avut timp nici pentru a se căsători! John Wesley nu i-a încurcat atât de mult pe predicatorii săi, dar nu putea suporta gândul ca un om să slujească în societăţile sale dacă acesta nu s-a angajat să aloce un minim de cinci ore din douăzeci şi patru pentru cercetare sârguincioasă în Cuvântul lui Dumnezeu. “Omorâți-vă cu munca” a fost sfatul lui Spurgeon către elevii săi “, şi apoi reveniți-vă la viață prin rugăciune.”... Nu a avut oare Joseph Parker dreptate atunci când a afirmat că predicarea adevărată este “sudoarea de sânge”? Despre Howell Harris, evanghelistul galant galez, se spune că, deşi în vârstă de numai douăzeci şi patru de ani, în ciuda aspectului de om cu statură impunătoare, se pregătea atât de intens pentru predicare “era atât de slăbit încât de-abia putea să stea în picioare înaintea adunării”. George Whitefield, după ce își turna sufletul la amvon predicând păcătoșilor cu atâta pasiune, adesea era găsit prosternându-se pe podea sacristiei datorită epuizării fizice extreme.. Cu toate acestea, aici, ca și pretutindeni, nu este oare modelul nostru suprem şi exemplar Maestrul însuşi? Ce zile de trudă a avut și El! Ce nopţi de rugăciuni muncite!” 1
Cum rămâne cu simțul tău de răspundere și responsabilitate? Poate foametea spirituală în ţara noastră se datorează, în parte, lipsei de disciplină a predicatorilor în studiul Cuvântului şi a ineficienţei consecvente a acestora de la amvon.
“Predică Cuvântul!” (2a)
Ai putea crede cã este de prisos îndemnarea unui lucrãtor la a predica Cuvântul. Dar, Timotei era tânãr, era timid, și se confrunta cu opoziție – iatã deci trei motive bune pentru care el avea nevoie de aceastã îndemnare.
Este întotdeauna bine sã ni se aminteascã faptul cã autoritatea și puterea din propovãduirea noastrã nu este propria noastrã carismã, nici vârsta noastrã și nici acceptabilitatea mesajului nostru. Ci este întotdeauna prin Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu (2 Tim. 3:16) aplicat prin Duhul lui Dumnezeu și transmis de către slujitorul lui Dumnezeu prin darul spiritual care ne-a fost dat de Dumnezeu, dar pe care noi ar trebui “sã-l înflãcãrãm” (2 Tim 1:6).
Cuvântul lui Dumnezeu formeazã baza, conținutul, și focalizarea predicãrii biblice. Responsabilitatea noastrã este de a “împărţi cu dreptate cuvântul adevãrului” (2 Tim. 2:15) și pentru a “menţine etalonul de învãțaturi sãnãtoase pe care le-ați auzit de la mine (Pavel), în credințã și dragoste în Hristos Isus. Acest lucru bun care ți s-a îcredințat, pãstreazã-l prin Duhul Sfânt, care locuiește în noi “(2 Tim. 1:13-14). Aceasta este responsabilitatea noastrã și mandatul nostru - sã predicãm Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu în adevãr și iubire.
“Stăruie asupra lui la timp si ne la timp…” (2b)
Fii pregãtit fie cã este “convenabil” sau “incomod” - adicã în toate ocaziile, în orice moment și tot timpul. Fii gata in orice moment programat, prestabilit, timp tradițional (“de sezon”), precum și orice context informal neprogramat (“în afara sezonului”). Cu alte cuvinte, profitã din plin de orice ocazie care se ivește pentru a predica Cuvântul. Fii la fel ca apostolul Pavel care a folosit fiecare oportunitate pentru a predica și care și – a creat îmrejurãri pentru a predica (Faptele Apostolilor 16:16-34 de exemplu, 19:9).
În mod similar, Domnul Isus s-a folosit de oportunitãțile pe care le-a avut (de exemplu, în centrele vieții religioase în ziua Sabatului), și și-a creat oportunitãți (de exemplu, Predica de pe Munte, de pe barca de pescuit, lângă o fântânã, în timpul nopții i-a vorbit lui Nicodim). El a predicat Cuvântul în mod continuu, iar noi trebuie să facem la fel.
“mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea şi învățătura” (2c)
Aceasta cuprinde întreaga arie a responsabilitãții predicatorului. Când predicați, asigurați-vã cã predica dvs. conține trei ingrediente esențiale.
În primul rând, noi predicãm Cuvântul pentru a “corecta” (sau “convinge”). Acest lucru are de a face CU MINTEA. A “corecta” înseamnă a confrunta cu adevãrul pe cei care trăiesc sau cunosc adevãrul greșit, ori au pãreri contrare, sau învãțãturi false. și scopul de a le corecta este ...
a) de a - i convinge de greșelile lor. Isus a spus cã atunci când Duhul Sfânt va veni, Acesta va “convinge lumea de pãcat ...”- este folosit același cuvânt (Ioan 16:8).
b) de a - i convinge de adevãrul Scripturii (aceasta este contextul din 2 Tim.).
c) de a prezenta un argument sau mesaj puternic, cu scopul de a încerca să le schimbe mintea lor (de exemplu, corectarea) de la doctrina falsã a adevãrului.
Ea are sensul de a contesta și de a corecta erorile (doctrinare sau practice) cu adevãrul biblic. Deci, noi predicãm Cuvântul pentru a-i corecta pe cei ce trãiesc pe o cale greșitã.
În al doilea rând, noi predicăm Cuvântul pentru a certa” 2 (“mustra/ admonesta”). Aceasta are de-a face cu VOINŢA. A mustra înseamnă ...
a) a certa viața celor care trăiesc în rebeliune sau opoziție, a celor care refuză să asculte (fiind opuși celor acre trăiesc în greșeli, păcat dar care sunt dornici de a “fi corectați”) printr-o expunere care să le schimbe calea pe care merg
b) a dojeni pe cineva cu scopul de a-l aduce la pocăință și ascultare față de adevăr
c) a vorbi împotriva a ceva ce este greșit
d) a supune disciplinei, dezaprobării, a cenzura, a admonesta
e) a avertiza cu scopul de a preveni o acțiune sau o învățătură.
Când este necesar, predicatorul trebuie să certe sau sã mustre pe cei care alunecã sau pe cei nepocãiți, pe cei rebeli, pe cei care refuză să asculte sau care nu vor să se lase învățați, în același mod în care Domnul Isus a “certat” demonii (Marcu 3:12; 8:33, etc) - acelaşi cuvânt.
O mustrare vizeazã cauze morale, sociale, politice, problemele de mediu, culturale, rasiale, şi economice ale zilelor noastre prin Cuvântul lui Dumnezeu care reprezintã autoritatea noastră supremă în ce privește credința și trãirea. Predicarea care mustrã, ceartă, reproșeazã aduce în adâncul conștiinței atât a celui păcătos cât și a celui sfânt conștientizarea pãcatelor și greșelilor lor, fapt care îi conduce la pocãințã (de exemplu predica lui Jonathan Edwards: “Pãcãtoșii în mâna unui Dumnezeu furios”). Convingerea de pãcat urmatã de pocãințã este o condiția preliminarã pentru trezire.
Deci, noi predicãm Cuvântul pentru a-i corecta pe cei rãtãciți. Noi predicãm Cuvântul pentru a mustra pe cei care sunt rebeli sau care se opun. și ...
În al treilea rând, noi predicăm Cuvântul pentru “a îndemna” (i.e. edifica). “îndeamnă cu toata blândețea si învățătura.” Aceasta are de-a face INIMA. “A îndemna” înseamnă ...
a) a încuraja, a pleda înaintea cuiva cu scopul de a-l motiva.
b) a mângâia, a pleda, a recomande, a se ruga, a apela cu fermitate.
c) de a edifica, de zidi - În acest context, a zidi prin intermediul Cuvântului.
Dupã ce predicatorul a adus corecturile necesare înaintea bisericii, acesta trebuie sã zideascã congregația – ridicarea celor care au răspuns pozitiv prin îndemnarea acestora la respectarea și ascultarea adevãrului pe care îl cunosc. Toate aceste modele de predicare (mustrare, corectare și îndemnare) trebuie exercitate “cu toată blândețea și rãbdarea” și bazat pe adevãrul solid al Cuvântului.
Acestea sunt trei ingrediente speciale ale predicării biblice:
(1). Predicăm Cuvântul lui Dumnezeu pentru a-i corecta pe cei care trăiesc în nelegiuire
(2). Predicăm Cuvântul lui Dumnezeu pentru a certa pe cei ce se împotrivesc acestuia
(3). Predicăm Cuvântul lui Dumnezeu pentru a-i îndemna pe cei care răspund – cei care ascultă, învață și schimbă, cei care răspund pozitiv și într-un mod corect.
“Caci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învățătura sănătoasa; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi își vor da învățători după poftele lor.4 Își vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” (3-4).
Avertizarea lui Timotei (şi a tuturor predicatorilor) este cã va veni timpul în care oamenii nu vor dori să mai asculte învățătura sănătoasă, în special în apropierea revenirii Domnului Isus Hristos. De ce? Pentru cã acest mesaj al condamnãrii și al corectãrii nu se potrivește cu cel al “dorințelor lor (egocentrice)”. Oamenii pur și simplu nu vor accepta aceste învãțãturi, preferând în schimb fabule.
Oare nu vedem aceste lucruri în mijlocul întregii noastre societăți în ziua de azi? Nu este oare această atitudine prezentată public ca o caracteristică marcantă a societății noastre postmoderne?
“ Dar tu fii treaz in toate lucrurile, răbda suferințele, fa lucrul unui evanghelist si împlinește-ti bine slujba” (5)
Este solicitantă pentru că trebuie să fiți “treaz (alert) în toate lucrurile” – de exemplu alert din punct de vedere moral, mintal (minte limpede),spiritual, permanent conștient de acele lucruri care te vor împiedica sau încurca. Nu vă lăsați încurcați în argumente fără importanță, ci axați-vă pe cuvântul simplu al lui Dumnezeu.
Este solicitantă pentru că trebuie să accepți să “rabzi suferința”. Predicarea biblică adeseori provoacă păstorului certuri – opoziție, criticism, chiar și persecuție. Nu trebuie să ne preocupăm de reputația sau popularitatea noastră, ci să ne concentrăm pe trăirea și predicarea Adevărului lui Dumnezeu.
Este solicitantă pentru că trebuie să “faci lucrul unui evanghelist”. Aceasta este foarte solicitantă dacă, asemenea lui Timotei, nu ai darurile unui evanghelist. A face lucrarea unui evanghelist implică două aspecte:
a) O proclamarea clară a Evangheliei Domnului Isus Hristos; și
b) O invitație puternică în te încrede în Domnul Isus Hristos ca Mântuitor și Domn (1 Tim. 1:15).
John Stott spunea:
“Nu trebuie să facem vreodată vreo chemare fără ca în prealabil să fi proclamat …Oamenii trebuie să îmbrățișeze adevărul înainte de a fi chemați să răspundă la acesta. …(pe de altă parte) niciodată nu trebuie să facem proclamarea fără ca mai apoi să facem o chemare.”3
Este solicitantă pentru că trebuie să “împlinești bine slujba” (i.e. să o finalizezi). Lucreazã pentru a duce slujirea la bun sfârșit. Îndurã pânã la sfârșitul slujirii tale. Îndepliniți-vă toate sarcinile dvs. Nu lãsați nimic pe dinafarã. Nu renunțați. Nu vã lãsați înfrânți. Mergeți înainte pânã veți putea spune “ am terminat cursa”.
Concluzii: Această mandatare a noastră ca și predicatori presupune o cunoaștere și convingere deplină cu privire la Scripturi. Aceasta este o împuternicire solemnă și o responsabilitate mare: 1Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu si înaintea lui Hristos Isus, care are sa judece viii si morții, si pentru arătarea si Împărăția Sa 2propovaduieste Cuvântul,...ceartă, mustră, îndeamnă.” Această împuternicire rămâne până în ziua de azi. Vom da greș în această slujire sfântă dacă nu vom predica cu același sentiment de responsabilitate și răspundere.
“Fiți o pildă – în Gândire, în Cuvânt și în Fapte”
Dr. Roger PASCOE, Președintele
Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, Canada
Până în prezent din seria “A fi un Model Dumnezeiesc” ne-am uitat peste ce înseamnă a fi un exemplu al dedicării, consecvenței și încrederii. Vă invit să continuăm acest studiu luând în considerare ce înseamnă a fi un exemplu de consacrare, compasiune și destoinicie.
“Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, şi te făcusem prooroc al neamurilor” (Ier. 1:5)
“Puneți-Mi deoparte pe Barnaba și Saul” (Fapte 13:2)
“De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune, pe cari îi vom pune la slujba aceasta (Fapte 6:3) – i.e. îi vom pune la această slujbă; aceasta să fie preocuparea lor
“Dumnezeu ... m-a pus deoparte din pântecele mamei mele și m-a chemat prin harul său” (Gal. 1:15)
A fi consacrat înseamnã a fi dedicat Domnului, a fi pus deoparte (sfinţit) pentru slujirea Lui, dedicat exclusiv lui Dumnezeu. Deci fiți consacrați lucrãrii Domnului, în gândire, cuvânt și faptã.
Apostolul Pavel a spus, “Şi chiar dacă va trebui să fiu turnat ca o jertfă de băutură peste jertfa şi slujba credinţei voastre” (Filipeni 2:17). Aceasta înseamnă a fi consacrat - pus deoparte pentru slujirea Evangheliei, adus înaintea lui Dumnezeu ca o jertfã în și pentru slujirea Lui.
“Fii o pildă pentru credincioși … în iubire…” (1 Tim. 4:12)
“Am fi putut insista asupra importanței noastre ca apostoli ai lui Cristos, dar am fost blânzi cu voi, ca o mamă care-și îngrijește copiii.” (1 Thess. 2:7)
Liderii creștini trebuie sã învețe sã fie plini de compasiune - în casele noastre, în bisericile noastre, la locurile noastre de muncã. Trebuie să avem grijă de cei care sunt bolnavi, descurajați,de cei care se confruntă cu ispite, sau au alte dificultãți.
Rugați-vă pentru ei când sunteți cu ei sau când vorbiți cu ei la telefon. Acesta este un act foarte puternic al compasiunii pastorale.
Fii sensibil la nevoile și particularitățile oamenilor! Dragostea si sprijinul oferite de multe ori au rezultate mai profunde și de lungã duratã decât prelegerile, mustrãrile sau severitatea. Construiți relații prin modul în care vorbiți și prin modul în care acționați. Joe Stowell scrie:
“Dragostea este în centrul a ceea ce înseamnã sã fii un pãstor ... Dragostea este cheia relațiilor bune, iar relațiile sunt indispensabile pentru o conducere eficientã”4
Păstorii trebuie să păstorească turma și nu pe ei înșiși. Cei cărora le pasă doar de ei sunt păstori falși (Ezek. 34). Adevărații păstori se îngrijesc de turmă şi o hrrănesc.
Iubirea este elementul care leagă liderul de urmașii lui. Adevãrata iubire este cea modelatã de Domnul Isus. Aceasta nu se bazează pe împrejurãri, pe răspunsul urmașilor, pe modul în care se simte un lider, și nici pe de modul în care ați fost tratați. Adevãrata iubire este necondiționatã și jertfitoare (cf. Ioan 13:1-17).
“…plin de înțelepciune” (Fapte 6:3) – aceasta este primul aspect în care este nevoie de competență
“Mulțumesc lui Hristos Isus care m-a întărit (i.e. m-a făcut capabil), căci m-a socotit vrednic de încredere, și m-a pus în slujba Lui…” (1 Tim. 1:12)
“Alege din tot poporul oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere…” (Ex. 18:21)
În primul rând, destoinicia necesită daruri spirituale de la Domnul. Doar Dumnezeu ne dă abilitatea de a-L sluji într-un mod eficient. Doar Domnul împarte darurile către persoane individuale pentru binele bisericii (Efes. 4:7). Tuturor ne-au fost date daruri spirituale, dar nu toți avem aceleași daruri. Pentru a fi destoinic trebuie să cunoaștem care sunt darurile noastre și modul în care le putem folosi în slujire.
Dacă slujim în locuri în care nu suntem înzestrați:
a)Nu vom funcționa într-un mod competent
b) Vom deveni frustrați față de slujire datorită frustrării acumulate în efectuarea unor slujiri pentru care nu suntem pregătiți
c) Alții vor deveni frustrați din cauza lipsei noastre de competență
d) Ne vom folosi energia și timpul ineficient
e) Nu vom avea roade în lucrarea noastră
1 Corinteni 12 și Romani 12 prezintă anumite daruri spirituale. Această listă nu este exhaustivă dar este reprezentativă in ce privește darurile spirituale. Romani 12 prezintă șapte daruri:
1) Profeția - Abilitatea de a aplica Cuvântul lui Dumnezeu și, prin urmare, declararea voii lui Dumnezeu cu privire la o situație anume.
2) Servire - capacitatea și dorința spontanã de a-i ajuta pe alții.
3) Învãțarea - capacitatea de a explica adevãrurile Scripturii in moduri in care oamenii pot înțelege.
4) Îmbãrbãtarea - Abilitatea de a încuraja pe alții în dezvoltarea vieții lor spirituale; abilitatea de a-i încuraja pe oameni la a progresa, a merge mai departe, de a apela la oameni pentru a rãspunde.
5) Dărnicia - capacitatea și dorința activă de a împãrtãși resursele materiale cu alți oameni în nevoie.
6) Cârmuirea - Capacitatea de a oferi îndrumarea și organizarea necesarã unui grup de oameni, astfel încât aceștia să ducă la bun sfârșit o lucrare.
7) Mila - Abilitatea de a empatiza cu alții (în special cu cei ce trec prin încercări) și de a comunica dragostea lui Hristos pentru ei.
“Noi dăm randamentul cel mai bun când funcționăm în contextual darurilor noastre spirituale,” 5 pentru că prin acționarea în acest mod, noi funcționăm în sfera și conform capacităților cu care ne-a înzestrat Dumnezeu.
Asigurați-vă că ştiţi ce daruri aveți! Nu este greu sã îți dai seama care este darul tãu spiritual. Nu trebuie sã completați un formular sau să folosiți o analizã profesionalã. Pune-ti anumite întrebări simple:
· Pentru ce aveți pasiune și ce anume vă face plăcere?
· Ce te entuziasmeazã sã faci?
· Cu ce îți petreci de bunãvoie energia și timpul?
· Ce produce rezultatele cele mai eficiente și abundente?
· În ce domeniu vã încurajeazã și afirmă cei din jurul dvs.?
· În ce lucrare te simți cel mai împlinit înaintea Domnului?
Dupã ce ți-ai recunoscut și identificat darurile, construiește lucrarea ta în jurul lor. Nu insista pe exercitarea darului tãu prin excluderea oricãrei alte activitãți, pentru cã nu tot ceea ce faci în lucrare va fi o folosire directã a darului. Dar totul trebuie fãcut cu scopul de a exercita “darul “dvs. - de exemplu, administrarea s-ar putea sã nu fie darul dvs. dar trebuie sã faci o anumitã muncã de administrare pentru a facilita folosirea oricărui dar pe care l-ai putea avea.
Alte daruri spirituale s-ar putea să nu fie “darurile” dvs. specifice, dar ar trebui să se regăsească în viața și în slujirea dvs. - dacă darul dvs. este proorocia nu poți folosi acest dar prin excluderea empatiei, slujirii sau a învățăturii.
Constrângerea acestui aspect este că sarcinile dvs. predominante nu ar trebui sã graviteze în jurul folosirii darurilor pe care dvs. nu le aveți. Doar activitãțile dvs. secundare ar trebui sã fie din domeniul în care nu sunteți înzestrat – dar chiar și în acest caz, acest lucru ar trebui făcut doar dacă nu este nicio persoană prin preajmă pe care ați putea să o delegați pentru a face aceste activități. Aceste principii sunt adevãrate în toate aspectele vieții.
Fiți încrezători în ceea ce sunteți conform darurilor divine înzestrate de la Dumnezeu! Nu încercați să fiți altcineva sau să faceți ceva care nu vă reprezintă în realitate – nu pretindeți că sunteți predicatori dacă nu sunteți. Oamenii vor recunoaște curând slăbiciunile dvs. Deci, fiți autentici!
Înconjoară-te cu oameni care să te susțină în punctele tale slabe! Nu încerca să fii omul care le face pe toate pentru toți. Și orice veți face, faceți-o spre gloria lui Dumnezeu, cu toată energia și cu excelență. (1 Cor 10:31, Col. 3:23).
Prin urmare, destoinicia în lucrare necesită daruri spirituale de la Domnul. Apoi, destoinicia necesită cunoașterea Scripturilor. Indiferent de care este darul dvs. spiritual, fiecare lider spiritual trebuie să fie un învățat al Scripturii (2 Tim. 2:15). Nu puteți conduce pe alții pe cale dacă dvs nu cunoașteți calea – iar aceasta este scrisă în Scripturi. Liderii spirituali trebuie să aibă uneltele spirituale necesare pentru a răspunde întrebărilor oamenilor, să răspundă îndoielilor lor și să îi sprijinească în timpul problemelor lor.
Dr. Roger PASCOE, Președintele
Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, Canada
1 Corinteni 15:58 este unul dintre versetele mele preferate. În acest capitol, apostolul Pavel prezintă probabil pledoaria completă şi cea mai semnificativă pentru realitatea și certitudinea învierii prin care:
1. Vom fi cu toții schimbați – de la putrezire la neputrezire; de la moarte la viață;
2. Moartea va fi înghițită de biruință;
3. Dumnezeu ne va da victoria împotriva păcatului și a morții prin Domnul nostru Isus Hristos.
“De aceea,” spune Pavel, “preaiubiții mei frați, fiți tari, neclintiți, sporiți totdeauna în lucrul Domnului, cãci știți cã osteneala voastrã în Domnul nu este zadarnicã”
Impulsul din acest îndemn final derivã din adevãrul și certitudinea învierii, pe care Pavel tocmai a susținut-o maiestuos în acest capitol. De aceea acest adevãr și aceastã certitudine ne oferã motivația “sã înaintăm înaintând”.
Dar acest verset este, de asemenea, unul dintre acele minunate versete care ne încurajeazã în timpuri grele și când opoziția este puternicã și gãlãgioasã.
Concluzia apostolului, din lunga lui pledoarie asupra învierii, ca sursã a noastrã de putere în prezent și siguranțã în viitor, este cã putem avea mare încredere în valoarea de duratã a slujirii noastre. Adevãrul stã la baza slujirii noastre. Și adevãrul este acesta: din cauza realitãții învierii, noi putem avea încredere cã slujirea noastrã va avea valoare eternã.
Pe baza a ceea ce știm referitor la Evanghelie și în special la învierea lui Isus Hristos, fiți “tari” (statornici, puternici, neclintiți) în credința voastrã. Nu vã compromiteți convingerile voastre despre adevãr. Fiți statornici în slujirea Evangheliei; rãmâneți în ea; sã nu fiți depãrtați de ea; nu vã îndoiți de ea.
Fiți “neclintiți”. Sã nu vã mișcați din poziția voastrã; nu fiți influențați de atacurile din afarã sau de alte opinii ale oamenilor (Evr. 13:7). Sã nu vã lãsați “plutind încoace și încolo, purtați de orice vânt de învãțãturã” (Efes. 4:14). Mai degrabã stați fermi împotriva atacurilor spirituale. Fiți neschimbãtori, consecvenți în lucrarea voastrã pentru Dumnezeu.
“Sporiți” înseamnã o revãrsare pânã la apogeu în zelul tãu și în angajamentul tãu fațã de lucrarea Domnului. Datoritã siguranței noastre în Hristos, noi, dintre toți oamenii, ar trebui “sã sporim” în lucrarea lui Dumnezeu. Ca slujitori ai Evangheliei, noi suntem oamenii care ar trebui sã oferim un efort sârguincios în lucrarea noastrã, pentru cã noi cunoaștem adevãrul Evangheliei – cel mai mare adevãr care poate fi cunoscut.
Noi suntem angajați în “lucrarea lui Dumnezeu”. El a intituit-o; El ne-a chemat în ea. Oricare ar fi lucrarea ta (poate într-o bisericã localã, misiune într-o țarã strãinã, evanghelizare, predare într-o școalã biblicã etc.), lucrarea ta aparține Lui, și El singur poate sã o pãstreze sau sã o facã înfloritoare. Noi suntem angajați în afacerea Împãrãției lui Dumnezeu.
“Întotdeauna” sporind. Așa ar trebui sã fie caracterizatã lucrarea noastrã – nu doar în zilele bune, ci și în cele rele; nu doar în zilele de succes, ci și în zilele de eșec.
Noi “sporim” pentru cã noi “știm”. Noi știm cã lucrarea noastrã în Dumnezeu este utilã, valoroasã, roditoare, productivã, și cã ea va avea consecințe eterne. În lucrarea mea, de obicei nu pot vedea rezultatele; nu pot mãsura progresul. Dar motivația mea este aceea cã este lucrarea lui Dumnezeu (El m-a chemat în ea), și aceea cã ea nu este zadarnicã – lucrarea Domnului, Calea Domnului nu este niciodatã zadarnicã.
Noi “sporim” în lucrarea lui Dumnezeu datoritã a ceea ce “știm”. Ceea ce “știm” oferã valoare și motivație eforturilor noastre. Ceea ce știm ne oferã încredere în lucrare. Lucrarea noastrã în Dumnezeu poate fi obositoare și istovitoare. Este nevoie de efort intens pentru a avea rezultate și succes. Chiar dacã este obositoare, ea nu este “zadarnicã”, nu este inutilã. Mai degrabã, este minunat de productivã pentru cã este “în Domnul”.
Lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi mãsuratã la fel ca un zid care se înalțã. Este deseori intangibilã, dar nu în zadar pentru cã Dumnezeu o face sã prospere. Este important sã știm acest lucru pentru ca sã nu începem sã ne ghidãm singuri sau sã schimbãm cursul sau sã devenim descurajați.
Acest lucru ne aduce înãlțimile adevãrurilor teologice, din acest pasaj, jos unde trãim și lucrãm zi de zi. Teologia subliniazã slujirea noastrã și ne motiveazã pentru a-L sluji pe Dumnezeu. Este o convingere profundã ce provine din tot ceea ce “știm” – despre adevãr (în special adevãrul referitor la moartea și învierea Domnului Isus) și despre valorile lucrãrii noastre în Dumnezeu – care ne susține sã continuãm cu energie, cu vigoare, cu încredere, cu bucurie, și cu statornicie.
Așa cã fiți încurajați și asigurați cã lucrarea voastrã în Doumnezeu nu va fi mai mult în zadar, decât credința voastrã în Hristos. Nu va fi mai zadarnicã decât slujirea apostolilor; nu va fi mai lipsitã de plinãtate decât moartea și învierea lui Hristos. Când înțelegem acest lucru, lucrarea noastrã va avea un caracter diferit – un caracter care provine din cunoașterea cã lucrarea noastrã este valoroasã, semnificativã, roditoare pentru Dumnezeu.
Bazați pe ceea ce știm, noi putem avea încredere mare în valoarea de duratã a slujirii noastre.
Dr. Roger PASCOE, Președintele
Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, Canada
Cei dintre dvs. care au citit aceste articole în mod regulat știu cã eu includ schițe de predicã pentru a vã ajuta în predicarea si în slujirea învãțãturii. În pregătirea predicilor dvs. sau a studiilor biblice probabil ați descoperit cã, adesea, cea mai dificilã parte este identificarea subiectului și modul în care decurge ideea centrală a pasajului. Ce scrie autorul biblic despre (adicã subiectul) și care sunt “punctele cheie” (unităţi ale ideilor) care tratează subiectul. Acest lucru poate reprezenta o muncã grea în pregãtirea predicii.
Prima sarcină este întotdeauna de a descoperi subiectul pasajului. Despre ce scrie autorul? Încercați sã nu dați un rãspuns vag când rãspundeți la aceastã întrebare. De exemplu, a spune cã autorul scrie despre “Dragostea lui Dumnezeu” înseamnă a da un răspuns prea vag, prea general. Concret, despre ce aspect al iubirii lui Dumnezeu scrie autorul? Iubirea lui Dumnezeu pentru pãcãtoși? Iubirea lui Dumnezeu pentru poporul Sãu? Iubirea lui Dumnezeu demonstrată prin trimiterea Fiului Sãu sã moarã pentru noi? Întotdeauna încercați sã definiți subiectul astfel încât să fie clar despre ce scrie autorul.
A doua sarcinã este de a descoperi ceea ce autorul spune despre subiect. Câte puncte prezintă el? Care este modul de argumentare sau care este modul prezentării ideii centrale? Cum este împărțit pasajul - ce versete sunt grupate astfel încât să prezinte împreună un punct de gândire? Acest lucru este foarte important pentru a vã asigura cã ceea ce predicați este identic cu ceea ce autorul spune dar și cu modul în care acesta o spune. Prin identificarea punctelor din pasaj (toate punctele tratând același subiect) veți putea explica audienței pasajul într-un mod mult mai clar.
Apoi, după ce ați descoperit subiectul pasajului și componența acestuia din punct de vedere al argumentării, cred că va fi foarte ușor să prezentați fiecare unitate de idei (fiecare punct al predicii), enunțat ca și principiu.
De aceea am inclus aceste schiţe de predici – pentru a observa exemple ale acestui proces şi pentru a le aplica în pregătirea și expunerea propriei dvs. predici. Aceste schițe de predici au menirea de a vă arăta rezultatul propriului meu studiu în pregătirea pentru predicare a acestor pasaje. Sper că veți putea observa modul în care acestea se referă direct la pasajul din Scriptură.
Mai mult, este de un real ajutor observarea modului în care altcineva a predicat din același pasaj. Pentru că aceste predici au fost înregistrate în prima fază pentru ascultătorii radio, câteva predici sunt împărțite în mai multe părți.
Aveți libertatea de a folosi aceste predici. Le puteți folosi exact așa cum sunt sau le puteți modifica. Fie că veți folosi sau nu aceste schițe de predică, speranța mea (și scopul pentru care le public) este ca dvs să observați de unde provin principiile din Scriptură și modul de formulare a acestora pentru audiența dvs. contemporană.
În ultimele două ediții ale Jurnalului Electronic al Păstorilor am publicat primele mele cinci schițe de predici din seria celor “Cele Șapte Fapte (Minuni) Supranaturale ale lui Isus” din Evanghelia după Ioan, după cum urmează:
A. Ediția de toamnă - 2011
1. Schița de predică nr.1 Ioan 2:1-11, Isus Schimbă Apa în Vin
2. Schița de predică nr.2 Ioan 4:46-54, Isus vindecă fiul unui slujbaș
3. Schița de predică nr.3 Ioan 5:1-47, Isus vindecă slăbănogul de la scăldătoarea Betesda Partea. 1
B. Ediția de iarnă – 2012
1. Schiţă de predică nr. 4 Ioan 6:1-14, Isus hrănește cinci mii de oameni
2. Schița de predică nr. 5 Ioan 6:16-21, Domnul Isus merge pe apă
În continuare sunt următoarele două schițe de predici din seria celor “Cele Șapte Fapte (Minuni) Supranaturale ale lui Isus” din Evanghelia după Ioan:
Pentru versiunea audio în limba engleză a acestui mesaj click pe acest link: loan 9:1-3; loan 9:4-7
Subiect: Domnul Isus este Trimisul lui Dumnezeu
Punctul # 1: Stare jalnică a omului (1-3)
1. Cum a ajuns omul în această stare? (2)
2. De ce a ajuns omul în această stare? (3)
Punctul # 2: Puterea Trimiterii Domnului Isus (4-7)
1. Domnul Isus a fost trimis pentru a face lucrarea lui Dumnezeu în lume (4)
2. Domnul Isus a fost trimis pentru a fi Lumina lui Dumnezeu în lume (5-7).
Pentru versiunea audio în limba engleză a acestui mesaj click pe acest link: loan 9:8-23
Subiect: Isus este Trimisul lui Dumnezeu
Punctul # 1: Curiozitatea apropiaților acestui om (8-12)
1. Aceștia sunt curioşi cu privire la identitatea omului (8-9)
2. Aceștia sunt curioși cu privire la vindecarea omului (10-12)
Punctul # 2: Disputa dintre autorităţile de (13-17)
1. Unii au văzut doar încălcarea Legii (14-16a)
2. Alţii au văzut doar un miracol (16b-17)
Punctul # 3: Teama de familie (18-23)
1. Ei au fost ignoranţi față de cel vindecat și față de vindecător (18-21)
2. Ei se temeau de pedeapsa Consiliului Religios (22-23)
1 Ian McPherson, The Burden of the Lord (Povara Domnului), citat de Austin L. Sorenson, “The Burden of the Ministry” (“Povara Slujirii”) in Pulpit Helps (Amvonul Ajută) ( Mai 1978), 15, și citat in Stephen F. Olford, Preaching the Word of God (Predicarea Cuvântului lui Dumnezeu), pp.16-17.
2 επιτιμησον = rmustră, reproșează, cenzurează, avertizează
3 John R. W. Stott, The Preacher’s Portrait (Grand Rapids: Eerdmans), 48-50.
4 Joseph M. Stowell, Shepherding the Church, (Chicago: Moody Press, 1997), 180.
5 Stowell, 312.
Coordonat de ...
Dr. Roger Pascoe, Președinte,
The Institute for Biblical Preaching
(Institutul pentru Predicare Biblică)
Cambridge, Ontario, Canada
„Consolidarea Bisericii în Predicarea Biblică și Lidership”
Publicat de ...
Biblical Studies Foundation
(Fundația Studiilor Biblice)
Fundamentele Biblice și Spirituale pentru Predicare
Dr. Roger Pascoe, Președintele
Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, Canada
Până acum în aceste serii despre predicare am discutat despre:
1. Predicarea: Ce este ea?
2. Predicarea: De ce o facem?
3. Predicarea: Care este responsabilitatea noastră?
În această ediție vom explora “Predicarea: Cum o facem?” Deși fiecare dintre noi aducem propria personalitate și propriul stil în predicarea noastră, este bine pentru noi să avem un exemplu despre cum se face predicarea. Nu putem să ne îmbunătățim predicarea doar prin exemplele pe care le găsim în Cuvântul lui Dumnezeu. Vom privi la un exemplu din Vechiul Testament și la unul din Noul Testament.
Iată un exemplu de predicare biblică din Vechiul Testament. Observați abordarea acestei predici – structura, prezentarea și răspunsul.
În primul rând, ei citeau din Cuvântul lui Dumnezeu în mod public. “Ei citeau desluşit în cartea Legii lui Dumnezeu…” (8a). Aceasta prezintă faptul că citirea în mod public a Scripturii se făcea înainte de a spune ceva. Dumnezeu vorbește audienței tale în timp ce citești Cuvântul lui Dumnezeu de la amvon. Aceasta este probabil una dintre cele mai importante aspect ale predicării. În citirea pasajului din Scriptură, tu demonstrezi oamenilor cum se citească Scriptura – cu pronunțare clară, cu varietate a accentuării și a vitezei de citire, dar și cu reverență. Poate îți va plăcea să practici citirea unui capitol cu voce tare în fiecare zi la viteza cu care ai citi pasajul de la amvon. Vizualizează în mintea ta audiența ta și concentrează-te pe numele, cuvinte mai dificile dar și pe punctuație. Vorbește clar astfel încât toată lumea să poată auzi cuvintele și înțelege ideile din pasaj.
În al doilea rând, ei explicau însemnătatea Cuvântului lui Dumnezeu în mod clar. „şi îi arătau înţelesul” (8b). Versetul 9 spune foarte clar că ei „îi învățau pe popor”. A „arăta înțelesul” înseamnă a explica ceea ce pasajul spune și înseamnă. Câteodată oamenii pot înțelege cuvintele de pe pagina Scripturii (ceea ce spune), dar nu înțeleg ceea ce înseamnă. Pentru a le explica Cuvântul în mod clar trebuie ca mai întâi de toate să îl interpretăm în mod corect. Iar aceasta se face prin intermediul studiului personal al Cuvântului și pregătirea mesajului. Interpretarea corectă implică „împărțirea dreaptă a Cuvântului adevărului” (2 Tim 2:15). A împarte corect Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă că noi trebuie mai întâi să înțelegem cuvintele, gramatica și contextul pasajului.
Cineva a spus că “un text scos din context este un pretext.” Contextul face o diferenţă uriaşă în înţelegerea a ceea ce autorul original a dorit să comunice publicului său original. Contextul include contextul istoric, gramatical, literar, teologic şi sintactic.
Numai atunci când noi înţelegem contextul putem a-l explica în mod clar și altora. Apoi, pentru ca explicaţia noastră a Cuvântului să fie clară, trebuie să ne folosim limba şi vorbirea la un nivel pe care publicul să-l înţeleagă. Aceasta pentru ca să existe comunicare reală. Mulţi ascultători nu ştiu ce înseamnă unele cuvinte din Biblie. Noi nu sunt autorizați să schimbăm aceste cuvinte - munca noastră este de a explica ceea ce înseamnă aceste cuvinte, în contextul lor.
Sarcina noastră principală ca predicatori este de a explica în mod clar sensul Cuvântului lui Dumnezeu, astfel încât oamenii să îl poată înţelege. Amintiţi-vă definiţia mea despre predicarea biblică: “predicarea biblică este proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, al cărui obiectiv este de a genera un răspuns spiritual, o viață transformată a ascultătorilor, (a) prin interpretarea corectă a sensului său; (b) explicarea în mod clar a adevărului; (c) declararea cu autoritate a mesajului Cuvântului în puterea Duhului Sfânt, şi (d) aplicarea în mod practic a semnificaţiei Cuvântului în viaţa contemporană”.
Prin urmarea acestui model, expunem Cuvântul lui Dumnezeu într-o manieră în care oamenii pot vedea adevărul și să-l audă pe Dumnezeu vorbind.
În al treilea rând, ei au aplicat semnificația Cuvântului lui Dumnezeu. „Ei.. i-au ajutat să înţeleagă ce citiseră” (8c).
Aceasta este de aplicarea Scripturii (cf. v. 10-12.). Ei au dat sensul care “i-a ajutat să înţeleagă”. Termenul „a înţelege” în acest context presupune faptul că este relevant vieţii lor, că se poate aplica vieţii lor.
În final, în al patrulea rând, ei au chemat pe oameni să răspundă Cuvântului lui Dumnezeu. „Duceţi-vă … Şi tot poporul s-a dus să mănânce şi să bea. Şi au trimes câte o parte şi altora, şi s-au veselit mult. Căci înţeleseseră cuvintele cari li se tâlcuiseră” (10-12).
O înțelegere proaspătă a Cuvântului lui Dumnezeu cere un nou mod de viață. Dacă comportamentul, atitudinea, convingerile și faptele noastre nu se schimbă fie nu înțelegem mesajul fie suntem neascultători față de ce cunoaștem. Înțelegerea trebuie să producă ascultarea față în cel privește pe Dumnezeu.
Pentru ca aceasta să aibă loc, predicatorul trebuie să aplice importanţa adevărului în viaţa ascultătorilor; să le arate modul în care adevărul trebuie să fie trăit. Şi o parte a aplicației practice este apelul pentru un răspuns practic față de adevăr.
Aplicația este modalitatea prin care vom face textul relevant pentru viaţa ascultătorilor noştri. Dacă nu vom face acest lucru, nu ne putem aştepta ca ei să răspundă; nu ne putem aştepta ca viaţa lor să fie transformată de Cuvânt prin puterea Duhului Sfânt. Predicarea își atinge obiectivele sale doar atunci când caracterul şi comportamentul oamenilor se schimbă.
În acest pasaj se poate observa un bun exemplu al unui model de predică al Domnului Isus. “. El „le-a explicat ce era scris cu privire la El în toate Scripturile” (27). Isus a fost un predicator biblic (sau expozitiv). El a profitat de fiecare ocazie pentru a expune Scripturile - El a predicat “în sezon şi în afara sezonului”. Ca şi Domnul Isus, indiferent dacă publicul nostru este mic sau mare, formal sau informal, mânuirea noastră a Cuvântului ar trebui să fie expozitivă dacă dorim să fie biblică. Cu alte cuvinte, dacă este să fie cu adevărat Scripturală trebuie să derive dintr-o exegeză și expunere sănătoasă.
Să observăm în acest pasaj modelul predicării Domnului Isus și urmarea impactului acestuia.
Când Domnul Isus a predicat, El a apelat la textul Scripturii. “Începând de la Moise şi de la toți profeții... în toate Scripturile “(27a). “Toate Scripturile” desigur se referă la Legea, Psalmii, Scrierile, şi Profeţii. Ca predicatori, noi trebuie să predicăm tot sfatul lui Dumnezeu. Deci, nu predica doar din pasajele sau cărțile tale preferate, ci din întreaga sferă de aplicare a Scripturii - “toate Scripturile.”
Apoi Domnul Isus a explicat înțelesul Scripturii. „le-a explicat” (27b). Cuvântul tradus „explicat” vine din două cuvinte grecești (1) „prin” (sau „de”); și (2) „interpretare” (literar „hermeutic”). Deci, Isus a făcut ca Scripturile să fie clare pentru ei prin interpretarea atentă a sensului acestora. Aceasta este o sarcină foarte importantă a predicatorilor – acela de a înţelege mesajul pe care autorul original a dorit să-l spună şi apoi explicarea acestuia într-un mod clar adunării astfel încât aceasta să-l poată vedea şi înţelege.
O modalitate de a explica ceea ce înseamnă Scripturile și de a le face clare este prin folosirea ilustraţiilor (aşa cum a făcut Domnul Isus) din diferite domenii şi momente din viaţă, ştiri, istorie, etc. astfel încât adevărul să prindă viață.
Explicaţia este probabil singurul factor din predicarea contemporană, care se face cel mai puţin şi cel mai rău - probabil datorită faptului că este grea şi pentru că necesită multă muncă. Dar este cel mai important aspect al predicării din mai multe motive: (a), deoarece sarcina noastră este de a le face clar mesajul pe care oamenii noştri nu l-ar desluși singuri, şi (b), dacă nu explici în mod adecvat sensul Scripturii, cum poţi să te aştepți ca oamenii să fie ascultători față de el? Cu alte cuvinte, ei trebuie să cunoască “ce” este de cunoscut înainte de a putea răspunde la întrebarea “cum” pot aplica. Prin urmare explicaţia vine înainte de aplicație.
În al treilea rând, Domnul Isus le-a explicat subiectul Scripturii – „…lucrurile cu privire la El” (27c). El le-a explicat Scripturile care mărturisesc despre El (cf. Ioan 5:39). El este tema întregii Scripturi. Noi ca și predicatori, trebuie să-l vedem pe Hristos în toată Scriptura și să-i îndreptăm pe oameni către El. Noi greșim în sarcina noastră ca și predicatori expozitivi dacă Domnul Isus nu este tema întregii noastre predicări. Noi predicăm pe „Hristos cel răstignit” pentru ca El să ne facă „asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu” (Romani 8:29, vezi și 2 Tim.3:16,17;2 (Romani 8:29, vezi și 2 Tim.3:16,17;2 Cor.3:18; (Romani 8:29, vezi și 2 Tim.3:16,17;2 Cor.3:18; Col.1:28).
Apoi Isus a aplicat semnificația personală a Scripturilor - “O, cât de nesăbuiţi şi de înceţi la inimă sunteţi când este vorba să credeţi tot ce au spus profeţii” (25). Aceasta a fost aplicația directă pentru ei. Domnul Isus îi provoca cu privire la lipsa lor de credință în El și în Scripturile care mărturiseau despre El. Ei aici aveau nevoie de îndemnul lui pentru a-i trezi și a le face cunoscut cine era El.
Aplicate corect, Scripturile întotdeauna lucrează în mod personal şi cu rezultate. Tot adevărul are o aplicație pentru viaţă: “Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască…învăţătura…(Ioan 7:17). Refuzul de a asculta adevărul anulează întregul scop al predicării.
Predicatorul trebuie să prezinte aplicația Scripturii într-o așa manieră încât să fie relevantă caracterului și conduitei personale încât să fie de necontestat și irezistibilă (vezi Romani 6:17; Iacov 1:22-25).
În cele din urmă Domnul Isus a revelat adevărul Scripturii. “Nu trebuia oare Cristosul să sufere aceste lucruri şi să intre în slava Lui? (26). Isus le-a arătat că planul de răscumpărare a lui Dumnezeu necesita ca El să sufere înainte de a intra în slava Sa. Dacă aceste două persoane cărora Domnul Isus le vorbea ar fi înţeles Scripturile în mod clar şi precis, ar fi trebuit să ştie că crucificarea lui Isus a fost un precursor necesar al învierii şi glorificării Sale. Moartea Sa nu ar fi trebuit să fie cauza îndepărtării lor din Ierusalim, în disperare, crezând că totul s-a terminat, ci ar fi trebuit ca aceștia să se aştepte şi să caute învierea şi înălţarea lui.
Predicarea Domnului Isus a generat un răspuns imediat în viața ascultătorilor.
În primul rând, predicarea Scripturilor a încălzit inima lor. “Nu ne ardea inima în noi, în timp ce vorbea cu noi pe drum şi în timp ce ne deschidea Scripturile?” (32). Cuvântul “inima” aici este la singular. Cele două persoane au răspuns ca unul. Inimile lor au fost lipite împreună sub puterea arzătoare a cuvintelor lui Isus “. Acesta este răspunsul după care tânjim în adunările noastre, nu-i așa? Inimile ar trebui să se topească sub predicarea Cuvântului.
În al doilea rând, predicarea Scripturilor a binecuvântat casa lor. “Apoi s-au apropiat de satul unde mergeau si el a indicat că el ar fi mers mai departe. Dar l-au constrâns, zicând: “Rămâi cu noi pentru că este spre seară şi ziua aproape a trecut.” (28-30). Prin predicarea Scripturii, Isus “, care a transformat casa intr-un sanctuar şi masă într-un sacrament.” Rezultatul a fost că acasă ucenicilor “a fost imediat schimbat. Acest lucru ar trebui să fie obiectivul nostru ca ne predicăm Cuvântul - că sunt încălzit inimile şi casele binecuvântat, astfel încât acestea nu sunt niciodată la fel din nou.
În al doilea rând, predicarea Scripturilor a binecuvântat casa lor. “Când s-au apropiat de satul în care mergeau, El s-a făcut că vrea să meargă mai departe. 29 Dar ei au stăruit de El, zicând:– Rămâi cu noi, pentru că este spre seară şi ziua este deja pe sfârşite!” (28-30). Prin predicarea Scripturilor Domnul Isus a „transformat casa aceea într-un sanctuar și cina într-un sacrament”4. Rezultatul a fost schimbarea imediată a casei ucenicilor. Aceasta ar trebui să fie scopul nostru în timp ce predicăm Cuvântul – ca inimile să fie încălzite și casele binecuvântate astfel încât ei să nu mai fie niciodată la fel.
În al treilea rând, expunerea Scripturilor le-a deschis mintea. “Atunci li s-au deschis ochii şi L-au recunoscut, dar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor” (31). Aceasta face predicarea biblică. Deschide ochii spirituali ai oamenilor pentru ca adevărul despre cine este Isus să le fie revelat.
În al patrulea rând, expunerea Scripturilor le redă speranța. “S-au ridicat chiar în ceasul acela, s-au întors la Ierusalim şi i-au găsit adunaţi laolaltă pe cei unsprezece şi pe cei care erau împreună cu ei… ni S-a făcut cunoscut la frângerea pâinii.” (33-35). Înainte de a-l asculta pe Domnul Isus expunând Scripturile speranțele lor erau năruite. Dar după aceea, speranțele lor au revenit la viață pentru că Domnul Isus era în viață. El era viu d.p.d.v. fizic, dar totodată devenise viu pentru ei și pe plan spiritual. Ei au cunoscut prezența (34), pacea (36) și puterea Sa cea vie (49).
Împreună cu aceste două exemple de predicare biblică mai putem adăuga și exemplele apostolilor:
· Petru (Fapte 2:14-36). Expunerea lui Ioel și a Psalmilor
· Ștefan (Fapte 7). Expunerea unor părți istorice din Geneza și Exod. Aceasta este cea mai bună expunere a Genezei 1 din Biblie.
· Filip (Fapte 8:26-35). “Începând de la aceste Scripturi, (Filip) i-a predicat despre Isus.” (35) – expunere din cartea Isaia capitolul 53.
· Pavel (Fapte 17:1-3; 28:23). El a demonstrat oamenilor Scripturilor cu privire la Hristos.
Deci, putem conclude că predicarea biblică este predicare expozitivă– i.e. predicarea care expune Cuvântul lui Dumnezeu astfel încât oamenii să-l poată înțelege și aplica. Predicarea biblică, în forma ei de bază este predicarea Scripturilor într-o așa manieră încât Cuvântul lui Dumnezeu cel sfânt și nealterat să formeze fundamentul de bază al fiecărei părți a mesajului. Titlul, punctele principale și subpunctele trebuie să fie preluate din text. O asemenea predicare atrage pe oameni la Scripturi, iar aplicațiile pentru viețile lor devin clare prin intermediul acesteia.
Acest model se bazează pur și simplu pe faptul că predicatorul nu este altceva decât un simplu purtător de cuvânt pentru ceea ce spune și înseamnă Scriptura, permițând lui Dumnezeu să vorbească prin Cuvântul Său, care este singura noastră autoritate pentru a predica. După cum spunea și dr. Olford odată, necesitatea cea mai mare a momentului este întoarcerea la predicarea expozitivă a Cuvântului lui Dumnezeu. Biserica poate numai să crească, să prospere, şi să slujească atunci când ea este instruită și inspirată de expunerea şi aplicarea Scripturilor. Scopul predicării biblice este de a permite Cuvântului lui Dumnezeu să vorbească, pentru a scoate din text ceea ce este acolo şi expunerea lui tuturor astfel încât ei să-l vadă și să-i răspundă.
Cuvântul lui Dumnezeu este singura sursă adevărată şi durabilă de speranţă pentru cei fără speranţă (Efes. 2:12). Acesta este singurul care poate transforma viaţa oamenilor, atunci când îl înţeleg şi îl ascultă. Predicarea reprezintă unealta pe care Dumnezeu a ales-o pentru a comunica Cuvântul Său iar predicatorii sunt instrumentele pe care Dumnezeu le-a ales pentru realizarea acestui lucru,în fiecare săptămână, prin puterea Duhului Sfânt.
„Fiți o pildă – în Gândire, în Cuvânt și în Fapte
Dr. Roger Pascoe, Președintele
Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, Canada
Vom studia ce înseamnă a afişa un caracter evlavios altora; de a mentora pe alții prin exemplul nostru personal. În ediţiile anterioare ale acestui jurnal, ne-am uitat la a fi un exemplu al dedicării, consecvenței, încrederii, consacrării, compasiunii, şi al destoiniciei. În această ediţie vom examina ceea ce înseamnă a fi un exemplu în trăire şi în vorbire.
Voi trata într-o manieră mai detaliată despre trăire şi vorbirea noastră atunci când vom studia subiectul de “sfinţenie”. Dar, permiteţi-mi să fac în continuare câteva remarci generale.
După încurajarea lui Timotei de a „nu lăsa pe nimeni să îi disprețuiască tinerețea” într-o cultură în care oamenii mai în vârstă erau venerați iar cei tineri (în special în cele ce țineau de conducerea eclesială) erau disprețuiți – Pavel scrie “ci fi o pildă pentru credincioși ... în trăire…” (1 Tim. 4:12).
Modalitatea prin care Timotei trebuia să se protejeze împotriva disprețuirii datorate vârstei sale era de a „fi un exemplu în trăire”. Ceea ce Pavel spune cu adevărat este „nu-i lăsa să te disprețuiască pentru că ești tânăr (până la urmă ești delegatul meu apostolic și eu ți-am dat autoritatea de a porunci și învăța aceste lucruri (11) … ci mai degrabă comportă-te într-o așa manieră încât ei să nu te disprețuiască ci să te respecte!”
Deci, ce fel de trăire crezi că ar genera un astfel de respect din partea altora care ar fi în alte momente tentați să te disprețuiască sau să se uite de sus la tine? În mod clar este vorba despre trăirea „evlavioasă”. Trăirea care îi face pe oameni să recunoască că Dumnezeu este la lucru în viața ta.
În scrierile către Tit, Pavel spune: „dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune” (Tit 2:7-10). Faptele bune în contextul responsabilităților lui Tit din comunitatea credincioșilor includeau integritatea învățăturilor (învățătură sănătoasă), reverență (conduită sănătoasă), cuvinte în care nimeni să nu găsească greșeală (vorbe sănătoase), ascultare față de stăpâni, plăcut în toate lucrurile, care să nu întoarcă vorba, să nu fure, ci să arate credincioșie, pentru ca cei care vor urma modelul său „ca să facă în totul cinste învăţăturii lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru”.
De aceasta avem nevoie pentru a ne modela ca și lideri creștini – trăire evlavioasă, fapte bune care să motiveze pe alții la a-L glorifica pe Dumnezeu prin cuvânt și faptă.
Cât despre trăirea lui personală Pavel spune celor tesalonicenilor: „noi nu căutăm slava din partea oamenilor”“ N-am căutat slavă de la oameni:...Dimpotrivă, ne-am arătat blânzi în mijlocul vostru… lucrând zi și noapte” (1 Tes. 2:1-12). Trăirea lui a fost un exemplu de om al lui Dumnezeu – cineva pe care alții și-ar dori să-l imite.
“Fi un exemplu în vorbire” (1 Tim. 4:12)
“În toate lucrurile, dă-te ca exemplu prin lucrări bune, printr-o învăţătură curată, prin demnitate.” (Tit. 2:7)
Feriţi-vă de conversaţii compromițătoare sau simple vorbe păcătoase – cum ar fi bârfele, calomniile, minciunile, înşelătoriile, deducțiile, aluziile, seducțiile, murmurările, nemulțumirile, lăudoreșenie, exagerări, glume proaste (cf. Efeseni 4:25, 29, 31;. 5:4; Coloseni 3:8-9; 4 : 6; Matei 15:11, 17-20).. Puteţi fi atrași atât de ușor în astfel de conversații fără ca să vă dați seama.
Bârfa, calomnia, vorbele pe la spate etc. sunt foarte frecvente în rândul creştinilor. Acestea indică o stare precară de spiritualitate – a unei persoane care nu umblă cu Hristos și care nu prezintă blândeţea şi harul lui Hristos.
Acest tip de conversație, de obicei, provin de la probleme generate de putere sau de o proastă imagine de sine - oamenii folosesc aceste tipuri de conversații jignitoare despre alții pentru a se ridica ei deasupra. Să ne asigurăm că suntem umili şi plin de îndurare în conversaţiile noastre cu și despre alții.
Feriţi-vă de glume. Când cineva începe să spună o glumă, de obicei mă interiorizez. Uneori, chiar şi în rândul altor creştini, am spus că nu vreau să aud glumele. Nu vă lăsați prinși în grăirea de glume – căci aceasta duce la nebunie (Efeseni 5:4) – lăsând la o parte faptul că glumele pot și deseori sunt interpretate greșit astfel încât ele ajung să fie înțelese într-un mod diferit decât cel intenționat, caz în care ar putea răni pe cineva.
Joseph Stowell spune: “Dacă încălcăm integritatea prin cuvintele noastre, în momentele cele mai lejere şi informale, atunci ne vom submina capacitatea cuvintelor noastre de da greutatea corespunzătoare cuvintelor atunci când vorbim în numele lui Dumnezeu.”5
“Lucrarea Autentică: Ce este ea?” (2 Cor. 4:1-6)
Pavel a fost obiectul a numeroase acuzaţii false, atât din partea “apostolilor falşi” cât şi din partea creştinilor corinteni. “Apostolii mincinoşi” l-au acuzat că este inconsistent în învățături, lipsit de autoritate fiind slab în organism şi în vorbire, şi că se ascunde în spatele scrisorilor pline de putere, mai degrabă decât să îi confrunte faţă în faţă (2 Cor. 10:10). Corintenii, pe de altă parte l-au acuzat că nu este sincer, spunându-le că îi va vizita dar nu o făcea (cf. 2 Cor. 1:15-20). În mod ironic, “apostolii falşi” l-au acuzat pe Pavel că este neautentic, fals.
Această a doua epistolă către Corinteni este cu adevărat o apologetică personală care prezintă apărarea lui Pavel şi a slujirii sale. În acest pasaj (2 Cor. 4:1-6), Pavel stabileşte semnele unui slujitor autentic.
“Întrucât prin îndurarea lui Dumnezeu avem această slujbă”.
„Această slujbă” este lucrarea Noului Legământ (3:6-18); lucrarea Duhului (3:6,8) – viață; lucrarea aducătoare de dreptate (3:9); lucrarea slavei (3:8). O astfel de slujire ne dă îndrăzneală (3:12) și ne încurajează (4:1).
Fundamentul prin care noi avem slujba aceasta este faptul că “am primit îndurare” (cf. Efeseni 2:4, 7.), și nu datorită vreunui merit sau abilitate de-a noastră, ci pentru că am fost născuți din nou - de exemplu “am primit milă “(cf. 1 Tim. 1:12-17).
Pentru că totul este datorită harului lui Dumnezeu nu există loc pentru auto-aprobare sau laudă de sine în slujire. Aceasta nu este lucrarea noastră, este a lui Dumnezeu şi el ne-a încredinţat-o pe aceeaşi bază pe care am primit mila Lui, mântuirea Lui.
Ştiind că lucrarea noastră îşi are rădăcinile în harul lui Dumnezeu ne dă curaj. Cel care revarsă din harul Său asupra noastră când suntem mântuiți va continua să facă același lucru și pe parcursul slujirii noastre. “Prin urmare, noi nu suntem descurajați.” Cu toate că ne confruntăm cu aceleaşi obstacole ca și Pavel (fizice, spirituale, sociale, etc.), datorită milei lui Dumnezeu, noi nu descurajăm (cf. 1 Cor 15:58) - adică avem îndrăzneală.
Cei ce au primit mila “renunță la lucrurile ascunse ale rușinii (sau necinstire).” Ei resping practicile slujitorilor falși. Evanghelia schimbă totul – motivele și metodele noastre. Renunțăm la practicile vechi asociate cu omul cel vechi și practicat de falșii învățători – cei care nu au primit îndurare.
Slujitorii autentici nu practică în ascuns lucruri care să îi facă de rușine în cazul în care ar fi aflate de alții – fie vorba de motive, gânduri, dorințe, obiceiuri, pofte – în special cele ce apelează la simțuri (senzualitate) (cf. 2:17). Aceasta îi împiedică pe atâția slujitori bărbați în ziua de azi să slujească – în mod special pornografia, care este deopotrivă secretă și rușinoasă.
Slujitorii autentici „nu lucrează cu viclenie”. Ei nu caută să înșele pe alţii – nu umblă cu șiretlicuri. Acest stil de viaţă este caracteristic a ceea ce am fost odată ca “fii ai neascultării” (cf. Efes. 2:1-3). Dar acum nu mai este. Orice lucru care are alură de viclenie provine din caracterul lui Satana (Geneza 3:1;. Ioan 8:44). Prin urmare, cei care practica viclenia în slujirea lor (de exemplu, nu sunt transparenți) sunt slujitori ai lui Satan (2 Corinteni 11:13-15.) și nu ai lui Dumnezeu.
Slujitorii autentici nu „falsifică Cuvântul lui Dumnezeu”. Ei nu prezintă într-un mod fals adevărul Evangheliei. Ei nu folosesc Scriptura în mod eronat pentru propriile lor scopuri.
Slujitorii autentici sunt exact opusul slujitorilor falși prin caracter și practici. Ei nu practică secretomania și viclenia ci deschiderea și sinceritatea.
Ei „arată deschis adevărul” în vorbire și trăire într-un așa mod încât este manifestat fiecărei conștiințe umane. Alții îi recunosc intuitiv ca fiind autentici, transparenți. Acțiunile lor și vorbirea lor îi recomandă în faţa conştiinţei oricărui om.
Slujitorii autentici acționează „înaintea lui Dumnezeu.” Aceasta este sfera în care totul este deschis și gol, nimic nu este ascuns sau în secret. Acesta este un standard de referință mult mai mare decât cel al conştiinţei umane sau de verificare. Fiecare slujitor al Evangheliei este răspunzător înaintea lui Dumnezeu. Acesta este testul suprem: Pe cine slujim noi? Eşti conştient de faptul că-L slujești pe Dumnezeu, că lucrarea ta este testată și trecută prin foc de El? Mergi prin lumină și nu ai nici o teamă de ceea ce El ar putea expune? (Ioan 3:19-20).
Evanghelia este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării. Deşi este predicată deschis, adevărul Său este acoperit pentru cei ale căror minţi sunt orbite de „dumnezeul acestei lumi”. Lucrarea Evangheliei, care este dătătoare de viaţă şi glorioasă (3:6-11), nu are, desigur, nici un efect asupra celor care nu cred. Aceasta nu este o recunoaştere a lipsei de eficienţă a Evangheliei, ci a eficacităţii înşelăciunii lui Satan în viața celor care nu cred. Minţile lor sunt acoperite (cf. 3:13-18), de Satana, astfel încât lumina Evangheliei slavei lui Hristos, nu poate străluci peste ele – pentru ca ei să nu poată vedea şi crede pe Cel ce este “chipul lui Dumnezeu” (cf. Evrei 1:3).
De aceea Satan „le-a întunecat mințile” – el nu vrea ca ei să primească o fărâmă a reprezentării lui Dumnezeu în Hristos, pentru că dacă aceștia ar primi-o atunci i-ar pierde. Nu este nimic neputincios sau ineficient cu privire la Evanghelie. Problema este cu mintea ascultătorilor, nu cu mesajul. Este glorios dar ei sunt încețoșați. Este deschis dar ei au mintea acoperită.
Deci, Evanghelia este “acoperită” (obscură, obstrucţionată, diminuată) pentru cei ce sunt “pe calea pierzării” (care refuză voia Sa în mod voit), iar în spatele lor se află necredinţa înşelătoare a lui Satana, care este tatăl minciunii. Satana nu are nici o influenţă asupra vremurilor ce au să vină, dar în această vreme lui îi este permisă o măsură de influenţă, o influenţă pe care a uzurpat-o dar care este doar temporară. Satan este “dumnezeul veacului acestuia” – în fața căruia majoritatea celor din această se închină; cel pe-al cărui caracter este imprimat în aceste vremuri (înşelăciune, rebeliune, senzualitate), cel care înşeală oamenii să se închine în fața lui mai degrabă decât înaintea singurului Dumnezeu adevărat.
Numai singurul Dumnezeu adevărat poate risipi întunericul înşelăciunii lui Satan şi să transmită fasciculul luminii Evangheliei.
Nu este vorba despre noi (5). Evanghelia (3) nu este despre noi, “noi nu ne predicăm pe noi înșine, ci pe Isus Cristos ca Domn.” Pe Acesta îl slujim și pe Acesta îl predicăm – pe “Hristos Isus, Domnul nostru.” Noi suntem slujitorii lui care proclamă un mesaj despre El, și nu despre noi. Dacă ar fi fost despre noi, puteți înțelege de ce unii nu ar crede mesajul nostru, dar mesajul este despre El:
· Hristos – Unsul (“noi predicăm pe Hristos cel răstignit”)
· Isus - Mântuitorul
· Domnul – Stăpânul cel Suprem, Suveran
Este un singur domn, un singur Stăpân – și acela nu suntem noi. Noi nu suntem șefi, nici domnitori peste turmă (1 Pet. 5:3). Noi suntem slujitorii Săi - “sclavii voştri, datorită lui Isus.” Aceasta este motivația noastră – noi o facem „datorită lui Isus”; de aceea facem ceea ce facem.
La fel cum Domnul Isus a fost un sclav (Fil. 2:7) la fel și noi, datorită lui Isus trebuie să devenim slujitori ai lui Dumnezeu. Slujitorii care se scot pe ei în evidență și a căror slujire îi are în prim plan pe ei mai degrabă decât mesajul, mai mult vasul decât comoara, nu sunt slujitori autentici datorită lui Isus.
Nu este vorba despre noi. Totul este despre Dumnezeu (6), Cel care, în actul creației, a poruncit luminii să strălucească din întuneric (6). Și El și-a revărsat lumina Sa spirituală în inimile noastre pentru a ilumina înțelegerea gloriei lui Dumnezeu după cum a fost reflectată pe fața Domnului Isus Hristos.
Noi nu putem aduce mântuirea, doar Dumnezeu poate. Doar Dumnezeul creației este Dumnezeul răscumpărării (re-modelării). “Lumina lumii este Domnul Isus” – Cel ce a creat lumina a devenit lumină. Aceasta imagine a fost așa de vie în memoria lui Pavel, datorită luminii lui Dumnezeu care l-a învelit pe drumul Damascului şi care a inundat sufletul cu lumina cunoaşterii gloriei lui Dumnezeu în faţa lui Isus Hristos. Numai chipul lui Hristos ar putea în mod adecvat, în mod corespunzător, să manifeste pe deplin slava, astfel încât să putem să-l înţelegem pe Dumnezeu.
Dumnezeu a poruncit ca lumina să strălucească “din” întuneric, şi prin Evanghelie a iradiat “în inimile noastre” lumina cunoştinţei slavei Lui întrupată pe faţa umană a lui Isus (Ioan 1:14). După cum în actul creaţiei Dumnezeu a poruncit luminii să strălucească în întuneric, tot așa în lucrarea Sa de răscumpărare a poruncit Luminii să strălucească în întunericul condiţiei noastre umane pentru a putea să-L cunoaștem.
Sursa adevărului suprem (despre cine suntem noi, cine este Dumnezeu, etc.) este doar cea de la Dumnezeu. “Eu sunt adevărul ...”, a spus Isus. El este revelaţia finală şi completă a lui Dumnezeu. Prin urmare prin “chipul” Său (persoana sa, persoana Sa), noi ajungem să cunoaștem pe Dumnezeul nostru glorios.
Dr. Roger Pascoe, Președintele
Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, Canada
Pregătirea unei predici presupune o muncă grea. Poate unul dintre cele mai dificile aspecte ale pregătirii unei predicii este descoperirea structurii pasajului. În primul rând, trebuie să identificăm subiectul pasajului – despre ce vorbește autorul? Odată ce aţi identificat subiectul pasajului, următoarea sarcină este de a descoperi ceea ce autorul spune despre acest subiect - ceea anume prezintă el despre acest subiect?
Desigur, toate punctele pe care autorul le scrie vor fi conectate la subiect – aceasta redă unitatea predicii. Şi totuşi, fiecare aspect al subiectului este diferită de cea anterioară şi cea următoare - ceea ce oferă progresia predicii, fluxul său de gândire. De obicei, într-un pasaj din Scriptură, autorul face două, trei sau poate patru puncte cu privire la subiect. Dacă nu veți identifica cu precizie aceste puncte, nu vă veți putea pregăti în mod corespunzător pentru predica dvs.
Odată ce aţi identificat obiectul şi punctele pe care autorul le face cu privire la subiect, aveţi acum structura pasajului, care, desigur, formează și structura schiţei de predică a dumneavoastră.
Acest proces este valabil în orice formă de comunicare. Pentru a comunica în mod coerent, totul trebuie să se conecteze la acelaşi subiect. Şi pentru a comunica în mod logic, fiecare punct trebuie să fie o progresie în desfăşurare a subiectului.
În fiecare ediție a Jurnalului Electronic al Păstorilor pun la dispoziția dvs. schițe de predici preluate din pasaje din Scriptură. De asemenea, dacă faceți click pe linkul oferit puteți asculta versiunea audio a acestor predici.
Schițele mele de predică sunt dintr-o serie de predici pe Evanghelia lui Ioan. Această ediție continuă cu încă două schițe de predici.
Pentru versiunea audio în limba engleză a acestui mesaj faceți click pe acest link: John 9:24-34
Subiect: Domnul Isus este Trimisul lui Dumnezeu
Punctele Nr.1, 2, 3 – vezi edita de primăvară 2012
Punctul 4: Ostilitatea Liderilor Religioși (24-34)
1. Ostilitatea bazată pe legământul lor față de Dumnezeu (24-25)
2. Ostilitatea bazată pe legământul lor față de Moise (26-34)
Pentru versiunea audio în limba engleză a acestui mesaj faceți click pe acest link: John 9:35-39; John 9:40-41
Subiect: Domnul Isus este Trimisul lui Dumnezeu
Punctul Nr.1: Domnul Isus a venit în lume pentru a mântui (35-38)
1. A venit în lume pentru a mântui pe cei care „cred” în El (35-36)
2. A venit în lume pentru a mântui pe cei care „îl văd” pe El (37-38)
Point #2: Domnul Isus a venit în lume pentru a separa (39-41)
1. A venit pentru a aduce vedere spirituală în viața credincioșilor (39b)
2. A venit pentru a aduce orbire spirituală în viața necredincioșilor (39c-41)
1 Vezi Stephen Olford (with David Olford), Anointed Expository Preaching (Nashville: Broadman & Holman, 1998), 69-71.
2 Vezi Stephen Olford, Preaching the Word (Memphis: The Institute for Biblical Preaching, 1989),34-48.
3 Adaptat din Olford, Preaching the Word of God, 45ff.
4 Olford, Preaching the Word, 46.
5 Joseph Stowell, Shepherding the Church, 154.
Ediția de toamnă 2012
Coordonat de ...
Dr. Roger Pascoe, Președinte,
The Institute for Biblical Preaching
(Institutul pentru Predicare Biblică)
Cambridge, Ontario, Canada
„Consolidarea Bisericii în Predicarea Biblică și Lidership”
Dr. Roger Pascoe, Președintele Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, CANADA
Adevărul este că nici elocvența și nici proeminența nu pot umbri influența crucii. Crucea este mesajul central pe care noi îl predicăm. De fapt, după cum indică și apostolul Pavel în 1 Corinteni 1:17-18, noi predicăm, literalmente, “propovăduirea” crucii – pentru că crucea în sine vorbește. De aceea, pentru scopul nostru, noi putem afirma că: ‚principala lucrare a fiecărui predicator este de a proclama mesajul crucii.’
Apostolul Pavel este foarte clar în ce privește faptul că: 17a De fapt, Hristos m-a trimes nu să botez. El nu a dorit să se lase condus într-un concurs de popularitate în biserica din Corint prin a fi liderul unui grup select de oameni pe care el i-a botezat. Lucrarea sa a fost de a 17b propovădui Evanghelia (cf. Fapte 20:24b). Noi de asemenea trebuie să ne asigurăm că păstrăm predicarea Evangheliei în fața și în centrul slujirii noastre.
Este așa de ușor să fi distras de la principala noastră slujbă, nu-I așa? Dacă noi am fi mult mai preocupați cu mesajul crucii și adevărul Bibliei, cu siguranță ar fi mai puține dezbateri cu privire la lucruri neimportante, mai puțină promovare a ideilor personale, mai puțină dezbinare în biserică, li mult mai multe realizări pentru împărăția lui Dumnezeu.
Lucrarea Noastră Trebuie Să Fie Predicarea Evangheliei într-o așa manieră încât crucea lui Hristos să fie proeminentă și eficientă. Pentru ca, crucea să fie proeminentă și eficientă în predicarea noastră, noi trebuie să predicăm 17c nu cu înţelepciunea vorbirii – nu cu inteligența vorbirii, nici cu elocvență înțeleaptă, nici cu cuvinte de înțelepciune umană. Sau, după cum apostolul Pavel descrie în capitolul următor, „n-am venit cu o vorbire sau înţelepciune strălucită …(nici) în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere,5 pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.” (1 Cor.2:1-5).
Propovăduirea noastră nu trebuie să fie cu cuvinte care să apeleze la mentalitatea culturală sau viziunea lumii. Cultura greacă din acea zi iubeau filozofia (“înțelepciunea umană”). Dar mesajul nostru nu este proiectat pentru a apela la capriciile filozofice ale culturii din ziua de azi – ci, într-adevăr, mesajul nostru este total „împotriva culturii”.
Propovăduirea noastră, nu trebuie să fie cu cuvinte care impresionează intelectul – nici convingătoare, cu cuvinte pompoase, sau cu argumente inteligente care să impresioneze sau să înșele mintea. Nu în acest mod suntem chemați să prezentăm Evanghelia, pentru că această abordare aduce riscul 17c „ca … crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică” – de fapt lucrând împotriva mesajului crucii și îndepărtându-i pe oameni.
Cuvintele inteligente nu fac altceva decât să înjosească mesajul crucii. Ei discreditează sensul și scopul crucii. Ei banalizează Evanghelia, fac crucea lui Hristos să fie nulă. Ei o fac zădarnică – iau puterea inerentă a crucii. Aceasta face ca crucea să nu mai aibă importanță în viețile oamenilor. O fac fără impact, fără efect – redând un sens fără valoare, invalid, zadar și gol.
Lucrarea noastră de propovăduire, atunci, trebuie să fie în primul rând axată pe predicarea Evangheliei. Ce este Evanghelia? În esența sa, Evanghelia Este Predicarea Crucii. 18 Fiindcă propovăduirea (mesajul) crucii este o nebunie pentru cei ce sânt pe calea pierzării: dar pentru noi, cari suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu. Aceasta predicăm noi – „propovăduirea (mesajul) crucii”. Propovăduirea crucii este esența Evangheliei; este Hristos cel răstignit (23). Pavel spunea: Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit. (1 Cor.2:2).
Observați că este vorba despre propovăduirea crucii – nu este evenimentul, nici experiența, nici pasiunea, ci doar propovăduirea crucii. Este mesajul crucii – pentru că crucea vorbește. Asta propovăduim noi – mesajul crucii.
Noi predicăm mesajul crucii pentru că propovăduirea crucii declară adevărul cu privire la păcat. Adevărul despre păcat este că noi ne-am împotrivit legii lui Dumnezeu, am fost lipsiți de slava standardului de sfințenie al lui Dumnezeu, am ratat ținta cerințelor lui Dumnezeu, suntem păcătoși incorigibili prin natura noastră (prin naștere) și practică (prin comportament).
Mesajul crucii spune foarte clar faptul că noi suntem dușmani ai lui Dumnezeu datorită faptelor rele (Rom.5:10, Mesajul crucii spune foarte clar faptul că noi suntem dușmani ai lui Dumnezeu datorită faptelor rele (Rom.5:10, Col.1:21), că noi suntem vrăjmași ai crucii lui Hristos (Mesajul crucii spune foarte clar faptul că noi suntem dușmani ai lui Dumnezeu datorită faptelor rele (Rom.5:10, Col.1:21), că noi suntem vrăjmași ai crucii lui Hristos (Fil.3:18). Mesajul crucii expune adevărul despre inima omului, că „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea;” (Ier.17:9), că inima omului și-a aruncat toată furia împotriva lui Hristos la cruce, că mânia omului a fost îndreptată la cruce direct împotriva lui însuși Dumnezeu, pentru că, crucea declară despre modul în care este păcătoșenia inexplicabilă a inimii omului în momentul în care rebeliunea este necontrolată.
Noi predicăm cuvântul crucii pentru că acesta declară adevărul despre păcat. Și mai predicăm mesajul crucii pentru că propovăduirea crucii asigură răspunsul față de păcat. Prin cruce, noi primim iertarea păcatelor (Efes.1:7) – fărădelegile sunt șterse ca un nor, şi păcatele ca o ceaţă (Isaia 44:22). Prin cruce, noi suntem eliberați de sub puterea și pedeapsa păcatului (Rom.6:18,22). Prin cruce, Dumnezeu ne oferă darul vieții veșnice ( (Isaia 44:22). Prin cruce, noi suntem eliberați de sub puterea și pedeapsa păcatului (Rom.6:18,22). Prin cruce, Dumnezeu ne oferă darul vieții veșnice (Rom.6:23). Prin cruce, noi, care am fost vrăjmași ai lui Dumnezeu, avem pace cu Dumnezeu ( (Isaia 44:22). Prin cruce, noi suntem eliberați de sub puterea și pedeapsa păcatului (Rom.6:18,22). Prin cruce, Dumnezeu ne oferă darul vieții veșnice (Rom.6:23). Prin cruce, noi, care am fost vrăjmași ai lui Dumnezeu, avem pace cu Dumnezeu (Rom.5:1). Noi suntem împăcați cu Dumnezeu prin cruce ( (Isaia 44:22). Prin cruce, noi suntem eliberați de sub puterea și pedeapsa păcatului (Rom.6:18,22). Prin cruce, Dumnezeu ne oferă darul vieții veșnice (Rom.6:23). Prin cruce, noi, care am fost vrăjmași ai lui Dumnezeu, avem pace cu Dumnezeu (Rom.5:1). Noi suntem împăcați cu Dumnezeu prin cruce (Col.1:20,21). Mesajul crucii oferă răspunsul la problema păcatului, căci la cruce, „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” (2 Cor.5:21). „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi…” (Gal.3:13). El a preluat asupra Sa blestemul păcatului nostru și a murit în locul nostru, astfel răscumpărându-ne de sub blestemul păcatului.
De aceea propovăduim mesajul crucii: (1) pentru că propovăduirea crucii declară adevărul cu privire la păcat; (2) pentru că mesajul crucii asigură răspunsul față de păcat; și (3) pentru că propovăduirea crucii exprimă dragostea lui Dumnezeu față de păcătoși. Când Pavel a văzut ceea ce Dumnezeu a făcut în viața Sa, el a putut-o atribui doar dragostei lui Dumnezeu. În cruce, acesta a văzut dragostea lui Dumnezeu relatată în toată plinătatea ei – dragostea lui Dumnezeu care „a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfînt” (Rom.5:5). În cruce, Pavel a văzut dragostea lui Dumnezeu de care nimic nu ne poate despărți (” (Rom.5:5). În cruce, Pavel a văzut dragostea lui Dumnezeu de care nimic nu ne poate despărți (Rom.8:39).
Predicăm mesajul crucii – pentru că , în primul rând, mesajul crucii declară adevărul despre păcat; în al doilea rând pentru că mesajul crucii asigură răspunsul față de păcat; în al treilea rând pentru că mesajul crucii exprimă dragostea lui Dumnezeu față de păcătoși în toată plinătatea ei; și în al patrulea rând, pentru că propovăduirea crucii oferă un nou sens vieții. În cruce, Pavel a primit o nouă viață în Hristos (Rom.5:18-21;. În cruce, Pavel a primit o nouă viață în Hristos (Rom.5:18-21;6:23) și în cruce, Pavel fără îndoială a văzut un nou sens al vieții, căci odată el a fost un persecutor al bisericii, iar mai apoi a devenit un slujitor al lui Hristos. Odată era mândru de moștenirea sa evreiască și de râvna sa religioasă, dar după aceea consideră toate acestea ca un gunoi pentru a putea să-l câștige pe Hristos. Odinioară își prețuia poziția și averea mai presus de orice altceva, dar pe urmă le declară ca lucruri fără nici o importanță în contrast cu cunoașterea lui Isus Hristos, Domnul său (Fil.3:8).
În cruce, Pavel a fost un om nou în Hristos căci, spune el, „dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. (2 Cor.5:17). Prin cruce, el a fost înviat pentru a „trăi o viaţă nouă” (Rom.6:4). Deci, propovăduirea crucii oferă un nou sens vieții noastre. De aceea predică propovăduirea crucii – pentru că mesajul crucii (1) declară adevărul cu privire la păcat; (2) oferă soluția față de păcat; (3) exprimă dragostea lui Dumnezeu față de păcătoși; (4) oferă un nou sens vieții.
Și în al cincilea rând, noi predicăm mesajul crucii pentru că, propovăduirea crucii declară apropierea lui Dumnezeu față de noi. El nu este departe de durerea și suferința noastră, ci mai degrabă a făcut ceva cu privire la aceasta prin faptul că a trimis un Mântuitor. El a venit în lumea noastră de suferință și tristețe și a biruit moartea. Dumnezeu nu s-a decuplat de umanitate dar, în cruce, El s-a apropiat de noi în toate conflictele și luptele noastre. In cruce, Dumnezeu nu este distant față de noi ci s-a apropiat de noi prin întruparea Sa în trup și sânge omenesc pentru a comunica mesajul de speranță, pace, iertare și împăcare într-o lume care tânjește după dragostea lui. De aceea predicăm mesajul crucii.
Împreună cu Pavel declarăm: „departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!”(Gal.6:14). Lucrarea noastră trebuie să fie propovăduirea Evangheliei. Evanghelia este mesajul crucii.
În continuare observați efectul mesajului crucii: Propovăduirea Crucii Separă Lumea. 18 Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, cari suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu. Crucea lui Hristos separă lumea în două categorii – cei care sunt pe calea pierzării și cei ce sunt pe calea mântuirii. Pentru cei care vor pieri crucea este o „nebunie”. De ce este crucea o nebunie pentru ei? Propovăduirea crucii este o nebunie pentru ei pentru că ei nu cred în mărturia lui Dumnezeu. Ei îl cunosc pe Dumnezeu, spunea Pavel, prin mărturia creației în care „ În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăți; fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţămit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat.” (Rom. 1:19-21).
De aceea ei pier – fiindcă ei nu cred în mărturia lui Dumnezeu, în ciuda dovezilor și a Harului Său care se manifestă într-un mod evident și clar în creație. Ei ar crede mai degrabă în evoluție decât să creadă în Dumnezeu. Atât de fermă este negarea lor față de Dumnezeul care i-a creat.
Propovăduirea crucii este o nebunie pentru că ei nu cred în mărturia lui Dumnezeu. Și propovăduirea crucii este o nebunie pentru ei pentru că nu înțeleg adevărul lui Dumnezeu (cf.1 Cor.2:14). Pentru mintea obișnuită întreaga noțiune de cruce nu are nici un sens. Cum ar putea o persoană plăti prețul pentru păcatele altuia? Cum ar putea Dumnezeu să se nască dintr-o fecioară și să devină om? Cum ar putea Fiul lui Dumnezeu să moară pe cruce pentru păcatele noastre? Aceste noțiuni sunt o nebunie pentru cei care sunt pe calea pierzării. Dar acestea sunt mijloacele prin care Dumnezeu a ales să ne salveze: „Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (1 Cor.1:21). În alte cuvinte, tocmai pentru că este o așa nebunie pentru mintea umană, mântuirea sufletului prin cruce poate fi doar o lucrare a lui Dumnezeu.
Deci propovăduirea crucii celor care sunt pe calea pierzării este nebunie (1) pentru că ei nu cred mărturia lui Dumnezeu; (2) pentru că nu înțeleg adevărul lui Dumnezeu, și (3) propovăduirea crucii este o nebunie pentru că ei nu se încred în căile Domnului. Calea Domnului este să aleagă lucrurile nebune ale lumii pentru a-i face de rușine pe cei înțelepți (1 Cor.1:27) – de ex. Naaman (2 Regi 5); șarpele atârnat pe prăjină (Num.21). Omul, doar prin cunoștința lui lumească niciodată nu-l va putea găsi pe Dumnezeu, pentru că o astfel de descoperire este una supranaturală pe care doar Dumnezeu o poate genera. Fără călăuzirea (iluminarea) Duhului Său Sfânt, omul lumesc niciodată nu poate înțelege adevărul și calea lui Dumnezeu – cf. Felix (Fapte 24:25); Festus (Fapte 26:24); Agripa (26:28). Aceștia erau oameni inteligenți și cu poziții înalte, dar niciunul dintre ei nu credeau adevărul și nici nu se încredeau în căile Domnului.
Dumnezeu ne-a „ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor” (Luca 10:21; 1 Cor.1:19). Dumnezeu „a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu „a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile cari nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt;” (1 Cor.1:27,28). Deci, puteți observa, dintre cei chemați „nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales” (1 Cor.1:26). Mintea care nu este călăuzită de Duhul lui Dumnezeu nu poate înțelege propovăduirea crucii, și voința necontrolată de Duhul lui Dumnezeu nu o va primi. Mântuirea este doar un act al lui Dumnezeu „pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor.2:29).
Vestea cea proastă este că pentru cei care sunt pe calea pierzării crucea este o nebunie, deci ei de bună voie resping mesajul acesteia. Domnul Isus a spus: „voi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!” (Ioan 5:40). Ioan Botezătorul spunea „Cine crede în Fiul, are viaţa vecinică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.”(Ioan 3:36; cf. 1 Ioan 5:12). Deci, lăsat în baza lor, propovăduirea crucii este nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării. Aceasta este vestea proastă.
Dar iată și vestea bună: dar pentru noi, cari suntem pe calea mântuirii, propovăduirea crucii este „puterea lui Dumnezeu” (18c). Vestea bună este că Dumnezeu îi iubește pe cei care sunt pe calea pierzării. „Domnul … doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” (2 Pet.3:9; cf. Ioan 3:16). De aceea predicăm propovăduirea crucii – pentru că este un cuvânt aducător de veste bună pentru cei ce sunt mântuiți.
Mântuirea este vorbită ca fiind trecută, prezentă și viitoare. Noi am fost mântuiți prin credință în Hristos și prin cruce. Noi suntem mântuiți prin sfințirea continuă – ne asemănăm tot mai mult cu Hristos. Noi vom fi mântuiți când vom fi în slavă și vom avea trupuri noi. Aici, Pavel vorbește despre starea noastră de mântuire prezentă – ducând până la capăt mântuirea cu teamă și cutremur. Cei ce sunt mântuiți sunt (a) cei care au îmbrățișat crucea și pe Hristos; (b) cei ale căror păcate au fost iertate și, prin urmare, adăpostiți de mânia lui Dumnezeu; (c) cei care sunt pe calea către rai; și (d) cei care recunosc puterea lui Dumnezeu în cruce. „Pentru că Evanghelia lui Hristos” spunea apostolul Pavel în Romani 1:16 „este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede”.
Pentru noi care suntem mântuiți propovăduirea crucii este puterea lui Dumnezeu (a) deoarece prin ea noi am primit iertarea de păcate – aceasta este plină de putere!; (b) deoarece prin ea noi am fost împăcați cu Dumnezeu - aceasta este plină de putere!; (c) deoarece prin ea noi am fost transferați din împărăția întunericului în cea a luminii - aceasta este plină de putere!; (d) deoarece prin ea noi am fost transformați din „morți în greșelile și păcatele noastre” în cei „înviați împreună cu Hristos” (Ef. 2:1) - aceasta este plină de putere!; și (e) deoarece ne-a adus mai aproape de Dumnezeu în momentul în care am fost departe (Ef.2:13) - aceasta este plină de putere!
De aceea noi predicăm propovăduirea crucii – pentru că este puterea lui Dumnezeu care mântuie pe orice crede. Slujirea noastră este de a predica Evanghelia. Aduceți-vă aminte de teza noastră, că „principala lucrare a fiecărui predicator este de a proclama propovăduirea crucii”.
Lăudat să fie Dumnezeu pentru propovăduirea crucii. Este „puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu” (1 Cor.1:24). Este vestea cea bună a mântuirii noastre prin har în credință (Ef.2:8). Fie ca noi să proclamăm cu putere, după cum scriitorul imnului spunea: „pe crucea cea veche, voi fi întotdeauna adevăr, rușinea și reproșul cu bucurie le voi purta.”
Principala noastră slujire trebuie să fie propovăduirea crucii, căci „Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii.” (1 Cor.1:21). În aceasta constă Marea Trimetere – „propovăduind evanghelia fiecărei făpturi” (Marcu 16:15). Apostolul Pavel putea spune „Am propovăduit Evanghelia lui Hristos” (Rom. 15:19). Poți tu să spui același lucru?
Fie ca niciodată să nu slăbim în slujba noastră de a propovădui crucea. Întotdeauna să fie semnul distinctiv al lucrării noastre. Când mulți în ziua de azi (chiar și cei care se numesc evanghelici) îl atenuează și renunță, noi „să ne agățăm de vechea cruce” pe care o vom schimba „cândva-ntr-o coroană”.
„Fiți o pildă – în Gândire, în Cuvânt și în Fapte
Dr. Roger Pascoe, Președintele Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, Canada
Am ajuns acum la ultimul din cele nouă aspecte ale înfățișării unui model dumnezeiesc pentru alții. În edițiile precedente ale Jurnalului Electronic al Păstorilor am privit la modul în care trebuie să fim un exemplu al dedicării, consecvenței, încrederii, consacrării, compasiunii, destoiniciei, de trăire și în vorbire. În cele din urmă ne vom uita la ce înseamnă să fi …
Prerogativele par să fi luat locul caracterului în cultura noastră – de ex. Ceea ce cunoști și ceea ce poți face au mai mare valoare decât cine ești. Din păcate, puține biserici se mai focalizează pe caracterul dumnezeiesc, evlavios atunci când aceștia caută lideri în biserică, cu misiunea, candidați pentru funcția de pastor etc.
Ce este caracterul? Caracterul are de-a face cu valorile, etica, standardele, prioritățile, țelurile tale, cu corectitudinea ta. Caracterul este fundația ta de neclătinat atunci când lucrurile devin grele sau când ispitele te asaltează. Caracterul este ceea ce suntem noi când nimeni nu se uită. Caracterul creștin are de-a face cu sfințenia, neprihănirea, evlavia.
Lucrarea creștină cere dezvoltarea caracterului creștin și cu toate acestea de multe ori se pare că slujirea împiedică această dezvoltare. De multe ori presiunea „de a face” depășește și devine mai important decât nevoia și dorința „de a fi”. Este o distanță între umblarea noastră cu Hristos și umblarea noastră pentru Hristos. Timpul pe care noi îl alocăm pentru realizarea lucrării depășește timpul pe care îl folosim pentru dezvoltarea caracterului și spiritualității noastre. Dar ultimul ar trebui să depășească pe primul; „a fi” este înainte de „a face”. Dacă nu ești ceea ce Domnul vrea ca tu să fii, nu poți face ceea ce Domnul vrea ca tu să faci. Prin urmare, sunt foarte importante calificările caracterului pentru prezbiteri și diaconi (1 Tim.3:1-13, ”. Este o distanță între umblarea noastră cu Hristos și umblarea noastră pentru Hristos. Timpul pe care noi îl alocăm pentru realizarea lucrării depășește timpul pe care îl folosim pentru dezvoltarea caracterului și spiritualității noastre. Dar ultimul ar trebui să depășească pe primul; „a fi” este înainte de „a face”. Dacă nu ești ceea ce Domnul vrea ca tu să fii, nu poți face ceea ce Domnul vrea ca tu să faci. Prin urmare, sunt foarte importante calificările caracterului pentru prezbiteri și diaconi (1 Tim.3:1-13, Tit.1:6-9).
Noi trebuie să lucrăm în mod conștient pentru a fi asemenea lui Hristos. Acest lucru nu se va întâmpla pentru că ești implicat în lucrare sau pentru că ești lider de biserică sau de școală duminicală. Caracterul evlavios provine din timpul petrecut cu Dumnezeu. Nu există nici un substituent pentru acest lucru. De aceea ocuparea timpului este atât de distructivă pentru eficacitatea din lucrare. Aglomerația este, probabil, una dintre capodoperele lui Satan în atacarea bisericii, slujirea noastră, mărturia noastră. Dacă Satana poate slăbi relația noastră cu Domnul, el a slăbit lucrarea noastră și impactul pe care-l putem avea pentru Dumnezeu. Ucenicii petrec timpul cu liderul lor (cf. Mc. 3:13-14). Dezvoltarea caracterului este rezultatul care provine din a fi un exemplu al dedicării, consecvenței, încrederii, consacrării, compasiunii, destoiniciei, de trăire și în vorbire. Caracterul nostru trebuie să fie o expresie a caracterului lui Hristos – „până ia Hristos chip în noi” (Gal.4:19). Cum trăim (ceea ce facem) și ceea ce suntem (valorile noastre) trebuie să reflecte modul în care a trăit Hristos și cine este El – noi trebuie să fim prezența lui Hristos pe pământ. Noi putem să reflectăm caracterul lui Hristos doar dacă îl cunoaștem într-un mod intim. Prin urmare, apostolul Pavel spune: „umblați după lucrurile de sus” (Col.3:2). Fi centrat pe Hristos; trăiește în supunere față de Duhul Sfânt și în asemănare cu Hristos. Este roada duhului evidentă în viața ta (” (Col.3:2). Fi centrat pe Hristos; trăiește în supunere față de Duhul Sfânt și în asemănare cu Hristos. Este roada duhului evidentă în viața ta (Gal.5:22, 23)? Porți tu în tine imaginea lui Hristos? Ești recunoscut pentru conduita și caracterul dumnezeiesc – primitor de oaspeți, blând, smerit, sfânt, cumpătat? Ești „fără pată” în reputația ta? Sau ești cunoscut ca cineva care trăiește pentru a-și satisface plăcerile firii pământești (” (Col.3:2). Fi centrat pe Hristos; trăiește în supunere față de Duhul Sfânt și în asemănare cu Hristos. Este roada duhului evidentă în viața ta (Gal.5:22, 23)? Porți tu în tine imaginea lui Hristos? Ești recunoscut pentru conduita și caracterul dumnezeiesc – primitor de oaspeți, blând, smerit, sfânt, cumpătat? Ești „fără pată” în reputația ta? Sau ești cunoscut ca cineva care trăiește pentru a-și satisface plăcerile firii pământești (Gal.5:19-21)?
Când va veni testul din timpul presiunii și al dificultăților, caracterul dumnezeiesc și valorile biblice te vor separa și te vor ține pe drumul cel drept, pentru ca tu să poți să iei deciziile corecte pentru motivele corecte.
Sunt patru arii particulare ale caracterului care sunt vitale pentru lucrarea și mărturia creștină:
Integritatea înseamnă deschidere, sinceritate, neprihănire, imparțialitate. De ce oare apostolul Pavel ne îndeamnă să „fi cu luare aminte asupra ta” (1 Tim.4:16)? Deoarece nu poți conduce pe alții la credință, sau să conduci pe oameni ai lui Dumnezeu în închinare, sau să mijlocești pentru alții, sau să înveți pe alții, dacă în viața ta nu ești drept, curat, onest, deschis. Un lider creștin trebuie să aibă integritate. Toată viața ta trebuie ținută împreună – fără distanțe, fără inconsistențe – ci un întreg unit.
Integritatea nu te va pune să iei decizii care să mulțumească pe oameni ci care să-L mulțumească pe Dumnezeu (Ef.6:6,7; Integritatea nu te va pune să iei decizii care să mulțumească pe oameni ci care să-L mulțumească pe Dumnezeu (Ef.6:6,7; Col.3:22, 23). Integritatea înseamnă să faci ce este corect, indiferent de cost. Integritatea înseamnă să nu fi prins niciodată într-un conflict de interese. Asta înseamnă să refuzi intenția drăguță a unei persoane pentru a nu fi dator acelei persoane.
Integritatea merge mână în mână cu sinceritatea – nu este falsă ci transparentă, deschisă, fără viclenie.
Setează-ți standard înalte. Stabilește un cod al eticii. Care sunt lucrurile importante pentru tine? Care doctrine sunt importante pentru tine? Care stiluri de viață și ce idei sunt importante pentru tine, pe care nu ai dori să le compromiți sau negocia? În alte cuvinte, care sunt valorile tale?
Valorile tale sunt cel mai bine definite de practicile tale:
· Pe ce cheltui banii?
· Cum iți petreci timpul?
· Cine sunt prietenii tăi?
· Despre ce vorbești?
· La ce te gândești?
· Pentru ce ți-ai risca locul de muncă?
· Pentru ce ai merge la închisoare?
Curajul înseamnă să faci ce este corect; a merge înainte în fața opoziției, criticilor, sau a eșecului. Ține minte: „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de teamă…” (2 Tim.1:7).
Conducerea creștină nu este ușoară. Are nevoie de curaj. Este nevoie de curaj pentru a lua decizii grele, pentru a face ce este corect indiferent de consecințe. Clare, deciziile bune luate în dependență de Dumnezeu sunt semnul distinctiv al unui bun lider spiritual – ex. (1)Avram în timpul crizei din Sodoma și salvarea lui Lot (Gen.14:14 îc); (2) Moise când a decis să renunțe la plăcerile și puterea Egiptului; (3) Pavel în furtună (Fapte 27).
La fiecare răscruce când trebuie să iei o decizie, tu vei fi un exemplu fie de curaj fie de lașitate. David a fost un exemplu de curaj când s-a luptat cu un leu sau cu ursul pe când păstorea oile. Mai târziu, David a fost un exemplu de curaj când l-a înfruntat pe Goliat. Iona în schimb a fost un exemplu de lașitate. El a luat decizia greșită și s-a dus pe calea greșită. Cu toate acestea, Dumnezeu l-a restaurant și l-a folosit într-un mod curajos. Daniel a fost un exemplu de curaj, experimentând un cuptor aprins mai degrabă decât să-și compromită credința în Dumnezeu.
Este nevoie de curaj pentru a lua decizii grele și este nevoie de curaj pentru a trata situații dificile – a face față obstacolelor și atacurilor din partea altor oameni și a lui Satan. Este nevoie de curaj pentru a rezolva criticismul și opoziția. Este nevoie de curaj pentru a predica când tu ai fost criticat cu voce tare în timpul săptămânii. Dumnezeu i-a spus lui Ieremia,
Dar tu, încinge-ţi coapsele, scoală-te, şi spune-le tot ce-ţi voi porunci. Nu tremura înaintea lor, ca nu cumva să te fac să tremuri înaintea lor. Iată că în ziua aceasta te fac o cetate întărită, un stâlp de fier şi un zid de aramă, împotriva întregii ţări, împotriva împăraţilor lui Iuda, împotriva căpeteniilor lui, împotriva preoţilor lui şi împotriva poporului ţării. Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui; căci Eu sunt cu tine, dar nu te vor birui; căci Eu sunt cu tine, ca să te scap, zice Domnul. (Ieremia 1:17-19).
Curajul nostru de a rezolva criticile și opoziția vine de la Domnul. Criticismul este cel mai mare dușman care te va doborî. Amplifică nesiguranțele tale; îți iau ochii de pe slujba dinaintea ta și de pe tine; te golește de energia și entuziasmul tău; te face să fi mereu în apărare; te izolează.
De aceea criticismul negativ, distrugător este o unealtă a lui Satan. Eu cred în corectarea biblică, mustrare și zidire (2 Tim.4:2), dar criticismul distrugător nu este afișat aici. Criticismul este de obicei cu privire la ceea ce oamenilor nu le place sau ce nu doresc, și nu cu privire la ceea ce-l onorează pe Dumnezeu sau ce este benefic copiilor săi. Criticismul poate distorsiona viziunea despre lucrare și a oamenilor pe care îi slujești.
Este nevoie de curaj pentru a persevera în timpuri de descurajare spirituală – a rămâne pe curs când descurajarea se stabilește; când tu crezi că ești un eșec, când tu muncești din greu dar se pare că nimeni nu ascultă sau răspunde.
Smerenia creștină este reflectată în slujire, umilință, blândețe, failibilitate. Este atitudinea lui Ioan Botezătorul care în comparație cu Isus spunea, „eu trebuie să mă micșorez iar El să crească” (Ioan 3:30). Pavel spunea: „eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de apostol” (1 Cor.15:9, cf (1 Cor.15:9, cf Ef.3:8; 1 (1 Cor.15:9, cf Ef.3:8; 1 Tim.1:15). Sfatul lui Pavel pentru noi este: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuși.” (Fil.2:3).
Este ușor să devi mândru în lucrare, în mod special dacă sunt semen exterioare ale succesului în termini lumești (ex. Creșterea numărului de oameni, clădiri noi). Predicarea, în special, poate fi o experiență plină de mândrie și afirmarea oamenilor față de predicarea ta poate merge la cap. În momentul în care vom începe să credem că are de-a face cu noi (este creditul nostru; meritul nostru), avem probleme. "Dumnezeu stă împotriva celor mândri și dă har celor smeriți" (Iac. 4:6;. 1 Petru 5:5). "Smeriți-vă sub mâna tare a lui Dumnezeu pentru ca El să vă înalțe la timpul cuvenit" (1 Petru 5:6.). La timpul potrivit El te va înălța – nu o face tu.
Cinci trăsături de caracter pe care să le eviți (Tit. 1:7-8)
1. Să nu fi încăpățânat (aceasta este de obicei o caracteristică care stă la baza criticismului).
2. Să nu fi mânios
3. Să nu fi dedat la vin
4. Să nu fi violent
5. Să nu fi lacom de câștig mârșav
Șapte caracteristici pe care să le adopți (Tit. 1:8-9)
1. Primitor de oaspeți
2. Iubitor de bine
3. Cumpătat / sensibil
4. Drept
5. Sfânt / devotat
6. Înfrânat
7. Ține-te de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învățătura
Provocare: Ce fel de exemplu ești tu ? Când alții se uită la tine ce văd? – un exemplu de consecvență? sfințenie? Om al rugăciunii? Când tut e examinezi pe tine însuți – ce vezi?
De: Dr. John MacArthur, Pastor,
Grace Community Church, Sun Valley, Calif.
“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăție lui Dumnezeu” (Mat. 5:3)
Această binecuvântare a fost rostită în primul rând pentru că smerenia este fundația tuturor celorlalte haruri și un aspect crucial al mântuirii (cf. Mat.18:3,4). Poarta în Împărăția lui Dumnezeu este îngustă și joasă și nimeni care se vede pe sine prea mare sau prea înalt nu va putea trece prin ea. Are logică aproape la fel de mare a încerca să crești un fruct despărțit de pomul și crengile sale ca și a încerca să crești celelalte haruri ale vieții creștine despărțite de smerenie.
Până când nu ne vom smeri pentru a recunoaște sărăcia noastră spiritual și nevoia de Hristos, nu vom putea și experimenta bogățiile sale pline de har și mântuire. Domnul Isus a spus vameșului cu inima smerită, „Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt (Fariseul). Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat” (Luca 18:14).
Nici o persoană nu poate primi Împărăția lui Dumnezeu până ce el sau ea nu realizează că sunt nevrednici de acea împărăție. Mândra biserică din Laodiceaa declara într-un glas: „,Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic” când de fapt membrii acestei biserici erau „ticăloși, nenorociți, săraci, orbi și goi” (Apoc. 3:17)./ Oameni ca cei din Laodiceea ne amintesc de povestea fetiței sclave romane care nu dorea să recunoască orbirea ei, insistând că lumea ei este doar tot timpul întunecoasă.
Până când cei mândrii nu vor dori să fie săraci în duh, ei nu pot primi pe Împăratul sau să intre în Împărăția Sa.
Întreabă-te ….
Vedem că mândria este bariera principală între oameni și Dumnezeu, între sufletele păcătoase și glorioasa mântuire a lui Hristos. Dar de la ce altă experiență și bucurie ne restricționează mândria? Ce alte costuri reziduale suportă viața noastră?
Dr. Roger Pascoe, Președintele Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, Canada
Până în present am publicat în acest jurnal o serie de predici din Evanghelia după Ioan cu privire la miracolele supranaturale ale Domnului Isus:
Acum, iată încă patru predici pentru al șaptelea și ultimul semn supranatural înregistrat de Ioan:
Pentru versiunea audio în limba engleză a acestui mesaj faceți click pe aceste link-uri: Ioan 11:1-6; Ioan 11:7-16; Ioan 11:17-37; Ioan 11:38-44
Subject: Întârzierile lui Dumnezeu nu sunt întotdeauna un refuz
Punctul nr. 1: Câteodată Dumnezeu întârzie pentru a ne arăta dragostea Sa (1-3)
Punctul nr.2: Câteodată Dumnezeu întârzie pentru a ne arăta slava Sa (4-6)
Punctul nr.3: Câteodată Dumnezeu întârzie pentru a ne arăta scopurile Sale (7-16)
Punctul nr.4: Câteodată Dumnezeu întârzie pentru a ne învăța adevărul despre el (17-27)
Punctul nr.5: Câteodată Dumnezeu întârzie pentru a ne învăța pasiunea pentru El (28-37)
Punctul nr.6: Câteodată Dumnezeu întârzie pentru a ne învăța să avem credință în El (38-44)
1 Vezi MacArthur, Rediscovering Pastoral Ministry, 95-101.
2 John MacArthur, “Why the Priority of Humility?” in Daily Readings from the Life of Christ (Chicago: Moody Publisher, 2008), February 12.
Coordonat de ...
Dr. Roger Pascoe, Președinte,
The Institute for Biblical Preaching
(Institutul pentru Predicare Biblică)
Cambridge, Ontario, Canada
„Consolidarea Bisericii în Predicarea Biblică și Lidership”
Dr. Roger Pascoe, Președintele Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, Canada
În prima parte a ediţiei de toamnă a Jurnalului Electronic al Păstorilor am scris despre “Mesajul Pe Care Îl Predicăm”. Aş dori să continui în această ediţie pe acelaşi subiect. Sunt două subiecte fundamentale despre care noi predicăm – (1) Noi predicăm Mesajul Crucii (vezi Ediţia de toamnă 2012); şi (2) Noi predicăm Adevărul despre Hristos.
Cea mai mare nevoie a oamenilor din ziua de azi este “adevărul”. Sunt atât de multe voci în lume care susţin că, cunosc şi învaţă adevărul, dar care însă se contrazic între ele. Chiar şi în comunităţile noastre creştine, noi teologii şi practici ies mereu la suprafaţă, fiecare dintre ele pretinzând un nou adevăr sau o nouă interpretare a adevărului. Nu e de mirare că oamenii sunt confuzi în ce priveşte ceea ce trebuie să creadă. Dar Domnul Isus a spus: “Voi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8:32). Şi tot El a spus: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14:6). Poate că de aceea adevărul este atât de defăimat – pentru că lumea nu-l vrea pe Hristos, care este Adevărul.
Dar, adevărul despre Isus Hristos a schimbat lumea. Oamenii din jurul nostru trebuie să audă adevărul despre El. Şi ei îl vor auzi doar dacă noi îl vom predica.
În 1 Timotei 3:14-16, apostolul Pavel subliniază adevărurile fundamentale despre Hristos pe care noi îl predicăm. În acest pasaj, Pavel îl povăţuieşte pe Timotei cu privire la conducerea corespunzătoare din cadrul bisericii. Ideea sa este că sarcina bisericii este de a menţine adevărul în comportamentul nostru şi în mărturisirea noastră (mesaj). Ceea ce facem şi ceea ce spunem trebuie să corespundă cu natura şi mesajul bisericii. Biserica trebuie să fie disciplinată şi în rânduială, sub conducerea lui Hristos iar conducerea liderilor din biserica noastră trebuie să fie în concordanţă cu adevărul.
Mai întâi putem observa în acest pasaj că, PURTAREA NOASTRĂ ESTE INFLUENŢATĂ CONDUSĂ DE NATURA BISERICII. „Îţi scriu aceste lucruri…să ştii cum să te porţi în Casa lui Dumnezeu” (14a, 15b). „Aceste lucruri” se referă la ceea ce Pavel scrie cu privire la ordinea din Casa lui Dumnezeu – rugăciune (2:1-7), rolul bărbaţilor şi al femeilor în închinarea publică (2:8-15), şi calificările morale şi spirituale ale prezbiterilor şi diaconilor (3:1-13). După ce a scris despre „aceste lucruri”, Pavel dă un îndemn general cu privire la (1) natura bisericii (3:14-15) şi (2) mesajul bisericii (16).
Natura bisericii este pentru că aceasta este "Casa lui Dumnezeu"(15a). E locul unde locuiește Dumnezeu cu poporul său. Nu este o instituţie, ci o familie. Nu este o clădire, ci o locuinţă (cf. Efes. 2:18-22). Casa lui Dumnezeu este reglementată printr-un comportament adecvat. Noi nu putem comporta oricum ne-o dorim în casa lui Dumnezeu. Noi trebuie să îndeplinim anumite standarde morale, convingeri spirituale și practici care adecvate pentru casa lui Dumnezeu și în concordanţă cu cine este Dumnezeu. Astfel, după cum rugăciunea publică trebuie să aibă anumite caracteristici și ţeluri, liderii bisericii trebuie să aibă anumite calificări, iar adevărul trebuie să fie învăţat cu credincioșie și apărat, pentru că biserica este "casa lui Dumnezeu".
Casa lui Dumnezeu este “biserica Dumnezeului cel viu” (15b). Nu este un loc al închinării idolilor morţi din piatră sau lemn, ci locul în care Dumnezeul cel viu este prezent împreună cu oamenii săi. Este „o locuinţă în care locuiește Dumnezeu prin Duhul” (Efes. 2:22; cf. 1 Tes. 1:9-10; Fapte 14:15). Căci, Dumnezeu „nu locuiește în temple făcute de om” ci în mijlocul oamenilor lui care sunt „templul Dumnezeului cel viu” (Fapte 17:24f.; 2 Cor. 6:16). Când noi ne întâlnim ca și congregaţie pentru a ne închina lui Dumnezeu, noi arătăm o expresie practică și vizibilă a adevărului că Dumnezeul cel viu este prezent și puternic în mijlocul nostru (1 Cor. 14:25), prin modul în care ne rugăm, prin cântările și imnurile pe care le cântăm, prin citirea Scripturii, prin predicarea noastră a Cuvântului, prin comuniunea cinei, prin serviciile de botez, și prin părtășia noastră. Și noi extindem prezenţa sa în mijlocul nostru prin evanghelizare și misiune în comunitatea noastră și în lume.
Fiindcă Dumnezeu este viu și prezent printre noi în casa Sa, noi trebuie să ne comportăm conform standardelor Sale, căci intrăm sub observaţia Sa și suntem supuși judecăţii Sale.
Natura casei lui Dumnezeu nu este numai "Biserica Dumnezeului celui viu", dar este, de asemenea, "stâlpul și temelia adevărului" (15c). Poate că Pavel a folosit imaginea unui stâlp pentru că știa că biserica din Efes avea exemplul frumosului templu al zeiţei Diana din acel oraș, cu cei 127 de stâlpi de marmură ai săi, împânziţi cu bijuterii și poleiţi cu aur. Uneori ne putem referi la cineva ca fiind un stâlp al societăţii, un exemplu remarcabil al modului în care un cetăţean ar trebui să fie. În mod similar, spune Pavel, biserica este un "stâlp al adevărului". La fel cum un pilon susţine și ridică ceea ce este mai presus de acesta, tot astfel și biserica susţine și ridică adevărul pentru ca toţi să-l vadă și să-l audă. Clădirile publice sunt adesea cunoscute pentru stâlpii lor impresionanţi, care reprezintă caracterul clădirii și ceea ce reprezintă - rezistenţa, autoritatea și puterea acestuia (de exemplu, tribunalele, clădirile Parlamentului, catedralele). În mod similar, biserica trebuie să fie o imagine impresionantă a adevărului lui Dumnezeu – al rezistenţei, autorităţii și al puterii Sale. Ca un stâlp, biserica înalţă adevărul lui Dumnezeu pentru ca toţi să-l poată vedea și auzi.
Natura casei lui Dumnezeu, biserica, este (1) „biserica Dumnezeului cel viu”, (2) „stâlpul și temelia adevărului”, și (3) „fundamentul adevărului”. La fel cum o fundaţie susţine structura unui întreg edificiu pentru a-i oferi stabilitate, forţă și o bază solidă, tot așa, spune Pavel, biserica este „temelia adevărului”. Biserica este structura de sprijin de neclintit care susţine adevărul când este atacat, care apără adevărul când este sub focul falșilor învăţători, asigură terenul sigur pe care adevărul poate sta în siguranţă.
Deci biserica este atât stâlpul cât și temelia adevărului – stâlpul de deasupra nivelului de bază și fundaţia de dedesubt. Ca și stâlp al adevărului, biserica prezintă adevărul de sus, de pe „acoperișul caselor”, prin expunerea sa, învăţarea sa, predicarea sa publică și prin evanghelizarea activă a naţiunilor. Ca temelie a adevărului, biserica susţine adevărul de jos prin urmarea, ascultarea și trăirea în mod vizibil al adevărului (Col. 3:12-17) ca autoritate supremă pentru credinţă și practică, prin studierea și explicarea adevărului (2 Tim. 2:15) și prin afirmarea și apărarea adevărului ( prin studierea și explicarea adevărului (2 Tim. 2:15) și prin afirmarea și apărarea adevărului (Filip. 2:16). Biserica este piatra de temelie pe care se bazează adevărul.
Deci biserica, ca stâlp al adevărului, este un vizibil, maiestuos, glorios, vestitor public al adevărului și care nu se rușinează de el. Ca temelie a adevărului, este apărătorul ferm, puternic și sprijinitor al adevărului care nu se schimbă și nu se clatină. Acesta este adevărul pe care noi ne bazăm și pe care îl susţinem. Iar aceasta cere un anumit mod de comportament – comportament care trebuie să se potrivească cu mesajul nostru. La urma urmei, suntem casa lui Dumnezeu; purtăm natura și caracterul Său; noi suntem prezenţa Lui în lume. Comportamentul nostru este influenţat de natura bisericii, care ridică steagul adevărului ca un glorios pilon și care sprijină adevărul ca o fundaţie puternică.
Apostolul Pavel spune că purtarea noastră este guvernată de „natura” bisericii, dar și faptul că: MESAJUL NOSTRU ESTE CONDUS DE ADEVĂRUL DESPRE HRISTOS. Mesajul bisericii este numit „adevărul” al cărui stâlp și fundament este biserica. „Adevărul” este aici mărturisirea noastră de credinţă comună, suma ne-negociabilă și substanţa credinţei noastre creștine. Adevărul este fundamentul pe care se bazează biserica creștină și pilonul pe care mesajul creștin îl susţine. Este crezul nostru, dacă doriţi – ceea ce mărturisim în predicarea noastră și învăţăturile noastre, în cântările noastre, în rugăciunile noastre, în mărturiile noastre.
Adevărul este marele mister cu privire la evlavie. „Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei” (16). „Evlavia” este principala caracteristică a vieţii și purtării creștine. Este manifestarea lui Dumnezeu în purtarea noastră (v. 14-15) și în mărturisirea noastră (v.16) – în ceea ce spunem și în ceea ce facem. Este comportamentul care este adecvat pentru cei ce ţin ferm „adevărul”. Credinţa creștină este o „taină mare”, spune Pavel, deoarece deși a fost descoperită în vremurile ce au trecut
Credinţa creștină este o "taină mare", spune Pavel, pentru că, deși a fost descoperită în veacurile trecute, ea are doar acum în epoca noastră de har, o realitate vizibilă, tangibilă, ușor de înţeles în Hristos (Efes. 3:1-7 )."Taina" este faptul că însuși Dumnezeu s-a manifestat în Hristos. Isus Hristos a perfect și pe deplin dezvăluit înaintea noastră ceea ce a fost anterior obscur - și anume, natura și caracterul lui Dumnezeu. În El îl cunoaștem pe Dumnezeu. El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, reprezentarea exactă a fiinţei lui Dumnezeu (cf. Evr. 1:3). Isus Hristos este Dumnezeu.
Astfel, în Isus vedem "evlavia" afișată și în El noi suntem transformaţi în ceea ce Dumnezeu vrea ca noi să fim. În Isus Hristos, "taina evlaviei" este descoperită. "Evlavia" și "adevărul" au fost deopotrivă trăite de Hristos în perfecţiune. Viaţa sa exemplară este ghidul nostru pentru adevărata evlavie. Adevărul este, în esenţa sa, adevărul despre Hristos, care este ADEVĂRUL și în care Dumnezeu este cel mai complet revelat. Astfel, "taina evlaviei" este perfect revelată în Isus și se află în centrul conduitei bisericii și al mărturisirii (mesajului) adevărului. Adevărul pe care biserica îl mărturisește și susţine este Evanghelia, taina evlaviei, care este acum revelată despre și în persoana, munca, viaţa, moartea și învierea lui Hristos. Evlavia este înrădăcinată în cunoștinţele și imitarea noastră a lui Hristos. Dumnezeu este cunoscut cel mai deplin în Hristos, și prin acesta noi cunoaștem evlavia.
Deci, biserica este definită și formată prin relaţia sa cu Isus Hristos și mărturisirea sa despre Isus Hristos. Care este adevărul despre Hristos, care este esenţial pentru mesajul creștin? Mesajul nostru este despre întruparea lui Hristos. "Dumnezeu a fost arătat în trup" (16a). Hristos nu a venit în fiinţă la întruparea lui. El a existat dintotdeauna și, când a venit pe pământ, în mod voluntar s-a golit de drepturile și privilegiile sale divine, devenind pe deplin uman, fără a se preda sau compromite divinitatea sa deplină (Filipeni 2:6-8;. Evrei 2:14). Acesta este modul în care Dumnezeu s-a manifestat nouă. Altminteri, Dumnezeu ar fi pentru totdeauna un mister pentru noi. Înţelegerea noastră despre Dumnezeu ar fi fost pentru totdeauna ascunsă, obscură, și limitată la ceea ce vedem ca dovezi ale lui Dumnezeu în creaţie și în conștiinţele noastre. Dar prin auto-revelarea lui Dumnezeu în Hristos, noi îl cunoaștem personal, intim, și salvator. „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl", spune Ioan (Ioan 1:14). Cel care a spus: "Eu sunt adevărul", ne-a dezvăluit adevărul despre Dumnezeu căci El este Dumnezeu, El este Emanuel, "Dumnezeu cu noi", pentru că El a fost trimis de Dumnezeu pentru a ni-L face cunoscut pe Dumnezeu.
„Dumnezeu a fost arătat în trup." El s-a născut dintr-o fecioară prin Duhul Sfânt, pe lângă natura sa divină a luat formă umană, și a locuit printre noi, identificându-se cu noi în circumstanţele și fragilitatea noastră umană. Pentru, "în toate lucrurile pe care El a trebuit să fie făcut asemenea fraţilor săi, că el ar putea fi un mare preot milos și vrednic de încredere, în ce privește legăturile cu Dumnezeu, pentru a face ispășire pentru păcatele poporului. Căci în faptul că El însuși a suferit, fiind ispitit, el este capabil de a ajuta pe cei care sunt ispitiţi "(Evrei 2:17). Apostolul Ioan spune, Cel pe care l-am văzut, auzit, si a atins este unul ne pronunţăm pentru tine (1 Ioan. 1:1-3). „Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului” (Evrei 2:17). Apostolul Ioan spune că Cel pe care L-am văzut, auzit și atins este cel pe care noi îl vestim vouă (1 John 1:1-3).
Mesajul nostru este reglementat de adevărul despre Hristos - în primul rând, adevărul despre întruparea lui Hristos (că "Dumnezeu a fost arătat în trup"), iar pe de altă, adevărul despre justificarea (îndreptăţirea) lui Hristos. "Hristos a fost dovedit drept (justificat) prin Duhul (16b). A fi" dovedit drept", înseamnă a fi scos de sub acuzaţie, a fi justificat prin dovezi sau printr-un argument, a fi apărat împotriva opoziţiei. Dacă manifestarea lui Hristos în trup, vorbește despre umanitatea sa, atunci justificarea Sa prin Duhul vorbește despre divinitatea lui. El a fost justificat prin Duhul Sfânt la botezul său, atunci când Duhul L-a uns pentru lucrare. El a fost justificat de către Duhul Sfânt, prin lucrările sale, atunci când a făcut minuni prin puterea divină. El a fost justificat de Duhul la învierea lui, când a fost înviat din morţi (Romani 1:4; 8:11;. Efeseni 1:20). Aceasta a fost o afirmare completă a cine El a pretins a fi și a fost cu adevărat – Dumnezeul-om fără păcat, perfect. Aceasta a fost afirmarea deplină a neprihănirii sale perfecte, acceptarea deplină a jertfei Sale perfecte, afirmarea completă a faptului că El a fost Dumnezeu manifestat în trup.
Deci, mesajul nostru este despre întruparea lui Hristos - că el a luat formă de om și îndreptăţit de către Duhul Sfânt. Acum observaţi, de asemenea, că mesajul nostru este mărturia despre Hristos. În primul rând, a fost mărturia îngerilor despre Hristos - "Hristos a fost văzut de îngeri" (16c). Cel care a fost făcut mai prejos decât îngerii pentru suferinţa morţii (Evrei 2:9) a fost observat de ei. Ei știau cine era El și l-au observat îndeaproape de la începutul şi până la sfârşitul vieţii Sale, şi i-au slujit ca mărturie.
Îngerii au fost martori la nașterea Lui. Ei au depus mărturie că El a fost Dumnezeu întrupat. De aceea, îngerul i-a spus lui Iosif: „nu te teme s-o iei pe Maria, logodnica ta, de soţie, căci ce s-a conceput în ea este de la Duhul Sfânt! " (Matei 1:20). De aceea, îngerul i-a descoperit Mariei că: „…Sfântul care se va naște va fi numit Fiul lui Dumnezeu" (Luca 1:36). Îngerii au depus mărturie că El a fost regele cel veșnic. De aceea, îngerul i-a spus Mariei: "El va fi mare și va fi numit “Fiul Celui Prea Înalt”; iar Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al strămoşului Său David. Și el va împărăţi peste casa lui Iacov în veci și împărăţia Lui nu va avea sfârșit "(Luca 1:32-33). Îngerii au depus mărturie că Isus a fost Mântuitorul promis. Acesta este motivul pentru care ei au vestit păstorilor: „astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, Care este Hristos, Domnul!" (Luca 2:11). De aceea, îngerul l-a sfătuit pe Iosif să numească pe prunc Isus, „pentru că El va mântui poporul Său de păcatele lor" (Matei 1:21).
Îngerii nu numai că l-au observat la nașterea lui, ci ei au fost martori ispitelor Sale. De aceea au venit îngerii la el în pustie să-i "slujească" (Matei 4:11;. Marcu 1:13). De aceea, un înger L-a întărit în timpul agoniei sale în grădină (Luca 22:43). Mai mult, îngerii au fost martori la moartea sa, și erau gata să-l elibereze. De aceea Isus a spus: „crezi că n-aş putea să-L rog pe Tatăl Meu, Care Mi-ar pune chiar acum la dispoziţie mai mult de douăsprezece legiuni[m] de îngeri?" (Matei 26:53). Îngerii au fost martori la Învierea Sa , în timp ce a fost rostogolită piatra de la mormânt (Matei 28:2). Acesta este motivul pentru care îngerii au putut spune femeilor de la mormânt: "De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi - el nu este aici, a înviat" (Luca 24:4-7). Apoi, îngerii au fost martori la înălţarea Lui. Ei au spus ucenicilor: „De ce staţi aici, uitându-vă în cer? Acest Isus, care a fost luat de la voi va veni la fel cum L-aţi văzut mergând spre cer"(Fapte 1:10-11). În cele din urmă, îngerii au fost martori la glorificarea Lui. Și I s-au închinat spunând: "Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat" (Apoc. 5:11).
Mesajul bisericii este mărturia despre Hristos. A fost mărturia îngerilor despre Hristos și a fost mărturia oamenilor despre Hristos. „Hristos a fost propovăduit între neamuri"(16d). El nu a fost numai "văzut" de fiinţe cerești, ci El a fost "auzit" de fiinţe umane. Isus i-a sfătuit pe ucenicii săi: " Îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului" (Fapte 1:8). Adevărul declaraţiei lui Dumnezeul Tatăl despre El ("Acesta este Fiul meu preaiubit"), precum și cea a îngerilor trebuia să fie proclamată de ucenicii Săi „la toate neamurile". Și acesta este şi mesajul și misiunea noastră. Cel care a fost batjocorit, biciuit, condamnat și răstignit este Acela pe care îl predicăm naţiunilor, „Cel pe care noi îl vestim", spunea Pavel (Coloseni 1:28). "Însă noi Îl predicăm pe Cristos cel răstignit, o pricină de poticnire pentru iudei şi o nebunie pentru neamuri. Dar pentru cei chemaţi, atât iudei, cât şi greci, Cristos este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu." (1 Corinteni 1:23-24.; cf. 1 Corinteni 2:2).
Mesajul bisericii este adevărul despre Hristos - (1) întruparea lui Hristos și (2) justificarea lui Hristos. Mesajul a bisericii este mărturia despre Hristos - (1) mărturia îngerilor și (2) mărturia oamenilor. În cele din urmă, mesajul bisericii are în vedere răspunsul faţă de Hristos. Nu a fost nici un răspuns pe pământ. "Hristos a fost crezut în lume"(16e). Rezultatul proclamării Evangheliei a fost că oamenii au crezut mesajul - 3000 au fost mântuiţi la Rusalii și mișcarea s-a răspândit prin toată Iudeea, Samaria și naţiunile neamurilor, astfel că atât evreii cât și neamurile au crezut în El. Evreii L-au crezut pe El în lume, pentru că „o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă" (Fapte 6:7). Neamurile au crezut în El în lume, pentru că " Neamurile s-au bucurat când au auzit lucrul acesta şi au lăudat Cuvântul Domnului" (Faptele Apostolilor 13:48; cf.. 17:12).
Biserica proclamă adevărul despre răspunsul faţă de Hristos - (1) a fost un răspuns pe pământ, și (2) a fost un răspuns în cer. "Hristos a fost luat în slavă" (16f). Acest lucru a fost finalizarea lucrării sale pământești. El a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu - locul puterii, locul de mijlocire și de apărare pentru poporul său. Oamenii L-au urât,L-au bătut,L-au răstignit, L-au respins şi L-au îngropat, dar Dumnezeu L-a înviat și L-a luat în slavă. Sfârșitul vieţii sale nu a fost moarte și umilinţă, ci înălţare și slavă.
Concluzii. Sarcina bisericii este de a menţine adevărul în comportamentul nostru și în mărturisirea (mesajul) noastră. Comportamentul nostru este condus de natura bisericii -. Suntem casa lui Dumnezeu, Biserica Dumnezeului cel viu, care este stâlpul și temelia adevărului. Mesajul nostru este condus de adevărul despre Hristos. Acesta este adevărul pe care îl susţinem şi proclamăm cu îndrăzneală - adevărul că El a fost manifestat în trup, îndreptăţit prin Duhul, observat de îngeri, predicat printre neamuri, a fost crezut în lume, și a fost luat în slavă de unde va reveni.
Acesta este adevărul pe care îl predicăm – adevărul despre întruparea lui Hristos, adevărul despre lucrarea Sa, adevărul despre moartea, înălţarea şi glorificarea Sa. Acesta este mesajul pe care îl predicăm – adevărul despre personajul central al istoriei lumii, a cărei viaţă, învăţături şi fapte au divizat lumea; adevărul despre mărturiile universale a ceea ce Hristos este şi a modului în care El a schimbat lumea; adevărul al cărei stâlp şi temelie este biserica.
Și scopul nostru în susţinerea și proclamarea acestui mesaj este de a-L slăvi pentru cine este El, a ne supune Marii lui Trimiteri, și a aduce pe alţii într-o relaţie transformatoare a vieţii,o relaţie vitală cu El. Scopul cel mare al bisericii este de a fi stâlpul și temelia adevărului, prin comportamentul nostru și mărturisirea noastră, pentru ca, prin comportamentul nostru (care reflectă natura Bisericii ca, casă a lui Dumnezeu), și prin mărturisirea noastră (care reflectă mesajul bisericii ca adevăr al lui Dumnezeu) oamenii vor îmbrăţişa persoana lui Hristos,vor ajunge să-L cunoască, să-L iubească, să-L urmeze şi să-L slujească.
Domnul să ne ajute să fim predicatori credincioşi ai adevărului pe care-l mărturisim în timp ce proclamăm, apărăm şi păstrăm mesajul nostru cu privire la adevărul despre Hristos.
Dr. Roger Pascoe, Președintele Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, Canada
A fi „sfânt” înseamnă a fi pus deoparte pentru închinarea şi slujirea lui Dumnezeu, a fi sacru, pur, consacrat lui Dumnezeu. Cum putem noi fi sfinţi într-o cultură care, de exemplu, aprobă relaţiile dintre acelaşi sex şi sexul în afara căsătoriei? Nu poţi să te plimbi prin oraş fără să vezi un panou publicitar care să aibă un mesaj sexual sau mesaj pângăritor. Nu poţi vedea o reclamă TV fără a te simţi stânjenit sau jignit. Deci, cum pot creştinii trăi într-o asemenea manieră încât să iubim ceea ce iubeşte Dumnezeu şi să urâm ceea ce urăşte Dumnezeu?
John Owen este o persoană care a trăit o viaţă sfântă. În cartea sa "O viaţă spre Dumnezeu", John Piper scrie că Ioan Owen a fost probabil cel mai mare pastor-teolog dintre puritanii din Anglia, fiind influent politic, confesional, teologic, academic, pastoral, și personal. În ciuda vieţii sale extrem de ocupate și tragice (el a avut unsprezece copii, dintre care zece au murit de tineri, iar al unsprezecelea copil – o fată, a murit la vârsta unei maturităţi fragede), pasiunea lui a fost sfinţenia personală. El a spus, "Dorinţele inimii mele înaintea lui Dumnezeu și a designer-ului Şef al vieţii mele... sunt ca ... sfinţenia universală să poată fi promovată în inima şi calea mea şi a altora". John Piper continuă: "Nu mulţi lideri din ziua de azi au ca obiectiv al lor în viaţă lor sfinţenia. Mai mulţi lideri mărturisesc deschis că sfinţenia lor personală nu are nici o semnificaţie asupra performanţei lor publice ... Acest lucru nu a fost valabil şi în cazul lui John Owen. Minunea, puterea şi frumuseţea vieţii sale publice a fost constanţa comuniunii sale personale cu Dumnezeu în puritate și bucurie...Cheia pentru curăţie și sfinţenie, cheia eficienţei durabile în toată viaţa [este o] contemplare constantă a slavei lui Hristos."1
Într-un anume sens suntem ca şi ceilalţi creştini – suntem într-o călătorie în care fiecare dintre noi devenim mai mult ca şi Hristos. Dar în alte sensuri, noi suntem lideri creştini care suntem chemaţi să fim un model creştin de moralitate şi stil de viaţă „fără prihană” (1Tim. 3:2), prin a umbla în modul în care a umblat Domnul Isus (1 Ioan prin Duhul şi a nu împlini poftele firii (Gal. 5:16), prin a ne dezbrăca de omul cel vechi şi a ne îmbrăca cu cel nou (prin Duhul şi a nu împlini poftele firii (Gal.5:16), prin a ne dezbrăca de omul cel vechi şi a ne îmbrăca cu cel nou (Efes. 4:22-24), prin a răstigni firea cu pasiunile şi dorinţele ei (prin Duhul şi a nu împlini poftele firii (Gal. 5:16), prin a ne dezbrăca de omul cel vechi şi a ne îmbrăca cu cel nou (Efes. 4:22-24), prin a răstigni firea cu pasiunile şi dorinţele ei (Gal. 5:24). Prin urmare, ar trebui să exersăm:
Noi suntem chemaţi la curăţie „Fiţi sfinţi după cum și Eu sunt sfânt”. Curăţia este o condiţie esenţială pentru părtășia cu Dumnezeu, pentru a fi umplut cu Duhul Sfânt, pentru a fi credibil în viaţa personală, pentru a avea putere în predicare și conducere. Una dintre domeniile pe care trebuie să le protejăm este curăţia sexuală.
„Fi un exemplu pentru credincioși… în curăţie”. (1 Tim. 4:12)
„3Curvia, sau orice altfel de necurăţie, sau lăcomia de avere, nici să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi. 4Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, cari nu sunt cuviincioase; ci mai de grabă cuvinte de mulţămire.5 Căci ştiţi bine că niciun curvar, niciun stricat, niciun lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu. 6 Nimeni să nu vă înşele cu vorbe deşerte; căci din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători. 7 Să nu vă întovărăşiţi dar deloc cu ei. 8 Odinioară eraţi întunerec; dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii. 9 Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr. 10 Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului, 11 şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunerecului, ba încă mai de grabă osîndiţi-le.12 Căci e ruşine numai să spunem ce fac ei în ascuns.” (Efeseni 5:3-12)
„Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea, şi patul să fie nespurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari şi pe preacurvari.” (Evrei 13:4)
Suntem foarte vulnerabili la standardele morale ale culturii noastre iar dacă suntem într-o poziţie de conducere creștină suntem deosebit de vulnerabili. Aceasta este o zonă de vulnerabilitate pentru noi toţi, fie tânăr fie bătrân, sau dacă sunteţi un pastor sau un lider creștin la locul de muncă.
Pastorii și liderii creștini sunt în mod special vulnerabili pentru că unele femei sunt atrase de aceștia datorită poziţiei lor publice și a comunicării lor. În consilierea femeilor, pastorii și liderii creștini se expun la intimităţi care îi face susceptibili la a fi atras de și către alte femei. Deci, nu lăsa pe nimeni de sex opus să străpungă garda ta. Nu îţi permite să fi vulnerabil la ispită. Trebuie să fi cunoscut ca unul care este deplin dedicat soţiei tale (dacă ești căsătorit), un om care este în curăţie din punct de vedere sexual.
Dacă vrei să fi un creștin influent, trebuie să fi „fără prihană”. A fi fără prihană în aria sexuală înseamnă, în termenii lui Pavel, „să fi soţul unei singure soţii” (1 Tim. 3:2, Tit ţia sa.
Faceţi curăţia sexuală una dintre priorităţile rugăciunilor voastre, pentru ca Dumnezeu să vă ţină curaţi. A da greș în acest domeniu înseamnă a înșela încrederea de păstor al oamenilor lui Dumnezeu. A da greș în acest domeniu aduce ravagii în viaţa ta. Trebuie să protejezi turma lui Dumnezeu, nu să o expui la pericole. Trebuie să fi adevăr pentru nevoile turmei, nu să o trădezi.
Nici nu te apropia de punctul de a-ţi înșela partenerul cu cineva de sex opus! Nu încuraja pe cineva mai mult decât se cuvine. O violare a acestei încrederi pune în pericol întreaga ta lucrare și mărturie – credibilitatea ta, integritatea ta, încrederea ta ca și lider.
Fie că suntem pastori sau lideri angajaţi, Satan dorește să obţină un avantaj asupra noastră. El face acest lucru prin plasarea unor capcane pentru noi, în mod special când suntem stresaţi,descurajaţi sau ne simţim singuri. Când ești dezamăgit de lucrare sau de viaţa creștină, pericolul unui eșec moral devine mai puţin ameninţătoare pentru tine, și prin urmare mult mai probabil.
Deci, protejează-te de ispita sexuală. Cum poţi face asta? Poţi să te protejezi din a ceda în faţa ispitei sexuale prin a ridica garduri . Ce înseamnă asta? Construiește în viaţa ta pârghii care te vor ajuta să te protejezi de ispite și impuritate sexuală. De exemplu, (1) fă-ţi o rutină în viaţa ta de a avea o activitate recreativă care să te ajute să micșorezi presiunea zilnică din viaţa ta; (2) petrece timp cu soţia ta; (3) nu te întâlni niciodată cu cineva de sex opus într-un birou sau clădire goală cu ușile închise; (4) ia vacanţa necesară; (5) odihnește-te suficient; (6) nu te uita la filme care ar putea să trezească pofta sexuală. Întrebare: ce alte garduri ar mai putea fi?
Te poţi proteja din a ceda în faţa ispitei sexuale prin luarea în considerare a potenţialelor consecinţe ale unei relaţii sau a unui comportament sexual nepotrivit. Ia în considerare consecinţele pierderii respectului copiilor tăi. Ia în considerare consecinţele asupra căsniciei, familiei și a lucrării tale. Ia în considerare consecinţele asupra adunării pe care o conduci – după cum ar fi sentimentul trădării, neîncrederii, sau a ispitei de a urma exemplul tău. Ia în considerare consecinţa îndurerării Domnului care a murit pentru a te salva de păcatele tale. Ia în considerare consecinţa remușcărilor și amintirilor pline de vinovăţie care te vor vâna tot restul vieţii tale.
Te poţi proteja din a ceda în faţa ispitei sexuale prin dezvoltarea unor relaţii adecvate. Iosif considera relaţiile sale cu Potifar și cu Dumnezeu mai importante decât o plăcere de moment (cf. Geneza 39). El și-a menţinut relaţia și respectul faţă de Potifar („Soţul tău nu mi-a oprit nimic cu excepţia ta care ești soţia lui”) dar și relaţia și respectul faţă de Dumnezeu („Cum aș putea să fac un astfel de rău și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu”). Aceasta l-a protejat pe Iosif într-un moment extrem de vulnerabil faţă de ispita sexuală.
Te poţi proteja din a ceda în faţa ispitei sexuale prin a acţiona cu responsabilitate și maturitate. Comportamentul sexual neadecvat este produsul iresponsabilităţii și imaturităţii. Din nou, exemplul lui Iosif – el a acţionat cu responsabilitate, maturitate și înţelepciune în relaţia sa cu angajatorul și locul său de muncă.
Te poţi proteja din a ceda în faţa ispitei sexuale prin dezvoltarea și întărirea căsniciei tale (dacă ești căsătorit). Aceasta este probabil cea mai bună metodă de a-ţi apăra curăţia sexuală. Deci asiguraţi-vă că petreceţi timp cu soţia dvs. și că o iubiţi profund. Asiguraţi-vă că femeile din jur (în cazul unui bărbat) cunosc faptul că soţia este numărul 1 în viaţa dvs. Ţine-ţi toate celelalte femei la distanţă de cel puţin o lungime de-un braţ.
De: Dr. John MacArthur, Pastor,Grace Community Church, Sun Valley, California
„Dar Isus a răspuns: ‘Este scris… este scris… este scris…’” (Mat. 4:4a, 7b, 10b)
Domnul Isus Hristos este într-adevăr exemplul nostru suprem al modului în care trebuie să rezistăm în faţa ispitei. Evrei 4:15 ne aminteşte că „Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (cf. 2:18). Responsabilitatea noastră este de a lua în considerare multiplele căi prin care El a fost ispitit, să privim la El şi să urmăm exemplul Său în întoarcerea de la păcat.
Isus a întâlnit cele mai rele ispite pe care Satana le putea arunca către El, dar El a ieșit victorios. Acum El este gata să împărtășească bucuria victoriei cu toţi sfinţii Săi. "Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda"(1 Corinteni 10:13.).
Cheia triumfului nostru asupra ispitei este de a rezista în acelaşi fel în care a făcut-o Domnul Isus, prin ascultarea totală faţă de Dumnezeu și de Cuvântul Său. La fel ca în fiecare aspect al vieţii creștine, vom avea succes în a rezista tentaţiei prin "a ne uita ţintă la Căpetenia şi Desăvârșirea credinţei noastre, adică la Isus" (Evrei 12:2). Asemenea alergătorului care învaţă să își ţină ochii pe linia de sosire în timp ce aleargă, neîmpiedicându-se de orice obstacol care apare în timpul cursei, tot așa şi noi trebuie să ne uităm ţintă la obiectivul final –de a fi cu gloriosul nostru Domn şi Mântuitor o veşnicie în rai.
Întreabă-te: Cuvântul lui Dumnezeu este de așa natură încât cu cât ne petrecem mai mult timp în El, cu atât mai mult se scufundă în noi - în inimile noastre, în gândurile noastre, în impulsurile noastre, reacţiile și conversaţiile noastre. Cercetezi zi de zi din această comoară? Ești miniere de zi cu zi din aceasta comoara? Asigură-te că Satana trebuie să treacă peste un munte al Scripturii înainte de a ajunge la tine.
Dr. Roger Pascoe, Președintele Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, Canada
Am publicat o serie de predici cu privire la cele şapte miracole supranaturale ale Domnului Isus după cum sunt prezentate în Evanghelia după Ioan. În ultima ediţie a Jurnalului Electronic al Păstorilor am publicat ultimele patru schiţe de predici din această serie. Acum vom începe o nouă serie de schiţe de predici cu privire la cele şapte dialoguri (sau discursuri) ale Domnului Isus prezentate în Evanghelia după Ioan.
Pentru versiunea audio în limba engleză a acestui mesaj faceţi click pe aceste link-uri:
Ioan 3:1-5; Ioan 3:5-6; Ioan 3:7-8
Subiect :Intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu
Punctul 1: Care este cheia pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu? (2-3)
1. Împărăţia lui Dumnezeu are atât un aspect spiritual cât şi unul fizic
2. Intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu se bazează pe principiul spiritual al naşterii din nou
Punctul 2: Cum are loc naşterea din nou? (4-8)
1. Naşterea din nou are loc prin apă şi duh (5)
2. Naşterea din nou este total diferită de naşterea fizică (6)
3. Naşterea din nou este cheia universală în Împărăţie (7)
4. Naşterea din nou este asemenea vântului (8).
1 John Piper, A Godward Life (Sisters, Oregon:Multnomah Publishers, 1997), 124-125.
2 John MacArthur, “Why the Priority of Humility?” in Daily Readings from the Life of Christ (Chicago: Moody Publisher, 2008), February 12.
Ediţia de primăvară 2013
Coordonat de ...
Dr. Roger Pascoe, Președinte,
The Institute for Biblical Preaching
(Institutul pentru Predicare Biblică)
Cambridge, Ontario, Canada
„Consolidarea Bisericii în Predicarea Biblică și Lidership”
„Predicatorul și lucrarea lui Dumnezeu”
Dr. Roger PASCOE, Președintele Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, CANADA
Pentru a avea credibilitate și autoritate, liderii bisericilor trebuie să fie bărbați și femei duhovnicești. Predicatorii în mod special trebuie să fie oameni ai lui Dumnezeu pentru a se califica din punctul de vedere al scripturii pentru predicare. Ce înseamnă să fi un bărbat sau o femeie a lui Dumnezeu? Cum te pregătești pentru a deveni un om al lui Dumnezeu?
Sunt îndatorat mentorului, colegului meu de slujire și prietenului, Dr. Stephen Olford pentru că a făcut prezenta temă atât de reală, vitală, relevantă și puternică pentru mine. Acesta este un domeniu în care el a avut un impact profund asupra vieții mele. Îi sunt dator pentru materialele pe care le-am spicuit din scrierile și prelegerile sale, din conversațiile personale, dar și din propriul său exemplu, fiind de altfel lucruri pe care am încercat să le imprim în propriile mele gânduri și practici, iar câteva dintre acestea le-am inclus astăzi în acest articol.
Chiar și expresia "Om al lui Dumnezeu" ne amintește de a noastră chemare, responsabilitate și identitate - noi aparținem lui Dumnezeu și Îl slujim pe El. Omul lui Dumnezeu este pregătit și echipat cu și prin Scripturi (2 Tim. 3:16-17), Scripturi pe care suntem chemați și echipați pentru a le proclama. Deci, care sunt calitățile sau caracteristicile unui om al lui Dumnezeu si cum poate un om al lui Dumnezeu să se pregătească pentru lucrarea lui Dumnezeu? La aceste întrebări dorim să încercăm să răspundem în acest articol.
În 1 Timotei 4:16, apostolul Pavel scrie: „Fii atent la tine însuţi şi la învăţătura pe care o dai!” Observați că apostolul Pavel scoate în evidență în primul rând persoana (“Fii atent la tine..”) și apoi mesajul (“…și la învățătura” – adică la mesaj). El repetă aceeași ordine și în 2 Timotei 2:15, mai întâi persoana (“Străduiește-te să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat”) și apoi mesajul (“care explică corect Cuvântul adevărului”).
Prin urmare, pentru apostolul Pavel ordinea de pregătire este: în primul rând pregătirea predicatorului, a liderului bisericii; și în al doilea rând, pregătirea mesajului. Apostolul Pavel pune pregătirea predicatorului mai presus de cea a mesajului pentru că, asemenea spuselor domnului dr. Stephen Olford „corectitudinea morală și spirituală este o caracteristică primordială indispensabilă ortodoxiei doctrinare.” (Stephen F. Olford, „Annointed Expository Preaching”, 53-54). Deci, înainte de a predica doctrina corectă tu trebuie să fi un un om corect.
“Să te străduiești” înseamnă “să faci tot ce ține de tine” – „Fă tot posibilul pentru a te înfățișa înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care nu are de ce să-i fie rușine” (2 Tim 2:15). Apostolul Pavel, îl îndeamnă pe Timotei, ca tânăr predicator și lider de biserică, să folosească orice efort (să se străduiască, să fie atent la sine) pentru a se putea înfățișa înaintea lui Dumnezeu asemenea unui metal care a fost testat și marcat ca fiind „aprobat”.
În mod evident purtarea „cu atenție” și efortul cerut prin aceste îndemnuri sunt necesare deoarece acestea nu vin în mod natural sau într-un mod ușor, și nici nu pot fi luate în chip ușuratic (cf. 1 Pet. 1:7), unde aceeași expresie este folosită cu privire la autenticitatea credinței – “testată prin foc”). Fi treaz, asemenea unui soldat, atlet și fermier (2 Tim. 2:3-6) în înfățișarea ta înaintea lui Dumnezeu “ca unul încercat și curat” (William D. Mounce, “Pastoral Epistles” in Word Biblical Commentary, 521)
Predicatorul și liderul bisericii trebuie să fie în primul rând și în mod special “un om al lui Dumnezeu” (1 Tim. 6:11). În Vechiul Testament acest termen este folosit Pentru a-i descrie pe acei care îndeplineau o slujire divină. Moise (Predicatorul și liderul bisericii trebuie să fie în primul rând și în mod special “un om al lui Dumnezeu” (1 Tim. 6:11). În Vechiul Testament acest termen este folosit Pentru a-i descrie pe acei care îndeplineau o slujire divină. Moise (Deut.33:1), David (2 Cronici Predicatorul și liderul bisericii trebuie să fie în primul rând și în mod special “un om al lui Dumnezeu” (1 Tim. 6:11). În Vechiul Testament acest termen este folosit Pentru a-i descrie pe acei care îndeplineau o slujire divină. Moise (Deut. 33:1), David (2 Cronici 8:14), Ilie (2 Regi 1:9) și profeții (1 Sam. 2:27) au fost “oameni ai lui Dumnezeu”.
Pregătirea personală trebuie să fie o disciplină zilnică în viața fiecărei persoane care dorește să fie un om sau o femeie a lui Dumnezeu, în special a predicatorilor și a liderilor bisericilor, pentru a putea fi pregătiți, echipați, și calificați pentru lucrarea lui Dumnezeu.
Pregătirea personală începe cu un timp personal cu Dumnezeu. Nu poți păstra curăția morală și puterea fără a avea o întâlnire zilnică cu Dumnezeu – un timp liniștit zilnic pentru pregătirea sufletului (cf. Isa. 50:4-9). Viața ta devoțională este adevăratul barometru a sănătății și sfințeniei spiritual. Viața devoțională trebuie să fie disciplinată și zilnică. Dacă suntem disciplinați și destoinici în ce privește viața spiritual, Dumnezeu ne va alege ca fiind “încercați și fără prihană”, testați și acceptați.
Acest proces de “înfățișare a noastră înaintea lui Dumnezeu” ca fiind “încercați și fără pată” implică disciplina zilnică a “pregătirii personale” a propriei spiritualități în lucrarea de slujire. Pregătirea personală acoperă 4 domenii principale:
1. Protejarea vieții tale morale
2. Dirijarea vieții tale personale
3. Hrănirea omului dinlăuntru
4. Disciplinarea vieții tale spirituale
În această ediție vom încerca să observăm ce înseamnă:
Responsabilitatea morală a unui bărbat sau a unei femei a lui Dumnezeu este prezentată de apostolul Pavel într-un mod foarte clar...
1. Trebuie să fugim de capcanele păcătoase. “Fugi (ferește-te) de poftele tinereţii (patimi), şi urmăreşte (caută) neprihănirea” (2 Tim. 2:22).
2. Trebuie să urmăm principiile duhovnicești. “Fugi de aceste lucruri (i.e. liberalism [1 Tim. 6:3-5] și materialism [1 Tim. 6:6-10]) și caută (urmărește) neprihănirea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea” (1 Tim. 6:11).
3. Trebuie să luptăm bătăliile spirituale. “Luptă-te lupta cea bună a credinței, apucă viața veșnică” (1 Tim. 6:12 ).
UN LIDER DUHOVNICESC TREBUIE SĂ FUGĂ DE CAPCANELE PĂCATOASE – acestea pot să îți distrugă lucrarea. Fugi are sensul de „fugi să-ți scapi viața”; „nu te uita înapoi”; „scapă cu orice preț” – la fel cum i s-a spus soției lui Lot pentru a scăpa din Sodoma. Care sunt aceste capcane păcătoase din care trebuie să scăpăm?
În primul rând, trebuie să fugim de capcana patimilor false (i.e. sexul în afara căsniciei; senzualism; păcatul poftei). 1 Cor. 6:18 afirmă, “fugi de imoralitate sexuală” și versetul nostru din 2 Timotei 2:22 spune, “fugi de poftele tinereții”.
Imoralitatea sexuală este una dintre capcanele păcătoase de care trebuie să fugim. Sexul ilicit pare că seduce atât de mulți bărbați din slujire în ziua de azi. Acum, chiar dacă apostolul Pavel nu vorbește despre pofta sexuală în mod specific în textul de față, cu siguranță că aceasta este una dintre acele ispite și capcane care se strecoară în viața bărbaților aflați în slujire.
Cineva s-ar putea să spună: „Ei bine, aceasta a fost adresată unui pastor tânăr. Pot să observ cum pastorii tineri au nevoie să țină seama de sfatul apostolului Pavel. Dar eu sunt mai în vârstă. Am mai multă experiență. Pornirile mele sunt sub control. Femeile tinere nu aleargă după mine.” Dacă acesta este modul în care gândești, atunci ai face bine să fugi de capcana pasiunilor false chiar acum – pentru că ești în pericol.
În ciuda faptului că acest lucru a fost scris pentru un pastor tânăr, la nici o vârstă nu suntem liberi de ispita sexuală. Deci, "continuați să fugiți" și "nu oferiți nici o oportunitate trupului pentru a-și îndeplini poftele lui" (Romani 13:14;... Cf. 1 Ioan 2:15-17, de asemenea,, Gal 1:4). În nici un moment din istorie nu a fost pofta sexuală atât de extinsă printre pastorii și liderii bisericii cum este în prezent. Mai mult decât în orice alt moment din istorie capcana patimilor false poate deraia lucrarea ta. Niciodată perversiunea sexuală nu a fost atât de larg răspândită și atât de accesibilă cum este în prezent - în special pe internet. E atât de insidioasă, pentru că este atât de secretă, atât de omniprezentă, și atât de dependentă.
Deci, cum putem evita această capcană păcătoasă a patimilor false? Noi putem face față în mod corespunzător ispitei în puterea Duhului, prin punerea "la moarte a faptelor trupului" (Romani 8:13), prin "dezbrăcarea de omul cel vechi care se strică după poftele înșelătoare" (Efeseni 4:22)., prin continuarea "răstignirii firii pământești împreună cu patimile și poftele ei", și prin menținerea în pas cu Duhul Sfânt (cf. Gal. 5:24).
Prin urmare, în primul rând trebuie să fugim de capcana pasiunilor false. În al doilea rând, trebuie să fugim de capcana învățăturilor false (i.e. adevăr neechilibrat; liberalism; păcatul mândriei). Apostolul Pavel ne avertizează că “va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învățătura sănătoasă” (2 Tim. 4:3-4). Învățători falși au existat întotdeauna în biserică. Încercarea lor de a influența pe alții este de obicei o bătălie de cuvinte, o propagare a unui mesaj fals sau înșelător – mai degrabă decât doctrina adevărată sau Evanghelia adevărată. Dacă renunți la „cuvintele hrănitoare” (învățătură sănătoasă; adevărata evanghelie), te lași descoperit în fața capcanei învățăturilor false, a liberalismului teologic. Cânt se instalează letargia spirituală, liberalismul subversiv preia controlul. Învățăturile false se manifestă în patru moduri:
1) Învățătorii falși predică "o altă evanghelie", un mesaj de corupt. Asta e ceea ce (în opinia mea) este teismul deschis - "o altă evanghelie - o evanghelie diferită" (Gal. 1:6,9). Asta e ceea ce este mesajul despre "sănătate și bunăstare" – „o altă evanghelie", un mesaj corupt. Trebuie să ne ferim de liberalismul care se strecoară în viața noastră într-o modalitate atât de subtilă și care este aparent atât de inofensiv. Să ne asigurăm că mesajul pe care îl predicăm este pur, sănătos, clar, precis, hrănitor.
2) Învățătorii falși prezintă o atitudine arogantă, un mod de gândire încrezut. „Dacă învaţă cineva pe oameni învăţătură deosebită, şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie,4 este plin de mândrie şi nu ştie nimic…” (1 Tim. 6:3-4).
Duhul veacului în care trăim întotdeauna vrea ceva nou. O doctrină nouă. O practică nouă. O interpretare nouă. Atunci când întâlnim un „nou lucru” (Fapte 17:21), să fim cu băgare de seamă! Nu este nimic nou sub soare, în special în lucrurile teologice. Aceste lucruri noi sunt de obicei înrădăcinate în mândrie, o minte încrezută, o atitudine egocentrică – „este plin de mândrie și nu știe nimic”. Feriți-vă de mândria poziției – fie că este o poziție de învățătură sau practică.
3) Învățătorii falși adoptă o abordare antagonică, un mod controversat. "Aceștia sunt obsedați de dispute și argumente peste cuvinte, de la care vin invidie, ceartă, clevetiri, suspiciunile rele, altercații inutile de oameni de minți corupte și lipsiți de adevăr" (1 Tim. 6:4-5).
Observați că motivația comportamentului lor este o defectuoasă trăsătură de caracter – invidia și gelozia; pizma și cearta; clevetirile și insultele și vorbirea de rău; suspiciuni răutăcioase; zădarnici ciocniri de vorbe fricțiuni constante. În plus, ei au caracter defectuos din punct de vedere spiritual – „oameni (bărbați sau femei) cu minți corupte și lipsiți de adevăr” (5).Caracterul moral defectuos și caracterul spiritual defectuos merg adesea mână în mână.
4) Învățătorii falși doresc câștig material, un motiv comercial. Ei sunt "bărbați (sau femei) care presupun că evlavia este un mijloc de câștig" (1 Tim. 6:5). Câștigul material (Lăcomia financiară - cf. v. 10 lăcomie) este caracteristica învățătorilor mincinoși care învață că "evlavia este un mijloc de câștig."
Ei folosesc mantaua religiei pentru câștig personal (cf. lui Balaam; Iuda) Ei "strică Cuvântul lui Dumnezeu" (2 Cor. 2:17) pentru a face rost de bani. Ei tratează lucrarea spirituală ca pe o afacere. Lăcomia financiară este una dintre acele capcane subtile, păcătoase care apucă inima multor oameni din slujire. Ei văd stilul de viață al altor persoane care au bani și îl doresc pentru ei înșiși.
Dacă ești în lucrare pentru un câștig financiar personal, atunci tu nu ești un om al lui Dumnezeu! Îndepărtarea de adevăr (1 Tim. 6:3-5) este deseori însoțită de urmărirea materialismului (1 Tim. 6:9-10), de susținerea faptului că posesiunile materiale sunt dovezi ale evlaviei, sau că evlavia este răsplătită de posesiuni materiale, sau că evlavia este un mijloc de a crește posesiunile materiale. Acesta este un mesaj fraudulent – „o altă evanghelie” care este departe de adevărul Scripturii.
Dragostea de câștig este un viciu mortal pe care predicatorii trebuie să îl evite cu orice preț. Poate să îți distorsioneze gândirea, prioritățile și motivele. Nu fă din aceasta țelul tău sau lăsa să devină un idol. Fugi de căutarea bogățiilor. Fi mulțumitor cu ceea ce ai. Trebuie să trăiești și să plătești facturile, dar nu te închina la bani. Bazează-te pe Dumnezeu să asigure necesarul – El întotdeauna o face și în moduri în care nu ne putem imagina.
Deci, fugi de capcana patimilor false și de cea a învățăturilor false. Iar aceasta ne duce la cea de-a treia capcană. Trebuie să fugim de capcana valorilor false (lăcomie nestrunită; materialism).
Învățăturile false și valorile false sunt adesea mână în mână, căci una de obicei conduce către cealaltă. Apostolul Pavel vorbea în 1 Tim 6:3-5 despre învățăturile false și acum despre valorile false – în alte cuvinte, despre dorința de a fi bogat și despre dragostea de bani, care îi face pe oameni să „cadă în ispită, în laț și în multe pofte nesăbuite și vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd și pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; și unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credință, și s-au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri.”(1 Tim. 6:9-10). După aceea, apostolul Pavel continuă: „Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri”. Deci, în context, Pavel vorbește despre a fugi de capcana lăcomiei, în mod special de câștig material, deși sunt și alte forme de lăcomie. Domnul Isus a spus: „nu poți să-l slujești pe Dumnezeu și pe mamona (bogățiile lumești)” (Matei 6:24).
Lăcomia este normală naturii umane. La urma urmei, căderea a fost motivată de lăcomie, nu-i așa? – lăcomia pentru ceva ce Adam și Eva au perceput că l-ar putea da ceva ce ei considerau că le lipsește. Aceasta este lăcomia – dorința de a avea mai mult, datorată nemulțumirii față de ceea ce au.
Pericolul nu este posesia banilor în sine – ci "dragostea" de bani. Dragostea de bani (1) l-a împiedicat pe tânărul bogat să-l urmeze pe Isus - "a plecat întristat pentru că avea multe avuții" (Marcu 10:17-22), (2) l-a făcut pe fermierul bogat să se înșele crezând că totul este bine când el a fost de fapt la un pas de eternitate (Luca 16:16-21) și (3) Anania și Safira au fost motivați să mintă pe Duhul Sfânt și să provoace un mare necaz în biserică (Faptele Apostolilor 5:1-11 ).
Capcana păcătoasă a valorilor false începe cu dorințe greșite ("Cei ce vor ..." [9a]), se dezvoltă în fapte greșite ("... cad în ispită, în laț" [9b]), și se termină în destinația greșită ("…cad... în multe pofte nesăbuite și vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd și pierzare "[9b]). Bogăția poate fi o capcană, deoarece hrănește dorințele trupului, ea aduce putere, atrage un statut.
Concluzie: Cele mai seducătoare și subtile capcane pe care le întinde Satana predicatorilor și liderilor bisericilor sunt:
1. Capcana morală - ex sexul ilicit, pasiuni false, senzualitate, nepăsare morală
2. Capcana Teologică - adevăr dezechilibrat; învățătură falsă, liberalism, îndepărtarea de credința dreaptă
3. Capcana Materială - neînfrânata lăcomie de bani; a valorilor false, materialismul
Un lider evlavios trebuie să fugă de capcanele păcătoase - acestea pot distruge lucrarea ta. În al doilea rând, un lider evlavios trebuie să ghideze după virtuțile duhovnicești – acestea vor întări lucrarea ta. La acest al doilea aspect al pregătirii personale vom privi în ediția noastră viitoare a Jurnalului Electronic al Păstorilor, care va fi publicat în vara anului 2013.
Sper că această discuție scurtă despre ceea ce înseamnă a fi un om evlavios (duhovnicesc) sau o femeie evlavioasă, mai ales ca predicator sau lider de biserică,v-a fost de ajutor prin prezentarea unora dintre aceste capcane păcătoase pe care trebuie să le evităm, pentru a fi pregătiți pentru lucrarea lui Dumnezeu.
În ediția următoare a Jurnalului Electronic al Păstorilor vom continua acest studiu despre pregătirea personală a predicatorului deoarece considerăm că principiile (virtuțile) duhovnicești trebuie urmărite și bătăliile spirituale trebuie luptate.
„Sfinţenia Ta Personală” (continuare)
Dr. Roger PASCOE, Președintele Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, CANADA
În ultima ediție a Jurnalului Electronic al Păstorilor, am primit împreună la un aspect al sfințeniei – puritatea în comportamentului sexual. În această ediție, vom privi la un alt aspect al sfințirii personale – CURĂȚIA ÎN PURTAREA ETICĂ.
Aceia dintre noi care sunt în conducerea bisericii trebuie să mențină cel mai înalt standard de integritate în etica “afacerilor”. Aceasta înseamnă raportarea venitului dumneavoastră exact și complet la raportului pentru întoarcerea impozitului pe venit. Aceasta înseamnă să te raportezi în mod corect și onest față de cei cu care faceți afaceri. Aceasta înseamnă a acționa fără prihană înaintea lui Dumnezeu, în toate îndatoririle pe care le avem.
Curăția din etica ta de afaceri înseamnă a fi administratori înțelepți a tuturor resurselor pe care Dumnezeu ți le-a dat, fie că este vorba de timp, bani sau bunuri. Modul în care cheltui banii spune multe despre cine ești. Dacă îi cheltuiți în chip ușuratic, probabil sunteți iresponsabil. Dacă trăiți în limita a ceea ce vă puteți permite, sunteți probabil disciplinat, responsabil. O modalitate de a controla cheltuielilor dvs. este prin a avea un buget. Nimeni nu construiește un turn fără a lua în calcul în primul rând costul (Luca 14:28). Un buget ia în considerare venitul dumneavoastră, comparativ cu cheltuielile. Enumerați-le cu atenție pentru fiecare lună a anului. Asigurați-vă un buget Pentru cheltuieli neprevăzute. Includeți economiile în bugetul dumneavoastră. Și analizați periodic cheltuielile dvs. - suma și obiceiurile cu privire la cheltuieli.
Să știți cât de mult cheltuiți și pe ce cheltuiți, vă va ajuta să îndepărtați îngrijorarea cu privire la bani – dacă vei fi în stare să ai suficienți bani până la următorul salar. Aceasta nu exclude cheltuieli neprevăzute din timp în timp, care sunt adesea cel mai greu de a le face față în momentul în care sunteți pe un buget restrâns. Dar vă oferă un cadru în care să puteți să le tratați. Dezvoltați obiceiuri bune cu privire la cheltuieli – vă va salva de foarte multă suferință pe plan financiar.
Și să fiți foarte atent cu datoriile. Nu puteți să nu datorați pentru electricitate și alte cheltuieli de uz casnic, dar aveți posibilitatea să controlați cardurile de credit și împrumuturile bancare. Dacă utilizați un card de credit, asigurați-vă că ați plătit soldul lunar atunci când acesta este scadent. Nu împrumutați ceea ce nu vă puteți permite.
Planificați pentru viitor, prin investirea unei anumite sume în fiecare zi de plată a salarului. Pilda talanților (Matei 25:15-28), vorbește cu privire la acest lucru. A nu fi îngrijorați pentru ziua de mâine are de a face cu lipsa de încredere în Dumnezeu (Matei 6:25),și nu cu planificarea financiară. Planificarea financiară este biblică și responsabilă. Fă un plan pe termen lung pentru banii tăi. Dacă se poate, începe să economisești pentru pensie atunci când ești tânăr. Puținul pus deoparte în fiecare zi de remunerare va însemna mult la vârsta pensionării. Aceasta este o bună gospodărire.
Pentru economiile de pensii, căutați-vă un planificator financiar bun, de preferință un creștin care se poate identifica cu etica și țelurile dvs., inclusiv cu donații de caritate. Nu încercați scheme de genul „să-devin-bogat-rapid”. Dacă pare prea frumos pentru a fi adevărat, probabil așa și este. Investiția nu este același lucru cu economia. Nu fi un avar. Fii generos și sensibil față de alții care au nevoie. Dar există un echilibru între a tezaurizare și cheltuielile sălbatice, între economisire pentru cheltuielile viitoare și cele iresponsabile.
Calculează cât de mult ai nevoie de asigurare de viață. Discutați cu planificatorul dvs. financiar sau cu un agent de asigurare de viață de încredere. Asigurarea de viață este o metodă de planificare financiară responsabilă pentru familia ta. Asigură cele necesare nevoilor familiei tale (1 Tim. 5:8). Ei sunt pe primul loc în prioritățile de cheltuieli ale oricărei persoane. Și dați Domnului cu bucurie și pe cât de regulat puteți (cf. 1 Corinteni 16:2;.. 2 Corinteni 9:5, 7). Pot exista momente când nu veți putea da (de exemplu, dacă sunteți șomer), dar în măsura în care sunteți în stare (prin utilizarea rațională a resurselor pe care Dumnezeu ți le-a dat) dă pentru lucrarea Domnului, chiar dacă suma este mică .
Mai presus de toate, încrede-te în Dumnezeu. El se va îngriji de tine așa cum o face pentru păsări și flori. Dar e responsabilitatea ta de a gestiona ceea ce ți-a dat și să-l utilizezi cu înțelepciune.
Mențineți cel mai înalt standard de integritate în etica „muncii” dvs. Etica de muncă a apostolului Pavel a fost un exemplu demn de urmat pentru tesaloniceni: „voi înşivă ştiţi ce trebuie să faceţi ca să ne urmaţi; căci noi n-am trăit în neorânduială, între voi. 8 N-am mâncat de pomană pâinea nimănui; ci, lucrând şi ostenindu-ne, am muncit zi şi noapte, ca să nu fim povară nimănui dintre voi. 9 Nu că n-am fi avut dreptul acesta, dar am vrut să vă dăm în noi înşine o pildă vrednică de urmat.” (2 Tes. 3:7-9).
Deci nu fiți leneși; fiți sârguincioși în munca dvs. Faceți ceea ce ați spus că veți face atunci când ați spus că o veți face. Nu faceți angajamente superficiale pe care nu le veți duce la capăt - aceasta este o chestiune de credibilitate. Și asigurați-vă că munciți din greu, dați o zi întreagă de lucru pentru o zi de salariu - aceasta este o chestiune de integritate.
În etica lucrului dvs. afișați o atitudine ca a lui Hristos, biblică: „Robilor, ascultaţi de stăpânii voştri pământești, cu frică şi cutremur, în curăţie de inimă, ca de Hristos. 6 Slujiţi-le nu numai când sunteți sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Hristos, cari fac din inimă voia lui Dumnezeu.7 Slujiţi-le cu bucurie, ca Domnului, iar nu oamenilor,8 căci ştiţi că fiecare, fie rob, fie slobod, va primi răsplată de la Domnul, după binele pe care-l va fi făcut. 9 Şi voi, stăpânilor, purtaţi-vă la fel cu ei; feriţi-vă de ameninţări, ca unii cari ştiţi că Stăpânul lor şi al vostru este în cer, şi că înaintea Lui nu se are în vedere faţa omului.” (Efes. 6:5-9).
O atitudinea biblică, ca a lui Hristos este o atitudine de respect - "cu frică și cutremur" (5b). Acest lucru nu înseamnă că literalmente se ascund de frică înaintea unui angajator asemenea unui cățeluș înspăimântat. Ci înseamnă mai degrabă că îl onorați și respectați; îi cinstiți; recunoașteți că sursa autorității lor este Dumnezeu.
E o atitudine de sinceritate - "în curăție de inimă" (5c). Fii nedivizat în loialitatea ta; fidel angajatorului tău. Să reverși integritatea din tine - dreptatea, motivația curată.
Totodată, este o atitudine de slujire creștină - " ascultaţi …ca de Hristos " (5d). Aceasta este perspectiva care face o astfel de ascultare posibilă. Ascultarea ta față de stăpânul tău pământesc este, de fapt, ascultare față de Hristos. Munca ta devine o oportunitate de a lucra pentru Hristos. Acesta este motivul fundamental pentru ascultarea creștină - să ne supunem lui Hristos. Ea nu are nimic de-a face cu personalitatea șefului tău, sau de tratamentul pe care ți-l oferă. Ea are totul de-a face cu slujirea lui Hristos. Creștinii ar trebui să fie angajații cei mai ascultători, corecți, respectuoși, loiali și devotați pentru că ei lucrează "ca pentru Hristos."
Acest lucru va face ca mărturia ta să fie foarte credibilă și puternică. În cazul în care etica de lucru este diferită de a altora - dacă vorbești, gândești și acționezi în mod diferit - poți avea o mărturie puternică. Dar, dacă întotdeauna ajungi la locul de muncă târziu și pleci mai devreme, dacă faci muncă de slabă calitate, și îți iei pauze lungi de prânz, atunci mărturia ta nu va mai fi credibilă.
Dacă angajatorul este creștin, nu considera că ai dreptul la un tratament special. Angajatorii creștini merită mai mult respect și mai multă ascultare pentru că ei sunt frați în credință. Dați tot ce aveți mai bun indiferent cine este angajatorul și prin aceasta îl veți onora pe Dumnezeu. Dacă nu suporți munca pe care o faci, găsește-ți altceva, dar nu fi delăsător. Atâta timp cât lucrezi acolo, continuă să lucrezi „ca pentru Hristos”, fi punctual, de încredere, cooperativ.
O etică creștină a muncii înseamnă, de asemenea neamânarea – faceți lucrurile care nu vă place să le faceți atunci când trebuiesc făcute. Faceți munca dvs. cu bucurie, de bună voie – nu ca unul constrâns, sau de silă (1 Pet. 5:2). Fă munca ta în mod eficient – folosește la maxim timpul tău, stabilește prioritățile și spune „nu” lucrurilor care folosesc timpul tău într-un mod nefolositor.
“Încrederea În Slujire” (2 Cor. 2:14-3:6)
Dr. Roger PASCOE, Președintele Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, CANADA
Acest pasaj surprinde esența slujirii - pe de o parte, insuficiența și slăbiciunea noastră extremă, iar pe de altă parte, încrederea noastră în Dumnezeu. Ideea acestui pasaj este că "Dumnezeu slujește prin intermediul celor care se încred în El." Până în acest moment, în scrisoarea sa, Pavel a relatat mai multe dificultăți din slujirea sa - necazurile sale din Asia, criticile aduse integrității sale, suferință pentru ofensele din Corint. Acest lucru ar putea fi interpretat ca un eveniment deprimant al slujirii sale - dar nu este cazul. Deci, pentru a-și asigura cititorii săi că nu este într-un astfel de moment, Pavel, începe o prezentare extinsă (2:14 - 07:03) astfel încât să poată (1) descrie modul în care Dumnezeu întotdeauna a susținut o lucrare eficientă, în ciuda dificultăților (02:14 -3:6 are legătură cu
Necazurile acelor zile nu l-au împiedicat să proclame triumfător Evanghelia. Iar ca rezultat al acestui fapt are loc izbucnirea de laudă la adresa lui Dumnezeu, căci doar prin El este posibilă biruința în orice moment și în orice loc. Tema acestei epistole este biruința harului lui Dumnezeu peste și prin slăbiciunea omului, în special prin neputințele noastră pentru lucrare. În ciuda dificultăților, Dumnezeu asigură eficiența slujitorilor Săi și dezvoltarea sarcinilor noastre spirituale.
Primul principiu pentru lucrare pe care îl observăm în acest pasaj este că NOI PUTEM FI ÎNCREZĂTORI ÎN LUCRARE ATUNCI CÂND URMĂM INSTRUCȚIUNILE LUI DUMNEZEU (2:14-16a). Putem fi încrezători în lucrare când urmăm instrucțiunilor sale căci conducerea Sa este întotdeauna victorioasă. – „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos” (14a). Imaginea folosită aici este cea a splendorii unei procesiuni armate romane care revine acasă victorioasă de pe câmpul de luptă.
Slujirea eficientă înseamnă a-L urma pe Lider. Hristos este liderul nostru și El ne conduce spre victorie. Noi suntem războinicii Lui și ne bucurăm de roadele triumfului Său. Aceia care îl urmează pe Hristos triumfă asupra dușmanilor și obstacolelor. Isus Hristos a purtat cea mai mare bătălie la cruce iar triumful Său facilitează triumful nostru – suntem părtași împreună cu El.
Parada victoriei este doar pentru cei care urmăresc conducerea lui Hristos. Pavel își amintește cum negreșit el a fost condus într-un progres de biruință și de modul în care savoarea cunoașterii lui Hristos s-a manifestat prin el în orice loc.
Cei care îl urmează pe Hristos biruiesc asupra dușmanilor și obstacolelor. Ei au biruință deoarece ei sunt "în Hristos" (14a). Credinciosul nu are poziție înaintea lui Dumnezeu. Prin credința în lucrarea perfectă de ispășire a lui Hristos creștinii sunt justificați și încorporați în El – sunt făcuți una cu El. Doar "prin Hristos" Dumnezeu are biruință peste și în noi. Prin această unire vitală cu El noi participăm la conducerea Lui biruitoare în lucrare. "În Hristos," Dumnezeu ne-a afișează lumii ca robi ai Săi, supuși de puterea îndurării și harului Său.
Deci, putem fi încrezători în lucrare când urmăm instrucțiunile lui Dumnezeu pentru că conducerea Sa este întotdeauna victorioasă. Și, putem fi încrezători în lucrare când urmăm instrucțiunile lui Dumnezeu deoarece cuvântul său este întotdeauna plin de putere (14b-16c). Este puternic în “orice loc”. Dumnezeu lucrează prin noi pentru a răspândi mireasma lui Hristos în "orice loc" (14b). Așa cum revenirea triumfală a armatelor romane din vremea lui Pavel lansa mirosurile dulci prin arderea mirodeniilor pe străzi, la fel, Dumnezeu prin noi împrăștie Evanghelia "în orice loc", ca o mireasmă omniprezentă. În orice loc în care slujitorii Săi predică Cuvântul Său, "cunoașterea" lui Hristos se împrăștie. Scopul suprem al predicării este ca Hristos să fie cunoscut, nu-i așa?
Observați că această lucrare este în întregime a lui Dumnezeu. Conducerea Sa este întotdeauna victorioasă pentru că ne conduce în biruință. Iar Cuvântul Său este întotdeauna plin de putere în timp ce revarsă mireasma dulce a cunoașterii lui Hristos „prin noi”.
Cuvântul lui Dumnezeu este puternic în orice loc și este puternic în fiecare persoană. Observați mai întâi direcția acestei miresme - "înaintea lui Dumnezeu” (15a). Un slujitor eficient este unul care emite o mireasmă plăcută înainte de toate în înaintea lui Dumnezeu. Apoi, observați atunci descrierea acestei miresme - e o "mireasmă a lui Hristos" (15a). Așa cum mireasma de pe persoana noastră umple mediul din jurul nostru (a se vedea Ioan. 12:3), în același mod lucrarea noastră trebuie să se răspândească mai departe mireasma a lui Hristos. Nu rezultatele slujitorului sunt importante, ci slujitorul, după cum am menționat și în Partea I a acestei publicații. Dacă vom emite o mireasmă a lui Hristos, aceasta va fi o lucrare plăcută înaintea lui Dumnezeu, indiferent de ce efect va avea. Sarcina noastră este de a-L prezenta pe Hristos tuturor - atât "pentru cei care sunt pe calea mântuirii" cât și la "cei care sunt pe calea pierzării" (15b).
Răspunsul celor care aud este treaba lui Dumnezeu. Slujba noastră este de a fi „o mireasmă a lui Hristos” pentru orice făptură. La fel cum parfumurile festivităților militare antice
Așa cum tămâia festivităților întoarcerii armatei militare din vremurile antice s-a scurs atât peste cuceritori (cărora le era un miros dulce de victorie), precum și peste captivi (cărora le-a fost un semn al osândirii iminente), în același mod Evanghelia este predicată de către slujitorii lui Dumnezeu (cei care au mireasma lui Hristos), atât celor care vor o accepta cât și celor care o vor respinge.
Pentru cei care "sunt pe calea pierzării" suntem o "mireasmă de la moarte spre moarte" (16a). Așa cum tămâia procesiunii militare a fost un memento amar al morții iminente pentru ostatici, tot așa, pentru cei care refuză evanghelia, proclamarea ei este un avertisment al morții veșnice. Ea devine ocazia condamnării prin propria lor alegere. Astfel, pentru ei Evanghelia este o sursă a morții, o aromă care îi condamnă, un fum nociv, o sentință de moarte (a se vedea 4:10-12). Dar, pentru cei care "sunt mântuiți" suntem o "mireasmă de viață care duce la viață" (16b). Așa cum mirosul tămâierii din timpul procesiunii militare este un memento dulce al triumfului pentru învingători, tot așa pentru cei care cred Evanghelia, aceasta este vestea bună a vieții veșnice (Ioan 3:36). Pentru ei, Evanghelia este sursa vieții - o "aromă” dătătoare de viață care devine eficientă în inima și conștiința ascultătorului, și care prin aceasta primește o nouă viață. Pentru ei, predicatorul aduce esența vieții în Hristos.
Lucrarea noastră este de a predica Evanghelia lui Hristos. Fie va fi acceptată, caz în care este „dătătoare de viață”; fie va fi respinsă, caz în care este „dătătoare de moarte”.
Țineți minte că Dumnezeu slujește prin cei care își pun încrederea în El. Dar, perspectiva slujirii este descurajatoare, nu-i așa? De aceea, Pavel întreabă: (16c) "Cine este de ajuns pentru aceste lucruri?". Cine este echipat și competent? Cum pot fi astfel un mesager? este întrebarea lui Pavel.
De unde provine abilitatea, încrederea mea? Răspunsul este acesta: putem fi încrezători în slujire atunci când urmăm instrucțiunile lui Dumnezeu (2:14-16), și PUTEM FI ÎNCREZĂTORI ÎN LUCRARE ATUNCI CÂND NE ÎNCREDEM ÎN PROVIDENȚA LUI DUMNEZEU (02:17 - 03:06). Putem fi încrezători în slujire atunci când avem încredere în providența lui Dumnezeu pentru că el oferă rezultate pentru cei care sunt autentici (02:17 - 03:04). Învățătorii falși se încred în capacitatea lor. Ei cred că suficiența lor este în ei înșiși, dar ei sunt falși, înșelători, care "strică Cuvântul lui Dumnezeu" (17a).
Ei slăbesc și degradează mesajul prin diluarea sa, asemenea unui negustor necinstit, care profită din vânzarea mărfurilor de calitate inferioară. Ei caută numai câștigul lor de pe urma promovării cunoștințelor lor religioase, făcând din slujire o marfă pentru câștig personal. Ei se ascund sub numele și prefăcătoria creștinismului, dar intențiile lor sunt altele. Ei sunt lipsiți de scrupule și nu țin cont de ceea ce este în joc. Ei profită de cei slabi, săraci și creduli. Aceștia sunt interesați doar de a face o "vânzare", și nu de vreun suflet. Ei sunt deplin inconștienți de orice insuficiența lor pentru slujire. Slujirea pentru ei este o afacere.
Învățătorii falși se încred în capacitatea lor proprie, dar slujitorii autentici se încred în destoinicia lui Dumnezeu. Aceștia slujesc "cu o inimă curată", în pofida eșecurilor și a inadvertențelor lor. Aceștia slujesc cu o motivație pură, fără a amesteca filozofii false. Cuvântul lor poate fi de încredere. Ei modelează adevărul. Ei nu corup adevărul prefăcându-se că sunt sinceri și autentici. Ei sunt "din Dumnezeu" - adică "din partea lui Dumnezeu" (17b). Ei vorbesc ca și cei a căror autoritate este "de la Dumnezeu" și își desfășoară slujirea lor "în fața lui Dumnezeu" - fiind conștienți de controlul Lui, în toate aspectele, cu umilință, sacrificiu de sine, necăutând câștig personal, ci slujind pentru convertiri spirituale.
Lucrarea lor se află sub control. Motivele lor sunt pure ca a acelora care trebuie să ducă slujba până la capăt înaintea lui Dumnezeu. Slujirea lor este "în Hristos" - în comuniune cu Hristos ca un membru al trupului Său, activat prin Duhul Său, pentru că acesta este „destoinic pentru aceste lucruri”. Un om cu motive curate, credincioase, calificat pentru responsabilitatea aceasta. Unul care nu corupe Cuvântul și nici nu folosește-l ca un mijloc pentru câștig personal.
Slujitorilor autentici ai Evangheliei, Dumnezeu le oferă rezultate în lucrarea lor (3:1-4) – nu câștig material, ci convertiri spirituale; nu convertiți religioși prin urmarea legii (3b), ci „epistole ale lui Hristos” (3a) – cei a căror viață mărturisesc despre sinceritatea slujirii și a lucrării lui Dumnezeu prin Duhul Său.
Putem fi încrezători în slujire atunci când ne încredem în providența lui Dumnezeu, pentru că el oferă rezultatele celor care sunt slujitori autentici, și putem avea încredere în lucrare atunci când avem încredere în providența lui Dumnezeu pentru că el oferă resursele pentru cei care se simt nevrednici (3:4 - 6).
Pavel a avut toate motivele pentru a avea încredere în sine (1-3). Credincioșii corinteni au fost prerogativele sale. Ei au fost o epistolă a lui Hristos scrise cu Duhul Dumnezeului celui viu. Dar, de fapt, încrederea lui nu a fost în el însuși. Încrederea lui era "tare în Dumnezeu, prin Hristos" (4). Încrederea lui era că Dumnezeu îl chemase să fie un slujitor capabil, potrivit pentru Evanghelie. Încrederea lui nu a fost direcționată spre sine, ci "față de Dumnezeu", o încredere care poate trece testul lui Dumnezeu.
Cei care sunt suficienți pentru lucrare se simt total nepotriviți. Ei "nu că prin noi înșine suntem în stare să gândim ceva" (5a). Încrederea în sine este caracterizată prin mândrie, aroganță, indiferență, dispreț, dar încrederea în Dumnezeu este caracterizată prin blândețe, îndelungă răbdare, smerenie. Pavel nu a fost sursa propriei încrederi, a capacității sau a caracterului adecvat pentru slujire. El nu a avut un aviz umflat de el însuși. De fapt, el s-a simțit gol și neputincios - pe deplin conștient de slăbiciunea sa și limitarea sa. De aceea, el întreabă: "Cine este vrednic pentru aceste lucruri?". Iar Pavel răspunde:
Cei care sunt apți pentru lucrare știu că "destoinicia vine de la Dumnezeu" (5b). Numai Dumnezeu face ca slujitorii săi să fie destoinici pentru a îndeplini sarcinile care le sunt atribuite. Calificarea noastră pentru lucrare este de la Dumnezeu (fie că este vorba de cunoștințe, evlavie, sau talent). Nu este nici auto-achiziționată și nici auto-susținută. Dumnezeu este auto-suficient, noi suntem dependenți. "Eu nu sunt nimic", dar, "Dumnezeu care este în mine este totul" (cf. 1 Corinteni 15:10).
Dumnezeu ne face destoinici pentru lucrare. El ne cheamă și ne echipează ca "slujitori” (6a), o poziție pentru care ne face capabili, potriviți, și calificați. Aceasta este rădăcina destoiniciei noastre - Dumnezeu însuși. El ne cheamă ca slujitori ai "noului legământ" (6b). Nu în sensul unui iudaism renovat, ci a unui nou capitol început de Dumnezeu pentru omenirea. El ne-a chemat ca slujitori ai "Duhului" (6c), nu lucrători ai "slovei" (Legea). "căci slova omoară" (legea nu a fost niciodată destinată să dea viață, ci pentru a ne arăta păcătoșenia noastră și vina înaintea lui Dumnezeu, pentru a ne conduce în siguranță la Hristos) dar „Duhul (lui Dumnezeu) dă viață" (6c) celor care sunt spălați și regenerați, care sunt mântuiți prin sângele Său prețios.
Nu uitați: Dumnezeu lucrează prin cei care își pun încrederea în El. Încrederea noastră în slujire vine de la Dumnezeu, deoarece conducerea Sa a fost întotdeauna victorioasă și cuvintele Sale sunt pline de putere. Atâta timp cât îl urmăm pe El, Cuvântul Său, Duhul Său, dăruirea Sa, călăuzirea Sa noi putem avea încredere în lucrare căci El este cel care va aduce rezultate pentru cei care sunt autentici și tot El dă destoinicia celor care se simt neputincioși. În mine eu sunt nimic, dar prin Hristos „pot totul” (Filip. 4:13). Formulele magice nu sunt soluția, producțiile îndrăznețe nu funcționează, prezentările inovatoare nu impresionează pe nimeni. Singura slujire eficientă este cea făcută prin puterea Duhului Sfânt – „nu prin tărie, nici prin putere, ci prin Duhul Meu spune Domnul” (Zah. 4:6).
Unde este încrederea ta pentru lucrare? Este în tine? În abilitățile tale? În programul tău? În resursele tale financiare? În clădirea cochetă a bisericii? Sau este doar în Dumnezeu?
Din momentul în care Dumnezeu l-a abordat pe Pavel pe drumul Damascului, l-a mântuit, l-a umplut cu Duhul Sfânt, l-a chemat să fie un apostol, și l-a pus deoparte pentru lucrare ca un „vas ales”. Pavel nu avea niciodată îndoieli cu privire sursa încrederii, puterii, sau a succesului său din slujire. Faptul că Domnul și-a pus mâna peste El și că l-a mandatat într-un mod atât de special nu a încetat niciodată să fie o sursă de uimire și recunoștință pentru apostolul Pavel (1 Tim. 1:12).
Împrăștii mireasma dulce a lui Hristos? În lucrarea ta, atingi pe cineva din jurul tău cu evanghelia, fie că este pentru unii o mireasmă a dragostei sau pentru alții o mireasmă a morții? Bunătatea lui Hristos cuprinde persoana ta, atitudinile, relațiile, deciziile, acțiunile și cuvintele tale?
Dr. Roger PASCOE, Președintele Institutului Biblic pentru Predicare
Cambridge, Ontario, CANADA
În ultima ediție a Jurnalului Electronic al Păstorilor am început să public următoarea serie din evanghelia după Ioan numită „Cele șapte dialoguri semnificative ale Domnului Isus”. Data trecută am publicat schița de predică pentru Ioan 3:1-8, ca prima parte a dialogului semnificativ al Domnului Isus cu Nicodim. În această ediție voi completa partea a –doua a dialogului Său cu Nicodim.
Pentru a asculta versiunea audio în limba engleză a acestor mesaje folosiți aceste linkuri: Jn. 3:9-14; Jn. 3:14-16; Jn. 3:17-21
Subiect: Intrarea în Împărăția lui Dumnezeu
Punctul nr. 1: De unde provine conceptul de naștere din nou? (9)
1. Conceptul nașterii din nou este o revelație divină (10)
2. Revelația divină a fost respinsă (11-12)
3. Revelația divină provine numai de la Dumnezeu(13)
Punctul nr. 2: Cum este posibilă nașterea din nou? (14-21)
1. Nașterea din nou este posibilă deoarece Christos a fost înălțat să moară (14-15)
a) El a fost ridicat să moară pentru păcatele noastre (14)
b) El a fost ridicat să moară ca obiect al credinței (15)
2. Nașterea din nou este posibilă pentru că Dumnezeu a iubit lumea (16)
3. Nașterea din nou este posibilă pentru că Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său (17-21)
a) El l-a trimis pe Fiul Său să ne salveze de la condamnare (17-18)
b) El l-a trimis pe Fiul Său să aducă lumină în întunericul nostru (19-21)
Ediţia de vară 2013
Coordonat de ...
Dr. Roger Pascoe, Președinte,
The Institute for Biblical Preaching
(Institutul pentru Predicare Biblică)
Cambridge, Ontario, Canada
„Consolidarea Bisericii în Predicarea Biblică și Lidership”
“Predicatorul şi Lucrea lui Dumnezeu” (continuare)
De: Dr. Roger Pascoe
Institutul pentru Predicare Biblică,
Cambridge, Ontario, Canada
În ediţia precendentă a acestui Jurnal (vezi Ediţia de Primăvară 2013) am început să discutăm despre tema pregătirii spirituale şi personale a predicatorului, temă care va continua în această ediţie.
Am observat că pentru apostolul Pavel, în ordinea pregătirii este primordială pregătirea predicatorului şi mai apoi pregătirea mesajului. Cu alte cuvinte, înainte ca să poţi predica Cuvântul cu putere, precizie, şi credibilitate, trebuie să fi pregătit şi calificat din punct de vedere spiritual şi personal pentru aceasta. Persoana care este aptă să predice Cuvântul este numit de către apostolul Pavel un “om al lui Dumnezeu.”
Un om al lui Dumnezeu este aprobat de Dumnezeu şi găsit ca „încercat şi adevărat” – verificat şi aprobat de Dumnezeu. Deşi acest lucru poate suna ca un standard descurajator în a fi implinit, Scriptura ne călăuzeşte spre patru sfere principale pe care trebuie să le includem ca priorităţi dacă dorim să fim calificaţi pentru privilegiul fără precedent de a predica Evanghelia:
1. Protejarea vieții tale morale
2. Dirijarea vieții tale personale
3. Hrănirea omului dinlăuntru
4. Disciplinarea vieții tale spirituale
În ultima ediţie, am început să tratăm subiectul protejării vieţii tale morale, prin studiul a două pasaje: 2 Tim. 2:22; 1 Tim. 6:3-12.
În aceste pasaje observăm că pentru a-şi proteja viaţa morală un om al lui Dumnezeu trebuie...
1. ...să fugă de capcanele păcătoase – acestea pot să îţi distrugă slujirea
2. ...să urmeze principiile duhovniceşti – acestea vor întări slujirea voastră
3. ...să lupte batăliile spirituale – acestea vor ataca slujirea voastră.
Ultima dată am observat că omul lui Dumnezeu trebuie „să fugă de capcanele păcătoase”. De data aceasta vom examina a doua şi a treia caracteristică a unui om al lui Dumnezeu.
OMUL LUI DUMNEZEU TREBUIE SĂ URMEZE PRINCIPIILE DUHOVNICEŞTI – acestea îţi împuternicesc slujirea. La fel cum fugim de capcanele păcătoase … trebuie să urmăm virtuţiile duhovniceşti. Prezentul imperativ implică un efort continuu, menţinându-ne în „urmărirea” sau “căutarea” acestor virtuți duhovniceşti. Așa cum noi nu putem spune că am terminat să fugim de capcanele păcătoase, tot la fel nu putem spune că am finalizat sarcina de a urma virtuțile duhovniceşti. Aceasta este o ocupaţie de-o viaţă – fugind de una şi căutând-o pe cealaltă.
Textul nostru stabileşte aceste virtuţi duhovniceşti în trei cuplete. În primul rând, omul lui Dumnezeu trebuie să caute dreptatea şi evlavia (1 Tim.6:11).1 Dreptatea şi evlavia sunt două părţi ale aceleiaşi monede a caracterului dumnezeiesc, căci dreptatea descrie relaţia noastră faţă de Dumnezeu iar evlavia descrie reflecţia noastră a lui Dumnezeu.
Dreptatea la care se face referire aici nu este neprihănirea lui Hristos, care ne este atribuită în momentul mântuirii noastre şi pe care nu trebuie niciodată să o căutăm. Dreptatea la care se face referire aici este neprihănirea practică pe care noi trebuie să o manifestăm prin trăirea după îndemnurile Cuvântului lui Dumnezeu. Asta este ceea ce face un om al lui Dumnezeu – trăieşte drept înaintea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Omul lui Dumnezeu trebuie să caute “dreptatea” prin…
1) Căutarea “învăţăturii despre dreptate” (Evrei 5:13). Acest lucru se face prin maturitate în Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să fim his has to do with maturity in the Word of God. Trebuie să fim meşteri în şi a căuta „învăţătura despre dreptate” prin studierea şi stăpânirea lui pentru a putea să îl explicăm corect şi să-l aplicăm într-un mod practic. Fără această maturitate în cuvântul dreptăţii, noi rămânem doar nişte „copii”.
2) Căutarea „practicării neprihănirii”. Acest lucru are de-a face cu conformarea faţă de voia lui Dumnezeu. “Oricine trăieşte în neprihănire este născut din El” (1 Ioan 2:29). Neprihănirea practică este semnul celor care sunt “născuţi din Dumnezeu”. Comportamentul lor este drept, cinstit, corect, echitabil. Ca şi copii ai lui Dumnezeu, aceştia reflectă natura Lui. Aceasta este obligaţia celui ce este născut din Dumnezeu (1 Pet.1:14-16).
3) Căutarea “activităţii dreptăţii”. Aceasta se referă la activitatea în lucrarea lui Dumnezeu, “faptele neprihănite ale sfinţilor” (Apoc.19:8). Aceasta înseamnă să “umblăm în faptele bune” pentru care am fost creaţi în Christos Isus (Ef. 2:10).
Stephen Olford scrie: “Tot ce spunem şi facem trebuie să fie caracterizat de rectitudine morală (dreptate / corectitudine) şi integritate în slujire, care rezultă dintr-o relaţie apropiată cu Dumnezeu. Predicarea noastră, asemenea trăirii noastre, ar trebui să fie o activitate dreaptă”.2
A. W. Tozer scrie: “Am auzit tot felul de predicatori. I-am auzit pe cei plictisitori, uscaţi; l-am auzit pe cei elocvenţi; dar cei care m-au ajutat cel mai mult au fost cei care erau copleșiţi în prezenţa Dumnezeului despre care au vorbit. Ei ar putea avea un simţ al umorului, ar putea fi joviali, dar atunci când au vorbit despre Dumnezeu un alt ton a adus unitatea din vocea lor; aceasta fiind altceva, ceva minunat. Cred că ar trebui să avem din nou conceptul biblic al lui Dumnezeu, acela ce-L face pe Dumnezeu îngrozitor și îi face pe oamenii să se plece cu faţa la pământ strigând: “Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic”. Aceasta ar face mai mult pentru biserică decât… orice altceva.”3
4) Căutarea „căii neprihănirii” (2 Pet. 2:21). Aceasta se referă la ascultarea faţă de viaţa lui Dumnezeu. Cei care cunosc “calea adevărului” (2:2) caută „calea neprihănirii”. Trebuie să căutăm calea neprihănirii prin umblarea în ascultare totală faţă de Dumnezeu în cuvânt, fapte şi gând.
Prin urmare, omul lui Dumnezeu trebuie să caute învăţătura despre dreptate (relaţia cu Dumnezeu) şi trebuie să caute şi virtutea ei geamănă, sfinţenia (reflecţia noastră a lui Dumnezeu). Evlavia are legătură cu spiritualitatea noastră, cu manifestarea lui Dumnezeu în viaţa noastră, cu dumnezeirea noastră, sau, după cum o spune D.A. Carson, conectivitatea noastră la Dumnezeu. Asta este ceea ce în mod comun numim spiritualitate.
După cum putem observa în 1 Tim 3:16, “taina evlaviei” a fost pe deplin descoperită în Isus Hristos. El este tiparul nostru, exemplul nostru de evlavie. Deci, omul trebuie să caute şi să manifeste evlavia prin hrănirea vieţii sale spirituale.
Pentru ca vieţile noastre să fie o reflecţie a lui Dumnezeu prin care alţii să îl vadă pe Dumnezeu în noi, noi trebuie, prin definiţie să fim ca şi Dumnezeu. Dumnezeu spune “Fiţi sfinţi după cum şi Eu sunt sfânt” (1 Petru 1:16), pentru ca alţii să ajungă la concluzia: “Iată, ştiu că omul acesta care trece întotdeauna pe la noi este un om sfânt al lui Dumnezeu”
(2 Regi 4:9). Asta înseamnă ca un om al lui Dumnezeu să caute evlavia.
În concluzie, prima cupletă din această listă a virtuţiilor duhovniceşti pe care omul lui Dumnezeu trebuie să le caute sunt dreptatea şi evlavia. A doua cupletă a virtuţilor duhovniceşti pe care omul lui Dumnezeu trebuie să le caute sunt credinţa şi dragostea (1 Tim. 6:11). Credinţa şi dragostea sunt valori interne. Omul lui Dumnezeu trebuie să dezvolte şi să demonstreze credinţa în viaţile noastre. Este cu privire la încrederea în Dumnezeu. „Credinţa” aici se referă la acea încredere nezdruncinată în Dumnezeu cu privire la orice, loialitate depină faţă de El, încredere neclintită în puterea, scopul şi sprijinul Său.”
Acest lucru are de a face cu încredere în Dumnezeu. “Credința” aici înseamnă că “încrederea deplină în Dumnezeu pentru toate lucrurile, loialitate deplină faţă de El, o încredere neclintită în puterea, scopul, și providenţa Sa.”4
Noi trăim prin credinţă (Rom. 1:17), ne rugăm prin credinţă (cf. Matt. 21:22), luptăm prin credinţă (cf. Eph. 6:16), câştigăm prin credinţă (cf. 1 In. 5:4), şi murim prin credinţă (cf. Evr. 11:13). Cu sguranţă, “fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evr. 11:6). “Credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu” (Rom. 10:17). “Roada Duhului este credincioşia” (Gal. 5:22).
Împreună cu dezvoltarea şi demonstrarea credinţei, omul lui Dumnezeu trebuie să dezvolte şi să demonstreze dragoste. Aceasta are de-a face cu bunăvoinţa faţă de alţii (cf. 2 Tes.1:3, Tit . Aceasta are de-a face cu bunăvoinţa faţă de alţii (cf. 2 Tes.1:3, Tit 2:2). Dragostea biblică nu este un sentiment emoţional, ci dragostea biblică acţionează întotdeauna în interesul celor din jur (Fil. 2:4). Aceasta este dragostea celei mai mari porunci – să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inimata, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei “Roada Duhului este dragostea” (Gal.5:22). “dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat.” (Rom. 5:5). “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (cf. Marcu 12:30-31). “Iubeşte frăţietatea” (1 Pet. 2:17). “Iubeşte pe duşmanul tău” (Mat. 5:44). “Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor” (Ef. 5:28)
Deci, omul lui Dumnezeu trebuie să caute dreptatea, evlavia, credinţa şi dragostea şi în al treilea rând, omul lui Dumnezeu trebuie să caute răbdarea şi blândeţea (1 Tim. 6:11). În acelaşi mod în care credinţa şi dragostea sunt virtuţi interne, acestea două sunt virtuţi externe. Răbdarea este exerciţiul unei discipline puternice sub domnia lui Hristos. Este răbdarea pentru
Este rezistenţă de dragul lui Hristos în orice circumstanțe. Aceasta este rezistenţa unui soldat, fermier, și a unui atlet (2 Tim. 2:3-6). Blândeţea este asemănarea cu Hristos. El însuși a spus, “învățați de la Mine căci Eu sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11:29). Aceasta este o atitudine de smerenie, punând pe alţii mai presus decât pe tine (Filipeni 2:03), tratând oamenii în modul în care Hristos i-ar trata, cu blândețea și bunătatea lui Hristos (2 Cor. 10:1).
În primul rând, omul trebuie să fugă de capcanele păcătoase – care pot distruge slujirea noastră. În al doilea rând omul lui Dumnezeu trebuie să caute virtuţile duhovniceşti – care întăresc slujirea. Şi în al treilea rând, OMUL LUI DUMNEZEU TREBUIE SĂ LUPTE BĂTĂLIILE SPIRITUALE – acestea îţi vor ataca slujirea. “Luptă lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa veşnică” (1 Tim. 6:12-14).
Slujirea este un câmp de luptă în care în mod constant luptăm cu lumea, cu firea, cu diavolul şi împotriva pasiunilor, învăţăturilor şi a valorilor false. Nu este o luptă împotriva cărnii, şi a sângelui ci împotriva răutăţilor spirituale din locurile cereşti (Ef. 6:12). Nu trebuie să luptăm doar împotriva erorilor de credinţă şi comportament, ci noi totodată luptăm pentru adevăr, pentru credinţa care i-a eliberat pe sfinţi o dată pentru totdeauna. Aceasta nu este o luptă de condamnat ci …
1) O apărare a mărturisirii noastre creștine (12a). “Lupta lupta cea bună a credinței” se referă la corpul de adevăr (Iuda 3), pe care trebuie să îl apărăm și să îl proclamăm. Deci, nu varia în convingerile tale. Nu compromite adevărul. Luptă pentru “credință” - acest sistem unitar al adevărului obiectiv, propozițional în care noi credem și ne este atât de drag. Aceasta este vocația noastră creștină.
La fel cum Domnul Isus nu a schimbat adevărul nici chiar în momentul când a fost interogat de Pilat, sub amenințarea cu răstignirea, ci a ţinut la mărturisirea Lui, tot astfel trebuie să luptăm şi noi pentru ceea ce știm și credem. “Apucă viaţa veşnică, la care ai fost chemat” - adică slujeşte în lumina veșniciei. Predică cu îndrăzneală adevărul mărturisit atunci când ai fost mântuit. Fă aceste adevăruri ale Evangheliei o realitate practică în viața și lucrarea ta. Rămâi cu el până la capăt, până când vei obține premiul prin păstrarea direcției.
2) O păstrare a poruncii creştine (13-14). “păzeşte porunca, fără prihană şi fără vină, până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos”. Sau, după cum spune şi William Hendriksen, omul lui Dumnezeu trebuie să “păstreze porunca sa nepătată și neatinsă până în ziua morții sale, sau, în cazul în care consumarea vârstei trebuie să aibă loc înainte de această dată ... atunci până la arătarea Domnul nostru Isus Hristos.”5 Slujirea noastră trebuie să fie marcată de puritate și de perseverență. Trebuie să nu aducem nici o ocară numelui lui Hristos prin comportamentul nostru și noi nu trebuie să ne abatem de la ocupația slujirii noastre. Nu schimba direcția, stai pe ea până când vei trece linia de sosire, până la luptele spirituale care atacă lucrarea noastră sunt câștigate.
„Sfinţenia ta personală” (continuare)
De: Dr. Roger Pascoe
Institutul pentru Predicare Biblică
Cambridge, Ontario
În această secţiune continuăm studiul nostru cu privire la ce înseamnă să fii un model duhovnicesc de urmat ca şi lider creştin. Acest lucru are de-a face cu puritatea ta personală. În ultimele două ediţii a Jurnalului pentru Păstori NET am privit la puritatea personală în comportamentul nostru – comportamentul sexual şi comportamentul etic. În aceată ediţie vom privi la încă un aspect al purităţii în comportamentul nostru – PURITATEA ÎN COMPORTAMENTUL SOCIAL. Acest lucru are de-a face cu relaţiile noastre interpersonale.
Ca şi om a lui Dumnezeu, relaţiile tale interpersonale trebuie să reflete onestiate şi sinceritate, deschidere şi transparenţă şi autenticitate şi smerenie:
1) Onestitate şi sinceritate. Acesta este un comportament etic manifestat în relaţile noastre cu alţii. Ceilalţi oameni trebuie să ne cunoască ca şi oameni ai lui Dumnezeu a căror „da” este „da” şi a căror „nu” este „nu” (2 Cor. 1:17-20). Ceilalţi oameni nu ar trebui să se gândească de două ori la intenţia vorbirii noastre. Oamenii nu trebuie să se întrebe niciodată dacă spunem sau nu adevărul. Nu trebuie să ne ascundem după o mască, nici comunicarea noastră nu ar trebui ascunsă în mister. Vorbirea noastră trebuie să fie onestă şi sinceră.
2) Deschidere şi transparenţă. Haideţi să urmăm exemplul apostolului Pavel, când spunea corintenilor, „Am dat drumul gurii faţă de voi, corintenilor! Ni s-a lărgit inima… Faceţi-ne şi voi la fel… lărgiţi-vă şi voi!... N-am nedreptăţit pe nimeni, n-am vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe nimeni.” (2 Cor. 6:11-13; 7:2).
Oamenii lui Dumnezeu nu trebuie să fie secretoşi sau izolaţi. Oamenii cu care discutăm trebuie să ne găsească abordabili şi cogniscibili, pentru că suntem deschişişi transparenţi. Nu vorbesc despre a da informaţii confidenţiale sau informaţii care nu ar fi înţelept de împărtăşit. Dar vorbesc de relaţiile noastre sociale de zi cu zi unde ceilalţi oameni cu care avem de-a face ar trebui să comunice uşor cu noi pentru că suntem calzi şi prietenoşi, oameni ai lui Dumnezeu care au experimentat aceleaşi dezamăgiri, au purtat aceleaşi poveri şi au făcut faţă aceloraşi ispite ca şi ei.
Ceilalţi oameni trebuie să vadă că şi noi suntem predispuşi la greşeli şi vulnerabili, dar în acelaşi timp credincioşi şi dedicaţi lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, noi construim încredere în relaţiile noastre cu alţi oameni tocmai pentru că ne putem identifica cu ei în circumstanţele vieţii lor şi astfel putem să empatizăm cu ei. În acest fel construim relaţii cu oamenii, relaţii care le oferă încredere în noi pentru ca să-i putem ajuta să-şi poarte poverile.
Apostolul Pavel i-a îndemnat în această privinţă pe corinteni, pentru că relaţiile lui sociale, interpersonale erau exact opusul relaţiilor acelor lucrători care „strică Cuvântul lui Dumnezeu” (2 Cor. 2:17) şi care erau caracterizaţi de viclenie şi amăgire. Noi nu suntem asta, spune el. Din contră, comportamentul său a fost marcat de sinceritate înaintea lui Dumnezeu (2 Cor. 2:17). „Ca unii care am lepădat meşteşugirile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu.” (2 Cor. 4:2). Acesta este standardul pentru noi toţi în lucrare.
3) Autenticitate şi smerenie. Autenticitatea are de-a face cu a fi cine eşti cu adevărat – nu încercând să fii cineva în public şi altcineva în privat. Ipocrizia nu trebuie să existe în oamenii lui Dumnezeu. Trebuie să fim oameni a căror vieţi şi relaţii sunt exact ceea ce văd ceilalţi din afară. Asta înseamnă să fii autentic în relaţiile noastre – nu să pretindem că suntem oameni sfinţi ai lui Dumnezeu, când în realitate trăim un secret, un stil duplicitar de viaţă. Nu uita, Isus a urât ipocrizia.
Smerenie merge mână în mână cu autenticitatea. O persoană smerită este cienva care nu încearcă să atragă atenţia asupra lui. Să nu crezi că dacă eşti lider în biserică, asta te face „cineva” şi că ar trebui să fii întotdeauna în centrul atenţiei. De fapt, tu eşti slujitorul tuturor (Marcu 9:35).
Mândria este opusul smereniei. Apostolul Pavel ne-a avertizat cu privire la cei care sunt mândrii: „Dacă învaţă cineva pe oameni învăţătură deosebită, şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie,este plin de mândrie şi nu ştie nimic; ba încă are boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte, din care se naşte pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele,” (1 Tim. 6:3-4). Apostolul Iacov spune: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” (Iacov 4:5 cf. 1 Petru 5:5). Apoi, Pavel spune: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi.Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.” (Filipeni 2:3-4)
Concluzie: Oamenii lui Dumnezeu trebuie să fie cunoscuţi pentru puritatea comportamentului lui – sexual, etic şi social. Este uşor să alunecăm în aceste domenii şi să ne pătăm mărturia sau, mai rău, lucrarea noastră. Satan este atât de activ, încercând să-i facă pe oamenii duhovniceşti să păcătuiască în comportamentul lor şi, astfel, să dezonoreze numele lui Hristos. Lui Satan îi displace ceea ce facem şi obiectivul lui principal este să atace lucrarea noastră şi dacă este posibil să o distrugă. Făcând lucrul acesta, el nu numai că aduce dezastru în viaţa noastră dar şi în viaţă bisericii, să nu mai menţionez ridicolul şi ruşinea care poate fi adusă numelui lui Hristos.
De aceea, haideţi să ne dăm toate silinţele pentru a ne proteja viaţa morală, fiind un model duhovnicesc demn de urma pentru cei pe care îi conducem şi să stăm tari pentru Hristos, pentru ca să ne terminăm alergarea cu bucurie, luptând lupta cea bună a credinţei.
Data viitoare vom continua acest subiect a modelului duhovnicesc demn de urmat prin puritatea în gândirea, motivaţia şi cuvintele noastre.
„Lucrarea vaselor de lut, Pt. 1: Natura lucrării” (2 Cor. 4:7-16)
De: Dr. Roger Pascoe
Institutul pentru Predicare Biblică,
Cambridge, Ontario
Dacă acest Dumnezeu despre care Pavel vorbeşte este atât de puternic încât să poruncească ca lumina să strălucească în întuneric şi El este cel care a făcut să strălucească lumina în inimile noastre pentru ca să-şi descopere gloria, atunci de ce vasele umane pe care le foloseşte în lucrare sunt atât de falimentare şi neputincioase? De ce există un contrast aşa de mare între puterea şi gloria lui Dumnezeu şi slăbiciunea şi fragilitatea lucrării umane? Acesta este paradoxul lucrării. Dumnezeu foloseşte mesageri slabi pentru a proclama un mesaj puternic pentru ca nimeni să nu se îndoiască de natura divină şi de sursa mesajului.
Vom descoperi faptul că apostolul Pavel a folosit o serie de paradoxuri pentru a descrie lucrarea. Acest articol va examina primul paradox: mesagerul slab vs. mesajul puternic.
PUTEREA PENTRU LUCRARE. Apostolul Pavel o descrie ca o comoară glorioasă pusă într-un vas de lut. „Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut…” (4:7a). „Comoara aceasta” este termenul prin care apostolul Pavel se referă la gloria Evangheliei lui Hristos (4:3-4); lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţă lui Isus Hristos (4:6). Mesajul pe care îl predicăm este „comoară”. „Vasele de lut” sunt slujitorii, agenţii umani, în care comoara este întrupată (sau încarnată şi arătată), şi prin care este proclamată. Acesta este paradoxul lucrării – contrastul dur dintre gloria mesajului şi slăbiciunea incredibilă a lucrătorului pe care Dumnezeu îl foloseşte să proclame mesajul.
Imaginea de aici este a unui vas de lut fragil, fărămicios şi ieftin care conţine o comoară. Această imagine portretizează muritori fragili şi firavi care conţin o comoară divină, care este Evanghelia lui Isus Hristos.
Contrastul dintre „comoară” şi „vase de lut” este intenţional – „pentru ca aceasta nemaipomenită putere să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi” (7b). Dumnezeu a proiectat lucrarea într-un mod paradoxal, folosind mesageri umani pentru a proclama mesajul Său divin pentru a intensifica sursa, puterea, caracterul extraordinar şi efectul supranatural al Evangheliei prin acele mijloace pe care le-a ales ca să o proclame şi să o arate, şi anume prin vasele umane slabe. De vreme ce Evanghelia schimbă vieţile în mod radical, nu este posibil să fie doar un mesaj uman; autorul ei poate să fie numai Dumnezeu. Mesajul puternic a lui Dumnezeu nu este limitat de slăbiciunea omului – ci mai degrabă este sporită de ea. Lucrul acesta este adevărat pentru fiecare slujitor al Evangheliei: noi suntem slabi pentru ca puterea lui Dumnezeu să fie manifestată prin noi. La fel a fost cazul cu Ghedeon şi cei 300 de oameni ai lui, care i-au învins pe madianiţi pur şi simplu spărgând vasele lor de lut pentru ca lumina să strălucească (Judecători 7:15ff; Evrei 11:34). La fel este şi cu noi – prin slăbiciunea noastră mărturisită şi evidentă, Dumnezeu îşi arată puterea şi gloria.
Lucrul acesta ne oferă o perspectivă corectă asupra lucrării. Putem fi mulţumitori pentru slăbiciunea noastră trupească şi pentru limitarea mentală, pentru că de asta se foloseşte Dumnezeu pentru a-şi aduce slavă. Mesagerul este slab, dependent şi temporal, dar mesajul este puternic, suveran şi etern. Noi suntem creaturi făcute din pământ, pe care Dumnezeu, prin harul Său, a ales să-I poarte numele şi Evanghelia.
Aceasta este puterea paradoxală a lucrării. Apoi, PRESIUNILE LUCRĂRII (4:8-9). Pavel dă exemple din propria lui viaţă pentru a arăta cum a experimentat el paradoxul dintre propria lui slăbiciune umană contrastată cu puterea abundentă a lui Dumnezeu. În ciuda circumstanţelor apăsătoare, Dumnezeu l-a eliberat întotdeauna. Ceea ce din punct de vedere omenesc a arătat ca o strâmtoare imposibilă, pentru puterea lui Dumnezeu nu a fost nici o problemă. Pavel a experimentat…
Presiune: „Încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare”. Satana doreşte să ne învingă prin presiuni zilnice, dar el nu ne poate zdrobi.
Dezorientare: „În grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi”. Apar situaţii în lucrarea noastră în care nu ştim ce să facem. Nu ştim ce trebuie să facem dar nu disperăm.
Persecuţie: „Prigoniţi dar nu părăsiţi”. (vezi 2 Tim. 4:16-17; 2 Tim. 3:12; Ioan 16:33; Evrei 13:5; Matei 28:20)
Atacuri fizice: „Trântiţi jos, dar nu omorâţi”. Pavel a fost lovit de multe ori cu pietre în Listra (Fapte 14:19f) şi lăsat aproape mort, dar nu a fost niciodată distrus pentru că Dumnezeu l-a ridicat din nou.
Acestea sunt unele din experienţel paradoxale ale slăbiciunii mesagerului prin care mesajul puternic al lui Dumnezeu este proclamat.
Am văzut, aşadar, paradoxurile experimentate în puterea şi presiunea lucrării. Acum, SCOPUL LUCRĂRII(4:10-12). Aceste versete sunt o însumare a versetelor 8-9. Realitatea pentru lucrătorii autentici este că, în mod paradoxal, ei mor pentru a trăi. Slăbiciunea vaselor umane este manifestată în „purtăm întotdeauna în noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus” (10a). Dar puterea lui Dumnezeu este manifestată în slăbiciunea noastră pentru scopul acesta „pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru” (10b). Slujitorii lui Hristos sunt uniţi cu Hristos pentru ca moartea Sa să fie a noastră şi viaţa Lui să fie a noastră. „Căci noi, cei vii, totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.”(11). Orice suferinţă trăită de slujitorul lui Hristos nu este de dragul suferinţei, ci numai de „dragul lui Isus”. Noi nu ne dorim astfel de experienţe, cu mult mai puţin cele care ne fac să suferim. Mai degrabă, vrem să suferim aşa cum El a suferit. Aşa cum lumea l-a urât pe El, ne va urî şi pe noi. Pe măsură ce ne identificăm cu El, vom experimenta ceea ce El a experimentat. Noi suntem „scăpaţi de la moarte de dragul lui Isus”, trăim morţi faţă de lume şi vii faţa de Dumnezeu, pentru că a trăi este Hristos iar a muri un câştig.
În moartea împreună cu Hristos, viaţa Lui „se arată în trupurile noastre”. Noi purtăm semnele morţii lui Hristos în noi şi noi de asemenea manifestăm viaţa înviaţă din morţi şi glorioasă. „Astfel că în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa”. (12). Cu alte cuvinte, prin experienţele morţii ale lui Pavel (persecuţie, zdrobire, lovire, etc.) el a adus Evanghelia la corinteni care a produs viaţăîn ei. Pentru ca ei să trăiască în Hristos, el a trebuit să moară spiritual şi metaforic. Până la urmă, lucrul acesta merită toată suferinţa. Există un scop în a fi „scăpat de moarte de dragul lui Isus” – pentru ca alţii să trăiască în El. Aşa a fost şi pentru Domnul Isus. El a murit pentru ca noi să trăim. Şi ciclul este acum reprodus în noi şi noi îl vom continua până se va întoarce.
Acesta este un principiu biblic: viaţa se naşte din moarte. „Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” (Ioan 12:24). Astfel bărbaţii şi femeile îşi dau viaţa (spiritual, şi câteodată, fizic) în lucrarea creştină pentru ca alţii să trăiască.
În final, PERSPECTIVA LUCRĂRII(4:13-15). În ciuda presiunii lucrării, noi lucrăm printr-o perspectivă a credinţei. Credinţa ne ajută să vorbim pentru Hristos. Pavel spune: Ceea ce psalmistul a spus în Psalmul 116 despre duhul credinţei este adevărat desper mine: „Am crezut, de aceea am vorbit” (13). Ceea ce spunem exprimă ceea ce credem (cf. Rom. 10:9). De asemenea credinţa trebuie exprimată în cuvinte.
În ciuda presiunii lucrăii, noi slujim pe alţii pentru că există şi o perspectivă a viitorului. Învierea lui Hristos este pârga (precursorul) şi garanţia învierii noastre. Aşa cum Dumnezeu „a înviat din morţi pe Domnul Isus” (cf. Ef. 1:19-20) tot aşa „ne va învia şi pe noi împreună cu Isus şi ne va face să ne înfăţişăm împreună cu voi”. Într-o zi, acei care sunt roadele lucrăii noastre vor fi „înfăţişaţi” împreună cu noi înaintea lui Dumnezeu (cf. Col. 1:22,28)
Perspectiva viitoare învieri a noastre, împreună cu cei pe care i-am slujit, ne încurajează în lucrarea noastră, în ciuda experienţelor, chiar şi a suferinţelor şi a morţii (cf. vv. 8-11). „Toate aceste lucruri” (15) – toate experienţele lucrării – sunt „în folosul vostru” (a celor pe care îi slujim). Ceea ce suferim pentru Hristos se extinde în ceea ce suferim pentru poporul Său, pentru ca astfel, în mod paradoxal, prin experienţele noastre în suferinţă şi necazuri, harul lui Dumnezeu să se răspândească la mulţi şi „să facă să sporească mulţumirile spre slava lui Dumnezeu”. Aceasta este perspectiva corectă asupra lucrăii.
„De aceea, noi nu cădem de oboseală” (4:16a). Observaţi cum această frază este atât în versetul 1 cât şi în versetul 16. Tot ceea ce s-a spus între (vv. 2-15) sunt motive pentru care noi nu trebuie „să cădem de oboseală” în lucrare. Şi tot acest pasaj are legătură cu lucrarea descrisă în 3:7-18 şi se leagă cu 4:16-5:11, care priveşte la moartea fizică ca destinaţia ultimă la care suferinţa prezentă în lucrare conduce.
Deci, urmarea acestui gând este:
1. O imagine a lucrării glorioase a Noului Legământ (3:7-18).
2. Această slujire ne determină să nu cădem de oboseală indiferent de circumstanţe (4:1-16a).
3. Chiar dacă murim fizic în timpul slujirii noastre, noi nu cădem de oboseală din cauza perspectivei învierii viitoare (4:16-5:11).
Este uşor să îţi pierzi entuziasmul când eşti în lucrare, dar iată perspectiva corectă: să trăim ca şi cei care sunt gata să moară pentru evanghelie. Să nu permitem circumstanţelor, nedumeririlor sau deznădejdilor să ne scoată din lucrare. Acesta este preţul de a fi un slujitor autentic al evangheliei de dragul Domnului Isus şi de dragul poporului Său.
Pentru varianta audio in Engleză a acestor mesaje faceţi click pe aceste link-uri: Ioan 4:1-3; Ioan 4:4-11; Ioan 4:12-14; Ioan 4:14-18
Titlu: Abordarea Stăpânului faţă de Evanghelizare
Subiect: Depăşirea barierelor spirituale şi sociale în evanghelizare
Punctul 1: Bariere inter sociale (7-9)
1. Prin ignorarea prejudecăţilor culturale
2. Prin implicarea în conversaţie personală
Punctul 2: Concentrează-te pe adevărul spiritual (10-15)
1. Prin schimbarea temei de discuţie de la cele fizice la cele spirituale (10-12)
2. Prin schimbarea temei de discuţie de la cele temporare la cele eterne (13-15)
Punctul 3: Atinge Conştiinţa Vinovată (16-18)
1. Prin solicitarea unei recunoaşteri voluntare (16-17a)
2. Prin prezentarea revelaţiei divine (17b-18)
1 Adaptat din Stephen Olford, Anointed Expository Preaching (Nashville: Broadman & Holman,1998), 43-44.
2 Olford, Anointed, 44.
3 A. W. Tozer, citat de Austin L. Sorenson, in Pulpit Helps, April 1979.
4 John MacArthur, “The Man of God” (“Omul lui Dumnezeu”) in The Believer’s Study Bible (Biblia de Studiu a Credinciosului) (Nashville: Thomas Nelson Publishers, 1991), 1866.
5 William Hendriksen, “Commentary on 1 Timothy” (“Comentariu pe 1 Timotei”) in Exposition of the Pastoral Epistles (Expunerea Epistolelor Pastorale) (Grand Rapids: Baker Books, 1957), 205.
Ediţia Toamnă 2013
Produs de ...
Dr. Roger Pascoe, Preşedinte,
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario, Canada
www.tibp.ca
“Întărind Biserica în Predicare Biblică şi Conducere”
“Predicarea şi Lucrarea lui Dumnezeu” Pt. 3
De: Dr. Roger Pascoe
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario, Canada
În ediţia de primăvară şi vară 2013 a acestui Jurnal al Păstorilor (publicat pe acest website), am discutat despre pregătirea spirituală şi personală a predicatorului. Vom continua acest subiect din nou în această ediţie. Ceea ce învăţăm este că înainte de a predica Cuvântul cu putere, acurateţe şi credibilitate, trebuie să fii calificat spiritual şi personal. Persoana calificată pentru a predica Cuvântul este numită „omul lui Dumnezeu” de către apostolul Pavel.
De asemenea observăm că, pentru a fi calificat să slujeşti Domnului în lucrare, trebuie să ai în atenţie patru domenii principale: (1) păzeşte-ţi viaţa morală; (2) condu-ţi viaţă de acasă; (3) îngrijeşte-te de viaţa personală; (4) disciplinează-ţi viaţa de slujire. Ultima data am discutat despre „Păzeşte-ţi viaţa morală”. În această ediţie vom privi la celelalte trei aspecte ale omului lui Dumnezeu.
Caracterul adevărat al omului, valorile şi stilul de viaţă se vad acasă. Acolo se vede cin este el cu adevărat. John MacArthur spune: „De vreme ce păstorul trebuie să fie liderul bisericii Domnului şi un părinte iubitor pentru familia lui Dumnezeu, unde se poate califica mai bine decât în conducerea spirituală a propriei lui familii?”1 Dacă un bărbat nu se poate raporta corect la soţia şi copii lui, dacă nu îşi poate conduce propria lui casă, cum va putea să conducă biserica? (1 Tim. 3:5) Conducerea spirituală în casă este premisa pentru conducerea în biserică. Aceeaşi conducere jertfitoare şi slujitoare pe care o aştepţi în conducerea bisericii trebuie să fie evidentă acasă.
De aceea, viaţa ta de familie trebuie să fie caracterizată de echilibru, bucurie şi supunere faţă de Cuvânt, disciplină, ascultare, dragoste, spontaneitate, slujire, sacrificiu pentru ceilalţi, respect reciproc, etc. De aceea, dedică timp adecvat şi de calitate şi atenţie faţă de soţia ta şi familie, iar apoi ia asupra ta responsabilitatea ritmului şi direcţiei spirituale fiind un exemplu duhovnicesc. Tu eşti responsabil de stabilirea priorităţilor spirituale şi concentrare asupra căminului. De vreme ce predici şi înveţi prioritatea Scripturii şi ascultarea de Dumnezeu în viaţă ta de slujire, fii sigur că eşti un exemplu al acestor lucruri în viaţa ta de familie.
Dacă tu nu aşezi un exemplu, dar ceri respectul soţiei şi copiilor, cum vei putea face aceasta în biserică, sau într-o agenţie de misiune sau într-o slujire para-bisericească?
De aceea vreau să te încurajez să pui deoparte timp adecvat şi potrivit pentru soţia şi copii tăi. Nu îi pune pe locul secund, după slujire sau biserică. Posibil că ai criticat pe cineva din biserica ta pentru că a făcut lucrul acesta, aşadar nu o fă şi tu. Arată familiei tale că eşti gata să laşi deoparte orice altceva pentru că îi preţuieşti pe ei. Fii accesibil, fii disponibil pentru ei prin prezenţa ta, în mintea şi emoţiile tale.
Fii responsabil de bunăstarea spirituală, fizică, emoţională şi mentală a tuturor din familia ta. Dacă nu îţi iei această responsabilitate acasă, cum o vei putea face în slujirea ta, dovedind credibilitate sau succes?
Aşadar oamenii lui Dumnezeu trebuie să fie soţii şi taţi iubitori şi credincioşi.
Te încurajez să-ţi laşi soţia să să-şi dezvolte şi să-şi stabilească mai degrabă propria ei identitate, să-şi exercite darurile ei, decât să-şi derive identitatea ei din identitatea ta şi din vocaţia ta ca pastor. De asemenea, ea trebuie să te sprijine în rolul tău de păstor şi viaţa ei trebuie să-ţi dea având, nu să te frâneze.
Sunt atât de multe surse de stres pentru soţiile păstorilor:
Toate aceste surse de stres pot duce la dificultăţi în familie. Aşadar haideţi să fim plini de dragoste, sensibili, susţinători şi credincioşi soţiilor noastre.
Fii binevoitor şi blând cu copii tăi (cf. 1 Tes. 2:7, 11). Fii într-o relaţie bună cu mama lor şi prin mărturia creştină arată copiilor tăi ce înseamnă să fii un creştin evlavios şi consecvent. Dacă vrei să fii folosit de Dumnezeu ca lider spiritual al bisericii, începe prin a fii un lider spiritual al copiilor tăi.
Ţine minte să nu foloseşti copii tăi pe post de ilustraţii de la amvon, chiar dacă ei sunt de acord. Copii tind să agreeze repede aşa ceva dar atunci când reflectoarele sunt pe ei, s-ar putea să apară resentimente.
Nu neglija timpul petrecut cu copii tăi. Nu există acel timp de „calitate” care să compenseze lipsa „cantităţii”. Copii tăi au nevoie de timpul tău şi de atenţia ta.
Familia ta este de o importanţă supremă. Este o responsabilitate cu care te-ai încărcat când ai primit copii. Nu poţi scăpa de ea. Aşadar ia această responsabilitate ca un lider evlavios.
Nu lăsa ca copii tăi să simtă că sunt pe locul doi – nici chiar după lucrare – pentru că vor fi frustraţi. Dacă lucrarea şi responsabilităţile familiale sunt într-un conflict continuu, atunci ajustează-ți agenda lucrării.
Oferă copiilor tăi spaţiu pentru a creşte ca persoane, aşa cum Dumnezeu i-a creat să fie. De multe ori, copii crescuţi în casele păstorilor simt presiunea de a fi perfecţi. Dacă soţia ta se simte ca într-un acvariu, cu cât mai mult copii tăi! Aşadar, haideţi să nu punem presiune, obligându-i să se conformeze aşteptărilor celorlalţi oamenii. Îi putem ajuta să treacă peste asta, menţinând o intimitate continuă în casele noastre şi oferindu-le o copilărie normală.
În cele din urmă, haideţi să-i protejăm de cinism prin a nu discuta problemele din biserică în faţa copiilor noştri.
În lucrare folosești foarte multă energie emoțională, spirituală, mentală și fizică. Nu numai că slujirea îți acaparează întreaga personalitate, dar într-un mod foarte ușor ajunge să absoarbă totul. Înainte ca să îți dai seama, nu mai ai viață sau interese în afara slujirii. Din acest motiv, trebuie să te disciplinezi și să te îngirijești de persoana ta, punând timp deoparte pentru:
Dacă ești pastorul unei biserici locale, dai totul pentru biserica pe care o slujești – încurajare, îmbărbătare, mustrare, avertizare, consiliere, predicare, învățătură. Dacă faci acest lucru suficient de mult timp fără ca să te hrănești tu însuți din punct de vedere spiritual, în cele din urmă vei rămâne gol. Într-un moment Domnul Isus le-a spus ucenicilor să vină în deșert pentru o perioadă de odihnă.
Trebuie să te hrănești din punct de vedere spiritual. Cum poți să faci acest lucru? O modalitate ar fi să ai pe altcineva care să te încurajeze. Ascultă pe alți predicatori, citește cărți devoționale, participă la conferințe, sau invită predicatori într-un mod regulat ca să predice pentru tine – este bine pentru biserică și pentru tine. Indiferent de varianta pe care o alegi pentru a fi restaurat din punct de vedere spiritual, disciplinează-te astfel încât aceasta să fie făcută în mod regulat pentru ca bateriile tale să nu ajungă descărcate.
O viață mentală sănătoasă necesită atât relaxare cât și stimulare. Relaxarea mentală poate lua diferite forme cum ar fi vacanțe obișnuite, plimbări cu soția, o seară de părtășie alături de prieteni cu care te poți relaxa și să fi tu insuți.
Și nu uita să îți programezi timp pentru a fi singur – solitudinea este bună, în special pentru relaxare mentală.
Opusul acesteia este însă și el necesar – stimularea mentală. Apostolul Pavel scria: „Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, și orice laudă, aceea să vă însuflețească”(Filip.4:8). „Tot ce este vrednic” stimulează mintea cu gânduri
“Aceste lucruri” iti stimuleaza mintea cu ganduri bune si subiecte provocatorare care te vor edifica.
Nu devenii inactiv sau necurat in gandirea ta. Iti poti tine mintea treaza si stimulata astfel:
In 1 Timotei 4:8, apostolul spune: “Exercitiul fizic ajuta putin”– i.e. are ceva valoare. Fiecare pastor are nevoie sa isi ia timp pentru munca fizica afara si pentru recreere fizica pentru a compensa responsabilitatile menatale si spirituale ce vin din predicare. Nu intelege gresit, predicarea si slujirea pastorala inseamna munca grea. Sa iti petreci toata ziua la intalniri, consiliere, administrare, studii inseamna sa iti planifici timp si pentru ceva activ.
Activitatea fizica este buna nu doar pentru trupul tau dar si pentru mintea ta. A avea grija de trupurile noastre este o administrare la fel de importanta ca administrarea banilor, a timpului, si a darurilor spirituale. Pavel a crezut ca trupul trebuie sa fie consacreat (Rom. 12:1); pastrat (1 Tes. 5:23), antrenat (1 Tim. 4:8), si disciplinat (1 Cor. 9:24-27). Nu uitati, “trupul vostru este templul Duhului Sfant “(1 Cor. 6:19-20).Asadar, trebuie sa avem grija cum il folosim. Trebuie sa il pastram in curatie pentru gloria lui Dumnezeu. Trebuie sa ii mentinem sanatatea. Si trebuie sa il “glorificam pe Dumnezeu in duhul si trupul nostru care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 6:20).
O parte din acest proces de a avea grija de trupul nostru il reprezinta angajarea intr-o forma de exercitii fizice in ideea de a-l mentine in greutate si sanatate. Incearca sa te disciplinezi in acest domeniu. Pe masura ce vei imbatranii o sa fi multumitor ca ai facut-o.
Pastorii sunt foarte vazuti si auziti – toata lumea vede ce faci si aude ce spui. Unele lucruri pe care le spunem si le facem vor genera:
Conflictul si critica au un cost emotional ridicata. De aceea, din cand in cand avem nevoie sa ne recuperam emotional. Cum putem face acest lucru? Cateva sugestii
Un lider / predicator bun are solemna responsabilitate de a se “infatisa inaintea lui Dumnezeu ca un om incercat, ca un lucrator care nu are de ce sa ii fie rusine si care imparte drept Cuvantul adevarului.” (2 Tim 2:15)
Acest standard al predicarii biblice este descris mai sus in acest capitol prin trei imagini privind efortul disciplinarii - disciplina si angajamentul zilnic al unui soldat, al unui atlet, al unui agricultor (2 Tim. 2:1-6). Imaginile care ne sunt trasate in aceste versete zugravesc disciplina, datoria si devotamentul, care, atunci cand sunt manifestate, aduc rasplata.
In primul rand, principala tinta a unui soldat este aceea de a fi gata intotdeauna de a suferi (2:3) – de a „indura greutati”. Suferinta este de asteptat in slujire datorita razboiului spiritual (Ef. 6:1-20) si a tratamentelor rele.
In al doilea rand, principala tinta a unui soldat este de a fi gata de sacrificiu (2:4a). Nu poti fi preocupat cu „treburile vietii” daca vrei sa fi intotdeauna la datorie si disponibil pentru lucrare. Aceasta este o chemare la sacrificiu – sa de debarasezi de orice alta datorie care te-ar putea distrage de la principala preocupare. Asta nu inseamna ca este gresit in “treburile vietii” insa acestea au tendinta de a ne incurca, si pentru aceasta ele trebuiesc puse deoparte.
Orice ne-ar fura din timpul nostru necesar cu Dumnezeu (in rugaciune si in Cuvant) si pentru Dumnezeu trebuie sacrificat.
In al treilea rand, principala tinta a unui soldat este aceea de a avea intotdeauna dorinta si de a fi gata pentru oaste (2:4b) – „dacă vrea să placă celui ce l -a scris la oaste”. Ca si soldati ai Domnului Isus Hristos, noi trebuie sa fim gata sa il slujim pe Cel care ne-a inscris in oastea Sa. Suntem intotdeauna de serviciu.
Un soldat adevărat este marcat de devotiune din toata inima pentru slujire, angajament total si care nu are nimic care sa il tina pe loc. Rasplata unui soldat este aprobarea ofiterului superior. Pentru aceasta lucram noi – pentru aprobarea Domnului.
Un atlet An athlete displays strenuous effort in training and competing. In order to win an athlete must strive toward three objectives:
Fermierul lucreaza mult si din greu fara a avea vreun semn de succes. Aceasta necesita foarte multa auto-disciplina si perseverenta. Dupa pregatirea terenului si plantarea semintei, ei trebuie sa astepte recolta. Aceasta necesita incredere – incredere in Dumnezeu, pentru ca numai Dumnezeu poate face ca o samanta sa creasca si sa produca o recolta. Fermierii trebuie sa munceasca din greu si sa fie dependenti.
Predicatorii duhovnicesti pot pregati cele mai bune predici si studii biblice si sa le transmita cu mare pasiune dar rezultatele, de a aduce pe cei morti la viața, ii apartin Domnului (Ef.2:1).
Numai prin munca asidua, angajament din toata inima, si auto-disciplina putem sa ne infatisam ca niste lucratori „vrednici inaintea lui Dumnezeu” care „nu au nimic de care sa se rusineze” (2:15).
Este usor sa devii lenes in lucrare, sa iti pierzi angajamentul si sa devii descurajat.
Haideti sa ne disciplinam in a pune timp si energia necesara pentru a ne face treaba bine. Sa ne comportam astfel incat oamenii sa vada ca noi suntem dedicati marturiei crestine si slujirii. Nu fi cu inima impartita cu privire la viața ta crestina sau sa fi satisfacut cu mediocritate in slujirea ta. Predicarea si conducerea bisericii inseamna munca grea! Si tot ceea ce facem trebuie facut pentru gloria lui Dumnezeu iar asta inseamna sa o facem cu toate puterea noastra si cu excelenta.
La un nivel personal, masurarea slujirii crestine pentru omul lui Dumnezeu inseamna, pe de-o parte, a fi cu luare aminte pentru a fi gasit fara pata inaintea lui Dumnezeu, si pe de cealalta parte, a fi un slujitor care nu are nimic de ce sa ii fie rusine.
La un nivel practic, masura unei slujiri crestine pentru omul lui Dumnezeu inseamna predicare si invatatura corecta, appropriate, si cu autoritate – impartind corect cuvantul adevarului.
“Sfintirea Ta Personala”
By: Dr. Roger Pascoe
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario
Vom continua tema sfințeniei personale din ultima noastra editie a Jurnalului Electronic al Păstorilor. Ultima dată când am discutat puritate în viețile noastre sociale. În această ediție, ne vom uita la puritate în gândurile noastre, motivele, și cuvinte.
Gandurile noastre pot fi atat de pacatoase, nu-i asa? Cateodata te gandesti de unde iti vin anumite ganduri. Fara indoiala ele izvorasc din natura noastra pacatoasa, activate de Satan si de ispitele pe care el le pune in calea noastra.
Pentru a ne pastra puritatea in ganduri trebuie sa fim atenti cu privire la lucrurile la care ne gandim. Trebuie sa ne disciplinam mintea astfel incat sa controlam gandurile pe care le alimentam. Cand gandurile noastre sunt necontrolate, fanteziile pot usor sa preia controlul mintii noastre. Iar fanteziile care sunt necontrolate tind sa devina realitate. Biblia spune, „ceea ce omul gandeste, aceea el este” (Prov. 23:7). Gandurile noastre modeleaza caracterul si comportamentul nostru. Fiecare actiune sau obicei incepe cu un gand.
Deci,trebuie sa fim atenti la ce ne gandim.
Dacă aveți în minte gânduri nesănătoase sau păcătoase , rugați-vă lui Dumnezeu să le alunge din mintea ta . Aceasta funcționează ! Dumnezeu ne eliberează de rău , pentru că puterea lui Dumnezeu este mai mare decât Satan sau decât orice ispită pământească .
Gândurile noastre sunt de multe ori generate de lucruri pe care le -am citit sau văzut . Deci, fi atent la ceea ce te uiți, pentru că ceea ce te privești pătrunde în inima ta și are un impact asupra dorintelor tale . “Apoi pofta, cînd a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea.” ( Iacov 1:15 ) . Acesta este modelul , dacă gândurile noastre merg necontrolate .
Probabil că ceea ce se întâmplă în minte este mult mai periculos decât toate celelalte ( mai mult chiar decât acțiunile exterioare ), pentru că nimeni nu poate vedea gândurile. Nimeni nu te poate trage la răspundere pentru ceea ce gândești pentru că nimeni nu le știe. Dar Isus a spus : “ce iese din gură, vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies gîndurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele.” ( Matei 15:18-20 ) Ce se întâmplă în mintea ta va ieși la iveală - . Fie gândurile bune fie cele rele . Și aceste gânduri vor sta la baza a ceea ce esti si ceea ce faci .
Motivele impure sunt atunci când facem lucrurile corecte pentru motive greșite – când facem ceva pentru a obține un rezultat dorit, dar pentru un motiv gresit. Deci, haideți să ne întrebăm: de ce facem lucrarea? Care este motivația noastră? Noi trebuie să facem ceea ce trebuie si pentru motivele corecte.
În Apoc. 2:2-3 biserica din Efes a făcut lururile bune dar dintr-o motivație greșită. – mai exact, ei nu au făcut lucrarea din dragoste pentru Hristos. Avertismentul este că, dacă nu se vor pocăi de motivele lor necurate, Dumnezeu va îndepărta sfeșnicul de la ei (mărturia lor publică ca biserică). Pentru cine facem lucrarea? Pentru ce trăim?
Facem lucrarea pentru propria noastră glorie asemenea celor care “se laudă singuri” care “se măsoară cu ei înşişi şi se pun alături ei cu ei înşişi, sînt fără pricepere.” (2 Cor. 10:12)?
Trăim pentru câștigul nostru personal, cum ar fi cele care “presupun că evlavia este un mijloc de câștig” (1 Tim. 6:05)?
Căutăm noi propria noastră promovare? Isus a spus: “Sunt printre voi ca unul care slujește” (Luca 22:27). Pavel a spus că el a “slujit Domnului cu toată smerenia, cu multe lacrimi și încercări” (Faptele Apostolilor 20:19).
În cartea sa, “Păstorind Biserica,” Joe Stowell, scrie: “Cei care slujesc spre slava și câștigul Lui găsesc cea mai mare bucurie a lor nu în afirmația ce ar putea veni la ușă, după predică, ci într-o viață care, în timp, este schimbată prin intermediul slujirii de proclamare. Într-o viață care aduce acum mai multă slavă lui Dumnezeu decât în vremurile de demult. Într-o viață care dă credit la Dumnezeu - nu noi - pentru ceea ce a făcut Dumnezeu în viețile lor prin noi “Da.!
Motivele curate ne fac să slujim pentru slava lui Hristos și de a beneficia de împărăția Lui. Motivația lui Pavel pentru lucrare a fost că “Hristos va fi proslăvit în trupul meu, fie prin viață sau prin moarte. Căci pentru mine a trăi este Hristos și a muri este un câștig “(Filipeni 1:20). Pavel a spus, “Eu sunt ultimul dintre apostoli și nu merit să fiu numit apostol” (1 Cor. 15:9). Motivul lui Ioan Botezătorul a fost că Isus Hristos “trebuie să crească, dar eu să mă micșorez” (Ioan 3:30).
Să ne verificăm inimile noastre să vedem care sunt motivele noastre ca și lideri ai poporului lui Dumnezeu.
Discursul nostru este un domeniu care poate fi cel mai periculos și cel în care se pot strecura greșeli cel mai ușor. Ce spunem (cuvintele și expresiile pe care le folosim) și cum le spunem (limbajul corpului, tonul vocii), poate să împuternicească rolul nostru de lider sau să îl imobilizeze. Puteți da un sens total diferit cuvintelor pe care le utilizați doar prin punerea unui accent în mod diferit sau prin limbajul corpului.
Trebuie să fim atenți cu privire la alegerea cuvintelor noastre. Am observat din ce in ce mai multe cuvinte și expresii seculare nepotrivite folosite de creștini (și predicatori), cuvinte care în alte vremuri nu ar fi fost niciodată folosite de creștini. Am auzit pastori și lideri creștini spun lucruri care mă fac să mă pitesc. Uneori, ei folosesc expresii care sunt comune in societatea noastră, dar care nu ar trebui să fie parte din limbajul nostru de comunicare. Am auzit lideri din biserică folosind cuvinte de argou tot timpul, care sunt derivate din cuvintele de blestem (și cred că ei nici macar nu știu asta).
Cuvintele sunt spuse atât de ușor și nu pot fi retrase. Când au ieșit, ele sunt ca apa care s-a vărsat pe pământ - nu pot fi ridicate din nou (. 2 Sam 14:14). Atunci când cuvintele gresite sunt spuse, e prea târziu, răul a fost făcut.
Cuvintele sunt fondul de comerț pentru liderii creștini. Lucrarea noastră se învârte în jurul utilizării cuvintelor. Prin urmare, este de datoria noastră să fim experți în utilizarea lor - nu numai de la amvon, ci în toate interacțiunile noastre. Noi trebuie să jonglăm cu cuvintele, să alegem cu grijă cuvintele pe care le folosim pentru a transmite cu exactitate ceea ce vrem să spunem.
Dar acuratețea și adevărul nu sunt suficiente. “Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare” (Col. 4:06). “Spune adevărul în dragoste” (Efeseni 4:15). “Fi lent în a vorbi și grabnic în ascultare” (Iacov 1:19).
Deci, încercați să evitați limbajul ușor sau cel de stradă – vă va aduce numai probleme. Nu folosiți cuvinte dure sau aspre (Efeseni 5:4) - nu este modelul lui Hristos. Încercați să nu folosiți cuvinte cu dublu înțeles.. Atunci când este posibil, fiți atenți pentru a folosi cuvinte politicoase, constructive, bine alese.
Feriți-vă de bârfă, calomnie, minciună, înșelăciune, concluzii, aluzii, seductie, murmurări, nemulțumiri, laude, exagerări. Ele toate provin din utilizarea și aplicarea greșită a cuvintelor (cf. Efeseni 4:25, 29, 31,. 5:04, Coloseni 3:8-9, 4:6;. Matei 15:11, 17-20) . Stai departe de cuvinte care pot avea conotații necurate.
Să folosim “vorbire sănătoasă” (Tit 2:08), care este o mărturie pentru alții a “cuvintelor pline de har”, care ieșeau din gura Domnului, a purității în exprimarea pe care ne-o dorim ca alții să o adopte, și de tipul de cuvinte care îi îndeamnă pe alții la Hristos.
Profesorii obișniuau să ne spună: “bețele și pietrele pot să imi rupă oasele, dar cuvintele nu-mi vor face niciodată rău” - nu este adevărat! Cuvintele rostite în furie, glumă, tachinare, critică poate răni mult mai mult decât durerea fizică și produce o suferință de nedescris în relațiile creștine. Cuvintele pe care le folosim sunt importante, asa ca alege-le cu grijă.
“Slujirea Vaselor de Lut, Partea a-2-a: Motivarea pentru Slujire” (2 Cor. 4:16-5:9)
By: Dr. Roger Pascoe
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario, Canada
În ediția de vară a acestui jurnal, am început să studiem subiectul “Slujirea vaselor de lut” (2 Corinteni 4:7 - 5:21). Ne-am uitat la 2 Corinteni 4:7-16, care se ocupă cu tema “Natura Slujirii”. Acum vom continua cu următoarea secțiune, 2 Corinteni 4:16 - 5:8, care se ocupă cu tema “Motivația pentru Slujire “. Apostolul arată trei motivații pentru lucrare: (1) motivația pentru transformarea viitoare (4:15 - 5:8), (2), motivația dării de seamă înaintea lui Dumnezeu (5:10-13), și (3) motivația dragostei lui Hristos (5:14-17). În această ediție a Jurnalului păstorilor, vom acoperi doar MOTIVAȚIA PENTRU TRANSFORMAREA VIITOARE (4:16 - 5:9).
Apostolul dezvoltă acest subiect al slujirii vaselor de lut în jurul a patru paradoxuri ale slujirii. Ultima dată am observat primul paradox al slujirii: mesagerul slab versus mesajul plin de putere. Acum, în legătură cu motivarea pentru slujire (specific, motivația pentru transformarea viitoare) avem următoarele trei paradoxuri.
Al doilea paradox al slujirii este: decăderea exterioară versus reînnoire lăuntrică (4:16-17). Pentru creștini paradoxul este că, „chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuş omul nostru din lăuntru se înoieşte din zi în zi.”(16b).
Există o diferență între exterior și interior - exteriorul se degradează, iar interiorul se reînnoiește. Pe de o parte, suferim de degradarea progresivă a ființei. “Omul nostru de afară” (de exemplu, ceea ce este vizibil - corpul nostru fizic și abilitățile noastre) „se degradează” (de exemplu, în mod constant și ireversibil se îndreaptă spre moarte). Pe de altă parte, ființa noastră interioară este progresiv reînnoită după chipul lui Dumnezeu. “Omul nostru din lăuntru” (de exemplu, ceea ce este invizibil - noua noastră viață în Hristos, ființa noastră spirituală, asemănarea noastră cu Hristos) “se înnoiește din zi în zi” (adică sfințiți, transformați în imaginea lui Hristos).
Realitatea pentru cei necredincioși este înspăimântătoare. Ei experimentează doar degradare exterioară fără nici un fel de înnoire interioară, pentru că ei nu au viață spirituală. „Căci” introduce explicarea acestui paradox al degradării exterioare versus reînnoire lăuntrică „întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate vecinică de slavă.”(17). Observați elementele contrastante ale paradoxului creștin:
Pavel nu ne învață că suferința fizică este recompensată cu merite spirituale. El nu este favorabil asceticismului. Ci mai degrabă, Pavel încă se confruntă cu problema modului în care slava și puterea lui Dumnezeu sunt afișate în vasele de lut (7), problema spirituală (și, probabil, fizică), moartea împreună cu Isus (10a), problema vieții lui Isus manifestată în noi (10b), problema de a fi dat la moarte din pricina lui Isus ca astfel încât viața lui Isus să se arate în noi (11).
“Tema lui Pavel de-a lungul acestei epistole este că fragilitatea cadrului uman și suferința pe care o susține în cauza Evangheliei mareste, din cauza contrastul uimitor, și oferă posibilitatea pentru a experimenta, transcendenta glorie, putere și harul Dumnezeului Cel Atotputernic”2. Nu contează cât de severe pot fi suferințe fizice “pentru Isus” (de exemplu, suferința, care este îndurata și suportate pentru Isus in slujirea Evangheliei), este “usoara”și “trecatoare” în comparație cu “slava veșnică” care este rezervata pentru noi în cer.
Al treilea paradox al slujirii în acest pasaj este : vizibil versus invizibil (04:18) . Ochiul credinței nu este preocupat de ceea ce se vede , ci cu ceea ce nu se vede . “Pentrucă noi nu ne uităm la lucrurile cari se văd, ci la cele ce nu se văd.” Noi nu ne concentram pe slăbiciunea noastră umană, pe suferință, pe moarte ( adică pe decăderea fiintei noastre exterioare, fizice ), și pe situațiile dificile, ci, mai degrabă , ne uitam la “lucrurile care nu se văd.” Necreștinii se concentrează pe elementele fizice, pe comorile exterioare, și prezent (comorile de pe pamant, lucrurile pieritoare), dar creștinul este axat pe lucrurile spirituale, launtrice, și eterne. Noi suntem axati pe realitățile spirituale (adevăr, viața în Hristos). Noi suntem axati pe puterea interioara, reînnoirea Duhului Sfant. Suntem axati pe slava veșnică - o perspectivă viitoare, cereasca, când vom fi in cele din urma pe deplin ca si Hristos. Noi alergam inainte, fără să ne uitam înapoi ( Filipeni 3:14 ). Induram prezentul pentru asigurarea viitorului. Noi știm că cele tranzitorii vor face loc celor permanente. Noi cautam ca necazurile vremelnice să fie înlocuite cu slava veșnică.
Al patrulea paradox al slujirii este: cortul pamantesc versus casa cereasca (5:1-8). Explicația pentru acest paradox anterior urmează acum: “Caci noi știm...” Fundamentul perspectivei noastre asupra suferinței și degradarii prezente este cunoștințele noastre cu privire la glorificarea noastra viitoare, răscumpărarea trupurilor noastre, precum și a sufletelor noastre, o anume speranța a slavei. Singura incertitudine este daca vom muri înainte de venirea lui Isus - “…dacă se desface casa pămîntească a cortului nostru trupesc...” (5:1).
Corpul în care trăim acum este temporar și trecător, nefiind locul nostru permanent de adăpost. Dar, chiar dacă acesta este distrus în moarte, “... avem o clădire în cer dela Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mînă ci este vecinică”. Imaginea “cortului” versus “casă” este o aluzie la Cortul Intalnirii al Israelitilor din pustie vs templul permanent de la Ierusalim (cf. Evrei 11:8 ff.).. Ca și ei în pustie, noi suntem străini și călători pe pământ, doar in trecere - cetățenia noastră este în ceruri. Si atunci când vom ajunge în cer, vom avea corpuri potrivite pentru că existența cerească - “nu este făcut de mâini” (nu din aceasta lume, creații legate de pământ), nu temporare, care nu sunt supuse la putrezire, nu sunt afectate de păcate, ci trupuri permanente, eterne, glorificate asemenea trupului glorios înviat al lui Hristos (Filipeni 3:21).
„Si ( explicarea v. 1) gemem in cortul (trupul) acesta” ( cf. Rom . 08:23 ), plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc ... “( 2 ). În cortul nostru pamantesc noi gemem ( pentru că este supus la putrezire, suferință, durere). De aceea tanjim dupa trupurile noastre glorificate ( locuința noastră , care este din cer ), care sunt privite ca hainele ce vor fi puse peste trupurile noastre pământești (cf. 1 Corinteni 15:53), astfel încât exista atât continuitate cat și transformare – trupurile noastre pământești vor fi acoperite și schimbate de trupurile noastre ceresti. Ceea ce dorim cu adevarat este posibilitatea ( “...dacă într-adevăr” , v. 3 ) de a primi trupurile noastre glorificate, fără moarte (“...a fost îmbrăcat”) - să fim în viață la venirea lui Hristos , astfel încât , “fiind deja îmbrăcati” cu trupurile noastre glorificate , “nu vom fi găsiţi desbrăcaţi de el “(3). Speranța exprimata aici este că noi nu trebuie să fim separati de trupurile noastre la moarte, ca nu am experimenta o stare în afara trupului, ca nu murim înainte de a primi trupurile noastre glorificate „îmbrăcați cu locasul ceresc “( 2b ) .
“Caci” (ca explicații suplimentare), noi, cei care sunt în acest cort (existență fizică temporara in degradare) gemem apăsaţi; nu că dorim să fim desbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celalt peste acesta, pentruca ce este muritor în noi, să fie înghiţit de viaţă (4). Gemem din cauza poverii trupurilor noastre actuale, nu pentru că vrem să murim (să fim dezbrăcați și trupurile noastre sa se intoarca in tarana),ci pentru că vrem să fim îmbrăcați în continuare cu trupurile noastre glorificate (trupuri potrivite pentru glorie), astfel că trupurile noastre muritoare (trupurile noastre prezente aflate in degradare), pot să fie înghițite de (preluate, absorbite, îmbrăcate cu) viața veșnică la reîntoarcerea lui Hristos, astfel încât să nu murim niciodata și sa nu experimentan coruperea.
Aceasta se va întâmpla cu cei care sunt în viață la venirea lui Hristos. Noi nu vom fi “dezbrăcati” (goi, fără trup), ci “îmbrăcati”, prin punerea trupurile noastre glorificate peste trupurile noastre muritoare. Când acest lucru se întâmplă, trupurile noastre muritoare, legate de pamant vor fi absorbite imediat și transformate in starea noastra glorificata, pentru ca trupul nostru muritor (viața noastră, pământească, dar cu trupuri muritoare) va fi “înghițită” (dispărea în interiorul, absorbita, integrata in, digerata) “de” (ceea ce va fi cu adevărat) viață”.
Deci, portretul prezentat în 5:1-4 este că trupurile noastre muritoare sunt asemenea unui vesmant care acoperă sufletul, care la moartea devin goale, pentru că vor fi separate de trup. Pe de altă parte, trupurile noastre nemuritoare sunt asemănate la venirea lui Hristos cu o haina care re-imbraca (sau acopera) sufletele noastre, sau, pentru cei care sunt în viață în acel moment, vor fi “imbracati”- adică vor fi puse peste trupurile noastre muritoare.
“Acum, El, care ne-a pregatit pentru aceasta, este Dumnezeu” (5a). Dumnezeu însuși ne-a modelat pentru primirea (îmbrăcarea) trupurilor noastre glorificate. Această transformare finală în starea noastra glorificata este în întregime și numai lucrarea lui Dumnezeu. Acest lucru ne dă incredere pentru ca aceasta nu depinde de noi, ci de Dumnezeu si prin urmare se va împlini cu siguranță. Ceea ce a început Dumnezeu, El va finaliza (Filipeni 1:06), pentru că El “...ne -a dat arvuna Duhului.” (5b). Nu numai că avem instructiunile apostolului cu privire la aceasta certitudine viitoare a faptului ca Dumnezeu va realiza transformarea noastră finală, dar acum avem aceasta garantie interna (plata jos) a Duhului ca si garanție a faptului că Dumnezeu o va face cu siguranță (cf. Efeseni 1:14;... cf. Romani 8:11 și urm.). Duhul Sfânt în mod constant și continuu ne asigură că puterea care L-a înviat pe Hristos din morți ne va ridica si pe noi în slavă (Efeseni 1:9-20).
Ce încredere și motivație ne dă acest lucru, în special în aceste timpuri suferință și bătrânețe! Trupurile noastre exterioare se degradeaza, suferim de mortalitatea noastra, dar mai ales de dragul lui Isus. Dar totul se pierde în increderea și speranța transformării noastre viitoare în asemănarea lui Hristos, caci nu se poate compara cu slava care va fi. “Deci “(ca un rezultat al acestei asigurări că Dumnezeu va face acest lucru și a arvunii date prin Duhul Sfant), “suntem mereu încrezatori...”(6a) – increderea noastra in împlinirea lui Dumnezeu a transformării noastre este de neclintit și constanta - “... stiind ca ( încrederea este bazată pe cunostinta), dacă sîntem acasă în trup ... “(care trăiesc în acest cort pământesc ) “... pribegim departe de (prezența ) Domnul. Pentru că umblăm prin credință , nu prin vedere ( cf. Evr . 11:01 ). Suntem încrezători, da, și ne place mult mai mult să părăsim trupul ( adică să murim) și de a fi prezenti cu Domnul “( 6b - 8 ) - când vederea vor înlocui credința . Deși moartea este dușmanul nostru final , nu este un motiv de teamă . Mai degrabă , suntem plini de încredere și motivație .
Dumnezeu este în control, atât în viață cat și în moarte. Duhul lui Dumnezeu ne dă asigurarea interioara ca Dumnezeu va încheia transformarea vietii noastre. Viata noastra temporara este amintirea noastră constantă că nu suntem încă în prezența lui Dumnezeu - într-adevăr, în această stare trăim prin credință, nu prin vedere. Dorinta noastra este de a parasi viața noastră pământească prezentă și să fim cu Domnul, chiar dacă am intra intr-o perioadă de goliciune, așteptand să fim îmbrăcați cu noile noastre trupuri. Aceasta nu este o dorinta de moarte, ci o expresie a dorinței de a fi cu Hristos care pune în umbră obstacolul mortii (cf. Fil. 1:21).
Dar cea mai buna din toate circumstanțele ar fi să fim în viață la venirea lui, transformati și schimbati pentru a fi cu Hristos, fără moarte (cf. Fil. 1:21-13).
Concluzie: “Deaceea ne şi silim să -I fim plăcuţi, fie că rămînem acasă fie că sîntem departe de casă.” (9). Indiferent ce se întâmplă, fie că suntem acasa in trup in momentul venirii lui Hristos sau despartiti de trup in momentul cand Hristos vine, scopul și motivația noastra pentru slujirea noastră este de a fi „placuti Domnului”.
Pentru versiunea în limba engleză a acestor mesaje, facți click pe aceste link-uri: Link 1 - Jn. 4:19-22; Link 2 - Jn. 4:22-26; Link 3 - Jn. 4:27-30; Link 4 - Jn. 4:31-42
Titlu: Metoda Stăpânului în Evanghelizare, Partea a-2-a
Subiect: Învingând bariere sociale si spirituale în evanghelizare
Continuare de la punctul 3 din ediția precedentă a jurnalului
Punctul 4: Îndrumă persoana spre Dumnezeu (4:19-24)
1. Printr-un răspuns trezitor (19-20)
a) Despre cine este Domnul Isus (19)
b) Despre găsirea lui Dumnezeu (20)
2. Printr-un răspuns care aduce lumină (21-24)
a) Despre unde Dumnezeu poate fi găsit (21)
b) Despre modul în care ne închinăm la Dumnezeu (22-24)
Punctul 5: Revelează Dumnezeirea Domnului Isus (4:25-26)
1. Prin a găsi ceea ce ei cunosc despre El (25)
a) Despre venirea Lui
b) Despre revelarea adevărului
2. Prin descoperirea lucrurilor pe care ei nu le cunosc despre El(26)
Punctul 6: Dezvoltă credința în alții (4:27-38)
1. Dezvoltă credința în alții prin mărturia ta personală (28-30)
a) Prin demonstrarea faptului ca Dumnezeu schimbă vieți (28)
b) Prin invitarea altora de a vedea ei înșiși (29a)
c) Prin proclamarea a ceea ce a făcut Hristos (29b)
d) Prin arătarea a cine este Hristos (29c-30)
2. Dezvoltă credința în alții printr-o teologie corectă (31-42)
a) Lucrarea lui Dumnezeu în lume este lucrarea lui Hristos (31-34)
- de a face voia lui Dumnezeu
- de a termina lucrarea lui Dumnezeu
b) Lucrarea lui Dumnezeu este o lucrare „neobișnuită” (35)
- recolta spirituală iese în momente când nu te aștepți
- recolta spirituală iese în locuri în care nu te aștepti
c) Lucrarea lui Dumnezeu este o lucrare în echipă (36-38)
-Lucrarea lui Dumnezeu este compusă din semănători șu culegători
- toți membrii din echipa lui Dumnezeu sunt la fel de importanți
- toți membrii din echipa lui Dumnezeu lucrează pentru același rezultat
Punctul 7: Concluzii – Rezultatele (4:39-42)
1. Câțiva vor crede prin mărturia ta personală (39-40)
2. Mai mulți vor crede prin Cuvântul lui Dumnezeu (41-42)
1 John A. MacArthur, Rediscovering Pastoral Leadership – Redescoperind Conducerea Pastorală (Dallas: Word, 1995), 91.
2 Philip Hughes, 2 Corinthians in “The New International Commentary on the New Testament,” 157.
Ediția de Iarnă 2014
Produs de ...
Dr. Roger Pascoe, President,
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario, Canada
www.tibp.ca
“Îmbărbătând biserica în predicare și lidership biblic”
“Alegerea textului și subiectului”
De: Dr. Roger Pascoe
Institutul Biblic de Predicare, Cambridge, Ontario, Canada
Una dintre întrebările care este adesea ridicată de către predicatori este "Cum se poate selecta textul din care urmează să îl predice ?" Cealaltă întrebare este "Când ar trebui să fie selectat textul din care urmează să se predice - este bine în avans, doar câteva zile înainte de a predica, sau când te ridici să vorbești? "
Selecția de text este o parte foarte importantă de pregătire în predicare. În primul rând, permiteți-mi să subliniez două pericole care pot să apară:
1. Un text prea scurt - un singur verset sau o propoziție. Dacă textul este mai scurt decât unitatea de autor de gândire (pe care am putea să o numim, de obicei, un paragraf), trebuie să fie conștienți de contextul său imediat, în scopul de a înțelege în mod corespunzător și să predice sensul său. Acesta este pericolul de a predica dintr-un singur verset sau o propoziție - aveți riscul de a interpreta greșit și aplicare suferă lipsa accentului special în text.
2. Un text prea lung. În cazul în care textul este prea lung va rula riscul de a da doar o imagine de ansamblu prin generalizarea unui text mare, fără a ține seama de urmarea fluxului de gândire.
Selectarea ideilor transmise cu putere din text te ajută să crezi ce se poate realiza prin predicare:
În cele din urmă responsabilitatea noastră este de a predica ceea ce ne îndrumă Duhul Sfânt să predicăm, dar cum se face acest lucru în practică? Cum vă decideți ce să predicați? Care este textul corect? Care este ordinea, textul sau subiectul? Cum vă răspunde la o criză (de exemplu, în evenimentele lumii sau în biserică) care nu se potrivește cu seria de predici în prezent inspirația Duhului? Când vă decideți ce să predicați? Vă decideți în fiecare săptămână pentru duminica viitoare sau aveți de gând să faceți un calendar de predicare? În cazul în care aveți un calendar de predicare, pentru cât timp îl aveți?
Valoarea și corectitudinea planificării subiectelor de predică și a textelor în avans a fost îndelung dezbătută de-a lungul anilor. Întrebarea este "Cum poți planifica o serie de predici în avans, și în același timp să rămâneți ascultători față de șoapta Duhului Sfânt? Există un conflict între pre-planificarea unor serii de predici și îngăduirea Duhului Sfânt în a vă ghida cu privire la ceea ce veți predicați?”
Unii predicatori ar spune, "Da, există un conflict." Ei ar putea argumenta că seria de predici și textele nu ar trebui să fie pre-planificate, și că predicatorul trebuie să caute zilnic și săptămânal călăuzirea Duhului Sfânt cu privire la textul de predică. Dacă această afirmație este adevărată, ar însemna că nu se poate planifica o predică sau o serie de predici dintr-o carte a Bibliei sau o anumită temă.
Aș spune: " Nu , nu există niciun conflict . " Cei care se opun pre-planificării și seriilor de predici presupun că Duhul Sfânt îi va călăuzi de la o săptămână la alta și nu de la o lună la alta , sau de la an la an. Dar nu există nici un motiv pentru care călăuzirea Duhului Sfânt este limitată la un anumit interval de timp - și anume că Duhul Sfânt te va duce călăuzi de la o săptămână la alta , în alegerea textului și nu pentru o perioadă mai lungă de timp în avans. Eu cred că Duhul Sfânt poate și influențează predicatorii direct pentru folosirea unui anumit text care să trateze o nevoie specială din această săptămână și că El îndrumă predicatorii la o carte anume din Biblie sau o temă din Biblie pentru o serie de predici pe o perioadă mai lungă de timp.
O serie de predici pre-planificate nu înseamnă că nu sunt sensibile la călăuzirea Duhului Sfânt, și nici nu înseamnă că nu vă puteți abate de la seria dvs. , în scopul de a aborda o anumită criză sau nevoie din biserica dvs. sau din lume. Din acest motiv , în cazul în care vă decideți să predicați o serie, aș recomanda să nu prezentați pasajele și titlurile de predici în avans, astfel încât să puteți avea posibilitatea de a schimba planurile dvs. de predicare în timp ce simțiți călăuzirea Duhului Sfânt.
Sunt de acord cu Martin Lloyd - Jones, care a spus: "După ce am stabilit că noi suntem supuși Duhului, și că trebuie vigilenți pentru a ne asigura că într-adevăr suntem supuși Lui, eu susțin că El poate să ne conducă la un moment dat să predicăm pe texte neobișnuite și într-un alt moment pentru a predica o serie de predici " (Predicare și predicatori, 188-189).
Cele mai importante principii cu privire la selecția de text sunt:
Dintr-un punct de vedere practic , aș spune că predicarea cere la fel de multă planificare așa cum solicită un timp de studiu pentru a fi la fel de eficientă pentru Dumnezeu. Din moment ce nu ne gândim în a aborda orice alte sarcini organizatorice fără o planificare, cu cât mai mult ar trebui să ne planificăm propovăduirea noastră. De ce ar trebui să ne apropiem de o slujbă atât de importantă ca predicarea și să gândim că putem să facem aceasta fără o planificare în prealabil?
Un predicator care predică fără o planificare se face vinovat de:
Sunt prezentate 4 avantaje și motive pentru a adopta planurile de predicare:
1. Planificarea va ajuta la menținerea unei predicări echilibrate și intenționate. Acesta va fi echilibrată în predicarea prioritățile biblice și vă va ajuta să nu insistați pe temele dvs. obișnuite sau pe cele cunoscute. Predicarea va fi intenționată în sensul că predicile tale vor acoperi întregul domeniu de aplicare a Scripturii, va expune oamenii tăi la adevărul biblic care le va consolida cunoștințele lor Scripturale, relația lor cu Dumnezeu, și maturitatea lor spirituală.
2 . Planificarea va ajuta eficiența în pregătirea predicii.
3 . Planificarea va ajuta la îndeplinirea nevoilor de slujire. Când aveți de gând să pregătiți serii de predici în avans, puteți lua în considerare pe termen lung și pe termen scurt predicarea și nevoile spirituale ale bisericii .
4 . Planificare va ajuta să se evalueze progresul lucrării. Fie că sunteți într-o biserică, para-biserică sau misiune, va avea un etalon pentru a vă măsura și veți fi în măsură să spuneți dacă ați proclamat întregul adevăr scriptural într-un mod corect și echilibrat – gândindu-vă de exemplu, că i-ați dăruit congregației dvs. hrană spirituală echilibrată și nutritivă; și că predicarea dvs este centrată pe Hristos și că nu ați fost neglijent.
“Practicarea timpului devoțional”
By: Dr. Roger Pascoe
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario, Canada
Așa cum am văzut câteva probleme de predicare și organizare a predicilor, fiind un model după voia lui Dumnezeu se extinde la fiecare aspect al vieții noastre. Ne-am uitat la "sfințenia dumneavoastră personală" și modul în care aceasta influențează capacitatea și eficacitatea noastră ca om după voia lui Dumnezeu. Sfințenia nu poate fi menținută sau urmărită fără practici spirituale disciplinate corespunzătoare în viața ta. Disciplinele spirituale sunt vitale pentru noi, pentru a deveni mai mult ca Hristos - pentru propria noastră relație cu Dumnezeu, pentru creșterea spirituală personală, pentru puritatea personală, pentru puterea spirituală personală și vitalitate.
Caracterul evlavios provine de la petrecerea timpului cu Dumnezeu . Discipolii petreceau timp cu liderul lor ( Marcu 3:13-14) . Caracterul nostru trebuie să fie o expresie a caracterului lui Hristos (Galateni 4:19) și conduita noastră este trebuie să fie o expresie a comportamentului lui Hristos. Modul în care trăim , ceea ce facem, trebuie să reflecte modul în care Hristos a trăit și cine este El. Putem reflecta doar caracterul lui Hristos și să ne testăm, dacă Îl cunoaștem într-un mod profund, mai intim. Și noi îl putem cunoaște doar dacă petrecem timp singuri cu El.
Noi vorbim despre "a face" devoțiunile noastre. Într- un sens, noi nu ar trebui să "facem" devoțiuni - mai degrabă, ar trebui să trăim într-o stare constantă de devotament, astfel că "a face" devoțiuni nu devine pur și simplu un act mecanic sau datorie, ci o plăcere.
1 Timotei 4:7 ne învață "să ne disciplinăm cu scopul de a fi evlavioși." Discipline spirituale sunt mijloacele prin care creșterea spirituală este dezvoltat în noi prin (1) citirea, memorarea și meditarea asupra Cuvântului, (2) rugăciunea, (3) închinarea, (4), evanghelizarea, (5) și slujirea.
Este extrem de important să punem deoparte un anumit timp și un anumit loc pentru avea un timp liniștit cu Dumnezeu - o rutină zilnică pentru a citi, medita, și rugăciune. Pentru majoritatea dintre noi, aceasta este o practică dificilă, deoarece atât de multe alte lucruri care par, în mod constant, a fi mai importante, concurează pentru timpul și atenția noastră. Consider că dacă primul lucru pe care îl fac în fiecare zi nu este să-mi petrec un timp liniștit cu Domnul, șansele ca eu să mai am acel timp mai târziu în acea zi se diminuează cu trecerea acesteia. Acest lucru este probabil adevărat și în cazul dvs.
Dacă sunteți ca majoritatea creștinilor, probabil că ați aflat că rugăciunea zilnică este o practică grea și consistentă. Satana nu vrea să ne luăm angajamentul de a petrece un timp liniștit în fiecare zi, în special pentru rugăciune. Deci, permiteți-mi să evidențiez ceea ce cred că sunt componentele de bază ale unei perioade de liniște zilnică cu Domnul. S-ar putea ca acestea să varieze puțin pentru a se potrivi propriei dvs. practici, dar acestea sunt principalele elemente.
1. Așteaptă-L în liniște pe Dumnezeu - în singurătate. Acest lucru este adevărat în cazul în care vom ajunge să - L cunoaștem pe Dumnezeu. Psalmul 46:10 spune: "Opriți-vă și știți că Eu sunt Dumnezeu." În acele momente când Dumnezeu ne obligă să așteptăm (în special în întuneric, în vremuri grele ale vieții noastre), eu cred că vom afla mai multe despre Dumnezeu și despre noi înșine decât ne-am făcut timp în vremurile bune. Avem nevoie de liniște, feriți de rutina și graba vieții, cu scopul de a ne întâlni cu Dumnezeu. Ai nevoie de un loc unde să poți să te închizi - departe, și ai nevoie de un timp pe care să îl programezi în acest scop.
2. Ascultă cu atenție de Dumnezeu - în tăcere. Vorbește cât mai puțin posibil lasă-L pe Dumnezeu să vorbească prin Cuvântul Său. Fii sensibil la Duhul Sfânt că El influențează mintea , inima, conștiința.
3. Meditează citind din Scriptură. Fă-ți timp în fiecare zi pentru a citi, medita, și a te ruga cu ajutorul Scripturii. Meditația orientală, necesită golirea minții, dar meditația creștină necesită umplerea minții cu gândurile lui Dumnezeu, așa cum le-a revelat în Cuvântul Său .
Acest lucru nu este un mod de a studia Scriptura. Acest lucru nu pregătește o predică sau o lecție de Școală Duminicală - care se concentrează pe modul în care aveți de gând să-l explicați și să o aplicați la alții. Dar aceasta este o altă formă de lectură care se concentrează pe viața voastră spirituală și de aplicare personală. Acesta este momentul în care Scriptura vă vorbește vouă, atunci când Dumnezeu hrănește inima și sufletul vostru în Cuvânt, atunci când devii saturat în Cuvânt, astfel încât să te solicite să îl lauzi pe El, să-L înțelegi mai bine, să-L iubești mai mult.
Citirea zilnică a Scripturii a fost unul dintre ingredientele pe care le-a dat George Mueller pentru o viață puternică. El știa adevărul că "omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu." (Matei 4:4).
Citește Scripturea în mod sistematic, cu scop și consecvență. Încercați să citiți din diferite părți ale Bibliei: Proverbe sau din Psalmi, de la un VT carte și dintr-o carte din NT. Cred că prin ceea ce ai citit după ce ai citit, întreabă-te pentru a stimula răspunsul tău:
Cuvintele să "rămână în voi" (Ioan 15:7). Din lectura dvs., rugați-vă ca gândurile voastre să se ducă înapoi la Dumnezeu în adorare, mărturisire, mulțumire, mijlocire, și implorare. Memorează Scriptura așa cum ai citit. "Strâng Cuvântul Tău în inima mea ca să nu păcătuiesc împotriva Ta" (Ps. 119:11).
Cuvintele să producă rod în tine. Împărtășește ceea ce ai învățat la timpul potrivit cu alții.
Ascultă de Cuvântul pe care l-ai citit. Pe parcursul zilei, pune în practică ceea ce ați citit în acea dimineață.
4. Studiu profund - al cărților devoționale. Am descoperit că, cărțile devoționale pot fi foarte utile, hrănitoare în stimularea inimi mele față de Dumnezeu. Aceste tipuri de cărți se amestecă pentru o relație mai profundă cu Dumnezeu. Acestea pot genera o cunoaștere mai profundă a Lui.
1. Pocăind-vă dintr-o inimă zdrobită înaintea lui Dumnezeu, a soției dvs. sau a unui coleg de slujire pastorală.
2. Conversând intim - în rugăciune. Viața ta de rugăciune este fundamentală pentru putere și vitalitate spirituală. Este obligatoriu pentru o viață ca cea de slujitor plină de sens. Și totuși, aceasta este una dintre cele mai dificile practici în care să fi consecvent și este una dintre cele mai mari lipsuri în viața de lideri creștini.
Celor mai mulți dintre noi le este greu să fie disciplinați în rugăciune. Există atât de multe alte lucruri pe care le-ar face mai degrabă. Martin Luther sa ruga mult, atunci când a fost împovărat cu taxe suplimentare el a spus: ”Muncă, muncă de la începutul anului până la sfârșitul anului. De fapt, am atât de mult de făcut încât voi petrece primele trei ore în rugăciune." Când Isus a fost foarte ocupat și preocupat, El a petrecut nopți întregi în rugăciune (Luca 6:12).
Rugăciunea este canalul prin care am conversa prezența lui Dumnezeu. Nu-l putem cunoaște fără vorbă cu el, nu putem vorbi de bine despre El public pentru alții, dacă nu-l preamărim noi în privat. Disciplinează -te pentru a te ruga. Ajunge cu obiceiul. Încerca întotdeauna să combini lectura cu Scriptura și rugăciune.
Rugați-vă în mod intenționat - de exemplu, la o anumită oră în fiecare zi. Primul lucru de dimineața este de obicei cel mai bine înainte de a te absorbi cu alte lucruri. Nu poți fi puternic în rugăciune publică, dacă nu sunt săvârșite rugăciuni regulate, intenționate, private.
Rugați-vă neîncetat - adică pe tot parcursul zilei (1 Tesaloniceni 5:17). Rugați-vă de fiecare dată când ceva sau cineva vine în minte - în mașină sau în timp ce sunteți pe jos. Rugați-vă cu voce tare sau în tăcere.
Rugați-vă metodic prin utilizarea unui jurnal de rugăciune sau o listă de elemente de rugăciune. Jurnalul meu de rugăciune este defalcat după cum urmează:
Rugați-vă reciproc - adică cu un partener. Rugați-vă împreună cu soția sau cu un coleg sau un prieten.
Rugați-vă în mod responsabil. Rugați-vă ca și cum tu ești cel responsabil, dar știind că Dumnezeu este singurul care o poate face. Lupta în rugăciune (Col. 4:12;. Efeseni 1, 16). Intervine în numele altor persoane (de exemplu, roagă-te pentru directorul de biserica ta). Ruga înaintea lui Dumnezeu pentru nevoi. Adoră pe Dumnezeu pentru cine este El. Rugați-vă în energia și puterea Duhului Sfânt (Efeseni 6:18).
Rugați-vă cu atenție. Dumnezeu ascultă. Lasă-l să vorbescă cu tine prin Duhul Sfânt (Rom. 8:26-27).
“Slujirea vaselor de lut, Partea a-2-a: Motivarea Slujirii” (2 Cor. 5:10-13)
De: Dr. Roger Pascoe
Institutul pentru Predicare Biblică, Cambridge, Ontario, Canada
În 2 Corinteni 4 și 5, apostolul Pavel subliniază trei motivații pentru misiune:
Am discutat despre motivația de transformare viitoare în toamna 2013 ediție a acestui jurnal. Acum ne vom uita la cea de a doua motivație pentru lucrarea: MOTIVAREA - responsabilitate față de Dumnezeu (5:10-13). Aici Paul are două surse de motivație:
Motivația de transformare a noastră viitoare ne amintește de responsabilitatea noastră față de conformare și luarea chipului lui Hristos chiar de pe acest pământ, "pentru" (9), motivația noastră de a fi plăcuți pentru El este că "trebuie să ne înfățișăm înaintea hotărârii scaunului al lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească lucrurile făcute în trup în conformitate cu ceea ce a făcut, fie bun sau rău " (05:10). Noi suntem responsabili de modul în care trăim. Prezenta speranță de a fi cu Domnul, ar trebui să sporească dorința noastră de a îi mulțumi acum și conștientizarea noastră a viitorului scaun de judecată al lui Hristos.
Creștinii se confruntă cu o zi de contabilitate. În ziua aceea, tot ceea ce am făcut aici va fi expus. "Toate lucrurile sunt goale și descoperite înaintea ochilor Aceluia înaintea căruia trebuie să dăm socoteală " (Evrei 4:13). Această perspectivă de responsabilitate în viitor ar trebui să ne motiveze pentru o viață sfântă, astfel încât acțiunile noastre exterioare să fie în concordanță cu gândurile noastre interioare și credințele noastre. Noi nu suntem scutiți de la standardul și controlul legii morale a lui Dumnezeu. Am fost justificați (Fapte 13:39; Romani 8:1) și curățați, iar acum suntem responsabili să-L slăvim pe Dumnezeu în trupurile noastre (1 Corinteni 6:20). Prin urmare, Dumnezeu evaluează tot ceea ce am făcut aici, pe pământ, fie bun sau rău.
Un comentator spune, aceasta este o "evaluare de valoare" nu o "declarație de iad", pentru ca Hristos a atribuit sau de a refuzat recompense. Acest lucru nu are nimic de-a face cu condamnarea, dar tot ceea ce se face se face cu laudă. Fiecare creștin nu este responsabil pentru a câștiga mântuirea (pentru că nu se poate), dar pentru a construi pe acest fundament care este pus, și care este Isus Hristos (1 Corinteni 3:10-15). Fundația noastră este absolut sigură: dacă suntem credincioși adevărați nu ne putem pierde mântuirea noastră. Dar noi suntem răspunzători față de Dumnezeu pentru ceea ce am construit pe această temelie - fie că este vorba "de aur, argint, pietre prețioase", sau fiecare credincios va sta în fața scaunului de judecată al lui Hristos, nu pentru a determina mântuirea. "Nu Condamnare”, ci pentru a primi fie recompense pentru faptele făcute ca Hristos sau de a fi ars aceste lucruri care nu au fost făcute ca Hristos - adică lucruri rele. Pentru că "credința fără fapte este moartă" (Iacov 2:26) și faptele noastre vor fi expuse pentru ceea ce sunt cu adevărat. Abia acum, în această viață avem posibilitatea să-L slăvim pe Dumnezeu prin cuvânt și faptă, în corpurile noastre, care sunt rele (1 Corinteni 6:20).
Acest lucru cu siguranță ar trebui să fie o motivație mare pentru lucrarea noastră - responsabilitatea credincioșilor la scaunul de judecată al lui Hristos.
"De aceea" (în lumina scaunului de judecată al lui Hristos, înainte căruia toți credincioșii vor sta. Această motivație de responsabilitate față de Dumnezeu în viitor motivează pe Pavel să facă lucrarea lui de a convinge oameni (necredincioși) la adevărul Evangheliei. Perspectiva pentru credincioșii din fața scaunului de judecată al lui Hristos, unde faptele noastre făcute în trup vor fi evaluate pentru a stabili dacă acestea au fost bune sau rele este suficient de gravă. Dar cât de grav este pentru cei necredincioși să stea înaintea lui Dumnezeu în judecata finală de la Marele Tron Alb? Va fi teroare cumplită. Nu este de mirare că Pavel spune, cunoscând frica de Domnul am convinge pe oameni. Care este o motivație serioasă pentru lucrarea noastră de predicare a Evangheliei.
Dumnezeu cunoaște motivația reală a lui Pavel pentru slujire, așa că nu are nevoie de a justifica ceea ce face și de ce o face. El speră că motivația lui pentru slujire este la fel de bine cunoscută în (corintenilor ) conștiințele lor de asemenea. El speră că lucrarea lui printre ei îi va convinge în conștiința lor de validitatea și puritatea chemării sale, pe care o consideră viața și lucrarea sa în lumina tuturor acuzațiilor aduse împotriva lui de către apostoli mincinoși.
El nu încearcă să -i convingă de încredere lui peste tot din nou , ci mai degrabă pentru a le da o oportunitate de a veni în apărarea sa și să se laude de fapt cu ei. El nu vrea doar să îi convingă în conștiința lor de autenticitate lui ca slujitor al Evangheliei, ci mai degrabă că ei vor vorbi de fapt, pentru el împotriva celor care sunt exact opusul lui însuși adică cei care "se laudă în aparență și nu în inimă". Aceasta este definiția în esența a lucrătorilor falși - ipocriți care arata bine la exterior, dar în adâncul ființei lor sunt corupți, care au grija mai multe de spectacol, bani și putere decât o fac pentru a "convinge oamenii" sau păstorii poporul lui Dumnezeu.
Acest lucru este exact opusul lui Pavel, care a considerat toate aceste lucruri de gunoi (bani, putere, patrimoniu, neam religios, etc), pentru nivelul de excelență al cunoașterii lui Hristos (Filipeni 3:1-11). "Mă voi lăuda în slăbiciunile mele pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine" (2 Corinteni 12:9). Pavel se lăuda cu crucea (Galateni 6:14). El nu a încercat să impresioneze pe alții cu discursul intelectual pompos, dar el a venit la ei în teamă și slăbiciune (2 Corinteni 5:1-5). Astfel , lucrătorul autentic dă laudă lui Hristos în inimă și nu în aparență. Valorile sale sunt spirituale și interne, nu materiale și externe.
Concluzie: Putem folosi, de asemenea, toate abilitățile și oportunitățile lui Dumnezeu care le oferă pentru serviciul Său. Fie ca responsabilitatea noastră viitoare a lui Dumnezeu să ne motiveze pentru a sluji lui Dumnezeu din motivul pur în urma căruia beneficiază ceilalți.
(Ioan. 8:1-5; Ioan. 8:6-7; Ioan. 8:8-11)
Pentru varianta in engleză a acestor predici, dați click pe aceste linkuri: Link 1 - Jn. 8:1-5; Link 2 - Jn. 8:6-7; Link 3 - Jn. 8:8-11
SUBIECT: Confruntarea cu Ipocrizia
Punctul 1: Acuzatorii îl sfidează pe Isus (8:03-6a)
1. Prezentarea femeii (3)
2. Confruntarea cu Isus (4-5)
Punctul 2: Isus discreditează acuzatorii (8:06 b-9a)
1. Isus refuză cererea lor (6b, 8)
2. Isus revelează înțelepciunea divină (7)
3. Isus ajunge la conștiința lor (9a)
Punctul 3: Isus vorbește cu femeia acuzată (8:09 b-11)
1. Isus se ocupă de ea personal (9b-10a)
2. Isus acționează în mod protector (10b-11a)
3. Isus se ocupă de ea pastoral (11b)
Ediţia de Primăvară 2014
Produs de ...
Dr. Roger Pascoe, Preşedinte,
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario, Canada
www.tibp.ca
“Întărind Biserica în Predicare Biblică şi Conducere”
“Alegerea textelor şi a subiectelor”
De: Dr. Roger Pascoe
The Institute for Biblical Preaching,
Cambridge, Ontario, Canada
Să continuăm discuţia referitoare la „Pregătirea pentru predicare: alegerea textelor și a subiectelor”. Primul aspect pe care l-am abordat în numărul trecut (Ediția de iarnă 2014) a fost legat de modul în care „Planul de predicare” poate fi de ajutor în pregătirea pentru predicare.
În această ediție a Jurnalului Electronic al Pastorilor aș dori să prezint câteva principii biblice și câteva practici utile pentru alegerea textelor și a subiectelor de predică.
În cuvântarea de rămas bun ţinută de Pavel înaintea prezbiterilor din Efes (Fapte 20:28-30), acesta indică cel puțin trei principii care guvernează o lucrare de predicare, astfel încât să ne îndeplinim în mod corespunzător responsabilitatea de a vesti tot planul lui Dumnezeu (Fapte 20:27).
Pavel prezintă un principiu biblic referitor la natura și conținutul a ceea ce trebuie să predicăm noi. Apostolul a predicat la Efes mesaje evanghelistice (21: 24-25) și mesaje de zidire (20). În concluzie, predicarea lui Pavel a acoperit ceea ce el numește tot planul lui Dumnezeu (27), ceea ce constituie, am putea spune, principiul general legat de lucrarea de predicare.
Pavel nu ne descrie exact la ce se referă prin expresia „tot planul lui Dumnezeu”, dar include cu siguranță întreaga anvergură a învățăturilor Scripturii – deplinătatea adevărului revelat al lui Dumnezeu.
Fără îndoială, întregul plan al lui Dumnezeu include (a) „pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul nostru Isus Hristos (21); (b) „Evanghelia harului lui Dumnezeu” (24); și (c) „Împărăția lui Dumnezeu” (25). Cu alte cuvinte, probabil că se include atât mesajele evanghelistice, cât și cele de zidire, de îndemnare și mângâiere (1 Cor. 14:3).
Predicarea întregului plan al lui Dumnezeu este obligatorie pentru toți predicatorii. Ideea subliniată de Pavel pare să fie aceea că, indiferent care a fost conținutul sau natura predicării sale, el și-a îndeplinit cu credincioșie și pe deplin responsabilitățile sale, astfel încât să fie „curat de sângele tuturor” (26). El nu a fost în predicarea sa nici neglijent și nici nu s-a ferit să declare anumite adevăruri, fie că erau plăcute sau nu, acceptate ori respinse. El „a lăsat (la Efes) un mesaj complet și instructiv care să ajute biserica să crească mai mult în viitor (20).”1
Prin urmare, pentru a predica tot planul lui Dumnezeu trebuie:
aceasta înseamnă să ne asigurăm că predicarea noastră este cuprinzătoare. Fii dedicat să declari întreaga dimensiune a mesajului lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său.
aceasta înseamnă să te asiguri că predicarea este largă şi îmbrăţişează toate aspectele adevărurilor biblice („tot planul”, astfel încât: (i) zidești (înveți) biserica; (ii) îndemni biserica; (iii) sfătuiești biserica; (iv) întărești biserica; (v) crești biserica.
Atunci când predici „tot planul lui Dumnezeu”, o vei face în mod cuprinzător, în sensul că îi vei instrui pe cei credincioși în adevărul lui Dumnezeu, zidindu-i astfel în „credința lor cea mai sfântă” și îi vei invita pe cei necredincioși să se pocăiască. Cuvântul lui Dumnezeu este eficient și aplicabil pentru toți oamenii și în orice situație (2 Tim. 3:14-17).
aceasta înseamnă să te asiguri că predica ta are profunzime. Este bine să predici în mod sistematic și metodic. Analizează cu atenție semnificația a ceea ce spui. Asigură-te că știi despre ce vorbești. Fii precis. Acordă atenție detaliilor.
aceasta înseamnă să te asiguri că predica ta este echilibrată în sensul că (i) nu favorizezi anumite subiecte sau texte în detrimentul altora; (ii) că vei expune întreaga anvergură a adevărului scriptural; (iii) vei declara ceea ce este necesar și nu neapărat ceea ce doresc oamenii. Aceasta înseamnă să cauți pasajul potrivit pentru o anumită împrejurare, sub călăuzirea Duhului Sfânt.
Așadar, acesta este principiul biblic privitor la anvergura predicării. Apoi urmează:
Învăţătura pe care o dai altora şi predicarea vor rămâne fără putere dacă nu sunt sprijinite prin exemplul personal. Este important deci:
Al treilea principiu pentru alegerea textelor și a subiectelor este…
Ceea ce înveți sau predici are un impact direct în zona conducerii : spiritualitatea liderilor, stilul, pregătirea, mentorarea etc. Conform celor spuse de Pavel, pregătirea slujitorilor include: alegerea lor (28), instruirea lor (28-31), îndemnarea lor (31) și încredințarea responsabilității conducerii bisericii (32).
Atunci când predici tot planul lui Dumnezeu și îl practici în viața ta, vei face pași esențiali și în privința pregătirii de lideri, învățându-i voia Domnului și arătându-le cum ar trebui să aplice Scriptura în viețile lor.
Dacă predici tot planul lui Dumnezeu, lucrarea de vestire a Cuvântului va avea un mare impact asupra bisericii, a organizației misionare sau a altei lucrări creștine. Vei lăsa în urmă o moștenire bogată și vei întări adunarea în adevăr. Vei pregăti lideri care vor fi gata să slujească cu evlavie. Drept urmare nu îți va fi rușine și nici nu vei regreta nimic cu privire la predicarea ta.
Pe lângă aceste principii biblice referitoare la alegerea textelor și a subiectelor, doresc să sugereze și câteva…
Rugăciunea este singura bază solidă pentru alegerea textelor și a subiectelor de predică. Rugăciunea ne păzește de un pericol asociat cu planurile de predicare, și anume ca acestea să nu fie rodul propriei noastre firi și nu a Duhului. Atunci când ne planificăm slujirea cu rugăciune recunoaștem și ne supunem față de călăuzirea Duhului Sfânt.
Asigură-te că vei așeza proiectele de predicare sub autoritatea Duhului Sfânt. Fie că vei predica mesaj, cu mesaj, serie cu serie, sau îți planifici predicarea pe baza unei tematici care să fie dezvoltată de-a lungul unui semestru sau a unui an, mesajele trebuie să fie organizate cu rugăciune sub călăuzirea Duhului Sfânt.
Asigură-te că aloci timp pentru rugăciune și că faci din aceasta o prioritate. Caută în mod intenționat să te rogi cu privire la ceea ce vei predica săptămânile următoare, anul următor, sau sezonul următor (la Crăciun, la Paști). Așteaptă-l pe Dumnezeu – fii deschis față de călăuzirea Sa privitoare la un mesaj sau la o serie de mesaje.
Procesul planificării începe cu stabilirea priorităților în biserică. Slujitorii din biserică trebuie să stabilească un plan de predicare pentru întreaga adunare, cât și pentru grupurile mici din biserică, în baza unor scopuri sau priorități pentru care aceștia se roagă și decid că este nevoile să le urmărească. Există multe biserici care nu au nici un fel de plan pentru lucrarea de predicare și de învățătură și se miră apoi de ce oamenii sunt imaturi din punct de vedere spiritual, sau nu cunosc Biblia în mod corespunzător.
Următoarele priorități pornesc din centru și se dezvoltă apoi pe baza unor cercuri concentrice:
Prioritatea biblică #1: Predică-l pe Hristos. Aceasta este tema centrală a Scripturii. Pavel a spus: „Noi îl propovăduim pe Hristos cel răstignit (1 Cor. 1:23; 2:2; cf. Col. 1:28) – „Evanghelia” (Rom. 1:16). Întreaga Scriptură se focalizează asupra lui Hristos și, prin urmare, fiecare mesaj trebuie să fie într-un anumit fel relaționat la Domnul.
Prioritatea biblică #2: Predică despre credinţă. Ne referim aici la doctrinele centrale ale Bibliei, la adevărul Evangheliei; „credința dată sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 3); un set definit de doctrine care constituie esența credinței creștine. Poți să faci o listă cu aceste doctrine centrale folosind cărți de teologie biblică sau sistematică, ori pe baza studiului personal al Scripturii.
Prioritatea biblică #3: Predică Scripturile. Alegerea textelor trebuie să țină seama de tot planul lui Dumnezeu, întreaga anvergură a Scripturii, de vreme ce Dumnezeu vrea ca întreaga Biblie să fie predicate. Se poate să nu ajungi să predici toată Biblia în timpul vieții tale, dar ideea este că predicăm Vechiul și Noul Testament, predicăm despre personajele din Biblie, doctrinele, narațiunile istorice, pasajele profetice, literature de înțelepciune, epistolele, Evangheliile etc., având în vedere diversitatea și profunzimea Bibliei.
Alegerea textelor este influențată de realitățile vieții de zi cu zi. Așadar, nu există un tipar prestabilit pe care trebuie să-l urmăm, altul decât acela că trebuie să aplicăm prioritățile biblice ale predicării la prioritățile practice ale lucrării. Aceasta înseamnă să facem o legătură între nevoile congregației și responsabilitățile predicării.
Aceste lucruri vor depinde de (a) lucrarea ta (tineret, coordonare, evanghelizare etc.); (b) darurile tale (predicare profetică, predicare evanghelistică etc); și (c) oportunitățile de predicare (serviciile de duminică dimineața, înmormântări, nunți etc.). Deci, sunt aduse împreună trei componente: (i) darul pe care Dumnezeu ți l-a dăruit; (ii) lucrarea la care Dumnezeu te-a chemat; și (iii) mesajul pe care Domnul ți l-a încredințat.
“Supunerea ta față de Duhul Sfânt”
Liderii trebuie să fie oameni plini de Duhul Sfânt și conduși de El. Vorbim adeseori despre umplerea cu Duhul, dar ce înseamnă cu adevărat să fii plin de Duhul Sfânt? Și cum arată acest lucru în realitate? Cum se obține această umplere și ce diferență face ea în viața ta? Cum acționează o persoană plină-de-Duhul, cum se relaționează la alții, cum vorbește, cum gândește etc.?
Pentru a da răspuns la aceste întrebări avem în atenție textul din Efeseni 5, dar înainte de a privi la acesta vă rog să observați importanța subiectului despre Duhul Sfânt în Epistola apostolului Pavel către Efeseni. Pavel vorbește despre sigilarea cu Duhul (1:13); locuirea Duhului (2:22); împuternicirea Duhului (3:16); unirea Duhului (4:3); întristarea Duhului (4:30); și umplerea cu Duhul Sfânt (5:18).
Mai departe Pavel pune accent în Efeseni pe ideea de „umplere” sau de „plinătate” – împlinirea vremurilor (1:10); plinătatea bisericii, trupul lui Hristos (1:23); plinătatea lui Dumnezeu (3:19); plinătatea lui Hristos (4:13); plinătatea/umplerea cu Duhul (5:18)/.
Cuvântul în limba greacă este (πληρωμα) plerousate care poate fi activ sau pasiv. Când apare la diateza activă verbul se referă la ceea ce produce umplerea până la limită. La pasiv, se referă la ceea ce a fost umplut. Plinătatea, după cum este folosită de Pavel, vorbește despre ceea ce este plin de ceva, sau ceea ce este adus la plinătate, deplinătate; întreaga măsură, totalul abundența (cf. Rom. 11:25; 15:29; Col. 2:9; Ef. 3:19; Ioan 1:16), sau starea de a fi plin (cf. Gal. 4:4; Fapte 13:52).
Efeseni 5:18 introduce subiectul credinciosului plin de Duhul Sfânt, temă dezvoltată apoi cu referire la diverse aspecte ale vieții (în biserică, în casă, la lucru, în lume), până la 6:20.
Nu intenționăm să facem un studiu exhaustiv al acestui pasaj, ci doar să punem la dispoziție elementele cheie legate de ceea ce înseamnă plinătatea cu Duhul Sfânt la nivel conceptual și ceea ce înseamnă în practică. În primul rând…
Ce înseamnă să fii plin de Duhul Sfânt? Textul spune: Nu vă îmbătați de vin, aceasta este destrăbălare; dimpotrivă fiți plini de Duh (5:18). Contextul ne arată că persoana neînțeleaptă, nebună, (5:15,17) este controlată de pornirile ei (carnea), care uneori se manifestă prin beție. Pe de altă parte, cei ce veghează, cei înțelepți (5:15) care înțeleg voia Domnului (5:17) sunt controlați de Duhul Sfânt, iar aceasta se vede în (a) unitatea plină de Duhul din biserică (5:19-21), (b) armonia plină de Duhul de acasă (5:22-6:4), (c) colaborarea plină de Duhul de la locul de muncă (6:5-9); și (d) biruința plină de Duhul asupra lumii (6:10-20).
Deci, ce legătură este între a fi „beat” și a fi „plin de Duhul”? Este vorba despre un contrast între umplerea cu alcool și umplerea spirituală, ambele fiind rezultatul ajungerii sub controlul unei puteri externe; are de-a face cu cine este în controlul vieților noastre. Persoana beată trăiește în destrăbălare și este controlată de puterea alcoolului, pe când omul spiritual trăiește cu înțelepciune, sub controlului Duhului Sfânt.
Tot ceea ce vedem la o persoană beată indică faptul că aceasta se află sub influența unei puteri, alta decât propria voință – deci, scapă de sub control în modul în care umblă, vorbește, arată și gândește. Pe de cealaltă parte, tot ceea ce este legat de oamenii plini de Duhul arată că aceștia se află sub o autoritate mai mare decât a lor înșiși – faptul că au control asupra modului în care umblă, vorbesc, arată sau gândesc.
Oamenii beți obțin o fericire temporară, uită pe moment de necazuri, dar foarte repede revin la realitatea împovărătoare. Pe de altă parte, oamenii plini de Duhul nu trebuie să caute fericirea fiindcă ei deja o au. Ei nu au nevoie de un înlocuitor; au obținut ceea ce este autentic. Ei nu sunt beți; sunt plini. Nu se află sub controlul vinului, ci sub influența Duhului Sfânt. Duhul lui Dumnezeu îi umple de bucurie și pace care întrece orice pricepere – viața lor abundă de acestea.
Din punct de vedere gramatic, expresia „a fi plini de Duhul” ne spune că:
Întâlnim o construcție gramaticală particulară. Cum putem asculta de o poruncă la pasiv? Este atât un pasiv cât și o poruncă în sensul că „Lăsați-vă să fiți plini…”. Trebuie să-i permitem Duhului Sfânt să facă această lucrare și să nu-l oprim în vreun fel să ne umple. Este la imperativ în sensul că trebuie și putem să răspundem – nu este ceva ce se întâmplă fără efort sau acțiune din partea noastră. Dar, este la pasiv în sensul că este ceva ce face Duhul Sfânt.
Deci, ce înseamnă să fim plini de Duhul? Cum arată acest lucru în realitate?
Umplerea cu Duhul nu este un fel de fenomen dramatic – cădere la pământ, spasme sau emiterea unor zgomote ciudate. Nu este o a doua binecuvântare care urmează după convertire. Nu este o experiență temporară a unor viziuni sau vorbiri extatice. Nu este un proces prin care primim în mod progresiv mai mult din Duhul, până când ajungem să fim plini de El, de vreme de toți credincioșii au Duhul în plinătatea lui (nu parțial, ca și cum ar putea să fie împărțit – vezi Ioan 3:34).
Nu este același lucru cu a fi „locuiți de Duhul”, de vreme ce toți credincioșii sunt locuiți de Duhul în momentul salvării (Rom. 8:9). Nu este același lucru cu „botezul cu Duhul”, de vreme ce toți credincioșii sunt botezați cu Duhul în momentul convertirii, atunci când devenim parte din trupul lui Hristos. Nu este același lucru cu a fi „pecetluiți cu Duhul” de vreme ce și acesta este un act împlinit (1:13). Credincioșilor nu li se poruncește niciunde să fie locuiți, botezați sau sigilați cu Duhul Sfânt. Singura poruncă este să fie „plini de Duhul”.
A fi plini de Duhul înseamnă să manifestăm ceea ce suntem cu adevărat. Noi suntem pecetluiți cu Duhul atunci când ne încredem în Hristos și dovedim această sigilare lăsându-l pe El să ne „umple”, așa încât să fie evident cine ne călăuzește viețile. Ucenicii au fost „umpluți” cu Duhul la Rusalii, astfel încât acest lucru a fost foarte evident.
Atunci când El ne umple trăim în plinătatea prezenței și a puterii Sale. El ne capacitează să trăim potrivit omului nou, să fim centrați asupra lui Dumnezeu, să fim lumină (8-14), să trăim cu înțelepciune și să veghem (15-16), să înțelegem care este voia Domnului (17), să ne închinăm lui Dumnezeu (19-20) și să trăim împreună în unitate (21).
A fi plini de Duhul înseamnă să fim controlați de El, să trăim în puterea Duhului, să fim sensibili la lucrarea sa și să ne predăm în fiecare moment Lui. Așa după cum oameni sunt plini de durere, de frică sau de mânie și acele trăiri preiau controlul vieții lor, tot așa și noi trebuie să ne aflăm sub controlul Duhului Sfânt. Atunci când El ne umple, nu ne aflăm sub controlul nostru, ci al Lui – stăpâniți de El.
A fi plini cu ceva înseamnă că nu mai rămâne loc pentru altceva. Exact asta înseamnă că ceva este plin – nu mai poți adăuga nimic; dacă acest lucru ar fi posibil, atunci nu mai putem vorbi despre plinătate. Tot astfel este și cu plinătatea Duhului – nu mai rămâne loc pentru sinele nostru, pentru lume sau pentru firea pământească.
Ceea ce ne umple ne caracterizează întreaga viață. Cineva ilustra că a fi plin de Duhul este așa cum se întâmplă cu o mănușă. O mănușă dacă nu are o mână în ea este lipsită de putere și nefolositoare. Tot ceea ce lucrează mănușa este de fapt lucrarea mâinii care o controlează. Mănușa nu poate face nimic fără mână și nici nu se poate lăuda cu ceea ce reușește să realizeze. Tot așa, un creștin care nu este plin de Duhul poate face la fel de mult pe cât poate o mănușă fără mână. Ceea ce se face fără Duhul nu are valoare.2
În continuare menționăm douăsprezece aspecte sau dovezi ale plinătății cu Duhul Sfânt:
1. Îți mărturisești păcatele.
2. Îți reînnoiești mintea prin puterea transformatoare a Duhului.
3. Te lepezi te sinele tău și îți răstignești firea (Gal. 5:16, 24).
4. Îți aduci trupul ca o jertfă vie (Rom. 12:1).
5. Ești centrat asupra lui Dumnezeu, nu a sinelui.
6. Ești lumină, nu întuneric.
7. Ești veghetor cu privire la viața ta, nu nesăbuit.
8. Trăiești potrivit omului nou, nu a celui vechi.
9. Trăiești conștient de prezența lui Dumnezeu și lași ca viața Lui să te stăpânească.
10. Te umplu de Cuvântul lui Dumnezeu așa încât gândurile Sale sunt gândurile tale, standardele Lui devin și standardele tale și sfințenia Lui devine sfințenia ta.
11. Umbli prin Duhul (Gal. 5:25); trăiești viața sub controlul Său, fiecare gând și fiecare decizie.
12. Dai dovdă de roada Duhului pe care El o produce în tine – dragostea, bucuria, pacea etc. (Gal. 5:22-23).
Trăirea în plinătatea Duhului se realizează cel mai bine în cadrul adunării, când suntem împreună și viețuim în unitate.
Așadar, aceasta înseamnă să ai o viață plină de Duhul Sfânt. În următoarele ediții ale Jurnalului Pastoral vom continua să privim la necesitatea unei vieți pline de Duhul, realitatea unei vieți pline de Duhul și la lucrarea (activitatea) unei vieți pline de Duhul.
“Mana de dimineață”
De: Dr. Stephen F. Olford
Dacă am sta de vorbă amândoi, probabil că mi-ai spune că întâlnirea zilnică cu Dumnezeu prin rugăciune și Cuvânt este o practică extrem de importantă și de lăudat pentru fiecare creștin.
Și, desigur, ai avea dreptate. Numai că această părtășie zilnică, acest „timp devoțional” este mai mult decât o practică lăudabilă; este o practică absolut vitală pentru o viață plină de spiritualitate, eficiență și iubire. Este, dacă vreți, barometrul vieții creștine. Să argumentez poziția aceasta; Domnul Isus a spus: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. 4:4).
Citește acest verset fără să mai privești la comparația negativă și vei vedea prin ce trebuie să trăiască omul. „Omul va trăi cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” Traducerea literală este: „Omul va trăi cu orice cuvânt vorbit care vine de la Dumnezeu.”
Acest lucru nu se referă la memorarea Bibliei, nici la existența ei pe raftul de cărți sau pe birou. Se referă la Cuvântul lui Dumnezeu care-i vorbește sufletului tău în locul liniștit al rugăciunii și meditației. Așa trăiește omul. Poți să ai dreptate din punct de vedere doctrinar și totuși să fii mort spiritual. Cea ce menține viața este Cuvântul viu al lui Dumnezeu care vorbește sufletului tău în fiecare zi.
Timpul de părtășie este vital pentru sănătate spiritual, fie că ești un nou convertit, sau un creștin matur (vezi 1 Petru 2:2 și Evrei 5:14).
Timpul de părtășie este vital pentru curăția spirituală. La început ești curățit prin sângele prețios al Domnului, și apoi trebuie să vii mereu la cruce pentru restaurare. Dar curăția de zi cu zi se face prin Cuvânt (vezi Ps. 119:9; Ioan 15:3; 17:17).
Timpul de părtășie este important și pentru sfătuire spirituală. Nu poți cunoaște niciodată adevăratele principia care duc la o viață creștină de sfințenie și dreptate fără a lăsa Cuvântul lui Dumnezeu să „locuiască în tine pe deplin” (vezi Col. 3:16 și Ps. 73:24).
Timpul de părtășie este vital și pentru a te echipa în vederea luptelor spirituale. Exemplul suprem este Domnul Isus Hristos atunci când l-a confruntat pe cel rău în pustie. Sunt sigur că în cele patruzeci de zile și de nopți, Domnul și-a hrănit sufletul cu cartea Deuteronomului și a putut să lupte cu cel rău pe baza experienței sale personale cu Cuvântul scris.
Pavel îi îndeamnă mai târziu pe credincioșii din Efes să „ia sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Ef. 6:17).
Oricât de importante ar fi aceste lucruri cea mai mare motivație pentru a avea un timp devoțional în fiecare zi nu ține de nevoile tale, oricât de mari ar fi ele, ci de faptul că Dumnezeu vrea să se întâlnească cu tine. Prin urmare, nu este doar o datorie, este vorba despre un privilegiu, o onoare. Dumnezeu, are un loc de întâlnire cu tine, în Hristos și inima lui se întristează când nu reușești să ajungi la întâlnire. El tânjește, așa cum a făcut cu femeia din Samaria, să bea din dragostea ta proaspătă, din devoțiune și închinare (vezi Ioan 4:23-24).
Țin să te avertizez că stabilirea unui timp de părtășie nu este niciodată ușor de realizat. Trebuie să recunosc faptul că pentru mine, ca slujitor, este mai greu acum să am un timp devoțional, decât a fost atunci când m-am convertit. Motivul este că ceea ce contează cu adevărat costă.
Vei vedea că cele mai aprinse atacuri ale vrăjmașului vor avea ca țintă tocmai privarea ta de timpul zilnic de părtășie cu Domnul. Trebuie să te păzești și să lupți dacă dorești să ai acest timp.
Indiferent de zona ta de slujire – pastor, învățător biblic, misionar sau creștin la birou sau acasă – trebuie să știi că sunt șanse mici să ai o viață biruitoare dacă nu îți vei menține acest timp de părtășie cu Domnul.
Acum doresc să menționez câtva cerințe specifice și practice despre care cred că sunt necesare pentru un timp devoțional.
În primul rând, ai nevoie de un loc și de un timp bine stabilit – aproape că nu este nevoie să mai spunem acest lucru. Să nu spui niciodată că nu poți avea un timp de părtășie fiindcă nu ai fixat dinainte un astfel de obiectiv. Privește din nou la exemplul Domnului Isus (vezi Marcu 1:35).
Apoi este bine să ai o Biblie suficient de mare ca să poți citi ușor. Nu încerca să te trezești dimineața, să stai pe o parte în pat și să citești dintr-o Biblie cu text mic. Nu sta în pat deloc! Ridică-te, spală-te pe față, sau fă un duș, astfel încât să fii treaz.
Îmi place întâmplarea cu un student la Cambridge care dorea să fie o torță aprinsă pentru Dumnezeu, dar nu se putea trezi dimineața. Prin urmare, acesta a fixat un ceas deșteptător în așa fel încât atunci când suna, elibera un burete plin de apă agățat de tavan care îi cădea în cele din urmă pe față!
Un alt aspect esențial este să ai o listă sau un ciclu de rugăciune, ceva care să-ți amintească să pui accent pe o altă cerință în fiecare zi. Eu și soția mea folosim una care funcționează în felul acesta:
Luni (Monday): „M” este pentru misionari.
Marți (Tuesday): „T” este pentru mulțumire – îi aducem Domnului mulțumire pentru răspunsurile minunate la rugăciuni.
Miercuri (Wednesday): „W” este pentru lucrători.
Joi (Thursday): „T” este pentru îndatoriri – slujba noastră la biserică, lucrarea pe care Domnul ne-a dat-o.
Vineri (Friday): „F” este pentru familiile noastre.
Sâmbătă (Saturday): „S” este pentru sfinți – în special creștinii tineri, ca Hristos să ia chip în ei.
Duminică (Sunday): „S” este pentru păcătoși și, în special, slujbele de evanghelizare față de care suntem răspunzători.
Apoi ar fi bine să ai ceea ce eu numesc un caiete de notițe pentru timpul devoțional. Cred că ar trebui să scriem gândurile pe care le avem în fiecare timp de părtășie, chiar și numai într-o formă foarte restrânsă. Dumnezeu îți oferă acolo ceva ce nu vei găsi niciodată într-un comentariu sau în altă parte – și acele gânduri merită să fie păstrate. (Vom continua data viitoare).
Pentru versiunile audio ale acestor predici, dă click pe aceste linkuri: Link 1 - Ioan. 13:1-3, Pt. 1; Link 2 - Ioan. 13:1-3, Pt. 2; Link 3 - Ioan. 13:1-3, Pt. 3; ; Link 4 - Ioan. 13:4-5 Pt. 4,; Link 5 - Ioan. 13:6-11, Pt. 5
Titlu: Adevărata Slujire
Punctul #1: Trebuie să înțelegem bazele adevăratei slujiri
1. Baza adevăratei slujiri este încrederea care vine din cunoaștere (1-3)
a) Cunoașterea locului unde mergem și cum ajungem acolo (1 a-b)
b) Cunoașterea a ceea ce suntem noi (3a)
c) Cunoașterea locului de unde venim și de ce suntem aici (3b)
2. Baza adevăratei slujiri este motivația care vine din dragoste
a) Motivația care vine din dragoste se arată în obiectul acelei iubiri (1c)
b) Motivația care vine din dragoste se arată în dimensiunea acelei iubiri (1d-2)
Punctul #2: Trebuie să demonstrăm caracterul adevăratei slujiri (4-11)
1. Prin modul în care ne prezentăm în fața altora (4b-c)
2. Prin lucrurile pe care le facem pentru alții (5)
3. Prin modul în care ne relaționăm la alții (6-11)
a) …fiind curtenitori cu cei care sunt împotriva noastră (6-8)
b) …fiind răbdători cu cei care nu ne înțeleg (9-11)
1 Olford, Stephen F. with David L. Olford, Anointed Expository Preaching (Predicarea expozitivă cu ungere) Nashville: Broadman & Holman, 1998), 82.
2 MacArthur, John, Ephesians (Efeseni) (Chicago: Moody Bible Institute, 1986), 250.
Ediţia de Vară 2014
Produs de ...
Dr. Roger Pascoe, Preşedinte,
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario, Canada
www.tibp.ca
“Întărind Biserica în Predicare Biblică şi Conducere”
“Alegerea textelor şi a subiectelor”
De: Dr. Roger Pascoe
The Institute for Biblical Preaching,
Cambridge, Ontario, Canada
În ultima ediţie a Jurnalului Electronic al Pastorilor am privit la câteva principii biblice şi practici utile pentru alegerea textelor şi a subiectelor de predică. În această ediţie doresc să continui această discuţie prezentând
a) Acopăr întreaga anvergură a învățăturii biblice? – Vechiul și Noul Testament, narațiunile istorice, literatura de înțelepciune, Evangheliile, epistolele etc.?
b) Acopăr întreaga arie de doctrine biblice? – Dumnezeu, omul, păcatul, salvarea, cerul și iadul etc.?
c) Mă ocup de întreaga arie de aplicații biblice? – pentru tineri și bătrâni, părinți și copii, bărbați și femei, biserică și comunitate?
a) Pe ce s-a pus accent în predicarea din ultima vreme, în biserică?
b) Ce evenimente spirituale și situații au avut loc în biserică în ultima vreme?
c) Care este starea spirituală a oamenilor, chiar acum?
d) De ce adevăr este nevoie astfel încât oamenii să fie întăriți?
e) Există vreun anumit adevăr specific pe care biserica trebuie neapărat să-l audă?
Predicarea unei serii de mesaje din cărțile biblice urmează textul așa cum a fost scris de autorul biblic, sub inspirație divină. Este adevărat că nu studiezi o altă carte așa cum procedează unii predicatori atunci când își aleg textele de predică – săptămâna aceasta un paragraf dintr-o carte, săptămâna viitoare un paragraf din altă parte, sau citirea concluziei înaintea narațiunii.
Dacă predici în mod consecvent dintr-o carte, audiența va înțelege mesajele în contextul lor.
Seriile de mesaje pe cărți îți oferă ocazia să predici și tematic pe măsură ce abordezi o anumită secțiune din Biblie. De exemplu poți alege subiecte din cadrul predicilor tale de care nu te poți ocupa într-un singur mesaj, iar apoi să le dezvolți în predici individuale.
Seriile de mesaje pe cărți biblice ajută la o mai mare alfabetizare biblică în cadrul comunității în care slujești. Ai posibilitatea să prezinți oamenilor aspectele introductive și elementele hermeneutice ale cărții. Vei ajunge să-i înveți teologia biblică a cărții. Oamenii vor avea ocazia să vadă unde se încadrează cartea respectivă în narațiunea răscumpărării.
Seriile de mesaje pun la dispoziția adunării un context solid pentru înțelegerea mesajelor care fac parte din seria respectivă. Ei pot studia textul pe măsură ce predici și astfel să obțină o mai mare înțelegere asupra acestuia. Știu de unde urmează să predici săptămâna viitoare, lucru care le oferă o anumită coerență a mesajelor. Înțeleg cum se potrivesc mesajele unul cu altul și au ocazia să înțeleagă adevărurile teologice esențiale regăsite într-o anumită carte biblică.
Seriile de mesaje maximizează folosirea timpului alocat pentru studiu. Contextul și diversele elemente introductive ale cărții trebuie să fie studiate și explicate audienței o singură dată.
Seriile de mesaje pot fi abordate în mod diferit. Poți începe cu Geneza și apoi să avansezi în Scriptură sau poți echilibra predicarea din Vechiul cu cea din Noul Testament. Altă variantă este alternezi între Evanghelii și Epistole, Lege și Istorie, Psalmi și literatura de înțelepciune, între Profeție și literatura apocaliptică. Poți prezenta seriile de mesaje în moduri diferite:
Chiar dacă predici o serie de mesaje dintr-o carte biblică, nu înseamnă că doar asta vei predica. Adaugă varietate predicării prin prezentarea mai multor serii de mesaje la un moment dat, sau prin amestecul de mesaje de sine stătătoare cu seriile de mesaje. De exemplu, ai putea avea o serie de mesaje pentru serviciile dedicate celebrării Cinei Domnului, o altă serie în cadrul serviciilor de duminică dimineața, și o altă serie în cadrul întâlnirilor de duminică seara.
Alte posibilități de asigurare a varietății: studii biografice, studii tematice, aspecte sociale, studii despre ucenicie și creștere spirituală, servicii de evanghelizare.
Flexibilitatea și varietatea au avantaje clare: păstrează interesul oamenilor și înlătură plictiseala, asigură un echilibru în lucrare, asigură prospețime predicatorului și îl ține pe acesta deschis față de Duhul Sfânt.
Predicarea trebuie să fie exercitată în cadrul tuturor nevoilor lucrării din biserică. S-ar putea să fie nevoie de ajutorul altor predicatori în zone în care nu ai daruri spirituale (de exemplu, evanghelizarea). În modul acesta biserica se va bucura de beneficiile aduse printr-o varietate de daruri de predicare.
Datorită faptului că timpul este foarte prețios pentru un pastor este bine să cauți un echilibru între predicarea mesajelor noi și a vestirea mesajelor pregătite în mod parțial cu o altă ocazie, dar care nu au fost predicare niciodată, sau a mesajelor pe care le-ai mai predicat și înainte. În felul acesta vei echilibra timpul alocat pentru pregătirea unor noi mesaje (cel mai îndelungat) cu timpul mult mai scurt necesar pregătirii unor mesaje mai vechi.
În săptămânile în care ești foarte aglomerat cu evenimente neplanificate (de ex. înmormântările) s-ar putea să fie nevoie să ceri ajutorul altcuiva pentru predicare, sau să predici un mesaj pe care l-ai mai prezentat și înainte.
a) Cum simți că te călăuzește Dumnezeu să predici pentru această ocazie?
b)Ce text și subiect sunt necesare pentru această ocazie specifică?
c) Ce aspect din revelația lui Dumnezeu este necesar și potrivit să fie predicat în această circumstanță?
a) Dacă ai decis să predici o serie de mesaje, alegerea textului s-ar putea să fie determinată fie de următorul paragraf din cartea respectivă, fie de următoarea doctrină, dacă este vorba despre o serie de mesaje teologice sau tematice. Oricare ar fi situația, stabilește cât de lungă ar trebui să fie acea serie de predici. Este probabil înțelept să nu aloci unei serii de predici mai mult de 10-12 săptămâni, cu excepția cazului în care seria respectivă este întreruptă de mesaje susținute cu alte ocazii.
b) Dacă ai decis să predici mesaje tematice, alege textul în așa fel încât acesta să prezinte plenar fiecare temă sau doctrină avută în discuție. În felul acesta vei expune textul respectiv, apoi vei face referire și la alte texte potrivite, mai degrabă decât să sari de la un text la altul fără a avea un pasaj primar. Un text primar va pune la dispoziție un accent textual pentru studiu, mai degrabă decât un accent tematic. S-ar putea ca audiența să uite celelalte texte la care ai făcut referire, dar este foarte posibil să-și amintească textul primar din care ai predicat.
a) Granița unității literare a textului (un paragraf sau capitol, sau chiar câteva capitole, dacă este vorba despre o narațiune lungă). Când alegi textul, asigură-te că alegi o unitate literară. Trebuie să cunoști care sunt diviziunile textului în cadrul acelui tip de literatură. Asigură-te că te ocupi de o unitate textuală completă. Pune-ți următoarele întrebări:
b) Granița genului literar. Genul literar determină modul în care vei interpreta și vei aplica un anumit pasaj.
c) Granița sensului originar intenționat de autor. Nu alege în mod arbitrar un text, făcându-l să spună ceea ce nu intenționează să spună – acesta este un abuz. Fii cinstit și credincios față de sensul inițial pe care autorul textului a încercat să-l transmită. S-ar putea ca predica să se focalizeze asupra unei secțiuni dintr-o unitate literară, sau să combine câteva unități, însă orice ai alege trebuie să știi cum se încadrează în unitatea literară mare, și ce mesaj a încercat să transmită autorul în cadrul acestei unități.
Alegerea textului este punctul de început în ceea ce privește pregătirea unei predici. După ce ai ales textul poți să decizi cât de mult din el vei citi în cadrul serviciului divin, când va fi citit, cine îl va citi. Roagă-te. Veghează. Cunoaște bine textul. Cunoaște-i pe oameni. Cunoaște ocazia în care predici. Fii sensibil față de Duhul Sfânt.
“Supunerea ta față de Duhul Sfânt,” Pt. 2
În ediția de primăvară 2014 a Jurnalului Electronic al Pastorilor am început un studiu pe Efeseni 5:18-6:20, cu subiectul „Supunerea ta față de Duhul Sfânt”. În acea ediție am privit la „Semnificația unei vieți pline de Duhul Sfânt” (Ef. 5:18), iar în această ediție vom continua studiul și vom avea în vedere…
Poate că întrebi de ce este umplerea cu Duhul o necesitate? În primul rând, umplerea este o necesitate deoarece o poruncește Cuvântul lui Dumnezeu. Observați că este vorba despre un imperativ: Fiți plini! (Ef. 5:18). C.H. Spurgeon a spus că „aceasta nu este o promisiune pe care să o așteptăm, ci o poruncă pe care să o ascultăm.” De vreme ce aceasta este o poruncă de la Domnul, neîmplinirea ei înseamnă păcat. În al doilea rând, este o necesitate deoarece o pretinde lucrarea lui Dumnezeu. Când Petru predica în Fapte 4:8, el a fost plin de Duhul Sfânt. Tot astfel, Ștefan (Fapte 7:55) și Pavel (Fapte 13:9). Predicarea eficientă este produsul mesagerului plin de Duhul și a Cuvântului inspirat de Duhul, lucrând împreună spre a produce o viață transformată de Duhul. Dacă vrem să fim eficienți în lucrarea lui Dumnezeu, trebuie să fim plini de Duhul Sfânt.
Cum este posibil ca umplerea cu Duhul să fie o realitate în viața mea? Poate să fie o realitate prin acceptarea inițială a controlului exercitat de Duhul Sfânt. Observați că se folosește diateza pasivă: fiți plini – lăsați ca Duhul Sfânt să vă umple, să vă controleze; acceptați conducerea Duhului Sfânt, nu să avem noi mai mult din El, ci El să aibă mai mult din noi.
Întâlnim un prezent continuu: Continuați să fiți plini… Aceasta nu este o experiență o dată in viață, așa cum este locuirea și botezul cu Duhul, care au loc o singură dată la convertire. Umplerea cu Duhul trebuie să fie o realitate continuă în viața noastră. Este posibil să fie o realitate continuă în viața mea prin dependența continuă față de controlul Duhului Sfânt. Dependența continuă față de Duhul înseamnă să nu-l întrisătm pe Duhul Sfânt (Ef. 4:30). Realitatea umplerii cu Duhul se poate realiza prin ștergerea din viața noastră a oricărui lucru care îl întristează pe Duhul lui Dumnezeu. Deci, nu trebui să îngăduim existența păcatului în viața noastră – este nevoie să-l răstignim (Gal. 5:24). Omoară „eul” din viața ta – pune-l pe cruce, dându-l astfel la o parte (Col. 2:14). Fii sensibil față de păcat tot așa cum ochiul este sensibil față de mizerie. Nu putem umbla în Duhul, dacă nu conștientizăm imediat când îl întristăm pe Duhul. Trebuie să ne mărturisim păcatele imediat – numește-l și răstignește-l (1 Ioan 1:9).
Dependența continuă de controlul Duhului înseamnă să nu stingem Duhul (1 Tes. 5:19). Putem fi plini de Duhul atunci când nu permitem ca ceva din viața noastră să stingă Duhul. Nu stinge focul Duhului luând pentru tine din gloria lui Dumnezeu, sau înlăturând lucrarea Duhului și înlocuind-o cu lucrarea propriei tale firi.
În sfârșit, dependența continuă de controlul Duhului înseamnă să fim plini de Duhul (Ef. 5:18). Adică, să-i permitem Duhului Sfânt să-și facă lucrarea în noi – să te învețe, să te ilumineze, să te mângâie, să te călăuzească, să te convingă de păcat. Rezultatul acestor lucrări va fi manifestarea în viața noastră a „roadei Duhului” (Gal. 5:22).
“Mana de dimineaţă”
De: Stephen F. Olford
Continuăm să prezentăm gândurile Dr. Stephen Olford referitoare la necesitatea practicării și menținerii unei vieți devoționale vibrante, așa cum sunt ele prezentate în broșura „Mana de dimineață”. Data trecută am publicat prima parte din această broșură, unde de vorbește despre motivația și cerințele necesare pentru practicarea unui timp de părtășie cu Dumnezeu. Acum, abordăm a doua parte.
„Asigură-te că vii la timpul devoțional cu un duh de așteptare. Cred că o astfel de atitudine de așteptare are la bază cel puțin trei factori.
În primul rând există factorul fizic. Nu poți merge la culcare la orice oră din noapte, iar apoi să te aștepți să fii treaz și proaspăt de dimineață. Ca să poți merge la culcare la o oră corespunzătoare este nevoie de disciplină; există probabil moduri plăcute de a-ți petrece timpul și de a socializa, dar ele nu sunt la fel de prețioase și de importante precum timpul de părtășie cu Dumnezeu.
Apoi, atitudinea de așteptare este determinată și de un factor moral. „Dacă aș fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul.” (Ps. 66:18). Când există ceva în viața ta, împotriva voii lui Dumnezeu, nu te aștepta să ai părtășie cu El. dacă ai ceva împotriva acestei persoane, sau aceleia, lasă-ți darul la altar și du-te de împacă-te cu el.
De asemenea, mai există și un factor spiritual implicat în această chestiune a așteptării. Acest factor este descris în Ioan 7:17: „Dacă vrea cineva să facă…va ajunge să cunoască dacă învățătura…” – adică, va cunoaște învățătura. Revelația și ascultarea sunt ca două linii paralele. Pe măsură ce ascuți, tot așa se revelează și Dumnezeu. Când încetezi să asculți și El încetează să se reveleze.
Experiența mea este aceasta: când am încercat să mă rog și să citesc Cuvântul și am descoperit că este imposibil „să fac față”, ca să spunem așa, Biblia fiind ca o carte moartă pentru mine, m-am examinat și mi-am dat seama că exista un aspect în care nu am fost ascultător față de Domnul. Așadar, înainte de a continua cu timpul meu devoțional, a trebuit să-mi pun lucrurile în rânduială cu Domnul.
Am privit la motivația care stă la baza timpului de părtășie cu Dumnezeu, apoi la cerințele care sunt necesare. Permiteți-mi acum să împărtășesc cu dumneavoastră câteva reguli simple care pe mine mă ajută în întâlnirea zilnică cu Domnul.
Prima regulă este să aștepți. Samuel Chadwick spunea că „graba este moartea rugăciunii.” Poți să primești mai mult de la Domnul în cinci minute petrecută fără grabă, decât în treizeci și cinci de minute petrecute cu ochii pe ceas.
Fii liniștit în prezența Sa. Așteaptă până când gloria prezenței Sale pare să vină peste tine. Caută să fii focalizat. Caută curățirea și iluminarea de la Duhul. Mai presus de toate, caută să intri în mod conștient în prezența lui Dumnezeu.
De la așteptare, treci la citire. Citește din Cuvântul lui Dumnezeu. Cred și eu ca George Muller că nu poți să te rogi niciodată corect, înainte ca Domnul să-ți fi vorbit din Cuvântul Său. Când mă refer la citire, am în vedere, desigur, pasajul biblic rezervat pentru ziua respectivă. Dumnezeu să te ferească de metoda „deschiderii Bibliei la întâmplare.” O asemenea practică este o jignire adusă la adresa caracterului sacru al Cuvântului lui Dumnezeu.
Citește pasajul biblic cel puțin de trei ori. Citește-l cu atenție pentru a descoperi mesajul general. Apoi, caută să identifici aspecte speciale din acel text. În sfârșit, caută să-l studiezi găsind mesajul textului la nivel personal.
Treci, apoi, de la citire la reflectare sau meditație. Privește pasajul în prezența lui Dumnezeu.
Spune: „Domne, acum când privesc în acest pasaj în dimineața aceasta, este vreo poruncă pe care trebuie să o ascult? Este vreo promisiune pe care trebuie să mă bazez? Este vreun gând nou pe care trebuie să-l urmez? Este vreun păcat de care trebuie să mă feresc? Găsesc vreo idee nouă despre Dumnezeu, despre Domnul Isus, despre Duhul Sfânt, sau chiar despre cel rău?” Caută să înțelegi ce îți vorbește Dumnezeu din pasajul pe care l-ai citit.
De la meditație continuă cu ceea ce eu numesc înregistrare. Ia acel caiet pe care-l păstrezi doar pentru timpul devoțional și notează ce ți-a vorbit Dumnezeu. Formulează întotdeauna ideile la nivel personal și cu o atitudine de închinare. Așează în scris lucrurile în așa fel încât să fie vorba despre un mesaj adresat sufletului tău.
Acum roagă-te. Rugăciunea din cadrul timpului personal de părtășie cu Dumnezeu are trei aspecte. Întâi de toate este vorba despre ajustare. Ia mesajul pe care Domnul ți l-a dat – mesajul notat pe scurt în caietul tău – și roagă-te, direcționând acel mesaj înapoi spre Dumnezeu. Acesta este unul din secretele care fac ca rugăciunile tale să fie vii și proaspete. Roagă-te până când voia lui Dumnezeu devine voia ta, cu referire la mesajul specific prin care Domnul ți-a vorbit.
Apoi, adoră-l pe El. Varsă-ți sufletul înaintea Lui. Mulțumește-I. Gândește-te la maiestatea, la gloria și îndurarea care sunt revelate în lumina prezenței Sale. Vorbește ca un copil cu tatăl său, ca un rob cu stăpânul său. Și ascultă – așa cum cineva o ascultă pe persoana iubită.
Abia după toate acestea ajungi la cereri. Vino înaintea Domnului cu cereri nu doar pentru tine, ci și pentru alții. Mijlocește pentru alții.
După rugăciune, mai sunt încă doi pași importanți în contextul timpului devoțional. Unul este cel al împărtășirii. Împărtășește mesajul lui Dumnezeu cu o anumită persoană – în ziua respectivă.
Împărtășim lucrurile pe care le iubim și păstrăm ceea ce împărtășim. Mana pe care poporul lui Dumnezeu o aduna în fiecare zi trebuia să fie împărțită și consumată. Ceea ce era pus deoparte făcea viermi și se împuțea. Întotdeauna poți să-ți dai seama de persoanele care-și fac rezerve din ceea ce primesc în timpul devoțional.
Cel mai important pas este să asculți. Ridică-te de pe genunchi și spune: „Doamne Isuse, acum când încep o nouă zi, te rog ca prin puterea Duhului să-mi dai harul de a pune în practică ceea ce mi-ai vorbit în această dimineață.” Apoi, continuă să-ți trăiești ziua ascultând de Domnul.
Cele mai bune lucruri pe care Domnul le are pentru tine sunt strâns legate de această întâlnire zilnică cu El. Barometrul vieții tale creștine poate fi observat privind la modul în care tratezi timpul zilnic de părtășie cu Domnul.
Nu poți să îmi spui că te-ai predat lui Dumnezeu, că Isus Hristos este Domnul vieții tale sau că ai parte de plinătatea Duhului Sfânt, decât dacă ai parte de mana de dimineață.
Pentru versiunile audio ale acestor predici, dă click pe aceste linkuri: Link 1 - Ioan. 13:12-13, Pt. 6; Link 2 - Ioan. 13:14-17, Pt. 7
Titlu: Adevărata Slujire (continuare – vezi Ediția de Primăvară 2014 pentru punctele 1 și 2)
Punctul #3: Trebuie să imităm natura adevăratei slujiri (12-17)
1. Amintindu-ne că Domnul este Stăpânul nostru (12-13, 16)
2. Făcând unii pentru alții ceea ce Isus a făcut pentru noi (14-15)
3. Practicând ceea ce predicăm (17)
1 Adaptare după Sinclair B. Ferguson, “Exegesis,” in Preacher and Preaching: Reviving the Art in the Twentieth century, Samuel T. Logan, Jr., ed., (Phillipsburg, N.J.: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1986), 197, citat în Anointed, 91-92.
Ediţia de toamnă, 2014
Produs de...
Dr. Roger Pascoe, Președinte,
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario, Canada
www.tibp.ca
“Întărind Biserica în Predicare Biblică şi Conducere”
De: Dr. Roger Pascoe
The Institute for Biblical Preaching,
Cambridge, Ontario, Canada
Există două fundamente esențiale necesare oricărui predicator sau slujitor al Evangheliei, în contextul stabilității lucrării și a credibilității mesajului. În această ediție a Jurnalului Pastoral vom privi la primul fundament esențial al predicării:
Probabil că lucrarea ta nu va avea stabilitate şi trăinicie dacă nu ai aceste patru motivaţii în slujire:
Chemarea lui Pavel la mântuire a fost „o pildă celor ce ar crede în El (Isus Hristos), în urmă, ca să capete viața veșnică.” (1 Tim. 1:16). În Galateni 1:15-16 apstolul amplifică narațiunea convertirii sale și include chemarea sa la predicare. În exemplul convertirii și mărturiei lui Pavel identificăm două elemente importante: întâi de toate, harul lui Dumnezeu (Gal. 1:15) și apoi, chemarea lui Dumnezeu (Gal. 1:15). Dumnezeu l-a chemat pe Pavel la predicare încă de când acesta era în pântecele mamei sale – chemarea pe care i-a făcut-o Domnul a fost una veșnică (chiar încă înainte de a se naște), aceasta devenind eficientă în contextul convertirii sale. Împrejurările chemării lui Pavel la convertire pot fi diferite de cele ale noastre, însă esență chemării la predicare nu este diferită.
Biblia prezintă moduri speciale în care Dumnezeu i-a chemat pe oameni la slujire. El i-a chemat pe patriarhi (Avraam, Iacov), pe judecători (Iosua, Ghedeon), pe profeți (Moise, Samuel, Ieremia) și pe apostoli (Pavel). În vreme ce împrejurările și modalitățile chemării lor nu sunt normative vizavi de modul în care Domnul îi cheamă pe oameni astăzi (și cei amintiți mai sus au fost chemați în mod diferite, deci nici în cazul lor nu vorbim despre metode normative), totuși aceste exemple de chemare la slujire ne învață în mod clar că Dumnezeu îi cheamă pe slujitorii Săi în mod direct, individual și specific. După cum Dumnezeu i-a ales pe cei despre care se scrie în Biblie, tot așa alege și astăzi oameni pentru lucrare.
Toți creștinii sunt chemați. Toți suntem chemați la mântuire, prin credința în Hristos ca Domn și Salvator al nostru (Ef. 1:18; 4:1; 2 Tim. 1:9; Evr. 3:1; 2 Pet. 1:10) și suntem chemați la slujire, prin fapte bune (Ef. 2:10) și folosirea darurilor noastre (1 Cor. 12:1-14).
Una din sferele de slujire unde Dumnezeu îi cheamă pe unii este cea a predicării. Chemarea la predicare nu vine din partea bisericii și nici nu este controlată de aceasta (deși se așteaptă ca prezbiterii bisericii să confirme chemarea, potrivit cu 1 Tim 4:14; 2 Tim. 1:6). După cum afirmă Dr. Olford: „În ultimă instanță, chemarea la predicare este făcută prin inițiativa suverană a lui Dumnezeu în viața și experiența celui ce este rânduit să îndeplinească acest rol.” 1
Să privim la șapte aspecte ale chemării lui Dumnezeu la predicare:
Cei mântuiți sunt persoane care îl chemă pe Domnul ca Salvator al lor, încrezându-se în Hristos și în lucrarea Sa ispășitoare de la cruce (Rom. 10:9-10). Dar întrebarea este, cum pot oamenii să îl cheme dacă nu cred în El? desigur, înainte de a-L chema trebuie mai întâi să creadă în El și pentru a crede în El este necesar ca mai înainte să audă despre El. Deci, cum pot ei auzi despre El? Aud prin lucrarea de predicare. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu îi chemă în slujire pe predicatori.
Așadar, logica acestui argument progresiv privitor la chemarea lui Dumnezeu la predicare este aceasta:
1) Dumnezeu îi chemă pe predicatori să vestească Evanghelia, astfel încât cei care nu au auzit niciodată de Hristos să o poată face.
2) Cei care aud Evanghelia pot crede.
3) Cei care au auzit și cred în El în cheamă pe Dumnezeu pentru salvarea lor, prin credința în Isus Hristos.
Ultimul pas în acest argument logic este următorul: „Cum pot să vestească dacă nu sunt trimiși?” (10:15). Aceasta este o confirmare biblică a faptului că Dumnezeu cheamă predicatori – Dumnezeu îi trimite pe cei pe care i-a chemat. Dumnezeu este cel care cheamă, echipează și îi trimite pe oameni să predice Evanghelia. Aceste adevăruri ne învață că:
1) Dumnezeu cheamă oameni la predicare așa încât alții să poată să ajungă la credință în încredere în Hristos.
2) Fără chemarea lui Dumnezeu nu putem avea succes în predicare.
3) Prin urmare, cei care nu sunt chemați să predice Evanghelia nu ar trebui să fie propovăduitori. Simplul fapt că cineva pretinde că este predicator nu înseamnă neapărat și că Dumnezeu l-a chemat la această lucrare.
Aceasta este o chemare „eternă” făcută de Dumnezeu prin harul său. „Dumnezeu… m-a chemat din pântecele maicii mele.” (Gal. 1:15), spune Pavel. A fost o chemare făcută de dinainte, rânduită (cf. Ier. 1:4-5).
Chemarea făcută de Dumnezeu, prin harul Său, este „eficientă” (Gal. 1:15; cf. Fapte 9:4; 22:7; 26;14). Ceea ce Dumnezeu rânduiește să fie făcut, se și întâmplă. El își face chemarea eficientă. Putem concluziona, deci, că ceea ce Dumnezeu a făcut în Pavel, a făcut și în alții de-a lungul istoriei și încă mai continuă.
Chemarea la predicare este inițiată printr-un simțământ lăuntric, o pasiune arzătoare de a predicare. Cunoașterea acestei chemări este legată de lucrarea lăuntrică făcută de Hristos prin care suntem motivați să predicăm. Dumnezeu i-a dăruit lui Pavel mărturia lăuntrică a chemării Sale la predicare, descoperirea lăuntrică a Fiului Său – „Dumnezeu… l-a descoperit pe Fiul Său în mine, ca să-l pot vesti.” (Gal. 1:16).
Vreau să indic cinci teste ca „dovadă” a chemării lui Dumnezeu la predicare.
Test #1: Convingerea spirituală privitoare la chemare – dorința și râvna lăuntrică.
Dumnezeu care este în noi prin Hristos ne îndeamnă să predicăm (Rom. 10:15; 1 Cor. 1:17; 9:16-17). Convingerea că ești chemat să predici poate să crească de-a lungul timpului, pe măsură ce Dumnezeu lucrează în inima ta și rânduiește, în mod providențial, împrejurări care te determină să răspunzi la chemarea de a predica. Acesta poate să fie motivul pentru care unii oameni nu încep să predice decât mai târziu în viață.
Același Duh Sânt care-mi dă siguranța salvării îmi oferă și siguranța chemării la predicare (Rom. 8:14; Gal. 1:15-16; 2 Tim. 1:8-11). Dacă este de la Dumnezeu, cu cât te rogi mai mult, cu atât va crește această chemare; altminteri dorința se va stinge.
Test #2: Darul practic al chemării - darul se manifestă.
Prin predicarea ta devine clar faptul că Dumnezeu ți-a oferit darul predicării (Ef. 3:18; 2 Tim. 1:6). “Darul Duhului este dat fiecăruia spre folosul altuia.” (1 Cor. 12:7).
Test #3: Rezultatele vizibile ale chemării.
Dumnezeu folosește darul tău pentru zidirea, încurajarea și îndemnarea sfinților și pentru salvarea celor necredincioși (1 Cor. 9:2; 2 Cor. 3:3). Rodul predicării tale este „sigiliul” chemării din partea Domnului.
Test #4: Confirmarea publică a chemării.
Chemarea ta va fi confirmată de alții (liderii bisericii). 1 Tim. 4:14 și 2 Tim. 1:6-7 indică faptul că atunci când există o chemare divină, are loc și o confirmare umană (cf. Fapte 13:1-4)
Test #5: Calificările spirituale ale chemării.
a) Pus deoparte pentru Dumnezeu: „Un vas ales” (Fapte 9:15-16; 13:2; 22:14-15).
b) Dreapta credință: „…l-a predicat pe Hristos… că El este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 9:20).
c) Caracterul unui slujitor: „un slujitor și o mărturie…” (Fapte 26:16-18).
Claritatea chemării la predicare îi ajută pe propovăduitori să rămână focalizați și motivați în vederea împlinirii slujbei lor. Le oferă răbdare și putere pentru această lucrare. Fără un simțământ clar al chemării, nu doar că ar fi dificil pentru ei să rămână pe aceeași traiectorie, dar probabil că nu ar trebui să se angajeze deloc la o asemenea lucrare.
O chemare clară din partea lui Dumnezeu oferă siguranță, călăuzire, elan și profunzime în lucrare. Aprobarea din partea oamenilor nu este un aspect important, iar renunțarea nu este o opțiune.
Chemarea divină oferă stabilitate, curaj și încredere chiar și în situații de opoziție și adversitate. Îi încurajează inima predicatorului atunci când acestuia îi vine să renunțe la lucrare. Clovis Chappell a scris că Dumnezeu îi cheamă pe oameni să predice:
a) Pentru ca aceștia să știe cu claritate la cel fel de slujbă au fost chemați.
b) Deoarece fără chemarea divină ei nu ar avea curajul să se angreneze într-o asemenea lucrare.
c) Să ne păstreze statornici și în adevăr prin împlinirea acestei slujbe.
Trebuie să ne reamintim în mod constant de chemarea lui Dumnezeu la predicare – să ne întoarcem la „Betel”, în acel moment în care chemarea a fost atât de clară și încurajatoare încât nu ne-am îndoit deloc de ea. Trebuie să ne amintim de împrejurările și experiențele în care am știut clar că Dumnezeu ne-a chemat la lucrare. Lucrul acesta ne va ține tari și ne va ajuta să perseverăm chiar și atunci când suntem ispitiți să renunțăm. Chemarea ne țină aprinsă în inimă pasiunea și bucuria de a predica.
Dumnezeu ne cheamă și ne oferă un mesaj pe care noi trebuie să-l proclamăm de dragul Domnului și al oamenilor care au o nevoie urgentă de cuvânt din partea lui Dumnezeu. Chemarea lui Dumnezeu are trei obiective principale:
Suntem chemați să „predicăm Cuvântul” (2 Tim. 4:2), „întreg planul lui Dumnezeu” (Fapte 20:27), “învățătura sănătoasă” (2 Tim. 1:13; 4:3; 1 Tim. 4:6), “să împărțim drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15).
Dumnezeu nu ne cheamă să predicăm propriile noastre idei sau subiecte favorite, ci să predicăm Cuvântul, laptele curat al cuvântului și hrană tare pentru cei care o pot primi (Evrei 5:12-14).
Suntem chemați să „predicăm Evanghelia” (Rom. 1:15-16; 1 Cor. 9:16; 15:3-4; cf. Fapte 16:10; Rom. 15:20; Mc. 16:15; 1 Cor. 1:17; Gal. 1:11-12). Evanghelia, după cum au explicat reformatorii, este îndreptățirea numai prin harul lui Dumnezeu, prin credința exclusivă în Hristos, bazată doar pe Cuvântul lui Dumnezeu, numai pentru gloria lui Dumnezeu.
Pavel nu s-a lăsat distras de alte lucrări cum ar fi botezarea oamenilor, chiar dacă este vorba despre ceva bun, ci a știut că Hristos l-a trimis să „predice Evanghelia” (1 Cor. 1:17). Trebuie să-l predicăm pe „Hristos”. Acesta a fost obiectivul pe care l-a avut apostolul Pavel în lucrare: „Să îl predic pe Hristos printre neamuri” (Gal. 1:16); „Noi îl predicăm pe Hristos și pe El răstignit.” (1 Cor. 1:23; 2:2). Pavel a fost chemat să-l proclame pe „Hristos” (Col. 1:28-29). Pavel și-a dedicat întreaga viață acestui singur mesaj clar și simplu, în ciuda opoziției și a descurajărilor. Acesta a fost scopul vieții sale.
Fără îndoială, accentul pe care Pavel l-a pus pe acest mesaj provine din propria sa experiență de salvare și din chemarea Domnului pentru viața sa. Chemarea lui Dumnezeu nu este o experiență abstractă, lipsită de substanță. Dumnezeu îi cheamă pe oameni să predice și le încredințează mesajul pe care trebuie să-l vestească.
Predicarea este legată în mod direct de doctrine și de Evanghelia lui Dumnezeu (Fapte 20:24; Rom. 1:1). Noi nu suntem chemați să predicăm orice fel de mesaj vrem, ci doar adevărul Cuvântului. Noi suntem ambasadorii lui Hristos, și îi chemăm pe oameni la împăcarea cu Dumnezeu, prin Hristos (2 Cor. 5:19-20). Chiar și cei care au în primul rând darul de învățători sunt îndemnați să facă lucrarea unui evanghelist (2 Tim. 4:5). „Natura chemării este legată de harul veșnic și eficient al lui Dumnezeu.”2
Suntem chemați să-i învățăm pe sfinți. Noi trebuie să le predicăm nu doar celor ce sunt pierduți, ci și celor salvați, așa încât să cunoască de ce cred ceea ce cred. „Poruncește și învață aceste lucruri” (1 Tim. 4:11). „Și lucrurile pe care le-ai auzit de la mine în fața multor martori încredințează la oameni de încredere care să fie în stare să-i învețe și pe alții.” (2 Tim. 2:2; cf. In. 21:17; Fapte 2:42; 15:35; Rom. 12:7; Col. 3:16; 2 Tim. 4:2-3).
Pavel a exprimat imboldul pe care îl are de a predica în felul acesta: „Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia!” (1 Cor. 9:16).
Cunoscutul predicator metodist, Samuel Chadwick, a spus:
„Aș prefera mai degrabă să predică decât să fac orice altceva în lume. Mai degrabă aș predica decât să-mi mănânc cina, ori să merg în vacanță. Mai degrabă aș plăti ca să pot predica, decât să fiu plătit să nu predic. Lucrarea aceasta are prețul ei, agonia și lacrimile ei, și nicio chemare nu oferă asemenea bucurii și inimi frânte, însă este o chemare pe care un arhanghel ar putea să o râvnească. Este vreo bucurie mai mare ca cea de a salva un suflet? Vreo emoție ca cea avut atunci când se deschid ochii orbilor? Există vreo răsplată precum iubirea copiilor până la a doua și a treia generație? Există vreo comoară precum inimile iubitoare și mulțumitoare ale celor vindecați și mângâiați?”3
Fie ca toți predicatorii care citesc acest Jurnal Pastoral să știe și să fie siguri de chemarea lui Dumnezeu la predicare. Acest lucru te va ajuta să predici cu convingere, curaj și consecvența pe care doar Domnul le poate da, în ciuda opoziției și a criticilor. Fie ca motivația chemării conștiente la predicare, așa cum a fost schițată în acest articol, să fie reală în fiecare dintre noi.
“Studierea textului”
De: Dr. Roger Pascoe
The Institute for Biblical Preaching,
Cambridge, Ontario, Canada
Lucrul cu textul și aplicarea bunelor principii hermeneutice și omiletice presupune un demers complex și implică disciplină și hotărâre, însă este ceva absolut necesar în slujirea noastră. Trebuie să cercetăm și să studiem Scripturile dacă dorim să avem o interpretare corectă a lor.
“Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului.” (2 Tim. 2:15)
Mandatul biblic pe care îl avem referitor la comunicarea adevărului lui Dumnezeu este să „încredințăm aceste lucruri la oameni de încredere” (2 Tim. 2:2). Mijloacele biblice presupun concentrarea pe care o are un soldat (3-4), efortul susținut al unui atlet (5) și perseverența nezguduită a unui fermier (6). Apoi, metoda biblică în pregătirea pentru comunicarea adevărului este să „împărțim drept Cuvântul adevărului” (15) printr-o interpretare caracterizată de autoritate, analiză și acuratețe.
Să privim mai în detaliu aceste trei aspecte legate de metoda biblică necesară pentru studiul unui text:
„Să împartă drept (sau, să interpreteze corect) Cuvântul adevărului.”
Este necesară acuratețea din punct de vedere istoric. Aceasta înseamnă să întrebi „când, unde și de către cine” au fost rostite aceste cuvinte? Care au fost obiceiurile, cultura și atmosfera vremii în care aceste cuvinte au fost scrise sau rostite? Care este contextul istoric al textului? Ce situație istorică l-a determinat pe autor să scrie acest pasaj?
Este necesară acuratețea în ceea ce privește contextul. Aceasta înseamnă că nu trebuie să scoatem niciodată pasajul din contextul său. Trebuie să menținem o consecvență între versetele care vorbesc despre același subiect, comparând Scriptura cu Scriptura și neinterpretând vreodată un pasaj într-un mod în care să-l contrazică pe altul.
Este necesară acuratețea din punct de vedere gramatical. Încercăm să aflăm (atât de bine cât putem) ce a dorit să comunice autorul audienței sale originare. La ce s-a referit el? Ce a înțeles destinatarii cu privire la acest lucru? Acest demers implică focalizarea asupra formei (morfologiei), relației dintre cuvinte, a frazelor, a sintaxei și a diverselor arii de semnificație ale cuvintelor (semantica).
Este necesară acuratețea doctrinară (teologică). Trebuie să fim corecți din punct de vedere doctrinar, atât pe baza a ceea ce aflăm dintr-un anumit text, cât și din alte texte care tratează același subiect. Demersul acesta implică o înțelegere a teologiei sistematice (ce spune întreaga Scriptură despre o anumită doctrină) și aplicarea adevărului descoperit la textul avut în discuție.
„Să împartă drept (sau, să interpreteze în mod analitic) Cuvântul adevărului”
„Împărțirea” dreaptă a Cuvântului adevărului înseamnă să faci o brazdă dreaptă (ca un fermier), să tai drept (ca un tâmplar), să croiești o cale dreaptă. Cu alte cuvinte, să croiești un curs drept al adevărului printr-o junglă de erori.
Acest lucru înseamnă să interpretezi corect Cuvântul adevărului, așa cum a făcut Pavel – nu cum au procedat oponenții săi și învățătorii falși care se certau pe seama genealogiilor, „certuri de cuvinte fără vreun câștig, spre pieirea celor ce le ascultă” (2:14), și era angajați în „vorbării goale și lumești” (2:16).
Atunci când „vei împărți drept”, Cuvântul adevărului, vei predica doctrina sănătoasă, care va duce la o purtare bună (2:20-26).
„Să împartă drept (sau, să interpreteze cu autoritate) Cuvântul adevărului”
Aceasta înseamnă că trebuie să avem competențe în cunoașterea Scripturilor – să înțelegem Cuvântul adevărului, să avem o cunoaștere largă a Scripturilor și să credem pe deplin în Scripturi ca fiind adevărate.
De asemenea este necesar să avem încredere în Biblie, deoarece aceasta este Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l putem înțelege corect și clar prin lucrarea de iluminare a Duhului Sfânt. (cf. In. 14:17; 15:26; 16:13).
“Supunerea ta personală față de Duhul Sfânt,” Pt. 3
De: Dr. Roger Pascoe
The Institute for Biblical Preaching,
Cambridge, Ontario, Canada
În edițiile de Primăvară și Vară 2014 ale Jurnalului Pastoral am examinat diferite aspecte ale vieții creștinului umplut de Duhul Sfânt, în baza textului din Efeseni 5:18-6:20. Până acum am privit la (1) Semnificația unei vieți pline de Duhul Sfânt; (2) Necesitatea de a avea o viață plină de Duhul Sfânt; (3) Realitatea unei vieți pline de Duhul Sfânt. În această ediție vom continua subiectul cu…
Activitățile care au la bază plinătatea Duhului Sfânt cuprind fiecare aspect din viețile noastre – biserica, locuința, serviciul, vecinătatea și lumea în general. Atunci când Duhul lui Dumnezeu este activ vei găsi unitate plină de Duhul în biserică, armonie plină de Duhul în cămine, colaborare plină de Duhul la locul de muncă și biruință plină de Duhul în lume. Întâi de toate, să luăm seama la…
Să remarcăm, întâi de toate, că unitatea în biserică se realizează prin oameni plini de Duhul care se închină împreună - …să vorbiți între voi cu psalmi, imnuri și cântări de laudă (19). Închinarea comunitară are o componentă de zidire reciprocă, să vorbiți între voi - să vă învățați unii pe alții și să vă îndemnați prin cântări de laudă, imnuri și psalmi. Poate că în biserica primară credincioșii își citeau Psalmii unii altora, cu voce tare, într-un mod similar cu citirile în cor din zilele noastre. Sau, poate că lucrul acesta înseamnă pur și simplu că prin cântări și Psalmi credincioșii „își vorbeau” unii altora, zidindu-se și încurajându-se reciproc.
Această zidire reciprocă are atât aspecte orizontale, cât și verticale. Închinarea orizontală are loc prin cântare (19). Atunci când cântăm ne zidim unii pe alții, un aspect la care nu ne gândim prea mult de obicei. Închinarea verticală are loc prin a aduce din toată inima laudă Domnului (19). Această laudă (melodie) este acea încântare dulce pe care o îndreptăm spre Domnul prin cântarea noastră. Prin toate acestea noi ne închinăm Domnului, nu doar ne zidim unii pe alții. Este o închinare în inima ta, nu doar pe buzele tale – este lăuntrică, nu doar externă. Oamenii plini de Duhul se închină în inimile lor deoarece acolo este locul unde sălășluiește Duhul.
În al doilea rând, unitatea în biserică vine prin oameni plini de Duhului care îi mulțumesc lui Dumnezeu împreună - … și mulțumiți întotdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile în Numele Domnului Isus Hristos (20). Acesta este un alt aspect al închinării comunitare – să dăm mulțumiri împreună. Recunoștința este o componentă a închinării comunitare, însă este și o calitate esențială la nivel individual. Oamenii plini de Duhul sunt mulțumitori. Cei care murmură și se plâng nu sunt plini de Duhul. Recunoștința este o roadă a Duhului (Gal. 5:22). Oamenii plini de Duhul se desfată în a da mulțumiri, în mod neîncetat. Cei neevlavioși, pe de altă parte, nu dau mulțumiri (Rom. 1:21).
Oamenii plini de Duhul dau mulțumiri în ce privește toate lucrurile. Există motive de mulțumire atât în împrejurări bune, cât și în cele rele.
În al treilea rând, unitatea în biserică vine prin oameni plini de Duhul care se supun unii altora - … supuneți-vă unii altora în frica lui Dumnezeu (21). Aceasta este adevărata slujire. Oamenii plini de Duhul se slujesc unii pe alții fiind supuși, nu doar în viața bisericească, ci și acasă, la lucru sau în viața comunitară.
Oamenii plini de Duhul sunt blânzi, smeriți și se supun în mod reciproc, nu răutăcioși, agresivi, mândri – nu oameni de tipul le-fac-pe-toate-cum-vreau-eu. Umplerea cu Duhul duce la supunere reciprocă, nu la individualism, mândrie și disensiune. Liderii plini de Duhul se supun unii altora în frica lui Dumnezeu, reflectând în ei înșiși smerenia Lui.
Aceasta este cheia unității. Fără o supunere reciprocă orice organizație se va destrăma. Acesta este motivul pentru care multe biserici sunt, uneori, divizate. Liderii lor nu practică și nu demonstrează un duh smerit și plin de supunere. Ei nu arată prezența lui Hristos în modul în care se relaționează unii la alții. Separarea în biserică este alimentată prin oamenii ambițioși care doresc ca lucrurile să fie făcute după placul lor – membrii care nu se supun liderilor și lideri care nu-și respectă membrii.
Cum se vede această lucrare în rolurile noastre de conducere și în relații? Cum se vede în biserică, între prezbiteri și diaconi? Sau acasă, în relație cu soția și copii? La locul de muncă, cu colegii? Cum se vede în vecinătate, în societate, la școală?
Cum lucrează supunerea reciprocă? Cum se iau decizii într-un mediu caracterizat de supunere reciprocă. Înseamnă acest lucru că trăiești într-o stare continuă de vid în ceea ce privește conducerea? Creează această perspectivă un model de conducere în care tuturor le este frică să ia poziție în cazul în care alte persoane nu sunt de acord cu ei, sau dacă cineva se simte jignit, așa încât se ajunge ca nimeni să nu mai facă nimic? Ei bine, nu!
Supunerea reciprocă funcționează prin manifestarea unui spirit de cooperare, de smerenie și respect, chiar și atunci când se iau decizii sau măsuri pe care alții nu le agreează. Totul are de-a face cu atitudinea ta și modul în care acționezi.
Cum arată supunerea reciprocă în întâlnirile bisericești, în cele ale prezbiterilor, sau ale comitetelor? Și mai important, este umplerea cu Duhul evidentă în viața ta? Când alții privesc la tine, vorbesc cu tine, te ascultă, îl văd ei și îl aud pe Duhul Sfânt la lucru în viața ta? Văd ei că supunerea reciprocă este practicată? Lucrează în acest mod Duhul Sfânt în viața ta (în atitudinea ta față de Dumnezeu și de oameni), sau permiți tu anumitor lucruri din viața ta să-l întristeze pe Duhul Sfânt? Ești cunoscut ca o persoană care forțează lucrurile după voia ta, după placul tău, căutând vizibilitate, sau ești cunoscut ca o persoană smerită și blândă?
În următoarea ediție a Jurnalului Pastoral (Iarnă 2015) vom continua cu subiectul armoniei pline de Duhul în familie.
De: Dr. Roger Pascoe
The Institute for Biblical Preaching,
Cambridge, Ontario, Canada
După ce s-a întâlnit cu ucenicii Săi, pe țărmul Mării Tiberiadei, Isus își concentrează atenția asupra lui Petru. În acest dialog, învățăm despre trei baze ale slujirii creștine.
În primul rând angajamentul de a-l sluji pe Domnul înseamnă să-l iubim pe El (15-17). Isus îl întreabă pe Petru de trei ori dacă îl iubește. Prima dată (versetul 15), Isus îl întreabă, Mă iubești tu mai mult decât aceștia? Presupunem că aceștia se referă la ceilalți ucenici, de vreme ce la un moment dat Petru a afirmat că este mai loial decât ei. Petru nu răspunde la întrebarea lui Isus, comparând dragostea sa cu a celorlalți ucenici, ci își afirmă iubirea față de Domnul. Da, Doamne. Tu știi că te iubesc. Isus îl încredințează să pască mielușeii Săi. A doua oară (versetul 16), Isus îl întreabă, simplu, fără a se mai referi la ceilalți ucenici: Mă iubești? Petru răspunde din nou: Da, Doamne, Tu știi că te iubesc. Isus îl încredințează pe Petru să pască oile Sale. Când Isus îl întreabă a treia oară (versetul 17), Simon, mă iubești? Petru se supără și, din nou, apelând la cunoașterea plenară a lui Isus, afirmă: Doamne, Tu cunoști toate lucrurile, știi că te iubesc. Isus răspunde: Paște oile Mele.
După cum a fost necesară evaluarea inimii lui Petru, înainte ca Isus să-I încredințeze lucrarea Sa, tot astfel este necesară și examinarea inimilor noastre înainte de a ne angrena în slujirea Domnului. Principiul transmis aici este că angajamentul nostru în slujirea Domnului înseamnă o dedicare în a-l iubi pe El. În ciuda loialității noastre fragile, Isus prețuiește încă iubirea noastră și încă vrea să-l slujim. El vrea să ne mărturisim păcatele și eșecurile din trecut (ceea ce Petru a făcut într-o întâlnire anterioară avută cu Isus, cf. Luca 24:34), să fim iertați, așa încât părtășia noastră cu Domnul să fie restaurată și să fim încredințați cu slujire.
Problema este că, atunci când eșuăm, Satan se grăbește să ne trântească la pământ. Până la urmă, el este „acuzatorul fraților.” Avem, însă, un Avocat și El pledează pentru noi înaintea lui Dumnezeu, restaurând părtășia noastră cu El. Nu este de mirare că atunci când a scris epistola sa, Petru a spus: „Dragostea acoperă o sumedenie de păcate” (1 Petru 4:8). Probabil că el a învățat acest adevăr, în ziua aceea, pe țărm.
Isus încă prețuiește iubirea noastră și vrea să-L slujim, în ciuda credincioșiei noastre fragile. El vrea să-L slujim prin hrănirea mielușeilor Săi (15), prin păstorirea oilor Sale (16) și hrănirea oilor Sale (17). Angajamentul nostru în slujirea Lui este să-L iubim necondiționat și fără rezerve. Isus ne încredințează să-l slujim pe El, prin harul Său. Slujba noastră, ca lucrători cu Evanghelia, este să-l slujim pe El și turma Sa, ajutându-i pe cei care sunt interesați de creștinism să depășească pricinile de poticnire, mentorându-i și ucenicizându-i pe cei care au fost mântuiți de curând, și încurajându-i pe cei care sunt în vârstă și obosiți. Aceștia sunt mielușeii și oile lui Dumnezeu care au nevoie să fie hrănite și păstorite.
Al doilea principiu pe care-l învățăm este că scopul slujirii lui Dumnezeu este de a-l glorifica pe El (18-19a). Trebuie să-l glorificăm pe El când suntem mai tineri (18a), când încă avem energia și entuziasmul tinereții, când încă suntem în putere.
De asemenea, este necesar să-L glorificăm și când suntem mai în vârstă (18b-19a). Când vei fi în vârstă se referă la un timp viitor când fiecare dintre noi vom întâmpina limitări fizice și mentale. Se are în vedere vremea când îți vei întinde mâinile pentru sprijin și ajutor din partea altcuiva și altul te va îmbrăca și te va duce unde nu vei dori. Este vorba despre o perioadă în care vei experimenta dependența totală de alții. Cu alte cuvinte, ajungem aproape de sfârșitul vieții, când devenim slabi, limitați și dependenți. Probabil, în cazul lui Petru, se avea în vedere și vremea în care va fi martirizat pentru Hristos, când mâinile sale vor fi întinse, va fi îmbrăcat de altcineva și dus unde nu va dori să meargă, ceea ce, potrivit datelor istorice, a avut loc în jurul anului 61 d.Hr.
Viața este un ciclu de la viață la moartă și trebuie să-l slujim pe Domnul în fiecare etapă. Perioada dintre aceste etape este foarte scurtă, deci nu trebuie să amânăm decizia de a-l sluji pe Domnul, pentru o perioadă mai târzie din viața noastră. Trebuie să-l slujim și să-l glorificăm pe Domnul, indiferent de perioada din viață în care ne aflăm la momentul actual.
Al treilea principiu pe care îl învățăm este că modelul slujirii lui Dumnezeu este prin a-l urma pe El (19b-22). Isus îi repetă lui Petru aceeași chemare pe care a făcut-o când i-a chemat prima dată pe ucenici (cf. Matei 4:19), adică Urmează-mă. Aceasta înseamnă ucenicie, nu-i așa? Să-l urmăm pe Domnul. Așadar, cum îl urmăm pe Domnul?
Îl urmăm pe Domnul răspunzând chemării Sale. Când auzim Urmează-mă, trebuie să răspundem cu ascultare, așa cum a făcut Petru, fără a ști ce ne așteaptă la sfârșitul acelui angajament. Îl urmăm pe Domnul ațintindu-ne privirea asupra Lui (20). Petru și-a luat pentru un moment privirea dinspre Domnul, așa cum făcuse odinioară când a început să se scufunde în apă. Acum el își ia privirea dinspre Domnul și se uită la Ioan, care-i urma, și întreabă: Dar cu acesta ce se va întâmpla? (21).
Nu îl urmăm pe Domnul doar prin a răspunde la chemarea Sa şi prin a ne păstra privirea aţintită asupra Lui, ci îl urmăm şi prin a ne preocupa de treburile noastre (21-22). Ceea ce va face Domnul cu Ioan nu este treaba lui Petru. Datoria lui era să-l urmeze pe Isus în ascultare și credincioșie, fără a se compara cu alții.
Ucenicia este individuală. Nu este grija sau responsabilitatea noastră cu privire la slujirile pe care Dumnezeu le încredințează altor persoane. Ele au propriile lor daruri spirituale și chemarea din partea lui Dumnezeu, iar noi le avem pe ale noastre. Provocarea pe care Domnul i-o lansează unuia, nu este identică cu a altuia. La fel ca Petru, unii oameni sunt mai preocupați de ceea ce fac alții pentru Domnul, decât de ceea ce ar trebui să facă ei înșiși. Să ne asigurăm că ascultăm cu atenție ceea ce Dumnezeu ne-a încredințat să facem pentru El. Să fim atenți la ceea ce El ne spune prin Cuvântul său, prin conștiința noastră, prin darurile noastre și prin dorințele noastre ascultătoare.
Numai prin harul Domnului suntem chemați să-l slujim pe El și nu prin vrednicia noastră. Dumnezeu dorește să știm că El poate să ne folosească exact acolo unde suntem, în ciuda greșelilor, a eșecurilor și a indiferenței periodice. Așadar, nu renunța din cauza eșecurilor din trecut. Nu renunța din cauza întrebărilor legate de viitor și nu te împiedica prin a te compara cu alții. Să răscumpărăm vremea, căci zilele sunt rele (Ef. 5:16). Să învățăm să ne numărăm bine zilele ca să căpătăm o inimă înțeleaptă (Ps. 90:12).
Să ne amintim că adevărata slujire creștine presupune un angajament în a-L sluji pe Domnul cu dragoste; scopul pentru care îl slujim este glorificarea Lui; și modelul de slujire este prin a-L urma pe El. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să împlinim aceste principii esențiale pentru slujirea creștină.
De: Dr. Roger Pascoe
The Institute for Biblical Preaching,
Cambridge, Ontario, Canada
Pentru versiunea audio în engleză a acestor predici, fă click pe următoarele link-uri: Link 1 - In. 18:33-34; Link 2 - In. 18:35-37; Link 3 - In. 18:37-38
Titlu: Conflictul împărățiilor
Punctul #1: Domnia lui Isus dezvăluie un conflict între împărății (33-35a)
1. Domnia lui Isus îi separă pe cinici de căutători (33-35a)
(1) Cinicii iau în derâdere domnia lui Isus (33b)
(2) Adevărații căutători flămânzesc după domnia lui Isus (34)
(3) Inima dezvăluie diferența (35a)
2. Domnia lui Isus separă fizicul de spiritual (35b-38a)
(1) Isus arată că Împărăția Sa nu este o entitate fizică (36)
(2) Isus arată că Împărăția Sa este o entitate spirituală (37-38a)
Punctul #2: Vezi ediția de Iarnă 2015 a Jurnalului Electronic al Pastorilor, atunci când va fi publicată.
1 Stephen F. Olford, Anointed Expository Preaching, (Nashville: Broad & Holman, 1998), 8.
2 Olford, Anointed, 17.
3 Citat în Olford, Anointed, 18.
Ediţia de Iarnă, 2015
Autor: Dr. Roger Pascoe, Preşedinte,
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario, Canada
http://tibp.ca/
“Întărind Biserica în Predicare Biblică şi Conducere”
În ultimul număr al Jurnalului Pastoral am început să explorăm prima dintre cele „Două fundamentele (baze) esențiale ale predicării” și anume motivația predicatorului pentru lucrare. Astfel, am răspuns la întrebarea, „De ce facem ceea ce facem?”. Există patru trăsături ale unei motivații autentice pentru lucrarea de predicare. În numărul anterior am abordat prima dintre aceste trăsături – motivația rezultată din conștientizarea chemării la predicare. A doua trăsătură a motivației pentru lucrarea de predicare este …
“Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere”(1 Cor. 2:4)
Aceasta este o împuternicire divină – nu un talent, sau o simplă instruire. Fiecare persoană are anumite daruri, fie ca înzestrare naturală, fie dobândite prin instruire. Înainte de convertire acele aptitudini sunt folosite pentru propria persoană, însă după ce Dumnezeu te cheamă, El ia unele din acele daruri, (sau pe toate, ori niciunul) și le folosește pentru scopurile Sale.
Spun „toate sau unele” deoarece Dumnezeu ne poate folosi într-o anumită lucrare unde nu este neapărat nevoie să folosim toate darurile noastre. De exemplu, poți fi un atlet foarte talentat, însă aceste aptitudini atletice s-ar putea să nu fie necesare în lucrarea la care te cheamă Dumnezeu. Poți fi un bun manager, însă Dumnezeu s-ar putea să nu folosească aptitudinile tale managerial în lucrarea bisericii.
Ori, s-ar putea ca Dumnezeu să nu folosească „niciunul” din darurile tale naturale, însă în schimb, să îți ofere noi daruri spirituale. E posibil să nu fi fost o persoană generoasă înainte de convertire și apoi Domnul să-ți fi oferit darul dărniciei. Sau, poate ai fost o persoană dură, cu o atitudine de critică și Dumnezeu să-ți fi oferit darul milei.
Doar Dumnezeu poate face un predicator. Omul își poate șlefui aptitudinile oratorice, argumentarea, metodele de prezentare și chiar deprinderile exegetice, însă numai Dumnezeu poate să facă un predicator. Dacă Dumnezeu nu îți oferă darul predicării, nu te poți aștepta să devii unul, prin simpla instruire oferită de către profesori.
Diplomele obţinute de la o Facultate sau un Seminar biblic nu arată că cineva are chemare sau dar de predicare din partea lui Dumnezeu. Profesorii îți pot oferi unelte prin care să îți îmbunătățești predicarea, însă numai Dumnezeu poate pune în inima omului pasiune de a predica. Dumnezeu face predicatori și îi cheamă în slujire, iar o parte din pregătirea lor poate să includă și educația formală.
Timotei, și fiecare predicator, este încredințat să facă două lucruri:
„Înflăcărează… darul lui Dumnezeu care este în tine” (2 Tim. 1:6). „Darul lui Dumnezeu care este în tine” se referă la abilitățile (darurile) date de Dumnezeu – acele daruri pe care Dumnezeu ți le-a dat spre a le folosi în slujirea Lui. Darul din partea lui Dumnezeu poate fi așa de evident, cum a fost în cazul lui Timotei, încât a fost confirmat de către prezbiteri prin punerea mâinilor.
Nu lăsa ca darul tău să dormiteze, să fie nefolosit – înflăcărează-l! „A înflăcăra” înseamnă să păstrezi darul într-o stare activă și productivă, să fie eficient prin împuternicirea oferită de Duhul Sfânt. Folosește-ți darul pentru Dumnezeu. Astfel dar, cum poți să-ți „înflăcărezi” darul? Să facem un pas spre punctul următor.
„Nu fi nepăsător față de darul care este în tine” (1 Tim. 4:14). „A fi nepăsător” înseamnă a-l neglija. Nu ignora (nu neglija) darul pe care ți l-a dat Dumnezeu. Mai degrabă practică darul și dezvoltă-l. Aceasta este responsabilitatea noastră – să-l folosim pentru El. Exercită-ți darul. El ți-a fost dat de Dumnezeu spre folosul trupului lui Hristos și pentru gloria lui Dumnezeu.
Așadar, prima trăsătură în privința motivației pentru lucrarea de predicare este conștientizarea chemării la predicare (după cum am observat în ultimul număr). A doua este înzestrarea cu darul de predicare. A treia trăsătură este…
“Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos și pe El răstignit.” (1 Cor. 2:2)
Este nevoie de o povară, o constrângere de a predica adevărul având următoarele ținte:
1. Să-l glorifice pe Fiul lui Dumnezeu (1 Cor. 1:29, 31; In. 16:14)
2. Să promoveze Cuvântul lui Dumnezeu (1 Cor. 1:18; 2 Tim. 4:5)
3. Să zidească Biserica lui Dumnezeu (Ef. 4:12, 16)
4. Să mulțumească inima lui Dumnezeu (1 Cor. 1:21).
Trebuie să predicăm cu aceeași determinare și urmărind aceleași scopuri precum profeții. Ei au vorbit ca urmare a „poverii Domnului” venită peste ei (Hab. 1:1; Zah. 12:1; Mal. 1:1). Profeții erau așa de împovărați cu mesajul venit din partea Domnului, încât nu s-au putut abține să nu-l declare.
Aceasta este o predicare întrupată (însușită). (Vom scrie mai multe asupra acestui aspect în ediția următoare). Dumnezeu le-a vorbit profeților, iar ei au transmis mai departe acest mesaj oamenilor. Poporul a avut ocazia să vadă adevărul trăit în fața ochilor lor.
Proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie o povară care ne determină să predicăm. În opinia lui C.H. Spurgeon, marea țintă urmărită de predicator trebuie să fie vestirea Evangheliei, cu sinceritate și în adevăr, într-un mod total dezinteresat de motivații egoiste. Spurgeon spune că predicatorul nu trebuie să aibă interese proprii ori motivații ascunse în predicare, deoarece Dumnezeu are oroare față de cei ce comercializează Evanghelia și caută să aibă câștig personal din lucrarea Domnului.
Trebuie să predicăm numai fiindcă suntem convinși că Dumnezeu ne-a chemat. Predicarea nu este un mijloc spre un alt scop decât gloria lui Dumnezeu și transformarea vieților oamenilor prin Evanghelie. Adevărații predicatori îl slujesc pe Dumnezeul cel viu, nu pe oameni sau propriul sine. Ei au primit o misiune de la Dumnezeu și sunt responsabili în fața Lui. Prin urmare, motivația lor pentru predicare vine de la Dumnezeu și nu din interese egoiste.
Unii oameni sunt încurajați să intre în lucrarea pastorală fiindcă au o dorință înnăscută de a-i ajuta pe oameni, sau fiindcă au o abilitate naturală ce poate fi folosită în lucrare. Prin această perspectivă se ratează, însă, ideea referitoare la chemarea adevărată din partea lui Dumnezeu, și nu din propria persoană sau din partea altor oameni. Fără chemare din partea lui Dumnezeu predicatorul nu poate să rabde și să-și ducă lucrarea la bun sfârșit.
A patra trăsătură a motivației pentru lucrarea de predicare este …
Uneori slujba de predicare este copleșitoare. Faptul acesta l-a determinat pe apostolul Pavel să întrebe: „Și cine este de ajuns pentru aceste lucruri?” (2 Cor. 2:16). Apoi, dă răspuns la propria întrebare: „Priceperea noastră vine de la Dumnezeu.” (2 Cor. 3:5).
Povara predicării este mare. Ce ne face să mergem mai departe? Cum să fim perseverenți și să avem râvnă? Care este imboldul nostru zilnic? Avem trei surse de încurajare (vezi 2 Cor. 4:17-5:15):
Aceasta înseamnă să privești înainte, să ai o nădejde orientată spre viitor, ceea ce implică o perspectivă corectă – „…o greutate veșnică de slavă…” (2 Cor. 4:17-18). Predicatorii obțin imboldul de a continua să predice din perspectiva eternă care contrabalansează „suferințele” de aici. Avem speranță atunci când privim, nu la lucrurile care se văd, ci la cele nevăzute – privim în sus, nu în jurul nostru. Imboldul obținut din speranța gloriei implică și un obiectiv corect. Primul obiectiv este realizarea unei vieți glorificate - „… avem o clădire de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este eternă.” (2 Cor. 5:1-3). Cel mai de seamă imbold are la bază glorificarea noastră, atunci când „gemetele” noastre și „moartea” vor fi înghițite de viață. Perspectiva cerului este să fim cu și ca Hristos, dacă avem credință și nu umblăm prin vedere (5:7). Ceea ce anticipăm va deveni realitate, iar speranța asemănării cu Hristos și a viețuirii împreună cu El ar trebuie să ne dea imbold să-L slujim în fiecare zi. Viitorul oferă direcție și valoare prezentului.
Apoi, ne dorim să fim pe placul Domnului glorificat – „…de aceea ne și străduim să-I fim plăcuți…” (2 Cor. 5:9). Aceasta este ideea de bază – să-i fim plăcuți Lui.
În plus, pe lângă imboldul oferit de speranța gloriei, există și…
Întâi de toate, noi suntem responsabili în fața lui Dumnezeu – „căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea tronului de judecată a lui Hristos…” (5:10). Va trebui să dăm socoteală privitor la ceea ce am făcut când am fost în trup. Atunci se va arăta dacă ceea ce am făcut în viața și lucrarea noastră are valoarea aurului, argintului și a pietrelor prețioase, sau nu are nicio valoare eternă, la fel ca fânul și trestia (1 Cor. 3:10-15). Vedem aici un imbold să-l slujim pe Dumnezeu, cu sârguință, până la sfârșit.
Apoi, mai este și responsabilitatea noastră față de oameni - „ca unii care cunoaștem frica de Domnul, pe oameni căutăm să-I convingem…” (2 Cor. 5:11). Cunoașterea judecății Domnului abătută asupra celor ce nu sunt mântuiți constituie un imbold puternic la predicare.
Acesta este cel mai puternic imbold dintre toate – „căci dragostea lui Hristos ne constrânge” ( 2 Cor. 5:14). Dragostea lui Hristos ne constrânge în două moduri. Întâi, dragostea lui Hristos ne silește. Ar trebui ca dragostea lui Hristos să ne silească să ajungem la alții. Hristos a fost atât de determinat de dragoste încât și-a dat viața pentru dușmanii Săi. Noi trebuie să transmitem dragostea lui Hristos prin predicarea noastră – dragostea Lui care lucrează în noi și ne determină să predicăm Evanghelia.
De asemenea, dragostea lui Hristos ne restrânge. Adică, ne limitează la un anumit mod de acțiune. Isus a fost restrâns prin dragoste – ținut pe linia unui anumit plan de acțiune, chiar dacă acesta a presupus moartea. Noi suntem restrânși prin dragostea lui Hristos să predicăm mesajul Său unei lumi aflată pe moarte.
Concluzie: Verifică-ți motivația pentru lucrare! Îndemnurile lui Pavel rămân și astăzi un imbold pentru cei ce vor să-l slujească pe Domnul. „De aceea, preaiubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică.” (1 Cor. 15:58).
Dacă motivația noastră pentru lucrare este autentică, munca nu va fi în zadar, iar dovada se va vedea la scaunul de judecată al lui Hristos. Până atunci, trebuie să continuăm să avem credință și o inimă plină de iubire față de Dumnezeu, așa încât să predicăm Cuvântul cu toată strădania și credincioșia, pentru gloria lui Dumnezeu și binecuvântarea altora.
În următoarea ediție a Jurnalului Pastoral vom privi la cea de-a doua bază esențială pentru predicare: întruparea mesajului prin viața predicatorului.
“Studierea textului”
Înainte de a începe pregătirea unei predici trebuie să studiem textul. În ultima ediţie a acestui Jurnal, am pus în lumină o serie de principii biblice pentru studiul textului – o interpretare corectă, o interpretare analitică şi o interpretare autoritativă.
În plus, alături de aceste principii biblice, vreau să sugerez…
Aşa cum am precizat mai sus, predicarea biblică presupune o interpretare corectă a Sfintelor Scripturi. Aş dori să dezvolt o metodologie exegetică împreună cu o serie de sugestii practice importante pentru obținerea unei interpretări corecte. Cele două discipline vitale în discuția noastră sunt exegeza și hermeneutica. La ce ne referim?
Exegeza se ocupă cu investigarea și aflarea semnificației unui text, descoperind ce a intenționat autorul să comunice audienței originale; înseamnă expunerea (a săpa după…, a scoate în evidență) semnificației a ceea ce autorul a scris și a intenționat. Acest demers constituie opusul eisegezei, adică impunerea asupra textului a ceea ce nu se găsește în el și ceea ce autorul nu a intenționat să spună.
Hermeneutica este filosofia, sau metodologia care guvernează procesul exegetic. Este o disciplină interpretativă ce pune la dispoziție tehnici și linii călăuzitoare pentru realizarea procesului exegetic (ex. în a decide între mai multe opțiuni de interpretare).
O parte integrantă din acest proces o constituie „realizarea podului” între textul antic, (limbaj, cultură, audiență) și cultura, audiența limbajul contemporan; să facem un pod între ceea ce textul a însemnat atunci și ceea ce înseamnă acum, în contextul contemporan (de ex. relevanța, semnificația textului). David Larsen explică în felul acesta: „Textul biblic prinde viață… atunci când are loc o corespondență între situația de care se ocupă autorii biblici și situația în care se află ascultătorul sau cititorul modern.”2
Cuvântul lui Dumnezeu este viu și plin de putere, mai ales atunci când este predicat în așa fel încât Cuvântul scris al poporului din vechime al lui Dumnezeu să devină cuvântul rostit pentru poporul de astăzi al Domnului. Așadar, înainte de a afla ce înseamnă textul acum, trebuie să determinăm ce a însemnat el atunci. Abordarea gramaticală-istorică-contextuală-teologică3 este abordarea de bază, cea mai potrivită și mai practică pentru a studia textul și a afla ce semnificație are acesta. Abordarea aceasta este, de fapt, o versiune extinsă a ceea ce se cunoaște ca metoda istorico-gramaticală.
Pentru a înțelege corect și pe deplin ce semnificație are textul trebuie să studiem gramatica, contextul (istoric și literar) și teologia lui. Această abordare pentru studierea textului ne ajută să ajungem la cea mai bună înțelegere posibilă asupra a ceea ce a intenționat să spună autorul original.
Studierea gramaticii este fundamentală pentru predicarea biblică. Prin acest procedeu (observaţii şi analize gramaticale) căutăm să descoperim exact ce a intenţionat autorul să spună. Încercăm să răspundem la următoarele întrebări: „Ce a însemnat textul atunci? Cum putem să-l explicăm în cultura noastră de astăzi? Ce înseamnă textul pentru această adunare?” Această parte a studiului este locul unde ne implicăm în multă muncă, riguroasă și detaliată.
Scopul acestei proceduri este să înțelegem cuvintele specifice, frazele, propozițiile, subordonatele, paragrafele și relațiile dintre ele, astfel încât să discernem ce a dorit autorul să spună. În sensul acesta, este bine să adresăm următoarele întrebări cu privire la text…
a) Care este subiectul? Despre ce vorbește textul?
b) Cum este exprimat subiectul? Ce se spune despre subiect? Aceste gânduri constituie tema și structura predicii.
c) De ce a fost scris acest subiect? Ce intenționează autorul să obțină prin mesajul din acest pasaj? Ce răspuns așteaptă el? Cum se aplică textul la problemele vieții?
Pentru a înțelege corect Cuvântul scris este necesară o cunoaștere detaliată a gramaticii și deprinderea de a face analize gramaticale. De exemplu, trebuie să poți identifica subiectul și complementele unei propoziții, sau a unei subordonate.
Studiul gramatical este format din două părți:
Aici se are în vedere o examinare a structurii pasajului cu scopul de a determina, în cel mai bun mod posibil, semnificația intenționată de autor. Adică, suntem preocupați să vedem cum autorul transmite sensul intenționat de el, prin aranjamentul cuvintelor ce duc la formarea frazelor, a subordonatelor, a propozițiilor, a paragrafelor și relațiile funcționale dintre ele (modul în care sunt puse împreună cuvintele pentru a forma unități de gândire), care curg într-un anumit fel.
Trebuie să studiem modul în care curg cuvintele și relațiile dintre ele, așa încât să ajungem la o înțelegere corectă asupra textului. Așa descoperim tema principală și scopul unui anumit pasaj. Într-o ediție viitoare a acestui Jurnal vom vedea cum se face un studiu sintactic, atunci când vom privi la structura textuală a unui pasaj.
Atunci când studiem cuvintele dorim să aflăm modurile diferite în care acestea sunt folosite pentru a transmite semnificație (are semantică a înțelesului) și diversele moduri prin care cuvintele sunt alcătuite pentru același scop (morfologie).
Aşadar, trebuie să examinăm posibila arie semantică a fiecărui cuvânt (multe cuvinte pot avea mai mult decât un singur sens), aşa după cum a fost folosit din punct de vedere istoric, în vremea în care a fost scris documentul respectiv. În baza ariei semantice a cuvintelor dorim să aflăm (1) ce semnificație a avut autorul în minte atunci când a folosit cuvântul acela (acest lucru se descoperă de obicei privind la context și la subiectul tratat) și (2) ce echivalent contemporan ar fi pentru cuvântul acela.
Apoi, este nevoie să studiem forma și structura cuvintelor. Gramatica tradițională face o clasificare a cuvintelor pe baza a opt părți de vorbire – verbe, substantive, pronume, adjective, adverbe, prepoziții, conjuncții și interjecții. Fiecare parte de vorbire explică modul în care este folosit cuvântul. De fapt, același cuvânt poate fi substantiv într-o propoziție și verb sau adjectiv în alta.
Prin urmare, când studiem cuvintele este necesar să aflăm ce parte de vorbire avem în atenție, cum este folosită în propoziție și forma cuvintelor utilizate. Substantivele au trei forme de bază: (1) număr (singular și plural); (2) caz (nominativ, acuzativ, genitiv, sau dativ); și (3) gen (masculin, feminin sau neutru). Verbele trebuie și ele analizate după forma lor (timpul verbal, diateza și modul).
Studierea cuvintelor ne ajută să avem o perspectivă foarte bună asupra pasajului. Exercițiul acesta îl ajută pe predicator să nu explice ceva ce textul nu spune sau semnifică. Studiul cuvintelor ne îndreaptă și spre studiul contextelor literare, istorice și geografice.
Fiți atenți, în mod special, să vă focalizați asupra cuvintelor necunoscute, a cuvintelor cheie și a celor dificile, a cuvintelor faptice de genul numelor de oameni și locuri, date, numere și informații istorice.
În această etapă facem cercetare cu privire la aspectele legate de introducere și contexte. Cele mai tipice erori sectare sunt înrădăcinate în greșeli legate de context. Ei scot textul din context și avansează apoi propria lor interpretare.
Dumnezeu a ales să Se descopere în cadrul mai multor contexte:
a) Contextul cultural. Condițiile de viață, tipurile de popoare, modul în care funcționa societatea lor etc. Care erau obiceiurile și tradițiile oamenilor cărora autorul le scrie?
b) Contextul politic și economic. Care era scena politică și condițiile economice din spatele respectivei situații?
c) Contextul geografic. Ce era special cu privire la climat, teren etc. – lucruri ce pot avea legătură cu înțelegerea textului.
d) Contextul istoric. Ce factori legați de vremuri și împrejurări au avut impact asupra a aceea ce a scris și a intenționat să transmită autorul? Încercați să ajungeți la o înțelegere asupra istoriei textului ( istoria din spatele textului) întrebându-vă: Ce se întâmpla din punct de vedere istoric, așa încât să aibă impact asupra a ceea ce spune autorul? De asemenea, încercați să vă faceți o idee cu privire la istoria despre text întrebând: Cine scrie? De ce a scris? Cui i se scrie? Când a fost scris? Ce temă este abordată? Unde a fost scris (locul de unde s-a scris și cel al destinatarilor)? Răspunzând la aceste întrebări vei putea plasa textul în cadrul realităților sale istorice.
e) Contextul literar. Pentru a „împărți drept Cuvântul adevărului” și a fi corecți din punct de vedere contextual este important să nu scoatem niciodată un verset din contextul său. După cum afirmă Dr. Olford „Un text scos din context devine pretext.”
Așadar, nu interpretați niciodată un verset sau pasaj scriptural în mod izolat. Treceți de la contextul imediat (versetele și pasajele din jurul său) la contextul mai larg (cartea din care face parte textul) și apoi la contextul întregii Scripturi (canonul). Întrebați: ce rol joacă pasajul în contextul imediat al capitolului sau al secțiunii din care face parte? Urmăriți curgerea argumentării în unitatea de text în sine și cum se leagă de pasajele din jurul acesteia, respectiv de carte ca întreg și de canonul Scripturii. Încercați să înțelegeți relația structurală dintre text și contextul său. Să știți ce este înainte și ce vine după pasajul respectiv. Urmăriți să înțelegeți secțiunile principale ale cărții din care face parte pasajul. Familiarizați-vă cu trăsăturile de bază ale cărții, temele principale, accentele și cuvintele-cheie. Identificați de ce există acea carte în Biblie – ce rol are cartea în Testamentul din care face parte, respectiv într-o anumită secțiune din Vechiul sau Noul Testament (evanghelie, epistole etc.).
Și luați în calcul genul literar specific pasajului – de exemplu, proză, poezie ebraică, alegorie, narațiune, pildă, evanghelie, genul apocaliptic, profetic, sapiențial, epistolar etc. Cunoașterea genului literar vă ajută să înțelegeți felul în care funcționează literatura. Fiecare tip de literatură comunică în mod diferit și se interpretează în mod diferit. Observați care sunt principalele caracteristici ale genului literar căruia îi aparține pasajul și stabiliți modul în care genul respectiv influențează semnificația textului.
Teologia discută despre cine este Dumnezeu, ce face El, cum se relaționează la oameni etc. Prin urmare, un studiu teologic al textului presupune să determinăm ce ne spune pasajul despre Dumnezeu și adevărul divin. În terminologia paulină „învățătura” (2 Tim 4:2) înseamnă explicarea semnificației teologice (doctrinare) a textului.
Biblia este o carte despre Dumnezeu. Deci, vrem să știm ce spune textul despre Domnul – voia Lui, lucrările Sale, caracterul Său, natura Sa, lumea Sa, scopurile, planurile, împărăția, domnia.
Pentru a interpreta Scriptura în mod corect, fiecare text trebuie înțeles în lumina semnificației sale teologice, atât în cadrul pasajului, a textului în sine, a cărții și a canonului. Trebuie să înțelegeți semnificația teologică a textului…
(1) În cadrul gândirii autorului și
(2) În contextul revelației biblice.
Procesul acesta vă ajută să vă focalizați asupra preceptelor și a principiilor permanente – nu doar asupra faptelor, personajelor și specificităților textuale. Întrebați: ce principii transcend timpul și cultura? Acesta este lucrul pe care vrem să-l știm și să-l predicăm. Dorim să aflăm:
(1) Ce ne descoperă textul despre Dumnezeu;
(2) Ce ne descoperă textul despre relația noastră cu Dumnezeu și unii cu alții;
(3) Ce instrucțiuni etice conține textul.
Astfel dar, studiați pasajul pentru a descoperi semnificația lui teologică. Ce ne spune autorul și are semnificație teologică, depășind granițele timpului? Priviți textul în mod teologic. Concentrați-vă asupra adevărurilor sale esențiale. Notați aceste adevăruri.
Concluzie. Studierea textului prin folosirea metodelor și principiilor amintite presupune o muncă grea, însă dacă vrem „să împărțim drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15) ea trebuie făcută. Astfel vom putea explica Scripturile în mod clar și le vom aplica în mod corect.
“Supunerea ta personală față de Duhul Sfânt,” Pt. 4
Conducătorii evlavioşi trăiesc vieți pline de Duhul Sfânt. Dar, ce înseamnă, mai exact, o astfel de viață? Cum arată ea? Cum putem noi să o obținem? Pentru a înțelege mai bine acest concept am discutat, deja, în edițiile anterioare ale Jurnalului Pastoral, (1) Semnificația unei vieți pline de Duhul Sfânt (Primăvara 2014); (2) Necesitatea unei vieți pline de Duhul Sfânt (Vara 2014); (3) Realitatea unei vieți pline de Duhul Sfânt (Vara 2014) și (4) Activitatea unei vieți pline de Duhul Sfânt, în special unitatea bazată pe plinătatea cu Duhul, în Efeseni 5:19-21 (Toamna 2014). În această ediție vom continua să explorăm activitatea unei vieți pline de Duhul Sfânt în domeniul foarte personal și practic al…
Unitatea în biserică depinde de armonia din toate relațiile noastre, iar această armonie începe acasă. Oamenii plini de Duhul trăiesc vieți armonioase, pline de Duhul în toate domeniile existenței – în biserică, în familia, la lucru și în lume.
Ideea de supunere reciprocă exprimată în Ef. 5:21 caracterizează atât pasajul precedent (5:19-21), unde se vorbește despre unitatea în biserică, precum și pasajul următor (5:22-6:4), unde este tratată armonia în familie.
Armonia în familie provine din relația plină de Duhul dintre soți și soții, precum și dintre părinți și copii. Mai întâi, armonia dintre soți și soții (Ef. 5:22-23).
Armonia dintre soți și soții este inițiată de către o soție plină de Duhul, gata să se supună soțului ei cu respect (5:22-24, 22). „Nevestelor fiți supuse bărbaților voștri ca Domnului” (22). După căderea în păcat, supunerea nu mai este ceva natural pentru niciunul dintre noi. Eva a dorit să domine în relația ei cu Adam, în loc să se bucure de supunere reciprocă și egalitate pe baza creației.
Natura adevăratei supuneri, cea plină de Duhul, constă în a te supune în mod voluntar. Această supunere nu le este impusă soțiilor; este ceva ce soțiile pline de Duhul fac în mod voluntar. Ele se supun soților ca Domnului – în același mod în care o fac față de Domnul; din ascultare față de Domnul, recunoscând că Dumnezeu a investit o anumită autoritate în soții lor și, prin urmare, admițând că în spatele bărbaților se află Domnul. Astfel, a te supune soțului, înseamnă a te supune Domnului. Supunerea reciprocă este marcată de acest aspect al spiritualității.
Baza pentru supunerea lor este „fiindcă bărbatul e capul nevestei, așa cum Hristos este capul Bisericii, iar El este Salvatorul trupului” (23). Supunerea presupune o rânduială a conducerii, iar rolul de cârmuire al soțului vine de la Dumnezeu. Motivul pentru care soțiile se supun bărbaților lor este că ele recunosc rânduiala și autoritatea divină în societate.
Există o corespondență între cârmuirea lui Hristos asupra bisericii și cea a bărbatului asupra soției sale. „Astfel, după cum biserica este supusă lui Hristos, tot așa nevestele să fie supuse bărbaților lor în orice lucru.” (24)
Armonia în familie provine nu doar din supunerea unei neveste pline de Duhul față de soțul ei, ci și din iubirea răscumpărătoare a unui soț plin de Duhul față de nevasta lui. (5:25-29). Observați următoarele aspecte ale iubirii răscumpărătoare.
a) Iubirea răscumpărătoare este selectivă (25a). Hristos „a iubit Biserica sa” – mireasa Lui, trupul Lui. Dragostea lui a fost selectivă, exclusivă, dor pentru ea. Bărbații plini de Duhul au ochi doar pentru soțiile lor (1 Tim. 3:2).
b) Iubirea răscumpărătoare este jertfitoare (25b). „Bărbaților iubiți-vă nevestele, după cum și Hristos și-a iubit Biserica și s-a dat pe Sine.” Bărbații plini de Duhul trebuie să-și iubească nevestele cu același fel de dragoste jertfitoare cu care Hristos și-a iubit Biserica, o iubire gata să moară pentru ea – să se dea pe sine.
c) Iubirea răscumpărătoare este altruistă (25c). „După cum Hristos și-a iubit Biserica și S-a dat pe Sine”. El a renunțat la drepturile și privilegiile Sale, a renunțat la puterea și poziția Lui, și S-a dat pe Sine. Nu a trimis pe altcineva; El a adus cea mai de seamă jertfă altruistă. Hristos nu s-a gândit la Sine, ci la biserică.
d) Iubirea răscumpărătoare este substitutivă (25d) El S-a dat pe Sine „pentru ea” – spre binele ei, a luat locul ei și a suferit moartea pe care ea ar fi trebuit să o experimenteze.
e) Iubirea răscumpărătoare este sfințitoare (26-27). „Ca s-o sfințească după ce a curățit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt” (26). Scopul imediat al lui Hristos a fost să o facă pe Mireasa lui să fie sfântă. Din punctul acesta El ne-a sfințit pozițional. Noi suntem pe deplin sfințiți la momentul convertirii, puși deoparte din lume pentru Dumnezeu. El continuă apoi să ne sfințească și din punct de vedere practic. De-a lungul vieții noastre Domnul ne face să ne asemănăm cu El tot mai mult în caracterul și comportamentul nostru.
Sfințirea implică „spălarea cu apă în (sau prin) Cuvânt” – curățire spirituală prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu. „Spălarea cu apă” este un limbaj figurativ privitor la curăția spirituală. Mijlocul curățirii este Cuvântul lui Dumnezeu care ne spală de murdăria lumii. Deci, există acest aspect al curățirii zilnice, așa încât să putem avea comuniune cu Dumnezeul sfânt. Acesta este genul de dragoste pe care bărbații plini de Duhul ar trebui să o aibă față de soțiile lor; să urmărească purificarea lor spirituală, sfințirea lor progresivă spre asemănarea cu Hristos. Desigur, scopul final al sfințirii este „ca să înfățișeze înaintea Lui această Biserică, glorificată, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și curată” (27).
Tot astfel, scopul final al fiecărui soț plin de Duhul Sfânt ar trebui să fie ca el să o prezinte pe soția lui înaintea Domnului în toată frumusețea ei spirituală, pentru gloria lui Dumnezeu. Să o prezinte glorificată în sensul că gloria lui Dumnezeu strălucește din ea, fiindcă ea este înfățișată în splendoarea și frumusețea unei mirese în ziua nunții ei. Este glorificată fiindcă va fi liberă de orice fel de vină spirituală – fără pată, fără zbârcitură; nu va mai fi nicio urmă de pângărire lumească, nici o pată din punct de vedere moral; ci o mireasă împodobită pentru Mirele ei, Mielul lui Dumnezeu, sfânt și fără pată.
f) Iubirea răscumpărătoare simpatitează (28-29a). „Tot așa trebuie să-și iubească și bărbații nevestele, ca pe trupurile lor. Cine își iubește nevasta se iubește pe sine însuși. Căci nimeni nu și-a urât vreodată trupul lui.” „Simpatia” este o relație dintre persoane în care condiția unuia induce o condiție paralelă sau reciprocă în cealaltă persoană. Despre acest lucru este vorba aici. Vei ajunge să-ți consideri soția ca pe propriu tău trup și, în consecință, o vei trata ca atare. Există o armonie a sentimentelor, o simpatie între ceea ce simți pentru tine și ce simți pentru ea. Orice i se întâmplă ei, se întâmplă ție. Orice simte ea, simți și tu. Ea este un mădular ar trupului tău, la fel ca o mână sau un picior. Aceasta este intimitatea, unitatea și legătura din relația de căsnicie; nu există nicio separare între tine și soția ta. O iubești la fel cu te iubești pe tine. Aceasta este dragostea are simpatizează, un sentiment de reciprocitate față de ea.
g) Iubirea răscumpărătoare susține/sprijină (29b-30). „…căci nimeni nu și-a urât vreodată trupul, ci îl hrănește, îl îngrijește cu drag, ca și Cristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui și os din oasele Lui.” Când îți iubești trupul, ai grijă de el, îi oferi ceea ce are nevoie, îl hrănești, îl susții. La fel cum ai grijă de trupul tău, cu hrană și ocrotire, fă la fel cu soția ta, din punct de vedre spiritual. Este o iubire care sprijină.
Dat fiind faptul că ea este trupul tău, îți vei exprima dragostea prin faptul că o protejezi de pericol și o ajuți să trăiască o viață pentru gloria lui Dumnezeu. Poți face acestea împlinind nevoile pe care le are, emoționale, intime sau fizice. Toate acestea sunt în acord cu principiul din Geneza 2:24.
Un soț plin de Duhul ar trebui să aibă o astfel de dragoste față de nevasta lui. Iubirea ta trebuie să fie selectivă (să ai ochi doar pentru ea), jertfitoare (să plătești cel mai de seamă preț; dacă este nevoie să mori pentru ea), substitutivă (să iei locul ei; să suferi pentru ea), sfințitoare (să o ajuți să fie din ce în ce mai mult ca Hristos), empatică (să-i acorzi aceeași dragoste și atenție la fel cum ai face-o vizavi de trupul tău) și susținătoare (să o hrănești și să o prețuiești). Ea este o parte din trupul tău. Ea este egală cu tine și se supune în mod voluntar față de cârmuirea ta. Deci, asigură-te că vei câștiga supunea ei voluntară.
Concluzia întregii discuții „Încolo fiecare din voi să-și iubească soția ca pe sine și soția să-și respecte soțul.” (5:33). Pentru soț, aspectul esențial este iubirea față de soția lui, iar pentru nevastă e vorba despre respect față de soțul ei.
Pentru versiunea audio în engleză a acestor predici, fă click pe următoarele link-uri: Link 1 - In. 18:38-19:3; Link 2 - In. 19:4-9; Link 3 - In. 19:9-10; Link 4 - In. 19:11-12.
Titlu: Persuasiunea puterii, Părți 1, 2, 3, 4
Punctul #1: Vezi ediția precedentă a acestui Jurnal.
Punctul #2: Domnia lui Isus expune un conflict de puteri (18:38-19:12)
1. Puterea dominantă a opiniei publice (18:38b-19:6)
2. Puterea paralizantă a fricii (19:7-9a)
3. Puterea asiguratorie a cunoașterii (19:9b)
4. Puterea vanitoasă a poziției (19:10)
5. Puterea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu (19:11)
1 Adaptare după Stephen F. Olford, Anointed Expository Preaching (Broad & Homan), 295-303.
2 David Larsen, Telling the Old, Old Story,” 79.
3 Adaptare după Walter C. Kaiser Jr., Toward An Exegetical Theology (Baker, 1981), 67-147.
Ediţia de Primăvară 2015
Autor: Dr. Roger Pascoe, Preşedinte,
Institutul Pentru Predicare Biblică
Cambridge, Ontario, Canada
“Întărind biserica în predicare biblică şi conducere”
Primul fundament pentru o lucrare stabilă şi durabilă constă într-o motivaţie pentru lucrare adecvată, din partea predicatorului. Am studiat această tematică în ultimele două ediţii ale Jurnalului. Acum, ajungem la cel de-al doilea fundament pentru predicare…
Nu doar că lucrarea ta va fi instabilă şi poate de scurtă durată, dacă duce lipsă de cele patru fundamente ale predicării, nici mesajul nu va fi puternic şi credibil, dacă nu practici ceea ce predici.
Toată predicarea autentică este una întrupată – adică adevărul predicat este reflectat şi trăit de către predicator. Aspectul acesta este esenţial pentru predicare – nu te poţi detaşa de mesajul pe care-l proclami.
Dr. Martyn Lloyd-Jones a considerat că predicarea implică „comunicare prin personalitate”. Dr. Stephen Olford scrie: „Pentru a fi comunicat în mod eficient, mesajul trebuie să fie simţit în interior şi întrupat în afară.” – adică trebuie să fie incarnaţional. [1]
La asta s-a referit Isus când a spus: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă” (Lc. 10:16). Este vorba despre o predicare întrupată – cuvântul lui Dumnezeu trăit. Nu putem să fim separați de adevărul pe care-l proclamăm. Trebuie să trăim focalizați pe Cuvântul lui Dumnezeu și voia Lui, până ce vom putea vorbi despre „mărturia lui Dumnezeu) (1 Cor. 2:1) cu autoritate, fiind noi înșine captivați de aceasta.
Predicarea întrupată a fost definită ca exprimarea adevărului prin personalitate.[2] Ca lucrători cu Evanghelia, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie întrupat în noi și trăit. Trebuie să ne identificăm cu mesajul pe care-l vestim, tot așa cum Isus (Logosul) s-a identificat cu Tatăl pe care L-a proclamat: „Cuvântul S-a făcut trup.” (In. 1:14). Isus l-a dezvăluit pe Tatăl – a fost Dumnezeu și Om. El l-a arătat pe Tatăl într-o formă trupească. Isus s-a identificat pe Sine cu Tatăl, în trupul Său. Isus l-a întrupat pe Tatăl și, făcând lucrul acesta, ni L-a explicat (exegetat) – ex. „L-a făcut cunoscut” (In. 1:18), astfel încât să-l putem cunoaște (să-l „vedem”) pe Tatăl.
Dr. Olford afirmă: Isus a fost „revelația întrupată… (adică) esența predicării răscumpărătoare. Ceea ce nu este întrupat, nu este răscumpărător și ce nu este răscumpărător, nu poate transforma viețile.”[3]
La fel cum prin întruparea lui Isus, Dumnezeu a putut fi văzut în formă umană, tot așa trebuie să trăim și noi Cuvântul pe care-l predicăm, iar oamenii să vadă Cuvântul în noi – să poată „vedea” cum este Hristos și, prin urmare, să-l „cunoască” pe El.
Predicarea întrupată este un mister divin, la fel cum întruparea și răstignirea lui Hristos sunt „o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării” (1 Cor. 1:23). Pentru ca acest mister să devină viu și tangibil, este nevoia ca noi, ca predicatori, să ne identificăm cu mesajul pe care-l proclamăm.
Apostolul Pavel descrie predicarea incarnațională în 1 Corinteni 2:1-5. În acest pasaj învățăm trei caracteristici ale predicării întrupate.
În primul rând, când predici, mesajul trebuie să fie convingător, nu datorită înțelepciunii și vorbirii tale, ci pe baza persoanei și lucrării lui Hristos. „Cât despre mine, fraților, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înțelepciune strălucită. Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva, decât pe Isus Hristos și pe El răstignit.” (1-2). Pavel spune că, atunci când se comunică Evanghelia, puterea ei de convingere nu derivă din oratoria, istețimea, sau înțelepciunea noastră, ci din natura a ceea ce este și a făcut Hristos. Mesajul nostru are impact numai atunci când îl predicăm „pe Hristos și pe El răstignit.” Doar Duhul Sfânt poate să-i convingă pe oameni să creadă adevărul despre Hristos. Numai Evanghelia poate să le deschidă mintea oamenilor și să le schimbe atitudinea, astfel încât să fie receptivi la adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.
În al doilea rând, când predici, mesajul trebuie să fie puternic, nu datorită persoanei și cuvintelor tale, ci datorită lucrării Duhului Sfânt. „ Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos și plin de cutremur. Și învățătura și propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere…” (3-4). Doar Duhul Sfânt poate să ia adevărul și să-l atașeze de o persoană. Este nevoie să existe această fuziune divină care transmite adevărul prin predicator către adunare, în baza lucrării Duhului Sfânt. Dar lucrarea Acestuia îi schimbă pe oameni și le oferă vieți nou, nu abilitățile noastre de a-i impresiona. Când Evanghelia este vestită în mod corect, clar și potrivit, oamenii răspund pozitiv față de ea, iar acest lucru este o dovadă a puterii Duhului și nu a abilităților noastre sau a capacităților de convingere pe care le avem. Cum se întâmplă acest lucru este, într-adevăr, un mister. Este vorba despre lucrarea tainică a Duhului lui Dumnezeu, Singurul ce poate să aducă viață nouă în sufletele pierdute.
În al treilea rând, când predici, mesajul trebuie să fie productiv, nu datorită credinței în înțelepciunea umană ci datorită credinței în puterea lui Dumnezeu. „…pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.” (5). Când predicăm, noi nu încercăm să-i impresionăm pe oameni cu intelectul nostru sau cu înțelepciunea noastră, de parcă acestea i-ar putea convinge pe oameni să creadă Evanghelia. Nu vrem ca oamenii să aibă credință în noi sau în cunoștințele noastre, ci „în puterea lui Dumnezeu”, după cum spune Evanghelia. Numai atunci predicarea noastră va fi productivă. Doar atunci, ea va produce roadă pentru Dumnezeu.
Fie ca niciodată să nu ne ridicăm să predicăm, până când nu spunem: „Cuvântul s-a făcut trup în mine”.
“Resurse pentru studierea textului”
Pentru a interpreta corect Biblia este nevoie să utilizăm toate uneltele de cercetare pe care le avem la dispoziție. Începem cu O SINGURĂ SURSĂ PRIMARĂ. O implicație clară a expresiei „expunere biblică” este aceea că mesajul are doar o singură sursă – Biblia. Putem să folosim și alte materiale, însă numai ca elemente auxiliare (ex. pentru clarificare, aplicare, ilustrare sau apel). Biblia este sursa voastră primară de material și este esența mesajului vostru. Există multe alte surse de informații, însă Biblia este cea primară – este fundamentul credinței voastre.
Multe alte religii pretind a fi creștin, dar avem o singură sursă, cu adevărat, creștină – Biblia. Ceea ce diferențiază credința creștine de toate celelalte este faptul că are doar o singură sursă – Cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare, Biblia trebuie să fie singura sursă primară pentru predicarea noastră.
Termenul ”predicator” înseamnă ”vestitor”. Un vestitor este cineva care anunță mesajul neschimbat al regelui. Tot astfel, cel ce expune Biblia are responsabilitatea de a predica mesajul nealterat al Regelui. Așadar, textul biblic trebuie să rămână principala sursă a predicatorului.
Cum poți avea grijă ca textul biblic să fie prioritar atunci când pregătești predicile? Un mod este prin a revedea schița predicii și prin a însemna materialului care duce lipsă de sprijinul unui anumit text. Apoi, asigurați-vă că acela este doar un material auxiliar și nu expozitiv.
Apoi, avem la dispoziție RESURSE SECUNDARE MULTIPLE. Noi avem doar o singură sursă primară care formează esența mesajului, însă avem și multe resurse secundare utile în predicare. Se poate să creșteți acuratețea, eficiența și claritatea în predicare folosind multe din resursele secundare disponibile și în același timp să rămâneți fideli angajamentului vostru de a declara mesajul așa cum reiese din sursa primară a Scripturii.
Aceste multe resurse secundare sunt unelte în arsenalul vostru care vă pot ajuta să atingeți ținta principală a expunerii biblice. Resursele acestea includ:
1) Un dicționar. Folosiți un dicționar pentru a clarifica orice cuvânt al cărui înțeles nu-l știți sau nu-l înțelegeți.
2) Concordanțele. Concordanțele sunt manuale de trimiteri biblice. Ele arată unde este folosit un anumit cuvânt din Biblie. Cele mai multe concordanțe utilizează cuvântul așa cum este tradus în Biblie și, deci, este nevoie să folosești una specifică unei anumite traduceri (ex. NIV, NKJV).
În plus, când căutăm trimiterile din Biblie, în limba engleză, concordanțe precum cea a lui Strong atribuie și câte un număr fiecărui cuvânt din limba originală (ebraică sau greacă), astfel încât să puteți urmări toate locurile din Biblie unde este folosit același cuvânt în original și modul în care el a fost tradus.
Trebuie să învățați să folosiți concordanțele, nu doar pentru a vă uita la sensul unui cuvânt, ci și pentru a ști cum poate fi tradus un cuvânt în funcție de uzul său și să vedeți cum diverse cuvinte sunt traduse în același fel deși nu sunt sinonime, sau să vedeți cum este folosit cuvântul în context.
3) Lexicoanele – pun la dispoziție cuvintele în limba lor originală, oferă primele sensuri ale cuvintelor și indică textele unde acestea apar. Ele mai indică și variații ale semnificațiilor, în funcție de starea și contextul pasajului. Folosirea lexicoanelor presupune, de obicei, abilitatea de a lucra cu limbile biblice.
4) Cărți de analiză a cuvintelor. Aceste cărți sunt un fel de hibrid între concordanță și lexicon. Ele arată cuvintele în engleză și ne arată și diverse cuvinte în limba originală, are sunt traduse în felul acela. Putem vedea și referințele textuale asociate acestor cuvinte. Ele sunt de mare folos pentru cei ce nu sunt obișnuiți să lucreze cu limbile biblice.
5) Atlasele biblice – asociază locurile cu evenimentele istorice și ne pun la dispoziție informații despre cultură, climat etc.
6) Dicționarul Biblic/ Enciclopedia biblică. Acestea ne oferă articole scurte pe teme biblice (locuri, oameni, obiceiuri etc.). Enciclopediile biblice includ și articole mai lungi pe diverse teme. Aceste resurse îți oferă, în formă comprimată, beneficiile rezultate din cercetarea științifică
7) Comentariile biblice. Înainte de a utiliza comentariile, încercați să descoperiți tema și direcția pasajului de unii singuri, prin studiul textului. Apoi, alegeți cel puțin patru, cinci, comentarii bune pe subiectul tratat. Când citiți aceste comentarii faceți următoarele lucruri:
Fiți atenți să nu fiți derutați de comentariile care se ocupă de lucrurile ce nu nimic de-a face cu predica. Amintiți-vă că acestea sunt comentarii, iar predica nu este un comentariu, ci un mesaj de la Dumnezeu pentru poporul Său din vremea aceasta, mesaj înrădăcinat în textul Cuvântului Său. Trebuie să stabiliți care este direcția mesajului vostru, dacă se poate, înainte de a consulta comentariile, acestea fiind consultate în special pentru clarificarea unor aspecte hermeneutice. Nu vă extrageți mesajul din comentarii – nu acesta este motivul pentru care ele au fost scrise. Ele se ocupă de multe aspecte – hermeneutice, textuale, contextuale, canonice etc. Comentariile nu a fost scrise pentru predici specifice și vă pot duce ușor în eroare spre subiecte pe care le apreciați, dar care nu se potrivesc cu mesajul vostru.
Vă recomand să folosiți comentariile care ajutoare care pot îmbogăți mesajul pe care Dumnezeu vi l-a dat în urma studiului propriu făcut asupra Scripturii. Comentariile ar trebui să fie folosite pentru: (1) sporirea înțelegerii asupra pasajului; (2) să urmăriți „o a doua părere” privitoare la interpretarea pe care i-ați dat-o textului și modul cum îl folosiți (vă poate ajuta să evitați a spune ceva greșit); (3) să vă luptați cu pasaje greu de interpretat.
Asigurați-vă că folosiți întotdeauna mai multe comentarii pentru a nu greși. Este posibil ca un anumit comentariu să nu vă ofere interpretarea corectă, sau să nu prezinte toate variantele. Marele beneficiu al comentariilor este ca acestea dețin de obicei rezultatele multor ani de cercetare științifică, la care voi nu puteți ajunge în timpul limitat alocat pregătirii unei predici. Evident că noi vrem să beneficiem de aceste rezultate.
Ce vreau să spun este că trebuie să studiați textul și să descoperiți mesajul acestuia, voi înșivă. Dacă, totuși, textul este de așa natură încât nu vă puteți da seama despre ce e vorba, secvențele și conexiunile dintre idei, sau ce înseamnă, s-ar putea să fie nevoie să consultați comentariile ceva mai devreme în procesul studiului.
8) Cărțile de teologie sistematică: Ele vă ajută să studiați prezentarea organizată a doctrinelor, făcută de teologi, deși fiecare dintre ei poate avea o anumită opțiune doctrinară.
9) Softurile biblice – programele biblice IT disponibile în zilele noastre aproape că fac din tradiționalele surse secundare ceva de prisos. Aceste softuri includ cam tot ce am spus mai sus, într-un singur pachet. Multe dintre programe conțin și o sumedenie de cărți la care puteți avea acces pentru un cost suplimentar.
10) Site-urile creștine – multe site-uri creștine conțin materiale deosebit de folositoare pentru predicare. Unul dintre aceste site-uri este, desigur, cel ce publică aceste Jurnale Pastorale (https://bible.org/net-pastors-journal).
Concluzii: Aceste zece resurse îți vor oferi suficient material auxiliar așa încât să puteți studia un anumit pasaj. În plus, mai puteți folosi și diverse traduceri ale Bibliei, pentru a vedea modul în care traducătorii au interpretat textul.
“Supunerea ta față de Duhul Sfânt,” Pt. 5
În ultimele patru ediții ale acestui Jurnal Pastoral (2014, Primăvară, Vară, Toamnă și 2015 Iarnă) am studiat subiectul predării personale, ca lider, față de Duhul Sfânt, în baza învățăturii din Efeseni 5:18-6:20. Am examinat ce înseamnă o viață plină de Duhul, necesitatea unei vieți pline de Duhul, realitatea unei vieți pline de Duhul, iar acum suntem în curs de a studia activitatea unei vieți pline de Duhul.
Supunerea cuiva față de Duhul afectează toate activitățile vieții de zi cu zi: (1) unitatea din biserică (5:19-21), (2) armonia din familie (5:22-6:4), (3) cooperarea la locul de muncă (6:5-9) și (4) biruința în lume (6:10-20).
Armonia în familie bazată pe plinătatea Duhului implică înțelegere între soți și soții, părinți și copii. În ultima ediție a Jurnalului am finalizat secțiunea alocată armoniei din familie, între soț și soție (Ef. 5:22-23). În această ediție vom continua să privim la armonia bazată pe plinătatea Duhului, între părinți și copii (Ef. 6:1-4) și cooperarea bazată pe plinătatea Duhlui, la locul de muncă (Ef. 6:5-9).
Armonia în familie nu include doar relația între soț și soție, ci și pe cea între copii și părinți. În sensul acesta, armonia în familie se manifestă atunci când copii plini de Duhul se relaționează corespunzător la părinții lor.
Comportamentul corespunzător al copiilor este acela de a asculta de părinții lor. „Copii ascultați de părinții voștri în Domnul căci este drept. Cinstește-l pe Tatăl tău și pe mama ta – este cea dintâi poruncă însoțită de o făgăduință – ca să fii fericit, și să trăiești multă vreme pe pământ.” (6:1-3). A asculta înseamnă să te așezi sub cuvintele și autoritatea părinților tăi. Acestea este un alt aspect al supunerii (Ef. 5:21) – supunerea voluntară a copiilor față de părinți. Ascultarea lor trebuie să fie în Domnul – adică ucenicie creștină. Copiii își arată reverența față de Domnu, supunându-se autorității părinților lor. Copiii ascultă de părinți deoarece ei sun în Domnul și dat fiind faptul că este drept. Dumnezeu poruncește aceasta și se așteaptă ca lucrurile să fie astfel.
Atitudinea corectă al copiilor este să-i cinstească pe părinții lor. Dacă ascultarea este un mod corect de comportare, cinstirea este atitudinea corectă. Aici sunt amintite două aspecte importante din porunca a 5-a:
1. Cheia pentru toate relațiile omenești stă în relația cu părinții tăi – cinstește pe tatăl și pe mama ta. Onorează-i pentru cine sunt ei.
2. Aceasta este prima poruncă însoțită de o promisiune – ca să fii fericit și să trăiești multă vreme pe pământ. În legea iudaică existau anumite răsplăți pentru respectarea poruncilor. Răsplata pentru respectarea acestei vieți era prosperitatea și viața lungă. Creștinii nu mai sunt sub lege și cu siguranță nu mai avem promisiuni legate de viață lungă și prosperitate. Atunci, de ce este această promisiune aici?
(a) Deoarece întărește semnificația și importanța poruncii – dacă era așa de importantă în VT trebuie să fie importantă și pentru noi.
(b) Deoarece cinstirea părinților aduce cu sine anumite răsplăți – nu viață lungă și prosperitate materială, ci prosperitate spirituală, relațională (relații armonioase în familie), atitudini corecte față de autoritate etc.
În al doilea rând, armonia în familie are la bază părinți plini de Duhul care își cresc copii în mod responsabil
Nu-i întărâtați la mânie. „Părinților, nu-i întărâtați la mânie pe copiii voștri” (4:4a). Nu folosiți în mod greșit puterea și autoritatea voastră. Nu fiți ca părinții din cultura greco-romană, care își putea vinde copiii ca sclavi, sau chiar să-i ucidă. Părinții pot provoca mâni în copiii lor, să-i ducă într-o stare de resentimente care că erupă în atitudini de ostilitate.
Ce anume poate produce în copii un asemenea răspuns? Favoritismul, criticile (care duc la descurajare), așteptarea ca aceștia să fie adulți, în loc să li se permită copiilor să fie copii, abuzurile fizice și verbale.
Dacă formulăm în sens pozitiv, educați-i în mod corespunzător. „Creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului (6:4b). Este responsabilitatea tatălui să-i mustre pe copiii săi. Disciplinarea aduce în discuție ce se face pentru copil. Învățați-i să fie disciplinați, înfrânați, ordonați, drepți. Atunci când este necesar, disciplinarea include și pedeapsa.
Este responsabilitatea tatălui să-i învețe pe copiii săi. Aceasta include ce se spune copilului – ce este învățat verbal. Deci este necesară corecția și instrucția verbală – avertizându-i pe copii cu privire la lucrurile care sunt greșite, fără a le zdrobi elanul; să-i consiliați în baza propriei voastre experiențe, fără să stăpâniți asupra lor; să-i învățați, fără a deveni împovărători; să-i încurajați, să-i mustrați, să-i ghidați fără să-i duceți în eroare.
Aceasta este disciplinare și instruire în Domnul. În acest spirit trebuie să acționăm. Creștinii îi învață pe alții prin învățătură și exemplu.
Dacă nu ai armonie în familia ta, cum poți să conduci o biserică înspre unitate? Casa ta este o reflecție a cine ești tu cu adevărat, iar dacă în familia nu este pace, iubire, respect și sprijin, atunci ești descalificat din conducerea bisericii.
Atât, deocamdată, privitor la armonia din familie, bazată pe Duhul. Acum să privim la…
În secolul întâi, relația de tip stăpâni-sclavi exista atât în familii, cât și la locul de muncă. De fapt, se poate spune că gospodăriile erau locul de muncă pentru mulți sclavi. Într-adevăr, probabil că afacerile și comerțul se desfășurau acasă. Pentru noi, însă, căminul și locul de muncă sunt destul de separate.
Nu trebuie să ne gândim la sclavi/slujitori având ideea sclavilor din sudul SUA, în secolul trecut. Mulți sclavi din cultura greco-romană aveau slujbe bune și erau tratați bine. Unii sclavi aveau chiar și profesii, cum ar fi cea de doctor.
Pentru scopul studiului nostru, vom privi la acest pasaj urmărind relațiile la locul de muncă, mai degrabă decât cele din cadrul căminului. Acest gen de relații, la locul de muncă, trebuie să fie caracterizate, pentru un creștin, de respect mutual, cooperare, și o atitudine plină de Duhul din partea angajaților față de angajatori și invers.
În primul rând, cooperarea la locul de muncă are loc atunci când slujitorii plini de Duhul îi ascultă cu sinceritate pe conducătorii lor (6:5-8). „Robilor, ascultați de stăpânii voștri pământești” (5a). Porunca aceasta nu este condiționată de primirea unui tratament corespunzător din partea angajatorului. Dimpotrivă, angajatul creștin trebuie să continue să asculte indiferent de situație (cf. 1 Pet. 2:18).
Ascultarea creștină se arată în atitudinea ta. Este o atitudine de respect – cu frică și cutremur (5b). Acest lucru nu înseamnă să te porți ca un laș, ci este vorba despre onoare și respect, deoarece recunoști că sursa autorității conducătorilor este de la Dumnezeu. Este o atitudine de sinceritate – în curăție de inimă (5c). Nu ai o loialitate împărțită – fără ipocrizie, fără motive ascunse, cu integritate. Este o atitudine de slujire creștină – ca de Hristos (5c). Aceasta este perspectiva care face o astfel de ascultare posibilă. Găsim, aici, motivul principal pentru ascultarea creștină.
O asemenea atitudine poate face ca mărturia ta să fie extrem de credibilă și puternică. Dacă etica muncii diferă la tine față de alții (în modul în care gândești, vorbești, te porți), poți avea o mărturie puternică. Dar, dacă întârzii mereu la lucru și pleci mai devreme, faci o muncă de slabă calitate, îți iei pauze lungi de prânz, atunci mărturia ta nu va fi credibilă.
Observați, de asemenea, că ascultarea creștină se vede în sârguința ta (6-8). Un creștin sârguincios nu lucrează pentru a-i impresiona pe alții - „… nu numai când sunteți sub ochii lor, ca și cum ați vrea să plăceți oamenilor… (6a). Un creștin sârguincios nu este o persoană care încearcă să intre sub pielea șefului său. El nu lucrează din greu doar atunci când îl vede angajatorul pentru a face o impresie bună.
Dimpotrivă, un creștin sârguincios lucrează ca pentru Domnul: „… ca niște robi ai lui Hristos” (6b). Un rob al lui Hristos „face din inimă voia lui Dumnezeu” (6c). Nu încercă să lucrezi când și cum, ci ești preocupat să faci voia lui Dumnezeu din adâncul ființei tale. Să faci voia lui Dumnezeu este parte din viața de zi cu zi. Voia lui Dumnezeu se află în inimă și este exprimată în exterior prin atitudine, sârguință și dedicare. Așa ceva este în contrast direct cu cei care slujesc superficial și nu au nici un fel de convingere lăuntrică privitoare la modul în care trebuie să lucreze. Un rob a lui Hristos slujește cu bucurie, ca Domnului, iar nu oamenilor (7). Cel ce face voia lui Dumnezeu, face și lucrarea lui Dumnezeu. Bucuria ta vine dintr-o perspectivă nouă – nu te mai vezi ca rob al oamenilor, ci al lui Hristos.
Mai departe, un creștin sârguincios lucrează pentru răsplată de la Dumnezeu - „căci știți că fiecare, fie rob, fie slobod, va primi răsplata de la Domnul” (8). Tu lucrezi cu sârguință fiindcă știi că judecătorul tău ultim este Domnul, nu șeful tău. Această perspectivă escatologică schimbă totul – știi că atunci când faci voia lui Dumnezeu, pentru gloria Sa, El va lua act de acest lucru.
În al doilea rând, cooperarea la locul de muncă are loc atunci când conducătorii plini de Duhul îi respectă pe slujitorii lor, fără părtinire (6:9). Șefii creștini trebuie să demonstreze trei principii. Primul este acesta: Faceți altora așa cum ați vrea să vă facă ei vouă – „Și voi stăpânilor, purtați-vă la fel cu ei” (9a). Tratați-i pe angajații voștri, așa cum vreți să se poarte ei cu vi. Mediul fiecărei organizații este determinat de ceea ce se întâmplă la vârf. Dacă vreți ca angajații să aibă o atitudine bună față de voi, atunci faceți și voi așa cu ei. Dacă vreți ca ei să vă asculte, atunci arătați și voi înșivă un duh de supunere. Dacă vreți să fie conștiincioși și autentici față de voi, asigurați-vă că-i tratați și voi drept și în mod onest. Dacă vreți să lucreze cu sârguință pentru voi, atunci fiți și voi sârguincioși oferindu-le salarii și condiții bune de muncă. Dacă vreți ca ei să lucreze cu bucurie, atunci dați-le motive să fie bucuroși. Nu vă supraestimați fiindcă sunteți șefi. Purtați-vă cu angajații voștri, așa după cum vă așteptați ca ei să se poarte cu voi.
Al doilea principiu este: Nu folosiți autoritatea în mod greșit – „feriți-vă de amenințări” (9b). Nu folosiți amenințările pentru a obține ceea ce vreți. Nu faceți uz de autoritatea voastră într-un mod greșit. Nu îi întărâtați pe angajați, așa cum fac unii părinți cu copiii lor.
Al treilea principiu este: Țineți minte că și voi înșivă veți da socoteală – „ca unii care știți că Stăpânul lor și al vostru este în cer” (9c). Și voi aveți un stăpân – cel mai de seamă Stăpân din ceruri. El are cea mai mare autoritate și hotărârile Sale se împlinesc. Voi sunteți responsabili în fața Lui. Așadar, fiind împreună robi ai lui Hristos, atât angajatul cât și angajatorul creștin vor da socoteală aceluiași Stăpân. Voi nu sunteți mai importanți decât ceilalți deoarece „înaintea Lui nu se are în vedere fașa omului” (9d). Stăpânul vostru cel ceresc nu este influențat de poziția, sau autoritatea voastră. Așadar, nu vă înșelați crezând că veți fi cumva favorizați.
Pentru versiunea în limba engleză a acestor predici, faceți click pe următoarele linkuri: Link 1 - In. 20:1-2; Link 2 - In. 20:3-10; Link 3 - In. 20:11-18
Titlu: Șocul și realitatea învierii, Partea 1,2,3
Punctul #1: Mormântul gol face din observatori oameni credincioși (1-10)
1. Mormântul gol face din observatori urmași
(a) La cruce, unii sunt observatori (Lc. 23:55-56)
(b) La mormântul gol unii erau urmași (1-2)
2. Mormântul gol face din urmași oameni credincioși (3-10)
(a) Pe unii mormântul gol îi face să fie sceptici (6-7)
(b) Pe unii mormântul gol îi face să creadă (5, 8-9)
Punctul #2: Hristosul înviat schimbă întristarea în bucurie (11-18)
1. Ignorarea învierii produce întristare (11-13)
(a) Produce întristare în ciuda dovezilor (11)
(b) Produce întristare în ciuda mărturiilor (12-13)
2. Cunoașterea învierii produce bucurie (14-18)
(a) Produce bucurie prin recunoașterea Lui 14-16)
(b) Produce bucurie prin ascultarea de El (17-18)
[1] Olford, Anointed Expository Preaching (Broadman & Holman), 233.
[2] Philips Brooks, The Joy of Preaching (Kregel, 1989), 25ff.
[3] Olford, Anointed, 233.
Ediţia de Vară, 2015
Autor: Dr. Roger Pascoe, Preşedinte,
Institutul pentru Predicare Biblică
Cambridge, Ontario, Canada
“Întărind biserica în predicare biblică şi conducere”
“Pierduta putere şi autoritate în predicare”
Fiecare predicator poate predica însoţit de o mare putere spirituală, atâta vreme cât el este chemat cu adevărat de Dumnezeu la această lucrare. Pentru a predica cu putere trebuie (a) să-l cunoști pe Dumnezeu în mod profund; (b) să înțelegi Cuvântul Său; (c) să fii pregătit în mod corespunzător și (d) să fii împuternicit de Duhul Sfânt. Când eșuăm în slujba de predicare devenim tot mai conștienți de faptul că puterea predicării nu este de la noi, ci de la Dumnezeu. Doar când conștientizăm acest adevăr primim putere de la Dumnezeu.
Factorul care ne arată cel mai bine că un predicator are putere spirituală constă în transformarea vieților oamenilor de către Duhul Sfânt prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, așa încât (a) inimile lor sunt atinse, (b) mințile lor sunt provocate (îi învățăm ceea ce ei nu au știut), (c) voințele lor sunt smerite, supuse și (d) conștiințele lor sunt mustrate, așa încât viețile lor spirituale să fie transformate.
Măsura puterii spirituale nu constă în răspunsul exterior, ci în conștientizarea lăuntrică a păcatului, dorința după sfințire, pocăință și iubirea lui Hristos.
Vom indica o serie de cauze care duc la pierderea puterii spirituale în predicare
1. Pierderea pasiunii pentru Dumnezeu. Principala cauză pentru pierderea puterii printre predicatori constă în faptul că ei își pierd pasiunea pentru Dumnezeu. Când se întâmplă lucrul acesta, ei devin mediocri în gândire, în lucrarea și predicare, și devin susceptibili să aibă un duh lumesc. Lucrul acesta se poate întâmpla atunci când predicatorul a fost la biserică pentru o anumită perioadă de timp, se așează în context și devine confortabil cu biserica și biserica se simte bine cu el; atunci este foarte tentant să te relaxezi spiritual. Apoi, ar putea fi ispitit să înceteze să-l caute pe Domnul și își pierde starea de vigilență și de prospețime. În acest punct, ce rău câștigă teren pentru a-l ataca pe acel predicator. Problema se amplifică atunci când multe biserici, nu doar că nu mai caută lideri evlavioși, ci nici măcar nu mai doresc asemenea lideri; dimpotrivă ele sunt dispuse să accepte mediocritatea.
2. Conformarea la cultură. Predicatorii își pierd, adesea, puterea din pricină că acționează într-un mod compatibil cu cultura, mai degrabă decât cu chemarea și poziția lor. Încercarea aceasta de a se relaționa mai bine la oameni și la cultură duce adeseori la compromisul standardelor morale, și la un stil de a te îmbrăca și a vorbi care ia forma culturii din jur. Conformarea la cultură stinge focul pentru Dumnezeu din inima unui predicator. Avertismentul „prietenia cu lumea este vrăjmășie cu Dumnezeu” (Iacov 4:4) se aplică predicatorilor, la fel ca altor persoane.
3. Lipsa autorității. Mulți predicatori de astăzi nu predică (poate că nu pot) cu convingere și autoritate. Ei nu (poate nu pot) spun „Așa vorbește Domnul.” Așadar, ce ne autorizează pe noi să predicăm? Dr. Mohler (rectorul de la Seminarul Teologic Baptist de Sud) afirmă astfel:
„Care este dreptul nostru de a predica? Ce ne autorizează? Totul se rezumă la aceasta – Dumnezeu a vorbit. Dumnezeu s-a descoperit pe Sine, renunțând la aspecte private și personale, așa încât noi să-L putem cunoaște. El nu tace și ne-a mandatat și pe noi să vorbim. El cheamă și echipează bărbați să predice Cuvântul Său. El nu tace și nici nu trebuie să tăcem. Suntem datori să vorbim, să predică și să învățăm Cuvântul Său.”1
Singura noastră putere și autorizare pentru predicare este să vorbim Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă vei predica altceva, slujba ta nu va avea putere să schimbe vieți. Dacă nu predici Cuvântul, nu vei predica cu autoritate, din cauză că ceea ce spui nu este autorizat de Dumnezeu – nu este Cuvântul lui Dumnezeu.
Mulți predicatori de astăzi nu predică Cuvântul! Ei vorbesc despre probleme culturale, aspecte filosofice (în principal filosofia lor de viață), aspecte psihologice și aspecte motivaționale, însă nu predică Cuvântul lui Dumnezeu. Poate că citesc sau citează rapid un verset din Biblice pentru a oferi mesajului lor un iz spiritual, însă ei nu predică acel text. Ei nu predică biblic și, prin urmare, nu vorbesc cuvintele lui Dumnezeu și nu predică cu autoritate.
De ce atât de mulți predicatori nu vorbesc cu autoritate? Ne putem gândi la câteva motive:
1. Ei nu predică cu autoritate fiindcă gândirea lor este lumească. Revenim la discuția despre conformarea la cultură. Mulți predicatori au adoptat (în special în societatea noastră nord-americană) gândirea postmodernă, chiar dacă nu vor să recunoască acest lucru, sau poate chiar nu conștientizează. Motivul pentru care ei nu vorbesc cu autoritatea derivă din faptul că postmodernismul spune, „Nu există un adevăr absolut pentru toată lumea. Deci, eu voi crede ce cred; tu poți crede altceva. Nu încerca să-mi spui ce e rău și ce e bine.”
Mai mult, în gândirea lumească este la modă și intelectual să nu fii ferm, dogmatic – totul trebuie să fie deschis și pentru alte posibilități. Puteți observa acest lucru în special în instituțiile academice. Studenții sunt lăsați să-și dea seama ce să creadă de unii singuri. Profesorii nu trebuie să-i influențeze. Interpretarea Scripturii trece prin schimbări pentru a se adapta la noile puncte de vedere, noile descoperiri și posibilități care se potrivesc mai bine cu gândirea lumească. Ceea ce Biblia afirma cu claritate ieri, astăzi este pus sub semnul îndoielii. Teologia sistematică este mai mult sistematică decât teologică – sunt prezentate tot felul de opțiuni privitoare la subiecte importante (cum ar fi natura și caracterul lui Dumnezeu în Open Theism).
Dar ce fel de învățătură este aceasta? Cât de neclară este pentru următoarea generație de pastori și învățători? Când gândirea lumească invadează biserica (după cum se pare că se întâmplă) rezultatul este (a) predicatorii nu vor mai vorbi cu autoritate, ci doar sugestiv, (b) predicatorii nu mai provoacă (gândirea și comportamentul nostru), ci ne încurajează (c) predicatorii nu mai predau învățătură, mai mult sugerează, (d) predicatorii nu vorbesc cu îndrăzneală, ci mai mult ezitant, (e) predicatorii nu dau răspunsuri, mai mult pun întrebări, (f) predicatorii nu transmit certitudini, ci îndoieli, (g) predicarea nu confruntă, ci se adaptează.
Sau, cum spunea altcineva,
„Există semne de întrebare, acolo unde trebuiau să fie puncte de exclamare. Avem ezitare, acolo unde era nevoie de îndrăzneală. Există sfătuire, acolo unde ar trebui să fie învățătură. Avem idei, acolo unde este necesară doctrina. Există impresii, acolo unde se cere a fi imperative.”2
2. Ei nu predică cu autoritate pentru că se tem de oameni. Un lucru duce la altul. Dacă gândirea ta este lumească, atunci nu vei vorbi cu autoritate pentru că te temi de oameni. De ce? Din cauză că gândirea oamenilor este lumească și ea și acest tip de gândire spune: „Nu-mi spune mie ce să fac. Nu ai autoritate asupra mea. Voi trăi după cum doresc. Dacă nu-mi spui ceea ce doresc să aud, du-te și vorbește în altă parte.”
Gândirea postmodernă a clericilor este un răspuns și o reflecție a gândirii postmoderne a celor din bănci. Richard Holland, de la Seminarul The Masters, afirmă: „Acolo unde adevărul este relativ, etica situațională și autoritatea pusă mereu la îndoială, cu siguranță nu este binevenită predicarea expozitivă, cea care delimitează adevărul, definește moralitatea și declară autoritatea lui Dumnezeu.”3
Altcineva a spus: „Nu îndrăznim să vorbim cu autoritate… din simplul motiv că oamenii nu o vor accepta. O epocă a semnelor de întrebare este alergică la semnele de exclamație. O eră care se simte bine cu virgulele, se va opune punctelor.”4
3. Ei nu predică cu autoritate pentru că nu înțeleg și nu au aplicat Cuvântul la propria lor persoană. Pentru a predica cu autoritate, trebuie ca mai întâi să cunoști ce spune Cuvântul, ce semnifică acesta și să-l aplici la tine însuți. Dacă eșuezi în aceste privințe, nu poți predica cu autoritate. Cum poți să-i înveți pe alții, dacă nu știi ce înseamnă? Cum poți să aplici Cuvântul altora, dacă nu l-ai aplicat, mai întâi, la propria persoană? Acest lucru presupune 2 aspecte:
(a) Este necesar să studiezi Cuvântul bine, pe baza principiilor hermeneutice solide, a practicilor exegetice și în dependență de Duhul Sfânt.
(b) Este nevoie să aplici Cuvântul la nivel personal, pe baza ascultării de Domnul și a relației tale cu El.
Așadar, care este antidotul pentru această lipsă de autoritate? Antidotul este să-l imităm pe Isus care învăța „ca Unul care are autoritate” (Mat. 7:28-29). Contextul ne arată că Isus tocmai terminase predica de pe munte, în care El i-a provocat pe oameni cu privire la viața în Împărăție și ce presupune aceasta: a fi sare și lumină pe pământ, să-ți aduni o comoară în cer, nu pe pământ, să ai încredere că Dumnezeu va purta de grijă pentru nevoile zilnice și să ne așezăm viețile pe o stâncă solidă și nu pe nisipul mișcător. Conceptele pe care Isus le-a prezentat aici și față de care i-a provocat pe oameni la ascultare au fost radicale. „Ați auzit că s-a zis… dar Eu vă spun” – de ex. că (a) adulterul și crima încep în inimă, (b) căsătoria este pentru toată viața, (c) trebuie să-ți iubești vrăjmașii.
Cu siguranță, învățăturile lui Isus erau în contrast cu cele ale cărturarilor. Ce spuneai cei din urmă? Se pare că învățătura lor era destul de asemănătoare cu cea din zilele noastre. Ei puteau să facă în așa fel încât Scriptura să spune ceea ce doreau ei. Pe când terminau să le împărtășească oamenilor toate diferitele interpretări rabinice, nimeni nu știa la ce se referă textul – nu exista autoritate. Ei foloseau argumente derutante și distincții subtile care aduceau confuzie asupra problemei, așa încât nimic nu era definitoriu. Și exact aceasta este ceea ce doreau ei. Ei erau ca cei despre care ne avertizează apostolul Pavel, cei care (a) „se dedau la povestiri și înșirări de neamuri fără sfârșit care duc la certuri și nu la zidire” (1 Tim. 1:4), (b) „care spun minciuni cu fățărnicie, având cugetul lor însemnat cu fierul roșu” (1 Tim. 4:2), (c), „care au o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Tim. 3:5), (d) „își vor întoarce urechea de la adevăr spre istorisiri închipuite (2 Tim. 4:3-4).
În contrast, învățătura lui Isus era directă, simplă și edificatoare – „să faceți asta… nu faceți asta, …credeți asta… nu credeți asta” (cf. Mc. 11:18; Lc. 4:32; In. 7:46; Mc. 6:2). Vedem că modelul acesta de predicare a fost imitat și de către apostoli în expunerea cu autoritate a Cuvântului lui Dumnezeu. Când vorbim cu credincioșie Cuvântul lui Dumnezeu (clar, simplu, corect), suntem autorizați să vestim cu întreaga autoritate a lui Dumnezeu însuși – suntem gura Lui.
Cum, deci, să predicăm cu putere spirituală? Puterea spirituală rezultă din viața de sfințenie și din spiritualitatea predicatorului. Este puterea care se mană din cel a cărui viață este plăcută înaintea lui Dumnezeu, și viața celui în care Duhul Sfânt este la lucru. Este puterea lui Dumnezeu prezentă în viața celor care trăiesc ca Hristos, care umblă așa cum a umblat El (1 In. 2:6). Numai prin sfințirea vieții putem să cerem putere în predicarea noastră. Pentru a predica cu putere spirituală (Cuvântul să transforme vieți prin proclamarea Sa și prin rezultate) sunt necesare patru ingrediente esențiale:
1. Puterea lui Dumnezeu
2. Puterea Duhului Sfânt
3. Puterea rugăciunii
4. Puterea Scripturii
Vom privi la aceste patru ingrediente în următorul număr al acestui Jurnal.
“Studierea textului: Resurse personale”
Motivul principal pentru citire este propria noastră spiritualitate, să-l cunoaștem pe Dumnezeu. Așa după cum studiezi despre subiecte seculare, tot așa trebuie să citești, să cercetezi, să studiezi și să gândești privitor la Sfânta Scriptură. Asigură-te că ai un program de citire a Bibliei. Petrecem așa de mult timp citind resurse secundare și neglijăm citirea Bibliei. Trebuie să cunoaștem Biblia foarte bine, așa să abordăm întreaga anvergură a Scripturii prin mesajele și studiile noastre. Trebuie să cunoaștem Biblia pe dinafară, așa încât să putem cita din memorie cuvintele unui text, sau cel puțin referința.
Rugăciunea este un mijloc esenţial de înţelegere a ceea ce a spus Dumnezeu şi continuă să spună. Rugăciunea nu poate fi separată de lucrarea Duhului Sfânt, Cel care i-a inspirat pe autorii Bibliei. Rugăciunea și iluminarea Duhului Sfânt merg mână-în-mână atunci când studiem. Nu putem înțelege Biblia corect (2 Cor. 2:13-14) sau să-i vedem valoare numai prin studiu.
Rugăciunea înseamnă să căutăm ajutorul lui Dumnezeu în (a) înțelegerea Bibliei, (b) extragerea unui mesaj din ea, pentru un anumit public, într-o anumită vreme și (c) aplicarea Scripturii la audiența respectivă.
Duhul Sfânt a promis să ne conducă în tot adevărul. El ne conduce să înțelegem Cuvântul lui Dumnezeu pe care nu-l putem obține în alt mod. Prin urmare nu există scurtătură pentru această parte din pregătirea unei predici.
Pe lângă „argumentare”, Dumnezeu ne-a dat și capacitatea de a „medita”. Meditațiile creștine diferă de alte tipuri seculare de meditație (Yoga, MT). Meditațiile seculare se focalizează pe golirea minții și intrarea într-o stare mentală/spirituală de nimicnicie. Meditația creștină are în vedere umplerea minții cu gânduri din Cuvântul lui Dumnezeu și intrarea într-o stare de legătură spirituală cu Dumnezeu și Cuvântul Său.o m
Meditația creștină este o modalitate de a ne gândi la ceea ce ne-a spus Dumnezeu în Cuvântul Său; așa după cum vacile rumegă iarba pentru a obține toți nutrienții, cât mai mult din ceea ce pot obține. Procesul acesta îi permite Duhului Sfânt să lucreaze în mintea și inima ta spre a înțelege întreaga anvergură a textului și spre a avea o apreciere profundă a acestuia.
Meditația creștină produce lumină spirituală care nu poate fi obținută numai prin rațiune sau studiu. Pe măsură ce meditezi la Scripturi:
(a) Duhul Sfânt îți aduce în minte alte conexiuni biblice la care probabil nu te-ai gândi când studiezi textul.
(b) Duhul Sfânt îți oferă o apreciere pentru adevărul textului - „o cunoaștere care trece dincolo de minte și străpunge sufletul”5. Asta este ceea ce Jonathan Edwards a descris ca „un sens autentic de perfecțiune divină asupra lucrurilor revelate în Cuvântul lui Dumnezeu și o convingere legată de realitatea și adevărul din ele.6
(c) Duhul Sfânt îți dă o perspectivă privitoare la aplicarea textului în adunare.
Pentru a înțelege deplin Cuvântul și pentru a te califica să-l predici, trebuie să împlinim ceea ce știm. Dacă nu împlinim ceea ce știm, Dumnezeu nu ne va da ceea ce nu știm. De ce ne-ar oferi Dumnezeu mai mult dacă nu ascultăm de ceea ce El deja ne-a oferit? Ascultarea înseamnă să aplicăm Cuvântul pe care l-am învățat la propriile noastre vieți.
„Supunerea ta față de Duhul Sfânt”, Pt. 6
În ultimele cinci ediții ale acestui Jurnal Pastoral am studiat subiectul supunerii tale personale, ca lider, față de Duhul Sfânt, pe baza învățăturii din Efeseni 5:18-6:20. Am studiat despre semnificația unei vieți pline de Duhul, necesitatea unei asemenea vieți, realitatea unei vieți pline de Duhul și (în ultimele două ediții) despre activitatea unei vieți pline de Duhul.
După cum am văzut deja, activitatea unei vieți pline de Duhul include armonia plină de Duhul acasă (Ef. 5:22-6:4), colaborarea plină de Duhul la locul de muncă (Ef. 6:5-9); acum vom privi la biruința plină de Duhul în lume (Ef. 6:10-20), subiect cu care vom încheia tematica aceasta.
Spre deosebire de relațiile noastre cu biserica, acasă, la locul de muncă, relația cu lumea nu poate fi niciodată armonioasă, dar poate fi victorioasă. Umplerea cu Duhul este urmată imediat de războiul din lume. Dacă nu ești atacat de diavol, nu ești plin de Duhul. A sta împotriva uneltirilor diavolului presupune putere și protecție din partea lui Dumnezeu. Voi schița acest pasaj, fără a intra în detalii.
(a) avem protecția spirituală a puterii lui Dumnezeu (10). Fraților fiți întăriți în Domnul și în puterea tăriei Lui. De vreme ce nu ne putem întări singuri, Dumnezeu ne oferă putere (de aici și pasivul fiți întăriți) așa încât să ne putem împotrivi atacurilor diavolului. La fel ca în versetul anterior cheia este în Domnul (10b) – puterea noastră este în și vine de la Domnul. Nu putem să ne descurcăm de unii singuri. Datorită faptului că suntem în Domnul, avem acces la puterea tăriei lui Dumnezeu (10c). Puterea Sa este a noastră, prin Hristos.
(b) Avem protecția spirituală a armurii lui Dumnezeu(11). Îmbrăcați-vă cu toată armura lui Dumnezeu. Suntem protejați când ne îmbrăcăm cu ea. Armura nu este de niciun folos dacă nu o îmbrăcăm. Dumnezeu ne-o oferă: noi suntem responsabili să o îmbrăcăm. Suntem protejați de o armură completă – „toată” armura lui Dumnezeu. Dumnezeu ne oferă un set complet de armură care include fiecare armă de care avem nevoie în bătălie. Suntem protejați de o armură divină, supranaturală.- întreaga armura „a lui Dumnezeu”. Armura pe care o avem în luptă este a Lui, este de la Dumnezeu.
(c) Avem protecţie spirituală împotriva vrăjmaşului lui Dumnezeu (11b-12) – ca să vă puteți împotrivi uneltirilor diavolului (11). Uneltirile celui rău au început în grădina Edenului, atingându-și apogeul la cruce, unde Hristos l-a biruit, astfel încât noi să putem fi eliberați de sub robia celui rău. Chiar dacă cel rău a fost învins, el încă nu s-a predat. Încă poartă război cu Dumnezeu, atacându-i pe copiii Domnului, însă Dumnezeu ne dă putere să ne împotrivim atacurilor sale.
Vrăjmașul este diavolul – conducătorul armatei inamice. El este of ființă reală, care umblă ca un leu și caută pe cine să înghită. El este acuzatorul fraților. Pentru a putea învinge în această luptă trebuie să cunoaștem tacticile vrăjmașului.
Tacticile celui rău sunt uneltiri viclene. Natura lui nu s-a schimbat de la început – „șarpele era mai șiret decât toate viețuitoarele pământului” (Gen. 3:1). Metodele lui sunt cu îndemânare, iscusite, ingenioase și extrem de distructive din cauză că el este arhetipul înșelătorului.
Bătălia nu este împotriva unor forțe omenești, ci spirituale. Nu avem de luptat împotriva cărnii și sângelui (12a). Bătălia este o luptă, dar nu una împotriva cărnii și sângelui. Lupta noastră nu este cu oamenii, cu slăbiciunile și efemeritatea lor. Dacă acesta ar fi fost cazul, lupta ar fi fost mult mai ușoară. Dar, lupta noastră este cu forțele spirituale ale răului. Luptăm împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor veacului acestuia, împotriva domniilor puterilor întunericului, împotriva forțelor spirituale ale răului care sunt în locurile cerești (12b). Este o luptă nu cu sângele și carnea, ci cu autoritățile și puterile veacului. Este o luptă, nu cu guvernele lumii sa cu dictatori demonizați, ci cu forțe răufăcătoare, forțele spirituale ale întunericului. Aceste forțe operează cu și peste întunericul acestui veac. Ele operează în locurile cerești, nu domeniul unde Hristos domnește mult deasupra acestor forțe, ci în sfera cerească de dedesubt, însă deasupra pământului (Ef. 2:20).
De aceea luați toată armătura lui Dumnezeu (13a). Nu stați degeaba! Faceți ceva! Îmbrăcați-o! …ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea și să rămâneți în picioare (13b). Ești responsabil să te îmbraci cu armura, dacă vrei să te împotrivești în ziua cea rea în care trăim. În cele din urmă, rezultatul nu ține de luptă, ci ține de a sta în picioare, iar lucrul aceste depășește puterea noastră.
Experimentăm putere spirituală în viața creștină prin pregătire și protecție spirituală. Pregătirea noastră spirituală implică să avem toată armura spirituală și toată puterea rugăciunii.
(a) Fiți pregătiți cu toată armura spirituală (6:13-17). Fiți pregătiți cu armura adevărului. Stați gata… având mijlocul încins cu adevărul (14a). Fiți pregătiți cu armura neprihănirii. Stați gata… având platoșa neprihănirii (14b). Fiți pregătiți cu armura Evangheliei Stați gata… având picioare încălțate cu râvna evangheliei păcii (15). Fiți pregătiți cu armura credinței. Stați gata… luând scutul credinței (16a). Fiți pregătiți cu armura salvării. Și luați coiful mântuirii (17a). Fiți pregătiți cu armura Cuvântului. Și luați…sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu (17b).
Deci, fiți pregătiți cu toată armura spirituală și…
(b)Fiți pregătiți cu toată puterea rugăciunii (6:18-20)
Purtarea armurii nu asigură de la sine victoria. Pentru a fi biruitor avem nevoie de putere și înțelepciune pentru a ști cum să acționăm și să gândim într-o bătălie – să ascultăm de Comandant; să auzim și să înțelegem tacticile Sale. Toate acestea ne duc la rugăciune. Vă rog să observați…
O viață plină de Duhul este viața creștină normală, însă mulți creștini nu trăiesc în ascultare și supunere de unde rezultă că nu sunt plini de Duhul (18).
Înțelegerea voii lui Dumnezeu (17) este vitală pentru a fi plin de Duhul. Nu poți fi umplut cu Duhul dacă nu înțelegi și nu umbli în voia Domnului. Așa ceva ar fi o contradicție. Cu alte cuvinte, pentru a fi plin de Duhul viața ta trebuie să se supună voii lui Dumnezeu – supunerea și ascultarea față de Cuvântul revelat al lui Dumnezeu.
Oamenii plini de Duhul sunt cei care trăiesc veghetori și nu în mod nechibzuit (15). Ei veghează să-l aibă ca model pe Dumnezeu, să umble în dragoste, să se ferească de rău, să producă bunătate, neprihănire și adevăr, să aducă la lumină faptele rele ale oamenilor întunericului, să-și folosească timpul cu înțelepciune, să trăiască cu o înțelegere deplină a voii Domnului.
Oamenii plini de Duhul veghează să-i dea Domnului toată gloria. Știi că ești pecetluit cu Duhul Sfânt pentru totdeauna. Știi că Duhul îți garantează ducerea până la sfârșit a răscumpărării tale. Când ești plin de Duhul, creierul tău nu este leneș, vorbirea ta nu este redusă, și comportamentul tău nu este destrăbălat. Dimpotrivă, percepția ta cu privire la lucrurile spirituale se ascute, înțelegerea voii lui Dumnezeu este și mai clară, aprecierea față de Cuvântului lui Dumnezeu crește, și starea ta spirituală, per total, este mai bună, siguranța ta este deplină în Hristos și fața ta strălucește cu iubirea lui Dumnezeu.
1. Ai influență asupra altora fiind un mode de om evlavios. Alte persoane vor dori să fie ca tine, fiindcă îl văd pe Hristos în tine, iar acesta este un factor puternic în conducerea bisericească. Vei conduce prin puterea caracterului tău transformat.
2. Credibilitatea ta și încrederea câștigată ca lider în biserică. Credibilitatea și încrederea sunt factori majori în conducere. Cea mai mare sursă de credibilitate este o viață evlavioasă – o viață plină de Duhul. Cel mai sigur mod prin care poți dezvolta încredere din partea celor din jur este printr-o viață evlavioasă – o viață plină de Duhul. Cum pot oamenii să nu aibă încredere în cineva a cărui viață demonstrează că este o persoană plină de Duhul Sfânt?
3. Înțelepciune și călăuzire primite de la Dumnezeu - sunt mulți lideri în bisericile noastre care au experiență, bani și abilitate, însă le lipsește înțelepciunea și direcția.
Experiența (și vârsta) nu înseamnă că ai înțelepciune. Înțelepciunea înseamnă cunoaștere cuplată cu judecată și acțiune corectă. Înțelepciunea este discernământ și pătrundere pentru a lua decizii corecte. Înțelepciunea privește dincolo de ce este exterior și superficial, privește spre tărâmul lăuntric. Înțelepciunea face deosebire între ceea ce este ușor și repede și ceea ce este greu și pe termen lung – și atunci alege ceea ce este corect. Înțelepciunea se înrădăcinează în frica de Domnul. Înțelepciunea este una dintre componentele de bază ale conducerii și este așa mare nevoie de ea în bisericile de astăzi. Cred că lipsa de înțelepciune de astăzi are la bază lipsa de oameni plini de Duhul Sfânt.
Experiența nu înseamnă că ai un simțământ clar al direcției. Pentru a fi un lider eficient este nevoie de un simțământ clar al direcției pentru a organiza ceea ce conduci. Cum obținem direcție în slujirea pe care o facem? În primul rând, putem avea o direcție clară din Cuvântul lui Dumnezeu. Așadar, trebuie „să studiem pentru a arăta că suntem încercați de Dumnezeu”. În al doilea rând putem avea o direcție clară dacă avem o viață plină de Duhul, în dependență de Dumnezeu și în ascultare de Cuvântul Său. În al treilea rând putem avea o direcție clară dacă trăim o viață de rugăciune. Aceste trei elemente sunt prezente într-o viață de sfințenie – adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, puterea Duhului lui Dumnezeu și eficacitatea rugăciunii.
Pentru versiunea în limba engleză a acestor predici, faceți click pe aceste link-uri: Link 1 - Jn. 20:19-21; Link 2 - Jn. 20:21-23; Link 3 - Jn. 20:24-31
Titlu: Șocul și Realitatea învierii, Partea 4,5,6
Punctul #1: Învierea lui Isus transformă frica în curaj (20:19-23)
1. Hristos cel înviat potolește temerile noastre (19-20)
a) El potolește temerile noastre prin ceea ce spune (19)
b) El potolește temerile noastre prin ceea ce face (20)
2. Hristos cel înviat activează curajul nostru (22-23)
a) El activează curajul nostru de a continua lucrarea Sa (21)
b) El activează curajul nostru de a vorbi cu autoritate (22-23)
Punctul #2: Învierea lui Isus transformă necredința în credință (20:24-29)
1. Necredința nu se lasă convinsă de mărturii secundare (24-25a)
2. Necredința pretinde dovezi concrete (25b-28)
a) Dovezile concrete sunt ceea ce spune Hristos (26)
b) Dovezile concrete sunt ceea ce a făcut Hristos (27a)
3. Dovezile concrete cer un verdict (27b-29)
a) Credința se demonstrează printr-o măreață mărturisire de credință (28)
b) Credința este onorată printr-o măreață binecuvântare de la Hristos (29)
(i) Este bine să vezi și să crezi (29a)
(ii) Este mai bine să crezi înainte să vezi (29b)
Concluzie (30-31)
1 R. Albert Mohler, Jr., As One With Authority in “The Masters Seminary Journal (Spring 2011, 89-98), 89.
2 Mohler, 97.
3 Richard Holland, Expository Preaching: The Logical Response to a Robust Bibliology in “The Masters Seminary Journal” (Spring 2011, 19-39), 20.
4 Mohler, 92.
5 R. C. Sproul, The Soul’s Quest for God (Wheaton: Tyndale House Publishers, 1992), 51.
6 Jonathan Edwards, The Works of Jonathan Edwards, Vol. 2, revised and corrected, Edward Hickman (Carlisle: PA: The Banner of Truth Trust, 1995), 14ff.
Ediţia de Toamnă, 2015
Autor: Dr. Roger Pascoe, Rector,
Institutul de Predicare Biblică
Cambridge, Ontario, Canada
“Întărind Biserica în predicare biblică şi conducere”
“Puterea lui Dumnezeu” (2 Cor. 4:5-7)
În ultima ediție a acestui Jurnal am început să discutăm despre „Putere pentru predicare” și am abordat tematica „Pierderii autorității și a puterii în predicare.” În acel articol am sugerat trei cauze pentru pierderea puterii în predicare: (1) pierderea pasiunii pentru Dumnezeu; (2) conformarea față de cultură; (3) lipsa autorității. Apoi, am sugerat și trei motive pentru care mulți predicatori nu vestesc cu autoritate: (1) pentru că au o gândire lumească; (2) pentru că se tem de oameni; (3) pentru că nu înțeleg și nu au aplicat Cuvântul la propria persoană.
Am concluzionat indicând patru ingrediente esențiale necesare unei predicări puternice: (1) puterea lui Dumnezeu; (2) puterea Duhului Sfânt; (3) puterea rugăciunii și (4) puterea Scripturii. În această ediție vom explora „Puterea lui Dumnezeu” în predicare. Vom lua ca fundament pentru această discuție textul din 2 Cor. 4:5-7, unde teza apostolului Pavel este că puterea vine de la Dumnezeu, nu de la noi.
Observați, în primul rând, că predicarea nu este despre noi – „nu ne predicăm pe noi înșine” (5). Predicarea nu ne are în vedere pe noi și mesajul pe care-l vestim nu este despre noi. Motivația noastră în predicare este exact opusul „dumnezeului acestui veac” a cărui obiectiv este „ să orbească mintea celor necredincioși, să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.” (4).
Dacă mintea ta este orbită, înseamnă că nu poți accepta și înțelege adevărul lui Dumnezeu. Obiectivul celui rău este să-i orbească pe cei necredincioși de la înțelegerea Evangheliei lui Hristos, deoarece aceasta descoperă gloria Domnului; să-i împiedice pe cei necredincioși să audă adevărul despre Hristos. Cel rău nu vrea ca cei necredincioși să-l cunoască pe Dumnezeu, prin Hristos. El nu vrea ca ei să vadă, să audă sau să accepte lumina spirituală, dătătoare de viață a Evangheliei, deci el le orbește mințile.
Obiectivul nostru, pe de altă parte, este să-l predicăm pe Hristos cu o așa claritate și putere, astfel încât alții să-l vadă și să-l audă doar pe El, și nu pe noi. Predicarea nu este despre noi și mesajul pe care-l predicăm nu ține de noi. Dacă ar fi fost așa, ai putea înțelege de ce unii nu-l cred. Dar nu este așa – este despre El, descoperirea fidelă și deplină a lui Dumnezeu. Este despre Hristos Isus, Domnul (5a) – Hristos, Unsul; Isus, Salvatorul; Domnul, Stăpânul nostru, cel Măreț, Suveran. Există un singur Domn, un Stăpân, și nu noi suntem acela. Noi nu domnim peste turma lui Hristos (1 Pt. 5:3), suntem slujitori ai turmei Sale, „robii voștri, pentru Isus” (5b). Suntem slujitori ai bisericii, lucrători ai Domnului „de dragul lui Hristos”. Aceasta este motivația noastră – „de dragul lui Isus”. Iată motivul pentru care noi predicăm.
Așa cum Isus a devenit un rob (Fil. 2:7), tot astfel ne facem și noi robi ai poporului lui Dumnezeu „pentru Isus” – de dragul Evangheliei. Slujitorii care doresc să aibă prim-planul și totul să se învârtă în jurul lor (lucrătorul să însemne mai mult decât mesajul; mai mult despre vas, decât despre comoară) nu sunt lucrători autentici „de dragul lui Isus”. Adevărații slujitori ai lui Isus sunt cei care „nu se predică pe ei înșiși, ci pe Hristos Isus, Domnul.”
Deci, în primul rând, predicarea nu este despre noi. Dar, în al doilea rând, predicarea este în totalitate despre Dumnezeu. „Căci Dumnezeu, care a zis: "Să lumineze lumina din întuneric", ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.” (6).
Dumnezeu a poruncit în actul creației să „strălucească lumina din întuneric”. Tot astfel, El a făcut să strălucească lumina spirituală în întunericul inimilor noastre, așa încât să ilumineze înțelegerea noastră privitoare la gloria lui Dumnezeu, reflectată pe fața lui Isus Hristos. Noi nu putem să producem mântuire, doar Dumnezeu poate – „Salvarea este a Domnului” (Iona 2:9). Numai Dumnezeul creației este și Dumnezeul răscumpărării (re-creării). Doar Cel care a creat lumina fizică poate produce și lumina spirituală. Isus este Lumina lumii. Cel ce a creat lumina a devenit El însuși Lumină.
Pentru Pavel, totul este atât de proaspăt în memoria sa, când lumina lui Dumnezeu i-a strălucit pe drumul Damascului, inundându-i sufletul cu lumina cunoașterii gloriei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos. Doar chipul lui Hristos putea să manifeste pe deplin și în mod adecvat gloria lui Dumnezeu, așa încât noi să o putem înțelege. Dumnezeu a poruncit ca lumina să strălucească „din” întuneric, și prin Evanghelie El a strălucit „în” inimile noastre lumina cunoașterii lui, așa cum a fost întrupată (portretizată) pe fața umană a lui Isus Hristos (Ioan 1:14). La fel ca în lucrarea creației, Dumnezeu a poruncit luminii să strălucească din întuneric, așa că în lucrarea sa de re-creare prin slujba răscumpărării, El a poruncit Luminii să strălucească în întunericul condiției noastre umane, ca noi să Îl putem cunoaște.
Sursa adevărului ultim (cine suntem noi, cine este Dumnezeu etc.) este doar Dumnezeu. „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” a spus Isus. El este revelația deplină și finală a lui Dumnezeu. Iată de ce, doar pe „fața” Lui (persoana Lui, întruparea, descoperirea de Sine) putem să vedem gloria lui Dumnezeu.
Întrebare: dacă acest Dumnezeu despre care vorbește Pavel este așa de puternic încât să poruncească luminii să strălucească din întuneric, și dacă a strălucit în inimile noastre pentru a ne arăta gloria Sa, de ce vasele pe care le folosește în lucrarea Lui sunt atât de fragile, atât de lipsite de glorie? De ce este un contrast așa de mare între puterea și gloria lui Dumnezeu, și fragilitatea lucrătorului? Răspuns: ca să nu există nicio urmă de îndoială cu privire la natura divină a mesajului.
Astfel ajungem la cel de-al treilea punct: predicarea este un paradox (comoara vs vasul). „Purtăm această comoară în vase de lut…” (7). Pe deoparte, ceea ce predicăm (Evanghelia) este o comoară, însă în altă ordine de idei, noi predicatorii suntem doar niște vase de lut. Ca să nu ne gândim că vasul (slujitorul) este la fel de glorios precum mesajul, Pavel prezintă un contrast puternic între gloria lui Dumnezeu (gloria mesajului, Evanghelia, lucrarea noastră) și, pe de altă parte, slăbiciunea enormă a vaselor umane pe care Dumnezeu le folosește pentru a-și proclama gloria. Evanghelia pe care o predicăm este „o comoară”. „Această comoară” este ceea ce Pavel numește în altă parte lucrarea Noului Legământ (3:6); Evanghelia (4:3); Evnghelia gloriei lui Hristos (3:8); lucrarea neprihănirii (3:9); lucrarea (4:1) Evanghelia noastră (4:3) Evanghelia gloriei lui Hristos (4:4); lumina cunoașterii slăvite a lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos (4:6).
Așadar, ceea ce noi predicăm este o comoară (Evanghelia), care este în contrast cu „vasele de lut” unde aceasta este păstrată.
Predicatorul însuși este doar „un vas de lut”. ”Vasele de lut” sunt slujitorii, instrumentele umane prin care este întrupată și prezentată comoara ce urmează a fi predicată. Imaginea este cea a unui vas de pământ, fragil, unde este păstrată comoara. Slujitorii Evangheliei sunt slabi, muritori, însă păstrează o comoară divină – lumina cunoașterii gloriei lui Dumnezeu.
Contrastul dintre această „comoară” și „vasele de lut” este intenționat – „… pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu și nu de la noi” (7b). Motivul („pentru ca”) planului lui Dumnezeu de a folosi mesageri umani pentru a proclama mesajul său divin este acela de a întrări mesajul (sursa acestuia, puterea și rezultatele sale), tocmai prin instrumentele pe care El le alege pentru a-l prezenta, și anume, prin slăbiciunea umană.
Să formulăm altfel: ca nimeni să nu greșească privitor la (1) sursa mesajului, (2) caracterul extraordinar („excelența”) puterii sale și (3) efectul supranatural al Evangheliei, crezând că toate acestea ar putea veni de la altcineva, în afară de Dumnezeu, Domnul a ales să întrupeze mesajul său prin vase umane. De vreme ce Evanghelia transformă viețile într-un mod așa de radical, nu e posibil să fie un simplu mesaj uman – trebuie să fie divin. Puterea mesajului pe care-l predicăm este de așa natură (abundent, plin de putere, peste înțelegerea omenească, schimbător de vieți) încât autorul acestuia poate fi numai Dumnezeu și nu noi înșine, mesagerii umani.
Așadar, mesagerul este slab și dependent, însă mesajul este puternic și etern. Noi suntem creaturi făcute din țărâna pământului, pe care Dumnezeu, în harul Său, ne-a ales să duce Evanghelia.
Dacă Evanghelia era puternica doar la un nivel moderat, ar ar fi putut să fie atribuită și înțelepciunii și creativității noastre omenești. Însă o asemenea putere imensă care schimbă viețile în mod radical, putere ieșită din vase atât de slabe și nepotrivite, trebuie să aibă o sursă divină. Mai departe, mesajul puternic al lui Dumnezeu nu este limitat, totuși, de slăbiciunea noastră evidentă – dimpotrivă, este întărât prin aceasta.
Așa stau lucrurile în cazul fiecărui lucrător al Evangheliei – noi suntem slabi, tocmai în așa fel încât puterea lui Dumnezeu să se manifeste prin noi. La fel a fost și situația lui Ghedeon și cei 300 de oameni ai săi, care i-au pus pe fugă pe madianiți prin simplul act al spargerii vaselor de lut, așa încât lumina să poată străluci (Jud. 7:15 și urm., Evrei 11:34). Așa ni se întâmplă și nouă – când ne mărturisim slăbiciunea, Dumnezeu își arată puterea și gloria.
Această înțelegere ne ajută să avem o perspectivă corectă privitoare la lucrare. Putem fi mulțumitori pentru slăbiciunea noastră trupească și finitudinea noastră mintală, pentru fragilitatea noastră, deoarece astfel de oameni folosește Dumnezeu. Mesagerul este slab, dependent și trecător, însă mesajul este puternic și etern. Noi suntem creaturi făcute din țărâna pământului, iar Dumnezeu ne folosește prin harul Său, să ducem Evanghelia. Așadar, când alții văd ce transformare produce Evanghelia în viețile celor ce cred, nu pot decât să concluzioneze că „puterea este de la Dumnezeu, și nu de la noi.”
“Înțelegerea textului”
Pregătirea predicii începe, întâi de toate, cu o citire completă a textului. Nu există substitut pentru citirea textului. Roagă-l pe Duhul Sfânt să te ajute să înțelegi pe măsură ce citești.
Citește cartea din care face parte textul. Citește-o de câte ori este porsibil, înainte de a începe pregătirea predicii. În felul acesta se ating o serie de obiective: (1) îți oferă o privire de ansamblu asupra cărții; (2) îți oferă o privire generală asupra contextului din care face parte textul respectiv și (3) îți pune la dispoziție o percepție a modului în care se dezvoltă pasajul și punctele sale secundare.
Citește pasajul din care vei predica. Citește-l în mod repetat până ajungi să fii saturat cu el, așa încât să-l poți reproduce din memorie (nu neapărat cuvânt-cu-cuvânt). Citește-l cu atenție și cu un duh de rugăciune. Este de ajutor dacă poți să-l citești în diverse traduceri. De asemenea, este o idee bună dacă puteți să citiți și în limbile originale.
Citește textul pentru (1) a percepe ce spune și ce semnifică textul; (2) a înlătura obstacolele care stau în calea înțelegerii și (3) a auzi textul, la fel cum l-ar fi auzit destinatarii primari.
Identifică, pe baza textului, aspecte spirituale personale cu care te confrunți în viață. Dacă nu le rezolvi, nu vei putea predica textul în mod adecvat, din cauză că nu ascuți de acesta, caz în care te întrebi, cum ar putea textul să fie eficient pentru biserică?
Pe măsură ce citești textul, caută să identifici dificultățile sale, variațiunile, complexitățile și aspectele pe care trebuie să le cercetezi pentru a le trata în cadrul predicii.
Pe măsură ce citești, urmărește cum se dezvoltă argumentul textului. Cum își prezintă autorul materialul său? De ce l-a scris? Care este subiectul? Care este punctul principal și cum este el argumentat?
După ce ai citit textul în mod repetat (și probabil în diverse traduceri), sumarizează gândurile esențiale din fiecare paragraf. De ajutor pot fi următoarele idei:
a) Copiază textul biblic pe calculator.
b) Împarte textul în paragrafe separate, câte unul pentru fiecare idee nouă pe care o găsești pe măsură ce citești pasajul.
c) Lasă margini largi lângă text, astfel încât să poți face notițe și apoi printează foaia.
d) Scrie pe margini gândurile (idei, puncte) exprimate în fiecare paragraf al textului, după cum l-ai împărțit. Acestea sunt punctele principale ale pasajului.
Țineți minte, de vreme ce întotdeauna există o temă a pasajului, fiecare idee (punct) pe care îl identifici în diversele paragrafe trebuie să se relaționeze la subiectul întregului pasaj. Vom vorbi despre identificarea subiectului unui pasaj în următoarele ediții ale acestui Jurnal.
e) Apoi, subliniază gândurile principale pe care le-ai scris pe marginea fiecărui paragraf, și scrie gândurile subordonate, tot pe margine.
Acum ai cel puțin un sumar vizual preliminar al pasajului, pe care îl vei folosi pentru a-ți structura predica.
Parafrazarea textului este un mod bun de a afla dacă l-ai înțeles cu adevărat. Dacă nu îl poți parafraza, probabil că nu îl înțelegi.
Parafrazarea textului înseamnă să scrii textul cu propriile cuvinte, așa după cum îl înțelegi. Procedeul acesta te asigură că ai o bună înțelegere a textului, că poți să exprimi fiecare gând din pasaj cu claritate și că poți relaționa fiecare idee la gândul precedent și la cel care urmează ea. Prin punerea textului în propriile tale cuvinte se ajunge la o întărire a înțelegerii asupra lui.
Când scrii propria ta parafrază a textului, asigură-te că vei include acolo și intenția, respectiv, aplicația textului, alături de semnificația sa fundamentală. Dacă ai o „Biblia Dezvoltată” (Amplified Biblie), citește să vezi cum se face lucrul acesta.
“Credibilitatea ta personală în lucrare” (Fapte 20:17-35)
Învățăm multe lucruri din ultimele cuvinte ale marilor lideri. Fapte 20 ne prezintă ultimele cuvinte ale marelui apostol Pavel, adresate creștinilor efeseni, între care a lucrat mai mulți ani. Acest discurs de despărțire constituie cuvintele finale ale lui Pavel la adresa liderilor bisericii și conțin elemente de reflecție, îndemnuri și instrucțiuni. Prin aceste cuvinte sunt indicate patru aspecte esențiale necesare credibilității în conducerea bisericească.
Slujirea Domnului cere ca atitudinea noastră personală să fie una de smerenie, chiar și în perioadele de încercări dificile. „Știți cum m-am purtat când am trăit între voi” spune Pavel, „cu toată smerenia și cu multe lacrimi și încercări” (18-19). Aceasta ar trebui să fie atitudinea noastră în tot ce facem. Dacă nu e așa, este necesar să ne cercetăm inimile cu privire la adevăratele noastre motivații. Este nevoie de claritate privitor la motivațiile noastre.
Lucrarea noastră publică trebuie să fie deschisă și inclusivă, la fel ca la Pavel, care „nu a păstrat nimic din ceea ce era de folos” (20a). Activitatea lui publică a fost caracterizată de transparență, deschidere și împărtășire. Nu a fost nimic secret în ceea ce el a făcut: „Am propovăduit și v-am învățat în public și din casă în casă” (20b). Nu a contat dacă predica public sau i-a învățat pe oameni în casele lor. Lucrarea lui Pavel a fost deschisă și inclusivă, „mărturisind evreilor și grecilor” (21a). Slujirea lui publică s-a aplicat tututor, indiferent de rasă sau religie. Nu a contat din ce context socio-religios proveneau, el a prezentat mesajul tuturor, adică „pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul Isus Hristos (21b).
Este nevoie de claritate în ce privește motivațiile noastre. Întreabă-te, „De ce faci ceea ce faci în lucrare? Ce atitudine ai față de lucrare? Cum îți faci lucrarea? Ești mândru de tine și de realizările tale? Trudești pentru o audiență mai mare? Slujești tot felul de oameni cu diverse nevoi, sau te ocupi doar de un grup exclusivist, o elită spirituală, separată de restul lumii?” Este nevoie de claritate privitor la motivațiile noastre în lucrare.
Bărbații care au fost mentori și exemple pentru mine au avut toți mare încredere în ce privește viitorul. Este necesar să avem încredere, în ciuda nesiguranței actuale. Pentru Pavel aceasta a însemnat „fără să ştiu ce mi se va întâmpla acolo. Numai Duhul Sfânt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri” (22-23). Poate vei interpreta că Duhul îi spunea: „Nu te duce!” Eu nu cred, însă, că la asta se referă. Cred că Duhul Sfânt îl avertiza că oriunde va merge îl vor aștepta lanțuri și necazuri. Când ești anunțat în avans te pregătești mai bine pentru ce te așteptă.
Acest gen de avertisment ne-ar face pe mulți să dăm înapoi. Te face să te gândești de două ori, înainte să mergi mai departe. Ar fi ceva ce ar crea nesiguranță cu privire la viitor. Probabil că reacția noastră ar fi: „Mai bine m-aș ruga în privința asta. Poate nu ar trebui să merg.” Totuși, împrejurările nu sunt deloc vrednice să le luăm ca repere atunci când avem în vedere decizii. Înainte de orice altceva este nevoie să ne bazăm pe Cuvântul lui Dumnezeu și pe chemarea Lui în viețile noastre. Acest gând a fost mereu important în mintea lui Pavel. El a fost motivat să continue din pricină că era împins de Duhul (22a), iar lucrul acesta a depășit orice posibilă stare de intimidare cauzată de viitoare lanțuri și necazuri.
Fără îndoială, acesta este motivul pentru care a putut spune „dar eu nu țin numaidecât la viața mea ca și cum mi-ar fi scumpă” (24a). lucrurile mici, precum închisoarea, nu îl vor face să renunțe și nu îi vor schimba planurile. De ce? Pentru că el era întemnițat de către convingerea sa lăuntrica de a merge la Ierusalim, pe care nici măcar perspectiva pierderii vieții nu o pute înlătura. Asta înseamnă să ai încredere în ce privește viitorul, în ciuda nesiguranței din prezent, nu-i așa?
Acesta este motivul pentru care el a avut și încredere privitor la finalizarea lucrării în viitor. Nicio împrejurare pământească, amenințări, opoziție etc. nu îl puteau opri să ducă la bun sfârșit lucrarea la care Domnul l-a chemat. Pavel era convins că Cel care l-a chemat să fie un apostol în va împuternici să sfârșească lucrarea. Pentru Pavel viitorul nu-i rezervă îndoieli sau ezitări. Acesta este motivul pentru care putea privi încrezător înainte spre finalizarea cu bucurie a lucrării sale: „ vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu.” (24b). (vezi și 2 Tim. 4:7-8; Fil. 2:17). Pavel știa că va termina lucrarea pe care Domnul i-o încredințase, potrivit cu planul și cu timpul hotărât de Dumnezeu.
Pasajul se încheie cu trei convingeri („de aceea”). În primul rând, convingerea că ai lucrat cu o conștiință curată. „De aceea vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor.” (26). Nevinovați pentru că „nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.” El a făcut ceea ce Dumnezeu l-a chemat să facă. Nu a lăsat nimic pe dinafară. Prin urmare, oricare ar fi rezultatul lucrării, indiferent de modul în care vor răspunde oamenii, el este nevinovat de sângele tuturor”. Nimeni nu-i putea reproșa lui Pavel: „Mie nu mi-ai spus!” Nu, apostolul a declarant pe deplin „tot planul lui Dumnezeu” și s-a achitat de responsabilitate, ca slujitor. El a lucrat cu o conștiință curată.
În al doilea rând, convingerea de a-i atenționa pe alții privitor la pericolele spirituale. Pentru a fi calificați și în stare să-i avertizeze pe alții legat de pericolele spiritule, liderii bisericii trebuie să aibă grijă de ei înșiși. „Luați seama, dar, la voi înșivă (28a). Pavel spune „Ia seama la tine ca slujitor al lui Dumnezeu”. El le vorbește prezbiterilor bisericii. Ei trebuie să vegheze asupra lor înșiși, înainte de a avea grijă de biserică. Trebuie să fie atenți și să se păzească de pericolele spirituale. Poți face acest lucru evaluând sănătatea ta morală, spiritual, practică și teologică, înainte de a avea grijă de poporul Domnului.
După ce te-ai asigurat că te califici să conduci, liderii bisericii trebuie să aibă grijă de biserică. „ şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.” (28b). A „păstori Biserica Domnului” înseamnă a-I îndruma, a avea grijă de ei, a-i proteja, a-i crește, a-i hrăni. Amintiți-vă că „turma” este prețioasă pentru Domnul deoarece „El a cumpărat-o cu propriul Său sânge”. Păstorirea bisericii înseamnă să o protejezi de atacurile spirituale: „Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma” (29). Lupii sălbatici ucid, fură și distrug turma. Ei nu au milă față de turmă, vor doar să își satisfacă instinctele primare.
A păstori biserica înseamnă să o protejezi de cei ce produc dezbinări: „şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor.” (30). „Lucruri stricăcioase” înseamnă învățătură falsă. „Atragerea ucenicilor de partea lor” se referă la motivații greșite – acumularea de putere personală și dorința de a fi urmați de oameni. Lucrarea celui rău este de a dezbina și distruge poporul lui Dumnezeu.
În al treilea rând, convingerea de a-i învăța pe alții prin exemplu: „De aceea vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi.” (31). Pavel i-a învățat cu credincișie (fără încetare), continuu (zi și noapte) și cu pasiune (cu lacrimi). Aceasta este moștenirea pe care apostolul le-a lăsat-o. Exemplul său pentru cei din Efes este valabil și pentru noi, ca lideri ai poporului lui Dumnezeu. Conducerea nu înseamnă doar activitate publică, predicare și învățătură. Ceea ce spune și facem în mod public se cere să se bazeze pe cine suntem noi. Exemplul nostru personal vorbește enorm celor care ne văd și ne ascultă. Deci, învățați-i pe alții prin exemplu personal, îndemnuri cu credincioșie, lucrând continuu și cu dedicare plină de pasiune.
Pavel dezvălui compasiune pentru adunare prin încredințarea finală: „Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său care vă poate zidi sufleteşte şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi. (32). Acestea sunt fundamentele neschimbătoare pentru lucrare – Dumnezeu însuși și Cuvântul Său inspirat.
Acestea sunt cele două resurse care ne păstrează autentici și credincioși. Este nevoie să ne bazăm pe Dumnezeu și să creștem în adevărul Său. Avem nevoie de Cuvântul harului Său pentru zidirea noastră. Doar El „ne poate zidi” spiritual pe drumul credinței. Cuvântul conține tot ce ne trebuie pentru viață și evlavie, așa încât să trăim vieți puternice și stabile pentru gloria lui Dumnezeu. Avem nevoie de Cuvântul harului Său și pentru sfințirea noastră: - „ moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi”.
Aceasta este benedicția finală a lui Pavel, prin care îi încredințează pe oameni lui Dumnezeu în vederea ocrotirii lor, și îi încredințează Cuvântului lui Dumnezeu, ca fundament pentru viețile lor spirituale.
Pavel arată compasiune pentru adunare și în îndemnurile sale finale: „N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine.” (33-34).
Lucrarea nu înseamnă să iei. Nu înseamnă să iei argintul, îmbrăcămintea sau aurul cuiva. „Nu am fost o povară, așteptând ceva ”, dimpotrivă „ În toate privinţele v-am dat o pildă şi v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi” (35a). lucrarea nu înseamnă să iei. Slujirea înseamnă să dai – să trudești pentru binele altora și sprijinul celor slabi.
„ şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care însuşi a zis: "Este mai ferice să dai decât să primeşti." (35b). Lucrarea lui Pavel a fost un exemplu al acestui principiu – dăruirea, nu să iei.
Concluzii: doresc să vă provoc cu următoarele întrebări: Pe cine urmezi? Cel pe care-l urmezi va determina locul unde vei termina. Sunt liderii la care privești oameni care să manifeste aceste caracteristici în slujirea lor? Au ei motivații clare, lipsite de egoism? Arată ei încredere că Dumnezeu are în control viitorul? Exprimă ei anumite convingeri privitoare la ceea ce este lucrarea – sau sunt superficiali? Manifestă ei grijă și compasiune pentru oameni?
Cum conduci tu? Ce caracteristici sunt în stilul tău de conducere și în lucrare? Este lucrarea ta caracterizată de motivații clare și curate? Încredere în ce privește viitorul? Convingeri legate de lucrare? Grijă și compasiune pentru oameni?
Pentru a asculta versiunea audio a acestor predici în limba engleză, accesați următoarele link-uri?: Link 1 - Jn. 21:15-17; Link 2 - Jn. 21:18-19; Link 3 - Jn. 21:19-25
Titlu: Lecții pentru slujirea creștină
Punctul #1: Angajamentul în slujirea Domnului este să-l iubim pe El (21:15-17)
1. În ciuda loialității noastre șubrede, Isus pune încă valoare pe iubirea noastră
2. În ciuda loialității noastre șubrede, Isus încă dorește slujirea noastră
Punctul #2: Scopul pentru care-l slujim pe Domnul este să-l glorificăm pe El (18-19a)
1. Trebuie să-L glorificăm când suntem tineri (18)
2. Trebuie să-L glorificăm când suntem în vârstă (18-19)
Punctul #3: Modul în care-l slujim pe Domnul este prin a-L urma pe El (19b-23)
1. Îl urmăm răspunzând chemării Sale (19b)
2. Îl urmăm continuând să privim la El (20)
3. Îl urmăm fiind focalizați pe ceea ce avem de făcut (21-23)
Ediţia de Iarnă, 2016
Autor: Dr. Roger Pascoe, Preşedinte,
Institutul de Predicare Biblică
Cambridge, Ontario, Canada
“Întărind Biserica în predicare biblică şi conducere”
“Puterea Duhului Sfânt”
Marele predicator puritan, John Owen scrie: „Păcatul disprețuirii (persoanei Duhului Sfânt) și respingerea lucrării Sale este de aceeași natură cu vechea idolatrie și cu respingerea Fiului de către evrei.”1 Dr. Olford afirmă: „Dacă păcatul din perioada Vechiului Testament consta în respingerea lui Dumnezeu Tatăl, în perioada Noului Testament a lui Dumnezeu, Fiul, atunci păcatul vremurilor noastre este respingerea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt.”2
Există două moduri în care Duhul Sfânt este respins în vremurile noastre (în special dat fiind accentul asupra Duhului Sfânt, în anumite cercuri). La un pol al discuției, Duhul Sfânt este respins prin păcatul evitării – unii predicatori nici măcar nu îl menționează pe Duhul Sfânt. La celălalt pol, Duhul Sfânt este respins prin păcatul extremismului - de ex. lucrări superficiale, manipulări subtile și manifestări iraționale care nu sunt în acord cu Scriptura și nici pentru gloria lui Dumnezeu.
Trebuie să ne asigură că păstrăm un echilibru biblic în ceea ce privește lucrarea Duhului Sfânt. Pentru un predicator, este imposibil să fie eficient, rodnic și echilibrat în lucrarea lui, fără să Îl recunoască și să îi acorde cinstea cuvenită Duhului Sfânt, în ceea ce privește călăuzirea, iluminarea și împuternicirea pe care le oferă. Doar Duhul Sfânt poate transforma toată pregătirea ta (studiul textului, structurarea predicii etc.) într-un mesaj din partea Domnului, însoțit de puterea Sa. Poți să împarți drept cuvântul adevărului, poți să studiezi și să analizezi textul în mod corespunzător (subiectul, structura și esența unui text) și poți predica ceea ce ai pregătit, într-un mod logic și fără erori, însă numai Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, poate da predicii puterea de a produce o transformare spirituală în viața cuiva.
Acest aspect este numit uneori „ungerea” Duhului Sfânt, sau împuternicirea Duhului. Avem nevoie ca Duhul Sfânt să ne capaciteze să studiem textul și să pregătim mesajul într-un mod cât mai corect, dar și să căutăm binecuvântarea și puterea Duhului astfel încât Dumnezeu să-și ducă la îndeplinire lucrarea Sa.
Așadar, ce este predicarea cu ungere? Ce înseamnă să predici „cu ungere”? cum obține un predicator această împuternicire a Duhului Sfânt?
În primul rând, să privim la definiția termenului. „Ungerea” se referă la un cuvânt mai vechi. Nu avem în vedere acum acea împuternicire generală pe care Duhul ne-o oferă pentru a trăi viața creștină. Este vorba despre accesul predicatorului la o putere specială pentru predicare prin Duhul Sfânt, așa încât ceea ce predicăm să producă urmări supranaturale. Sau, după cum spune Dr. Lloyd-Jones: „Este o putere de la Dumnezeu.. care înalță (ceea ce predicăm) dincolo de strădaniile și eforturile omenești, până acolo încât predicatorul este folosit de Duhul și devine canalul prin care Acesta va lucra.” 3 E.M. Bound afirmă: „(Ungerea divină) susține și imprimă adevărul revelat, cu toată energia lui Dumnezeu. Ungerea înseamnă prezența lui Dumnezeu în Cuvântul Său și în viața predicatorului.” 4
Acum, să luăm aminte la câteva referințe biblice. Luca 4:18-19, "Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului." Isus se află, aici, în sinagogă și citește din Isaia 61:1-2. La ce se referă Isus când spune că Duhul Domnului l-a „uns”?
Nu s-a văzut nicio dovadă a vreunei schimbări fizice în el, nicio schimbare în modul în care vorbea, și nici un fel de experiență spirituală. Se pare că era vorba de o citire normală a Scripturii. Singura diferență, față de orice altă citire a Scripturii în sinagogă, a fost lumina adusă asupra aspectului profetică al textului și anume că a sosit ziua când profeția avea să fie împlinită prin lucrarea lui Hristos. Modul în care își construiește Luca narațiunea sa ne arată că aceste eveniment (Lc. 4:18-19) este legat direct de narațiunea nașterii (Lc. 1:35) și a botezului (Lc. 3:21-22), toate trei subliniind faptul că Isus este Unsul lui Dumnezeu - Cel trimis de Dumnezeu, Cel pus deoparte de Dumnezeu, Cel împuternicit de Dumnezeu să proclame (și să inaugureze) Împărăția Sa.5
Prin urmare, aceasta pare să fie natura ungerii lui Isus – confirmarea faptului că El este Cel pe care Dumnezeu l-a pus deoparte să predice vestea bună și să fie împuternicit pentru lucrare. Ceea ce este uimitor aici este că până și Domnul însuși a primit o ungere specială din partea Duhului Sfânt pentru a-și duce la îndeplinirea lucrarea Sa pe pământ.
Luca 24:49, „Rămâneți în cetatea Ierusalimului până când veți fi îmbrăcați cu putere de sus.” Fapte 1:8, „Ci voi veți primi o putere când se va coborî Duhul Sfânt peste voi și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului.”. Aici, ucenicii care l-au urmat pe Domnul trei ani (au auzit predicile Sale, au ascultat învățăturile Lui, poruncile Lui, au fost martori la minuni, au văzut moartea, îngroparea și învierea Lui), primesc promisiunea că vor fi „îmbrăcați” (investiți) cu putere de la Duhul Sfânt, ceea ce s-a întâmplat la Rusalii, după cum scrie în Fapte 2:4 „Și toți s-au umplut de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.”
Nu îți vine să te gândești că asemenea oameni ar avea nevoie de vreo împuternicire specială pentru lucrare. Ei nu aveau nevoie de cunoștințe în plus, sau de convingerea adevărului privitor la Isus. Ceea ce le trebuia, acum că Isus se înălțase la cer, era o putere de a duce la îndeplinire lucrarea și misiunea lor (o extindere a lucrării lui Isus). Cu aceasta au fost ei îmbrăcați în Fapte 2 – o putere specială de la Duhul Sfânt care să-i ajute în mod specific, astfel încât lucrarea și mărturia lor să aibă efecte supranaturale. Rezultatele aceste împuterniciri au fost uimitoare. Petru, cel care mai devreme se lepădase de Domnul, prin jurăminte și blesteme, este gata acum să predice cu autoritate și îndrăzneală, astfel încât 3000 de oameni să se convertească într-o singură zi.
Fapte 4:7-8, „ Au pus pe Petru şi pe Ioan în mijlocul lor şi i-au întrebat: "Cu ce putere sau în numele cui aţi făcut voi lucrul acesta?" Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a zis: "Mai mari ai norodului şi bătrâni ai lui Israel! În mod cert, Petru a fost „umplut de Duhul Sfânt” la Rusalii. Deci, de ce a avut nevoie să fie umplut din nou? Din pricină că umplerea cu Duhul este un proces repetat prin care Duhul îi întărește pe slujitorii lui Dumnezeu să îndeplinească anumite lucrări specifice. El a primit din nou putere proaspătă de la Duhul lui Dumnezeu care l-a întărit pentru slujba specifică din acest capitol – adică acuzele aduse la adresa lui fiindcă l-a vindecat pe olog, în capitolul 3. Există multe alte referințe privitoare la acest fenomen, în cartea Faptele Apostolilor (4:31; 6:3, 5; 7:55; 9:17; 11:24; 13:9, 52), însă cele menționate sunt suficiente pentru scopul nostru.
1 Cor 2:1-5 „Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită. Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit. Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur. Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.”
Aceasta este mărturia lui Pavel legată de maniera predicării și învățăturii sale, prin care ne arată că predicarea cu putere spirituală nu este însoțită de evidențe externe și de experiențe subiective lăuntrice, prin vreo putere mistică. De fapt, nici conținutul mesajului lui Pavel și nici prezentarea acestuia nu erau gândite , cel puțin la nivel uman, ca să fie manifestări ale puterii. Mesajul transmis de Pavel (Hristos, răstignit) era, după cum spune chiar el, „o nebunie”, iar prezentarea mesajului era marcată de slăbiciune, frică, și de absența cuvintelor persuasive omenești. Chiar dacă resursele și abilitățile sale erau slabe, vorbirea și predicarea lui erau însoțite de puterea Duhului, așa încât credința să nu fie în înțelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.
Așadar, la ce se referă el aici? Accentul lui Pavel este că nici prezentarea (nu elocvența omenească, discursul persuasiv, oratoric) și nici conținutul mesajului (Hristos cel Răstignit) nu îi poate convinge pe oameni de adevărul Evangheliei – doar Duhul Sfânt poate face aceasta.
Dacă mesajul său și modul de prezentare al acestuia erau alcătuite în așa fel încât să-i convingă pe oameni să aibă încredere în el, atunci Pavel ar fi oferit, probabil, un mesaj diferit (unul bazat pe înțelepciune omenească). El ar fi vorbit într-un mod diferit (cu carismă, fluent, cu încredere, inspirând uimire, puternic din punct de vedere vizual și auditiv). Nu avem vreo dovadă din relatările biblice ale predicilor lui Pavel că acesta ar fi experimentat anumite trăiri subiective (după cum susțin unii predicatori), nici că predicarea lui ari fi fost însoțite de elemente mistice. El se referă o singură dată la o experiență „afară-din-trup” în 2 Cor. 12, când relatează despre viziunea celui de-al treilea cer – lucru greu de aplicat predicatorilor de astăzi.
Dimpotrivă, puterea predicării lui Pavel a fost evidentă nu prin prisma sentimentelor și experiențelor sale, ci prin Duhul Sfânt. Viețile ascultătorilor au fost transformate – credința lor nu a fost în înțelepciunea omenească, ci în puterea lui Dumnezeu. Așa s-a întâmplat și când a predicat Petru – oamenii au întrebat „Ce să fac ca să fiu mântuit?”. În cazul tesalonicenilor, vedem că ei s-au întors de la slujirea idolilor, la slujirea Dumnezeului adevărat, așteptându-l pe Fiul Său din ceruri. (1 Tes. 1:9-10). Aceasta a fost manifestarea ungerii cu Duhul asupra predicării lui Pavel în mijlocul lor, și nu vreo experiență subiectivă din partea sa, în contextul unui fenomen mistic.
Tot astfel, în cazul corintenilor, dovada puterii mărturiei apostolului între ei, este că viețile lor au devenit epistole scrise ale lui Hristos. Pavel le-a slujit, însă Duhul Dumnezeului celui viu este cel care le-a scris în inimile lor (2 Cor. 3:3). Cu alte cuvinte, viața schimbată radical a mărturisit cu privire la lucrarea Duhului între ei, prin predicarea cu ungere a lui Pavel.
Desigur, pentru Pavel, demonstrația vizibilă a faptului că avea ungerea Duhului peste lucrarea sa, consta în faptul că resursele și abilitățile sale erau slabe, dar Duhul a fost puternic, așa încât „credința voastră să nu fie în înțelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.”
Acest adevăr este enunțat și în 2 Cor 4:7 Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi. 2 Cor. 12:9 "Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită." Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine.
Aceste texte înlătură orice noțiune că ungerea Duhului Sfânt ar avea de-a face cu dovezile externe ale puterii omenești, sau cu experiențele sentimentale lăuntrice. Pavel clarifică fără echivoc faptul că puterea lui Dumnezeu este manifestată în predicare dat fiind faptul că vasele pe care Dumnezeule folosește în slujirea de proclamare sunt vase de lut, slabe, crăpate… Așa își arată Dumnezeu comoara conținută în aceste vase. Altfel spus, Pavel subliniază că predicarea cu ungere nu este gălăgioasă, arogantă, cu autoritate personală, sau impresionantă din punct de vedere lingvistic, nu este vorba despre căldura acesteia, nu experiențe-afară-din-trup, sau alte fenomene emoționale. Predicare cu ungere este exact opusul acestor lucruri.
Predicarea cu ungere se realizează atunci când agenți umani slabi, în care Dumnezeu a turnat lumina Evangheliei pe fața lui Isus Hristos, cu toate experiențele lor zilnice pline de suferințe, de durere, de slăbiciune, îi lasă pe ascultători într-o stare de certitudine legată de faptul că sursa mesajului este una divină. Aceasta este predicarea cu ungere. Pavel nu dă nici măcar un indiciu privitor la sentimente, intensificarea mesajului etc. etc. ci tocmai contrariul. „Puterea mea” îi spune Dumnezeu lui Pavel „este făcută desăvârșită în slăbiciune”. Pavel a avut curaj în slăbiciunea sa, în neputințe, în ofense, în nevoi, în prigoniri, în necazuri, de dragul lui Hristos, tocmai astfel încât puterea lui Dumnezeu să rămână peste el. „Căci atunci când sunt slab, sunt tare” (2 Cor. 12:4).
În una din edițiile precedente ale acestui Jurnal am studiat Efeseni 5:18 – poate veți dori să priviți din nou la acel text, în contextul discuției noastre despre puterea Duhului Sfânt în noi.
Să privim pe scurt la alte două texte care vorbesc despre același subiect. Col. 1:28-29, „Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus.
29. Iată la ce lucrez eu şi mă lupt după lucrarea puterii Lui care lucrează cu tărie în mine.” Aici este vorba despre ungerea Duhului Sfânt.
Puterea despre care Pavel vorbește aici este, din nou, cea a Duhului Sfânt, lucrată în ascultători. El nu pretinde că ar avea vreo putere prin sine, fie ea spirituală sau fizică. Întâi de toate, la ei a ajuns ”Cuvântul” prin puterea Duhului, transformându-le gândirea și purtarea. Mai departe, se oferă asigurări și prin aceea că „. În mod evident, viața apostolului a avut o asemenea consecvență și impact încât, nu doar că a confirmat mesajul, dar i-a determinat pe tesaloniceni să devină „(1 Tes. 1:6).
Schimbarea din viața lor a fost atât de radicală, încât toți cei ce locuiau în acea regiune știau ce s-a întâmplat. Ei au devenit eficienți în mărturia adevărului Evangheliei, la toți cei cu care au intrat în contact, dovada extern a convertirii lor fiind că „(1 Tes. 1:9). Acesta este rezultatul unei predicări caracterizate de ungerea Duhului.
În următoarea ediție a acestui Jurnal Pastoral vom trage câteva concluzii despre ce este împuternicirea cu Duhul, și ce nu este aceasta.
“Identificarea structurii textului: Pt. 1, Subiectul și Complementele”
Identificarea subiectului și a complementelor sale constituie un pas crucial în procesul de pregătire al unei predici. Așa cum am văzut în edițiile precedente ale Jurnalului, procesul de pregătire al predicii implică: (1) studierea textului, (2) înțelegerea textului, iar acum (3) identificarea structurii textului. Toată această pregătire va duce în cele din urmă la structurarea unei predici pe baza textului.
Fiecare idee completă (unitate sintetică) trebuie să aibă atât un subiect, cât și un complement. Complementul exprimă ceva despre subiect – de ex. acțiunea făcută de subiect, sau statutul atribuit subiectului. De exemplu, nu vei spune niciodată „pasărea” – acesta este subiectul, însă nu e o idee completă. Trebuie să adaugi ceva despre pasăre – un complement. Ce dorești să comunici despre pasăre? Poți spune „Privește pasărea.” Sau, „Această pasăre este drăguță”. Sau „Pasărea zboară ca un vultur.” Nici nu vei spune doar: „este drăguță”, sau „zboară”, sau „ca un vultur”. Cum zboară pasărea? Pasărea zboară ca un vultur. Deci, subiectul și complementul (numit uneori predicat) sunt cele două părți structurale ale unei propoziții simple, care împreună formează o idee completă. Fără una dintre cele două nu putem comunica idei pe care alții să le înțeleagă corect.
Prin urmare, fiecare pasaj biblic are un subiect (tema dominantă) și un complement (ideile integratoare). Subiectul/tema dominantă este lucrul despre care vorbește autorul. După studierea textului, trebuie să decizi care este subiectul/învățătura textului.? Care este adevărul principal al pasajului? Acesta este lucrul pe care îl vei predica. Tema dominantă / subiectul pasajului trebuie să fie și tema / subiectul predicii tale. Mai târziu vom arăta cum se identifică tema unui pasaj. Deocamdată, este suficient să spunem că abordarea noastră hermeneutică în vederea pregătirii unei predici include și identificarea temei pasajului, din pricină că aceasta constituie baza a ceea ce urmează să predici. Acesta este unul din principalele lucruri pe care le faci când pregătești o predică. Mai mult, fiecare pasaj biblic are un subiect, însă fiecare subiect are și complemente / idei integratoare. Complementul este ceea ce spune autorul despre subiect. Întreaga ta predică trebuie să fie despre subiectul pasajului, iar complementele vor forma punctele pe care le vei dezvolta în predică, pentru a explica subiectul.
Prin identificarea subiectului și a complementelor sale vei găsi (1) subiectul predicii tale (despre ce vei vorbi) și (2) ce vei spune despre subiect. Aceasta este structura de bază a textului.
Nu predica niciodată un mesaj până când nu ştii care este tema lui, în special, ideea sa teologică. Este neapărată nevoie să cunoaştem subiectul teologic al pasajului. Structura pasajului şi linia sa de argumentare nu pot fi determinate corespunzător şi dezvoltate bine, până când nu vei cunoaşte subiectul – despre ce vorbeşte autorul. Cunoaşterea temei abordate de un anumit pasaj constituie punctul de început al oricărei predici. Nu poţi predica un pasaj, dacă nu ştii despre ce scrie autorul respectiv. Nici nu poţi stabili corect structura pasajului şi linia de gândire, până când nu cunoşti subiectul.
Pentru a identifica subiectul, pune întrebare: „Despre ce scrie autorul?” – nu „evenimentul” sau „naraţiunea”, ci subiectul teologic care se află în spatele acestora. Uneori, subiectul teologic este acelaşi sau aproape de structura textuală – în special în epistole, acolo unde autorii abordează direct teme teologice. În textele narative este nevoie să privim în spatele povestirii spre teologica pe care trebuie să o predicăm din naraţiunea respectivă. Când răspundeţi la întrebarea „Despre ce scrie autorul” (tema dominantă) asigurați-vă că nu dați un răspuns prea larg. Nu spuneți despre „dragoste”. Ce anume scrie autorul despre „dragoste”? Încercați întotdeauna să limitați subiectul la ceea ce scrie autorul în mod specific, nu general.
Spre exemplu, în Psalmul 1, subiectul general este omul evlavios și cei răi. Putem limita această prezentară largă spunând că este vorba despre un contrast între două tipuri de persoane. Așadar, poți formula subiectul astfel: „Contrastul dintre cei evlavioși și cei răi”.
Un alt exemplu ar putea fi Filipeni 2:1-11. Tema generală este „unitatea”. Putem limita această tematică spunând că unitatea depinde de o atitudine christică. Astfel, vom formula așa subiectul: „Atitudinea christică va produce unitate”
Cum poți găsi această temă dominantă / subiect? Un mod de a face acest lucru este prin a căuta o afirmație singulară în text unde se afirmă subiectul. De exemplu, în 1 Tim. 4:6-16 „Fii cu luare aminte la tine… și la învățătura ta” (16). Prima parte este dezvoltată în 4:6-10 și cea de-a doua parte în 4:11-15. În Galateni 6:1-10, Pavel afirmă că subiectul său este „facerea de bine sfinților”: „Să facem bine la toți și mai ales fraților de credință” (10).
Un alt mod de a identifica subiectul este prin a căuta tema generală. Sau, caută cuvintele care se repetă.
De vreme ce o idee are nevoie atât de subiect, cât și de complement, următorul pas este să identificăm complementele.
Subiectul nu poate rămâne de unul singur; are nevoie de un complement, sau de mai multe. Când autorul dezvoltă un anumit pasaj, el va spune diferite lucruri despre subiectul abordat (complementele). Subiectul, alături de complementele sale, formează o idee completă. Complementele sunt ceea ce noi numi de obicei „puncte” – acestea divid textul în secțiunile predicii. De obicei, autorul va prezenta 2 sau 3 puncte despre subiect. Fiecare punct al pasajului trebuie să spună ceva diferit despre același subiect. Prin faptul că fiecare punct se leagă de subiect, textul păstrează o unitate de gândire – are coerență, unitate. Prin faptul că fiecare punct spune ceva diferit despre subiect, textul are mișcare – progresie, curgere a ideii.
În consecință, subiectul este ceea ce spune textul, iar complementul este ceea ce autorul ne spune despre subiect. După ce descoperi subiectul, întrebându-te „Despre ce scrie autorul?”, pune și a doua întrebare: „Ce spune autorul privitor la subiectul despre care scrie?” Răspunsul la aceste întrebări va furniza complementele textului.
Un mod prin care poți găsi complementele este să pui întrebări subiectului: „ce? Când? De ce? (răspunde: „fiindcă” sau „astfel încât”) Cum? (răspunde:„prin”) Unde? Cine?” Acestea te vor ajuta să determine complementele. Deci, dacă subiectul este „testul caracterului unei persoane” , ai putea pune întrebarea „Care este testul caracterului unei persoane?” Răspunsul la această întrebare dezvăluie complementele.
Astfel, dar, când predicăm un text, vom predica un subiect și vom face mai multe puncte (complemente) despre acel subiect. Toate trebuie să fie legate de subiect. Aceste puncte complementare se nasc din studiul pe care îl faci asupra textului (citire și studiere), dar și din analiza gramaticală și structurală a acestuia.
După identificarea subiectului și a complementelor sale, vei putea să articulezi ideea principală a textului într-o singură propoziție (despre ce este textul, ca întreg).
Exemple De Subiect, Complemente Și Idee Textuală
Subiect: Omul binecuvântat de Dumnezeu (sau, omul evlavios)
Întrebare: Cine/ Ce fel de om este binecuvântat de Dumnezeu?
Complemente:
1. Omul care nu umblă (negativ) …
a) … nu umblă la sfatul celor răi
b) … nu se oprește pe calea celor păcătoși
c) … nu se așează pe scaunul celor batjocoritori
2. Omul care (pozitiv) …
a) … își găsește plăcerea în Legea Domnului
b) … meditează la legea Lui zi și noapte.
Ideea textuală: Omul binecuvântat de Dumnezeu se separă de lume și este dedicat Cuvântului lui Dumnezeu.
Subiect: Nu doar „înțelepciune” sau „cum să obții înțelepciune”, dar „Cum să obținem înțelepciune în mijlocul încercărilor?”
Întrebare: Cum obținem înțelepciune în mijlocul încercărilor?
Complement: Cere-o de la Dumnezeu cu credință
Idee textuală: Înțelepciunea în mijlocul încercărilor se obține când o cerem de la Dumnezeu, cu credință.
1 Tesaloniceni 2:7-12 ne oferă un portret al conducerii biblice. Este o imagine a vieții părintești și a masculinității biblice, așa cum a dorit Dumnezeu să fie, în relație cu leadershipul bisericesc.
Tesalonicul a fost un oraș pe care Pavel l-a vizitat împreună cu Sila și Timotei, în cea ce-a doua călătorie misionară (Fapte 17:1-9). Pavel a predicat în sinagoga de acolo și unii iudei și mulți greci au fost mântuiți, astfel că s-a născut o biserică în acel oraș.
Pavel are multe amintiri plăcute legate de această biserică vie, a cărei credință, speranță, dragoste și perseverență erau evidente în ciuda persecuției pentru credința lor. Cred că în această epistolă putem vedea cum Pavel, ca un tată spiritual, era mândru de acești tineri creștini, iar în aceste verste relația de tip parental dintre ei este foarte vizibilă.
Ideea centrală a acestui text este că un lider creștin puternic este un tată spiritual autentic și blând. Pavel însuși modelează trăsăturile unui lider-tată creștin puternic, în relația sa cu acești creștini. În primul rând, vă rog să observați că UN LIDER CREȘTIN PUTERNIC ESTE GRIJULIU ȘI PLIN DE DRAGOSTE (7-9). ”Am fost blânzi în mijlocul vostru ca o doică care-și crește copiii” (7). Vă rog să remarcați această primă metaforă pe care o folosește Pavel pentru a descrie liderul creștin. Este o metaforă care contrastează blândețea mamei din v. 7 cu autoritatea apostolică a lui Pavel în v. 6. În al doilea rând, este o metaforă prin care este zdruncinată imaginea unui lider din sec. XXI de tipul celui rece, încăpățânat, sever, „șeful”. Deci, prima imagine este o metaforă prin care suntem învățați că…
Ei nu doar produc copii spirituali, au și grijă de ei. Comportamentul lor este caracterizat de blândețe, exact așa cum „o doică își crește copiii”. O doică este epitomul protecției, afecțiunii și blândeții. Literal ea „păstrează căldura copilului” prin aceea că îl ține în brațe, alături de corpul ei. O doică este o sursă de hrană – ea îi oferă copilului din propria ei energie. Corpul ei transformă hrana pe care ea o mănâncă în lapte pentru copilul ei, ceea ce nu poate fi făcut de altcineva. Ea își ține copilul aproape de inimă, acolo unde se realiză o legătură de unitate. Ea îi oferă securitate, mângâiere, căldură și protecție.
Liderii creștini puternici își hrănesc copiii spirituali cu blândețe. Ei ai grijă de aceștia la fel ca o doică, oferindu-le hrană spirituală, emoțională și fizică.
Din punct de vedere fizic ei oferă cele necesare vieții – căldură, hrană bună, protecție. Din punct de vedere emoțional ei îi sprijină și îi încurajează pe copii, oferindu-le încredere să facă față provocărilor vieții. Din punct de vedere spiritual ei îi învață pe copii Cuvântul, astfel încât să poată să crească în Domnul (1 Petru 2:1-3). Își amintesc de faptul că cei mici au nevoie mai întâi de lapte, înainte de a consuma carne, astfel că sunt atenți să nu-I hrănească cu lucruri nepotrivite.
Nu este ușor să fii „o doică”. Moise vorbește cu Dumnezeu despre israeliți și despre exact un astfel de rol: „Oare eu am zămislit pe poporul acesta? Oare eu l-am născut ca să-mi zici: "Poartă-l la sânul tău, cum poartă doica pe copil," până în ţara pe care ai jurat părinţilor lui că i-o vei da? De unde să iau carne, ca să dau la tot poporul acesta? Căci ei plâng la mine, zicând: "Dă-ne carne ca să mâncăm!" Eu singur nu pot să port pe tot poporul acesta, căci este prea greu pentru mine. Decât să Te porţi aşa cu mine, mai bine omoară-mă, Te rog, dacă mai am vreo trecere înaintea Ta, ca să nu-mi mai văd nenorocirea." (Numeri 11:12-15). Aici avem indicii privitoare la cât de grea și frustrantă poate fi uneori responsabilitatea conducerii într-o manieră părintească. Însă aceste bariere și dificultăți sunt depășite prin cea de-a doua caracteristică a metaforei. Liderii spirituali nu doar că își hrănesc copiii cu blândețe, ei și…
Ei îi iubesc atât de mult încât tânjesc după ei cu afecțiune „… tânjim după voi cu afecțiune” (8a). Acest termen este unic în Noul Testament și înseamnă „că cineva este atras spre ceva sau cineva”. Este un termen prin care se exprimă intensitatea afecțiunii, unul luat din lumea familiei, cu nuanțe atât ale blândeții, cât și ale masculinității. Aceasta este o imagine a iubirii tatălui față de copiii săi. El este atât de atașat de copii, încât se simte atras spre ei din punct de vedere afectiv. Pe baza aceste dragoste profunde el tânjește după ei – nu poate suporta să fie separat de ei. Îi este dor să le audă râsetele, să-i sărute și să le ofere mângâiere și afecțiune. Blândețea tatălui poată să scadă de-a lungul vremii; pe măsură ce copiii cresc ei devin mai puțin dependenți, devin puternici și nu mai au nevoie de grija de altădată. În curând devin mai înalți decât suntem noi. Aceasta nu înseamnă însă că scade nevoia ca noi să-i atingem, să-i iubim, să-i mângâiem, să-i încurajăm. Tot astfel, liderii spirituali trebuie să arate blândețe și compasiune față de copii lor spirituali, în mod continuu. Tendința este să fim uneori prea duri și cu o atitudine de judecată – mai mult cu disciplina, decât la fel ca „o doică”.
Fiului risipitor nu i-a trecut niciodată prin minte că tatăl său nu l-ar lăsa să se întoarcă acasă, în ciuda insultelor și a durerii pricinuite tatălui. Deci el a spus: „mă voi duce la tatăl meu” (Lc. 15:18-19). Totuși el anticipa disciplina și mânia din partea tatălui. De aici a ajuns la concluzia: „fă-mă ca pe unul dintre robii tăi.” Însă nu a fost disciplinat. Dimpotrivă, „pe când era încă departe, tatăl său l-a văzut, i s-a făcut milă de el, a alergat spre el, l-a îmbrățișat și l-a sărutat” (20). Aceasta înseamnă afecțiune profundă – fără ezitare, fără întrebări, fără teste, doar compasiune. Nu crezi că copiii spirituali pe care Dumnezeu ni i-a dat în grija noastră trebuie să fie tratați și ei cu compasiune? Cum putem face aceasta? Încurajându-i pentru ceea ce sunt și apreciind ceea ce fac. Deci, tații spirituali puternici, își iubesc copiii spirituali atât de mult încât tânjesc după ei cu afecțiune. Îi iubesc atât de mult încât se jerfesc pe ei înșiși – „Am fost bucuroși să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, dar chiar și viețile noastre, atât de scumpi ne ajunseserăți. (8b).
Pavel i-a iubit pe tesaloniceni așa de mult încât, nu doar că le-a dat evanghelia salvării, ci s-a dăruit chiar pe sine însuși. El era gata să moară pentru ei, dacă era cazul. Nu a fost căldicel în lucrarea sa printre ei. El a fost foarte dedicat să-i slujească și a făcut-o cu sacrificiu din pricină că tesaloniceii îi erau „dragi”.
Nu e suficient să le porți de grijă doar de nevoile fizice. Nu e suficient nici măcar să îi înveți adevărului spirituale, chiar dacă e foarte important. Este nevoie de adevărul Evangheliei, însă trebuie să împărtășim cu oamenii viața noastră – să ne dăruim sacrificial, astfel încât viețile noastre să devină parte din a lor. Doar așa ei vor duce mai departe moștenirea pe care le-o lăsăm.
Cum putem împărtăși viețile noastre cu copiii noștri spirituali? O face prin a avea influență asupra gândirii și valorilor lor, arătându-le cum să ia decizii bune, ajutându-i să stea de partea dreptății, învățându-i cum să se ocupe de finanțe în mod corect, oferindu-le din timpul nostru, din atenția noastră, din afecțiune; o facem atunci când recunoaștem că greșim și ne cerem iertare, o facem investindu-ne pe noi înșine în ei. Le împărtășim viețile noastre trăind evanghelia zi de zi, fiind transparenți în fața lor, așa încât ei să vadă atât slăbiciunile cât și punctele noastre tari, temerile noastre și curajul nostru, dezamăgirile și speranțele noastre.
Liderii spirituali puternici își iubesc copiii spirituali atât de mult încât tânjesc după ei, se oferă cu sacrificiu și îi iubesc așa de mult încât lucrează pentru ei cu hărnicie – „vă aduceți aminte fraților de munca și truda noastră, zi și noapte, ca să nu fiu o povară pentru voi, așa v-am predicat evanghelia lui Dumnezeu (9).
Pentru Pavel slujirea copiilor săi spirituali a însemnat „muncă și trudă”. Bisericile macedonene erau foarte sărace, astfel că Pavel a trebuit să muncească pentru a se putea susține financiar. „Muncă și trudă” înseamnă oboseală, efort marie, în special în cazul lui Pavel care trebuie să predice Evanghelia dar și să realizeze corturi, în același timp. Liderii spirituali trebuie să fie harnici în munca lor. Este așa ușor să deraiezi atunci când nimeni nu te supraveghează. Liderii sunt îndatorați să lucreze din greu pentru nevoie spirituale ale membrilor bisericii – să le arate calea salvării, să le arate modelul adevăratului creștin. Aceasta este o muncă grea!
Hărnicia în contextul acesta se vede printr-o bună etică a muncii; îi înveți pe oameni să fie buni muncitori, responsabili, devotați, să fie mândri de o muncă bine făcută, să fie loiali. Oferirea sprijinului emoțional, social și spiritual, înseamnă o muncă grea. Să fii un tată-lider spiritual presupune un efort enorm. Cei care pot păstra un echilibru între muncă, viața de familie și viața de biserică sunt demni de apreciat.
În următoarea ediție a acestui Jurnal vom continua studiul acestui pasaj și vom aprofunda subiectul: „Un portret biblic a unui lider spiritual puternic”.
Pentru a asculta versiunea audio a acestor predici în Engleză, accesați aceste link-uri: Link 1 - Jn. 6:22-34; Link 2 - Jn. 6:34-40
Titlu: Isus, Pâinea Vieții (6:22-40)
Punctul #1: Ceea ce doresc oamenii este temporar (26-34)
1. Oamenii vor să mănânce mâncarea pieritoare (26-27)
2. Oamenii vor să facă fapte religioase (28-34)
Point #2: Ceea ce oferă Isus este etern (34-40)
1. Isus oferă viața eternă (35-36)
2. Isus oferă siguranța eternă (37-40)
a) Siguranța eternă este prin harul lui Dumnezeu (37)
b) Siguranța eternă este prin voia lui Dumnezeu (38-40)
1 Cited in Stephen Olford, Anointed Expository Preaching, 29.
2 Olford, Anointed, 29-30.
3 Martin Lloyd-Jones, Preaching and Preachers, 305.
4 E.M. Bounds, Under the Dew of Heaven, cited in Stuart Olyott, Preaching Pure and Simple, 158
5 Darrel L. Bock. Luke (Baker), 407.
6 This procedure taken from Haddon Robinson, Biblical Preaching, 39-41.
Ediţia de Primăvară, 2016
Autor: Dr. Roger Pascoe, Preşedinte,
Institutul de Predicare Biblică
Cambridge, Ontario, Canada
(http://tibp.ca/)
“Întărind Biserica în Predicare Biblică şi Conducere”
Să continuăm discuţia începută în ultimul număr al acestei reviste (Iarna, 2016), în ce privește ”Puterea pentru predicare” – mai exact, despre ”Puterea Duhului Sfânt”. Pentru a predica cu putere, trebuie să fiți „plini” de Duhul Sfânt. În ediția de Primăvară, 2014, a acestui Jurnal, am vorbit despre umplerea cu Duhul și am subliniat că trebuie să aveți un model de trăire evlavioasă. Acum, vom discuta despre umplerea cu Duhul, și sublinia că acest lucru înseamnă să fii un predicator puternic.
A fi „plin de Duhul Sfânt” înseamnă să fii sub controlul Duhului, sub stăpânirea Sa, să fii călăuzit de El, să trăiești o viață în Duhul, potrivit nașterii din nou, să fii sensibil față de lucrarea Duhului, să te predai clipă de clipă Duhului. A fi plin de Duhul înseamnă să-L lași să lucreze în tine – să te ilumineze, să te conducă, să te învețe, să te convingă. Înseamnă să te preocupi de lucrurile lui Dumnezeu atât de mult, încât să nu mai ai timp de altceva în viața ta.
Pentru a predica cu puterea Duhului este necesar să fim plini de Duhul și unși (împuterniciți) de El pentru vestirea Evangheliei. Aceste lucruri se întâmplă atunci când suntem gata să ne mărturisim păcatele, să ne supunem gândirea și voința Duhului, să fim centrați în Dumnezeu și nu în noi înșine (Ef. 5:1-7), să fim lumină în întuneric (Ef. 5:8-14), să trăim în prezența personală și conștientă a lui Dumnezeu, să ne umplem de Cuvânt, să umblăm în Duhul (Gal. 5:25), să manifestăm roada Duhului (Gal. 5:22).
Prin urmare, ce este predicarea cu ungere, sub puterea Duhului? „Ungerea”, în sensul folosit aici, înseamnă punerea deoparte și o împuternicire specială a cuiva pentru o slujire divină. Ungerea constituie împuternicirea făcută de Duhul asupra lucrării unei persoane, lucrare manifestată prin rodnicia și eficiența Cuvântului în viața ascultătorilor, în așa fel încât puterea este în mod clar de la Dumnezeu și slujește scopurilor glorioase ale lui Dumnezeu. Împuternicirea Duhului (numită uneori ”ungere”) este „o dăruire a puterii lui Dumnezeu peste predicator în timpul slujirii sale, astfel încât să fie întărit să vestească cu autoritate, cu putere și libertatea, ceea ce va duce la convingerea conștiinței și la convertirea ascultătorilor. (Johnson T. K. Lim, Putere în predicare, 121.)
Împuternicirea prin Duhul a unui predicator, după părerea mea, nu are nimic de-a face cu manifestarea unor fenomene dramatice sau cu experiențe mistice. Nu este un fel de sentiment carismatic sau un sentiment esoteric de putere (cf. 1 Cor. 2:1-5). Nu este o experiență de vorbire sau viziune extatică. Împuternicirea prin Duhul nu este un sentiment sau o experiență personală, subiectivă, ci mai degrabă este lucrarea Duhului în noi și în cei care ne ascultă, cu scopul specific de glorificare a lui Dumnezeu.
Predicarea prin puterea Duhului, în sens biblic, presupune un predicator smerit, supus, dependent de rugăciune, plin de Duhul, ancorat în Cuvânt, focalizat pe evanghelie și pe Hristos, un predicator sfânt, a cărui viață este plăcută înaintea lui Dumnezeu, care este chemat de Dumnezeu (1 Cor. 1:17; Gal. 1:15-16; Rom. 10:14-15) și pe care Duhul Sfânt l-a înzestrat și împuternicit pentru predicare (Efes. 3:18; 2 Tim. 1:6; 1 Cor. 12:1-14; 1 Tim. 4:14 ). După cum spune Petru, aceasta este „puterea pe care i-o dă Dumnezeu” ( 1 Pet. 4:11 ).
Predicarea în puterea Duhului se referă la lucrarea suverană a Duhului în viețile oamenilor prin folosirea Cuvântului (care este „viu și lucrător”) în mințile, inimile, voințele și conștiințele lor, ceea ce duce la transformarea lor spirituală prin pocăință de păcate, vindecarea relațiilor, schimbarea atitudinilor, corectarea credințelor, creșterea dragostei pentru Dumnezeu și pentru Cuvântul Său. Fără împuternicirea Duhului Sfânt, eforturile noastre ar fi zadarnice. Însă, prin împuternicirea Sa, slăbiciunea noastră umană este umbrită de puterea supranaturală a lui Dumnezeu (2 Cor. 4:7).
Predicarea în puterea Duhului se referă la Duhul care ne ajută să trăim o viață evlavioasă. El este cel care lucrează sfințirea în noi (Rom. 8:1-17; Gal. 5:16-23), transformând mereu caracterul nostru moral și spiritual. Viața trăită prin Duhul este total opusă vieții trăite prin firea pământească. Lucrarea Duhului în sfințire nu este numai lucrarea de mortificare a firii pământești, ci și aceea de a produce în noi asemănarea cu Hristos (cf. Rom. 8:29). Și numai în măsura în care trăim o viață evlavioasă putem predica cu putere.
Predicarea în puterea Duhului se referă la faptul că Duhul ne dă acel dar, pentru că doar El poate face asta. Predicarea este un dar de la Dumnezeu, care trebuie folosit pentru creșterea trupului lui Hristos.
Atunci, de ce unii predicatori par a avea această putere a Duhului, iar alții nu? De ce unii predicatori obțin rezultate remarcabile, iar alții nu? Dacă predicarea noastră nu produce rezultate vizibile, aceasta înseamnă că nu avem putere spirituală? Ieremia, de pildă, a fost un eșec răsunător? Predicarea lui a fost lipsită de puterea Duhului deoarece nu a produs rezultate vizibile? Nu! Mesajul transmis de Ieremia a fost cuvântul adevărat și credincios al lui Dumnezeu, care a fost întâmpinat cu respingere și opoziție. Ieremia a fost aruncat în temniță de împăratul Zedechia (37:11 și urm.) și a fost denunțat de Hanania (28:10 și urm.).
Duhul pune în mod suveran cuvântul lui Dumnezeu în inimile, mințile, voințele și conștiințele oamenilor, cu scopul transformării lor. O astfel de transformare poate avea loc sau nu, însă aceasta este lucrarea suverană a Duhului și nu un indiciu despre împuternicirea spirituală a predicatorului. Să privim, de pildă, la lucrarea Domnului Isus. Au existat două tipuri de reacții față de lucrarea Lui – mirare și mânie (Lc. 4:22 ; 28-29). Unii oameni au răspuns pozitiv la mesajul Său („mirare”), iar alții au răspuns în mod negativ („mânie”). Ambele reacții sunt rezultatul lucrării Duhului în ascultători. Așadar, poate că ar fi mai corect să spunem că lipsa oricărei reacții este un indiciu al lipsei împuternicirii Duhului. Adevărul biblic este că „vântul suflă încotro vrea” (Ioan 3:8). Noi nu avem niciun control asupra lucrării suverane a Duhului lui Dumnezeu, însă o putem împiedica. Prin urmare, rezultatele vizibile (mai ales manifestările fizice subiective) nu sunt un indiciu ale faptului că predicarea ta este însoțită de putere spirituală. Cu toate acestea, însă, nu neg faptul că reacțiile subiective față de lucrarea Duhului pot fi reale.
Noi nu știm când sau cum va folosi Dumnezeu predicarea noastră pentru a-Și îndeplini scopurile Sale. Poate că lucrul acesta nici măcar nu se va întâmpla în timpul vieților noastre. De aceea, nu trebuie să considerăm că rezultatele vizibile ale predicării noastre sunt o confirmare a faptului că predicarea noastră este însoțită de putere spirituală. Rezultatele vizibile imediate sunt, cu siguranță, o încurajare pentru noi, însă rezultatele finale sunt cunoscute numai de Dumnezeu și vor fi văzute numai în veșnicie.
“Identificarea structurii textului ”, Pt. 2
Studiind despre pregătirea pentru predicare, în ultimele ediții ale Jurnalului am urmărit să subliniem importanța citirii textului, rescrierea lui prin cuvinte proprii, pregătirea diagramei gramaticale a textului și găsirea structurii textului prin delimitarea subiectului și a complementelor sale. În urma acestui proces ar trebui să puteți acum identifica structura gramaticală a textului și de asemenea structura literară a textului (cum este construit pasajul pe baza unităților de gândire, sau a ”scenelor”). Structura textuală este o altă piatră de hotar în ce privește pregătirea schiței de predică.
Este important să nu impunem niciodată o anumită structură unui text biblic. Permiteți întotdeauna textului să-și descopere propria lui structură. Acest pas este fundamental pentru predicarea expozitivă, așa încât să permiteți Cuvântului lui Dumnezeu să vorbească, iar voi să fiți fideli textului.
Structura textului expune ideile autorului și exprimă acele idei în termenii folosiți de text – de exemplu, se vorbește adesea la timpul trecut (de vreme ce acțiunea a avut loc cândva în trecut); se folosesc nume și locuri (fiindcă avem de-a face cu oameni și locuri specifice,… Pavel a spus…, Moise a spus poporului…., Efesenii erau…); reflectă argumentele, mustrările, îndemnurile și învățătura textului.
Găsirea structurii textului vă asigură că cunoașteți subiectul pasajului și linia sa de gândire (complementele) – de exemplu, punctele pe care autorul le-a exprimat față de audiența sa; cum și-a aranjat autorul materialul său; cum o propoziție sau un grup de propoziții se leagă de cea de dinainte și de după (adică structura sintactică a pasajului).
Să vă prezint structura textuală a câtorva pasaje biblice, astfel încât să aveți o serie de exemple concrete a lucrurilor învățate:
Psalmul 1:1-3
Subiect: Omul binecuvântat de Dumnezeu
Întrebare: Ce face o persoană binecuvântată?
Răspuns (complemente):
1. Se separă de cei răi (1)
2. Își găsește plăcerea în Legea lui Dumnezeu (2)
3. Este ca un pom plantat lângă apă (3)
Genesa 21:8-21
Subiect: Intervenția lui Dumnezeu când lucrurile merg rău
Întrebare: Ce se întâmplă când lucrurile merg rău?
Răspuns (complemente):
1. Atitudinea rea a Sarei a dus la resentimente (9-10)
2. Decizia greșită a lui Avraam a dus la o prezicere (11-14a)
3. Circumstanțele rele în care s-a aflat Agar au dus la izgonire (14b-16)
4. Bunătatea lui Dumnezeu a dus la intervenția Sa (17-21)
Romani 12:1-2
Subiect: Îndemnul lui Pavel la dedicare creștină
Întrebare: Ce spune Pavel despre dedicarea creștină față de Dumnezeu?
Răspunsuri (complemente):
1. Pavel îi îndeamnă pe creștinii din Roma să se jertfească pe ei înșiși lui Dumnezeu (1)
(1a) O jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu
(1b) O jertfă care este o slujbă duhovnicească
2. Pavel îi îndeamnă pe creștinii din Roma în ce privește modul în care să se jertfească pe ei înșiși lui Dumnezeu (2)
(2a) Prin a nu se conforma lumii
(2b) Ci având mințile transformate
... prin înnoirea minții lor
... cu scopul de a descoperi voia lui Dumnezeu
1 Corinteni 2:1-5
Subiect: Predicarea lui Pavel
Întrebare: Cum și ce a predicat Pavel?
Răspuns (complemente):
1. Persuasiunea din predicarea lui Pavel (1-2)
(1a) Nu înțelepciunea sau oratoria umană (1)
(1b) Ci doar Hristos și El răstignit (2)
2. Puterea predicării lui Pavel (3-4)
(2a) Nu prin prezența sa impunătoare, ori prin cuvinte (3)
(2b) Ci putere de la Duhul (4)
3. Scopul predicării lui Pavel (5)
(3a) Nu pentru credință omenească (5a)
(3b) Ci pentru credință prin puterea lui Dumnezeu (5b)
Galateni 5:16-25
Subiect: Trăirea prin Duhul
Întrebare: Ce este trăirea prin Duhul?
Răspuns (complemente):
1. Trăirea prin Duhul este o viață de conflict (16-18)
2. Trăirea prin Duhul este o viață de contrast (19-23)
– faptele cărnii vs. roada Duhului
3. Trăirea prin Duhul este o viață de răstignire (24)
4. Trăirea prin Duhul este o viață de conformitate (25)
Filipeni 3:1-14
Subiect: Convertirea lui Pavel
Întrebare: Ce s-a schimbat când Pavel a fost mântuit?
Răspuns (complemente):
1. Pavel și-a schimbat prioritățile – încrederea în fire (4-6)
(1a) Încrederea în moștenirea familială (5)
(1b) Încrederea în slujirea religioasă (6)
2. Pavel și-a schimbat perspectiva (7-8c)
(2a) Ceea ce odinioară însemna totul (vv. 4-6) acum nu mai însemna nimic (7)
(2b) Ceea ce odinioară nu însemna nimic, acum însemna totul (8a-c)
3. Pavel și-a schimbat scopurile (8d-12)
(2a) Scopul vieții sale era să fie ca Hristos (8d-10)
(2b) Scopul vieții sale era să fie cu Hristos (11-12)
4. Pavel și-a schimbat căutările sale (13-14)
(3a) A uitat ce era în urmă – eșecuri și succese (12-13a)
(3b) S-a îndreptat spre ce era înainte – chemarea de al Dumnezeu (13b-14)
1 Tesaloniceni 1:1-10
Subiect: Exemplul bisericii din Tesalonic
Întrebare: Care era exemplul ei?
Răspuns (complemente):
1. Cum este amintită mărturia lor (2-3)
(1a) Prin faptele credinței lor
(1b) Prin munca dragostei lor
(1c) Prin răbdarea speranței
2. Cum i-a schimbat Evanghelia (4-10)
(2a) Au devenit urmași ai apostolilor și ai lui Hristos (4-6)
(2b) Au devenit exemple pentru alții (7-10)
1 Timotei 3:14-16
Subiect: Casa lui Dumnezeu
Întrebare: Cum trebuie să fie casa lui Dumnezeu?
Răspuns (complemente):
1. Descrierea casei lui Dumnezeu (15)
(1a) Este o biserică a Dumnezeului cel Viu (15a)
(1b) Este un stâlp al adevărului (15b)
2. Doctrina despre casa lui Dumnezeu (16)
(2a) Revelarea lui Dumnezeu prin Hristos
(2b) Dovedirea lui Hristos prin Duhul
(2c) Observarea lui Hristos de către îngeri
(2d) Proclamarea lui Hristos între națiuni
(2e) Hristos crezut în lume
(2f) Primirea lui Hristos în glorie
Continuăm studiul pe 1 Tesaloniceni 2:7-12, început în numărul anterior, unde am văzut că un lider creștin puternic este unul care oferă grijă plină de dragoste. Acum, vă rog să observați că UN LIDER CREȘTIN PUTERNIC ESTE UN MODEL AUTENTIC (10-11). Ne este înfățișat aici un tată spiritual, care este un model în umblare și în vorbire. În primul rând...
Viața spirituală a lui Pavel a fost una exemplară și copiii săi spirituali puteau depune mărturie în sensul acesta. Umblarea unui tată spiritual trebuie să constituie un bun exemplu de urmat pentru copiii săi. „Voi sunteți martori, și Dumnezeu de asemenea, că am avut o purtare sfântă, dreaptă și fără prihană față de voi, care credeți” (10).
Nu doar tesalonicenii erau martori ai vieții exemplare a lui Pavel, ci și Dumnezeu Însuși. Pavel nu se temea de o cercetare atentă a vieții sale din partea lui Dumnezeu, pentru că purtarea sa fusese sfântă (evlavioasă, pioasă, pusă deoparte pentru Dumnezeu), dreaptă în relațiile cu ceilalți (integră) și fără prihană în reputația sa publică – dușmanii lui îi aduceau acuze, dar nimeni nu putea susține o acuzație reală împotriva lui.
Pentru a putea fi un exemplu pentru alții, faptele noastre trebuie să susțină spusele noastre. Ca lideri creștini, noi nu putem fi o mărturie pentru copiii noștri spirituali decât atunci când comportamentul nostru corespunde cu învățătura pe care o dăm.
La nivel familial, conducerea spirituală este responsabilitatea tatălui, însă, din păcate, aceasta cade adesea în grija mamei. Este vremea ca bărbații să-și asume această responsabilitate. Tatăl trebuie stabilească standardul spiritual pentru familia sa, având un comportament evlavios în fața soției și a copiilor săi. Pe măsură ce copiii noștri cresc, lumea îi atrage tot mai mult, iar deciziile lor sunt tot mai importante. Pentru o fată, tatăl ei trebuie să fie modelul de bărbat cu care își dorește să se căsătorească – puternic, dar tandru, ferm și înțelegător. Băieții, pe de altă parte, trebuie să își dorească să devină ca tații lor – curajoși, dar blânzi și lideri care slujesc.
Să privim puțin la exemplul sf. Augustin, al cărui tată nu era creștin. În Confesiunile sale, Augustin îi vorbește lui Dumnezeu despre tatăl său:
„Toți oamenii îl vorbeau de bine pe tatăl meu care, în ciuda puținelor sale resurse, a fost gata să îi ofere fiului său tot ce era necesar pentru lunga sa călătorie în vederea studiilor. Mulți dintre concetățenii noștri, mult mai bogați decât tatăl meu, nu au făcut astfel de eforturi pentru copiii lor. Și totuși, același tată nu s-a obosit să afle dacă creșteam în fața Ta sau dacă mă păstram curat sau nu. El își dorea doar să am o limbă pricepută și nu urmărea ca inima mea să aducă rod pentru Tine, Dumnezeul meu, deși Tu ești singurul său Stăpân, adevărat și bun.”
Nu asta ne dorim să spună copiii noștri despre noi, că ne interesează numai progresul lor în lume. Nu! Noi trebuie să fim interesați de toate aspectele vieții lor și să ne implicăm în ele, fiind un model pentru ei și arătându-le cum să-și trăiască viața de credință. Și aceasta este responsabilitatea noastră ca lideri creștini și față de copiii noștri spirituali.
Așadar, liderii creștini puternici sunt modele în umblarea lor. Și...
„Știți iarăși că am fost pentru fiecare din voi ca un tată pentru copiii lui; vă sfătuiam, vă mângâiam și vă adeveream...” (11). Un tată spiritual este un model în sfătuire. „A sfătui” înseamnă „a atrage atenția, a provoca, a încuraja”. Așa face un tată cu copiii lui. El discută cu ei despre deciziile lor și despre comportamentul lor. Le atrage atenția asupra consecințelor faptelor lor și îi avertizează cu privire la pericolele ce îi pândesc. De asemenea, un tată îi încurajează pe copiii săi și nu îi lasă pradă descurajării.
Un tată spiritual este un model în mângâiere. „A mângâia” înseamnă „a îmbărbăta, a consola”, ceea ce presupune mai mult decât a sfătui. Un tată îi consolează pe copiii săi atunci când sunt triști sau când suferă (cf. 2 Cor. 1:4), cu tandrețe, înțelegere, arătându-și dragostea și grija plină de blândețe.
Obsevați, vă rog, că un tată spiritual este un model și în constrângere. „A adeveri sau a implora” înseamnă a „a ruga fierbinte, a pretinde, a ruga, a îndemna”. Aceasta înseamnă a le oferi copiilor din beneficiile propriei experiențe. Pe baza experienței sale de viață, tatăl își îndeamnă copiii să urmeze sfatul său. Îndemnul cel mai important al oricărui tată creștin spiritual pentru copiii săi este „să vă purtați într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăția și slava Sa” (12).
Acesta este scopul oricărui lider creștin puternic – ca ai săi copii să se poarte „într-un chip vrednic de Dumnezeu” (1 Tes. 2:12); să „umble în adevăr” (2 Ioan 1:4); să se poarte „într-un chip vrednic de Domnul”, ca să-I fie plăcuți „în orice lucru” (Col. 1:10); să se poarte „într-un chip vrednic de chemarea pe care au primit-o” (Efes. 4:1). Orice tată spiritual puternic dorește să-i facă pe copiii săi să-L urmeze pe Domnul și să-i învețe să trăiască așa cum a trăit Isus (1 Ioan 2:6), dorește să-i vadă intrând în Împărăția lui Dumnezeu și devenind părtași slavei Sale, să-i audă răspunzând chemării lui Dumnezeu și să-i vadă trăind o viață de sfințenie și ascultare.
Un lider spiritual puternic este, așadar, credincios și adevărat. El oferă grijă plină de dragoste și este un model autentic. Un lider spiritual este cel mai important susținător al copiilor săi spirituali, care îi îndeamnă, îi încurajează și îi roagă fierbinte și care își trăiește viața de credință în așa fel încât copiii lui își vor dori să fie ca el. Cineva spunea că„în fiecare zi depunem ceva în contul memoriei copiilor noștri.”
Un tată creștin nu se încadrează în acel stereotip în care mama hrănește și poartă de grijă, iar tatăl aprovizionează familia și administrează disciplina. Scriptura încurajează împărțirea responsabilităților și acesta este mesajul pe care ni-l transmite Pavel aici prin cele două metafore folosite – mama care își crește cu drag copiii (7-8) și tatăl iubitor(9-12). La fel ca și Pavel, liderii spirituali trebuie să-și iubească copiii spirituali ca o mamă și să-i sfătuiască ca un tată.
Bărbăția biblică este un echilibru între blândețe și putere, dragoste și disciplină, învățătură și îndemnare, mângâiere și corectare. Când privim la Tatăl nostru ceresc, nu vedem un tată pasiv, dezinteresat, ci un tată care este implicat în mod activ în viețile noastre. Nu vedem un tată care se distanțează de noi, ci vedem un tată care întinde mâna după noi. Nu vedem un tată care își abandonează familia, ci unul care rămâne credincios chiar și atunci când noi suntem necredincioși. Nu vedem un tată care este mulțumit să-și vadă familia în neînțelegere și haos, ci unul care unifică și ne cheamă la legătura păcii. Nu vedem un tată preocupat de sine și de propria plăcere, ci vedem un tată care sacrifică pentru omenire atât de mult încât Îl dă pentru ea și pe singurul Său Fiu preaiubit. Nu vedem un tată cu o atitudine șovăielnică față de familia sa, ci unul care este profund preocupat de aceasta. Nu vedem un tată al cărui fiu nu îi urmează exemplul, ci vedem un tată al cărui Fiu este copia sa fidelă, astfel încât Isus a putut să spună: „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl.” Așadar, aș vrea să-i încurajez pe toți liderii spirituali să aibă mereu în fața ochilor lor modelul Tatălui nostru ceresc. Pe cei care sunteți lideri evlavioși acasă și la biserică, cu sârguință și dedicare, dragoste și grijă, vă aplaud și vă stimez! Pe cei care vă luptați cu responsabilitățile de lider spiritual, vă sfătuiesc și vă încurajez să urmați exemplul Tatălui nostru ceresc, așa cum ne este arătat prin apostolul Pavel, să vă rugați pentru aceasta și să vă încredeți în Dumnezeu. Lucrul acesta nu este ușor, însă cu ajutorul lui Dumnezeu și în ascultare de Duhul Sfânt, putem să ne îndeplinim sarcina pe care am primit-o de a fi „oameni evlavioși”.
Pentru a asculta versiunea audio a acestor predici, în limba engleză, vă rugăm să accesați linkurile: Link 1 - In. 8:12, Pt. 1; Link 2 - In. 8:12, Pt. 2
Titlu: Isus este Lumina lumii (In. 8:12)
Punctul #1: Isus este Sursa luminii spirituale (12a)
1. El este Sursa exclusivă a luminii spirituale (“Eu sunt Lumina…)
2. El este Sursa universală a luminii spirituale (“…lumii)
Punctul #2: Isus este Calea spre lumina spirituală (12b)
1. Cei ce îl urmează pe Isus nu vor umbla în întuneric
2. Urmarea lui Hristos înseamnă să ai lumina vieții
Ediţia de Vară 2016
Autor: Dr. Roger Pascoe, Preşedinte,
Institutul de Predicare Biblică
Cambridge, Ontario, Canada
(http://tibp.ca/)
“Întărind Biserica în Predicare biblică şi conducere”
“Puterea Duhului Sfânt”
În ultimele trei ediţii ale acestui Jurnal am discutat despre puterea Duhului Sfânt în vederea predicării. În ultima ediţie am ridicat o serie de întrebări precum: (1) Ce înseamnă o predicare sub puterea Duhului? (2) De ce unii predicator par să aibă puterea Duhului în predicare, iar alţii nu?
În acest număr vom avea în atenție o altă întrebare: Care este diferența dintre ”umplerea” cu Duhul și ”împuternicirea” Duhului? Aici, este bine să reținem trei deosebiri între botezul, umplerea și împuternicirea Duhului (adaptare după Dr. Stephen F. Olford).
1. Botezul cu Duhul (1 Cor. 12:13) reprezintă ”poziția noastră spirituală” în Hristos. Acesta are loc o singură dată la nașterea din nou, atunci când suntem „locuiți” de Duhul Sfânt (1 Cor. 3:16; 6:19; 2 Tim. 1:14; Iacov 4:5). Toți credincioșii sunt botezați/locuiți de Duhul Sfânt.
2. Umplerea cu Duhul (Ef. 5:18) ne arată ”condiția noastră spirituală” în Hristos. Există un singur botez cu Duhul, dar mai multe umpleri cu El. Umplere înseamnă saturație, să nu mai fie loc pentru fire, pentru sine, pentru păcat. Nu e vorba despre venirea Duhului Sfânt (aceasta este o realitate a nașterii din nou). Mai degrabă înseamnă să fii controlat de Duhul, după cum am amintit deja. Este trăirea conform cu nașterea din nou și implică ascultare, supunere, dependență și credincioșie față de Duhul Sfânt, în fiecare zi. „Este trăire creștină normală și asemănare cu Hristos normală” (Olford, Predicarea expozitivă cu ungere, 216). Trebuie să fim „umpluți” de Duhul (Ef. 5:18). Aproape că avem o construcție imposibilă din punct de vedere gramatical – un imperativ la diateza pasivă; o poruncă să facem ceva ce ni se întâmplă nouă! Totuși, tensiunea aceasta se rezolvă astfel: noi ascultăm de poruncă îndepărtând în mod activ din viața noastră tot ceea ce ar întrista sau stinge Duhul (prin modul de viață, sfințenie etc.) și, în schimb, suntem controlați pasiv (ceva ce ni se face) de Duhul Sfânt pe măsură ce El lucrează în noi și prin noi, în viața și lucrările noastre.
3. Imputernicirea Duhului (Fapte 1:8) revigorează ”vocația noastră spirituală” în Hristos. Este nevoie de putere de la Duhul (1 Cor. 2:1-5;1 Tes 1:5) dacă dorim ca lucrările noastre să fie eficiente pentru Dumnezeu.
Noi nu putem să avem rezultate spirituale de unii singuri. Avem o vocație spirituală care presupune lucrarea Duhului, ca ea să fie eficientă. Deci, mai întâi trebuie să fim umpluți de Duhul înainte de a putea fi împuterniciți de El, astfel încât să fim eficienți în predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Aș spune că dacă suntem cu adevărat umpluți de Duhul, vom fi și împuterniciți de El.
Prin urmare, voi reveni la întrebare: De ce unii predicatori au împuternicirea Duhului, iar alții nu?Diferenţa dintre ei nu are nimic de-a face cu locuirea Duhului Sfânt, deoarece toți credincioșii sunt locuiți de Duhul Sfânt. Mai degrabă, diferența pare a fi făcută de ”umplerea” cu Duhul. Unii predicatori sunt ”umpluți” cu Duhul și, prin urmare, slujesc în ”puterea” Duhul, în vreme ce alții, nu. Dacă un predicator nu este ”umplut” cu Duhul, atunci este logic să deducem că predicat lui nu va fi însoțită de puterea Duhului Sfânt. Unii predicatori sunt dăruiți de Domnul să predice, în vreme ce alții nu. Totul ține de modul în care trăim (dacă ne supunem și suntem dependenți de Duhul, sau dacă trăim bazându-ne pe propriile resurse) și de darurile primite de la Dumnezeu.
Așadar, dacă în viața ta, în activități, în gânduri, dorințe etc. există ceva care l-ar ”întrista pe Duhul Sfânt” (Ef. 4:10), atunci Duhul Sfânt nu va fi activ în viața și lucrarea ta. Este imposibil. Nu neg suveranitatea și capacitatea Duhului de a folosi o măgăriță necuvântătoare, sau chiar oameni nemântuiți, pentru a-și îndeplini scopurile, însă principiul din viața credinciosului este că Duhul nu va lucra și nu va binecuvânta viețile noastre dacă nu sunt plăcute Lui. Tot astfel, dacă sunt lucruri în viața ta care ”sting Duhul” (1 Tes. 5:19), atunci Duhul nu va binecuvânta și nu va împuternici lucrarea ta.
Este corect și de așteptat să ne dorim împuternicirea Duhului în viețile și lucrările noastre. Într-adevăr, nu putem avea lucrări rodnice și semnificative fără împuternicirea Duhului și fără libertatea Lui de a lucra în noi și în viața ascultătorilor. Pentru a putea predica cu putere, trebuie să-i permitem Duhului să-și facă lucrarea în noisfințindu-ne (așa încât să fim folosiți de Dumnezeu), iluminându-ne (așa încât să înțelegem Cuvântul în mod corect) și împuternicindu-ne (așa încât să transmitem Cuvântul în mod corespunzător). Mai departe, Duhul lui Dumnezeu trebuie să-și facă lucrarea în ascultătoriconvingându-i în ce privește păcatul, judecata și neprihănirea (In. 16:11) și transformându-i în oameni ai lui Dumnezeu, în urmași ai lui Hristos. Aceasta este dovada împuternicirii și a binecuvântării Duhului Sfânt – vase folositoare Stăpânului și ascultători ai căror vieți sunt schimbate în mod radical.
Permiteți-mi să adaug un cuvânt de avertizare și unul de încurajare. Întâi de toate, un cuvânt de avertizare. Vegheați să nu „aveți o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Tim. 3:5). Aveți grijă să nu credeți că dacă puteți crea o anumită atmosferă în adunare, sau dacă obțineți un anumit răspuns de la oameni, aceasta înseamnă că predicați cu putere. Luați seama să nu vă focalizați pe experiențe, fenomene și sentimente subiective, ratând adevărata lucrare a Duhului. Fiți atenți să nu confundați predicarea în puterea cărnii cu predicarea în Duhul. „Când predici în puterea cărnii, te simți înălțat și entuziasmat. Când predici în puterea Duhului ești umplut cu o uimire plină de smerenie la vederea lucrării lui Dumnezeu”(Martyn Lloyd-Jones, citat în Arturio G. Azurdia III, Predicarea sub puterea Duhului, Christian Focus Publications, 2003, prefață).
Trebuie să fim convinși, de fiecare dată, că „mesajul pe care îl predic nu va ajuta pe nimeni dacă nu este însoțit de Duhul lui Dumnezeu”(Stuart Olyott, Predicarea curată și simplă, Wales, Bryntirion Press, 2005, 154). Numai împuternicirea Duhului lui Dumnezeu poate produce rezultate spirituale. De unii singuri, nu putem face nimic!
Cum știi, așadar, dacă predici cu puterea și binecuvântarea Duhului lui Dumnezeu? Știi acest lucru atunci când Cuvântul lui Dumnezeu aplicat de Duhul lui Dumnezeu produce un răspuns din partea oamenilor. Știi că viețile oamenilor sunt schimbate atunci când unii sunt salvați, căsniciile sunt restaurate, relațiile sunt vindecate, oamenii devin ucenici mai devotați ai lui Hristos, oamenii devin mai preocupați de Cuvânt etc.
Acum, un cuvânt de încurajare. Această analiză a „împuternicirii” (ungere) Duhului trebuie să fie o mare încurajare pentru predicatori, care zi de zi și an de an îl slujesc pe Domnul în tăcere, care sunt credincioși, explicând și aplicând Cuvântul lui Dumnezeu cu acuratețe, care se încred în Duhul lui Dumnezeu că va lua Cuvântul și îl va folosi pentru convertirea sufletelor și transformarea vieților, așa încât oamenii să devină ucenici dedicați ai Domnului Isus ”până vom ajunge la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la desăvârșire, la statura de om mare a plinătății lui Hristos (Ef. 4:13).
Aceasta este lucrarea împuternicită de Duhul. Ține de predicarea unei persoane a cărei singură dorință este să-l glorifice pe Dumnezeu, să-l înalțe pe Hristos, cu scopul de „a înfățișa pe fiecare persoană desăvârșită în Hristos Isus” (Col. 1:29). Ceea ce trebuie să căutăm în predicarea noastră este ca binecuvântarea lui Dumnezeu să fie manifestată în următoarele moduri: (1) roade în lucrare (oameni salvați; oameni care cresc în Hristos etc.) (2) roadă spirituală în viețile noastre (Gal. 5:22), (3) confirmarea liderilor bisericii în ceea ce privește lucrarea noastră (4) centralitatea lui Hristos și gloria lui Dumnezeu în predicare.
Acelor pastori și predicatori care nu văd rezultate înainte, în timpul sau după predicare, le spun să aibă îndrăzneală: „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu…. pentru ca, după cum este scris: "Cine se laudă să se laude în Domnul." (1 Cor. 1:27-29, 31).
Fie ca aceasta să fie o încurajare pentru noi toți, ca predicatori, să știm că noi nu putem îndeplini mărețele scopuri ale lui Dumnezeu în viețile ascultătorilor; este necesar să avem vieți sfinte, să ne rugăm, să fim dependenți de Duhul lui Dumnezeu și atunci vom fi folosiți de Dumnezeu în scopurile Sale suverane. Uneori vom vedea clar aceste rezultate, dar de multe ori, nu. Mângâierea noastră este că lucrarea îi aparține lui Dumnezeu – numai El poate salva suflete, doar El poate schimba viețile oamenilor. Fără această asigurare, lucrarea noastră poate să fie descurajantă, însă știind aceste lucruri, putem să slujim cu împlinire.
Schiţa de Predică
Până în punctul acesta privitor la ”pregătirea pentru predicare” am discutat despre alegerea textelor și a subiectelor, despre studierea textului, despre anliza și înțelegerea textului și despre identificarea structurii textului. Acest proces poate fi atât entuziasmant cât și descurajator – entuziasmant atunci când descoperi dezvoltarea argumentului unui pasaj (de ex. structura unui text), iar descurajator, atunci când muncești ore întregi și nu reușești să o descoperi. Probabil că vă dați seama de ce pregătirea unei predici este o muncă dificilă.
În sfârșit, ești pregătit să pregătești schița unei predici, însă poate că întrebi: „Care este diferența între structura textului și schița unei predici? Nu sunt ele același lucru? Pentru unii predicatori ele constituie același lucru – mulți predicatori prezintă mesajele pe baza structurii textului, ceea ce este în regulă, însă nu tocmai cel mai bun lucru, întrucât schița de predică trebuie să reflecte principiile teologice și aplicațiile textului pentru noi astăzi, astfel încât ascultătorii să poată vedea cum li se aplică și lor. Una dintre slujbele noastre ca predicatori este să construim poduri între textul antic, oameni, limbaj, cultură și lumea noastră prezentă.
Astfel dar, deși schița unei predici decurge din structura textului, ea diferă de cea din urmă, prin aceea că va determina modul în care vei prezenta ceea ce spune textul. În momentul în care ai stabilit structura textului, știi subiectul pasajului și ceea ce spune autorul despre subiect (complementele). Cu alte cuvinte, știi ce a scris autorul și cum și-a aranjat el materialul. Acum, va trebui să decizi cum vei predica teologia din acel text, aplicând-o audienței de astăzi. Cred că probabil aceasta este cea mai importantă funcție a unui predicator, deoarece în general ascultătorii nu fac de unii singuri acest lucru. Ei citesc Biblia și înțeleg ce spune, însă adeseori nu înțeleg ce semnifică și ce implică (cum se aplică) textul pentru noi astăzi. Este datoria noastră să comunicăm acest lucru.
O altă întrebare la care ne gândim este „De ce e necesar ca predicile noastre să aibă o schiță?” Mulți predicatori nu folosesc schițele și, în consecință, nu reușesc să explice semnificația teologică și implicațiile textului, și nici aplicația contemporană pentru ascultători. Predicile noastre trebuie să fie structurate din următoarele motive:
1. Întreaga Biblie este structurată. Fiecare autor biblic urmărește un scop atunci când scrie. Nicio carte biblică nu este scrisă din întâmplare (fără structură și scop).
2. Dacă nu ai o schiță care să decurgă din structura textului, nu vei avea o predică logică pe care să o poată urmări oamenii.
3. Dacă nu ai o structură bibică și clară vei eșua în a predica un mesaj biblic și clar.
Schița unei predici constituie „scheletul” ei, iar pe acest schelet se va dezvolta întregul mesaj, ajungându-se la o structură potrivit pentru expunere. Conținutul predicii este divizat și prezentat pe baza punctelor principale.
O bună schiță de predică îndeplinește următoarele funcțiuni:
1. Împarte mesajul în ”puncte principale” (diviziunile predicii).
2. Te ajută să prezinți curgerea argumentului cu claritate, ordine, unitate, progres, bună acoperire.
3. Te menține pe traiectoria bună, fără a te lăsa să te pierzi, omițând aspecte importante.
4. Păstrează un echilibru între introducere, cuprins (explicație, ilustrație, aplicație) și încheiere.
5. Controlează lungimea mesajului, astfel încât acesta să nu fie prea lung sau prea scurt.
6. Slujește ca o hartă (sau cuprins) pe baza căreia ascultătorii pot urmări mesajul.
7. Ajută ca ascultătorii să poată memora mai ușor mesajul.
Schița unei predici împarte subiectul unei predici în diviziuni majori, care formează punctele principale ale predicii. Apoi, punctele principale pot fi împărțite mai departe în sub-puncte care au rolul de a clarifica diviziunile principale. Totuși, nivelul la care îți vei împărți mesajul ține de preferința personală. Cred că este mai ușor pentru ascultători să te urmărească dacă vei folosi doar puncte principale în schița ta și să predici sub-punctele doar ca pe un material explicativ al punctelor principale. Altminteri, audiența poate pierde ușor firul argumentării. Eu încerc să-mi formulez punctele principale folosind cuvinte comune și repetându-le pe măsură ce avansez. De exemplu, Filipeni 1:19-20 poate fi schițat în felul următor:
1. Putem avea încredere în rugăciunile poporului lui Hristos (19a)
2. Putem avea încredere în darurile Duhului lui Hristos (19b)
3. Putem avea încredere în păstrarea mărturiei lui Hristos (20).
Nu îți dorești niciodată ca schița de predică să fie mai importantă decât mesajul în sine, sau să fie doar pentru a-i impresiona pe oameni. Schița dă, pur și simplu, o structură mesajului.
Punctul de pornire pentru schița de predică îl constituie ideea principală (subiectul) pasajului. Este important să notați ideea principală și afirmațiile despre acea idee (complementele) pentru a alcătui nucleul predicii.
Fiecare predică trebuie să aibă o structură. Componentele structurale ale fiecărei predici sunt: (1) începutul (introducerea); (2) cuprinsul (expunerea) și (3) încheierea (concluzia, sumarul). La rândul lor, aceste elemente structurale trebuie să atingă următoarele obiective:
1. Introducerea trebuie…
a) Să atragă atenția audienței
b) Să creeze o nevoie la care va răspunde predica
c) Să facă o legătură cu textul Scripturii
d) Să afirme subiectul
e) Să afirme teza (ideea de bază a predicii)
f) Să facă tranziția către cuprinsul predicii
2. Cuprinsul predicii este locul în care….
a) vei afirma și vei explica punctele principale
b) vei ilustra punctele acolo unde este necesar și potrivit
c) vei aplica învățătura la viața ascultătorilor
3. în încheiere vei…
a) sumariza punctele prezentate în mesaj
b) ajuta audiența să vizualizeze adevărul prezentat – să înțeleagă cum se regăsește acel mesaj în viața de zi cu zi
c) provoca audiența să actualizeze mesajul – să îl pună în practică, să răspundă la mesajul pe care tocmai l-au auzit.
Începând cu următoarea ediție a Jurnalului, voi acoperi aceste secțiuni din schița unei predici, în ordinea în care trebuie să le pregătim (nu ordinea în care le predici), după cum urmează:
1. Alcătuirea punctelor principale.
2. Afirmarea tezei – unii numesc aceasta, propoziție, sau „predica într-o propoziție”
3. Schițarea cuprinsului predicii – explicația (inclusiv ilustrațiile) și aplicațiile
4. Structurarea încheierii predicii
5. Alcătuirea introducerii.
“Caracterul Evangheliei” (1 Cor. 1:18-25)
De: Dr. Stephen F. Olford
Ajungem acum la unul din cele mai revelatoarea pasaje despre Evanghelie și natura slujirii creștine, din Noul Testament. Pavel a tratat problema disensiunilor din biserică, iar acum prezintă cauzele acelor separări; până în capitolul 4 el răspunde la două înțelegeri greșite care sunt parte esențială în asemenea certuri. Prima, are de-a face cu o înțelegere greșită despre mesajul creștin (1:18-3:4), iar a doua ține de o înțelegere eronată despre slujirea creștină (3:5-4:5). Pentru început, să privim la erorile legate de mesajul creștin, mai precis este vorba despre deficiențe în înțelegerea caracterului Evangheliei. Acesta este mesajul nostru de astăzi, bazat pe 1Corinteni 1:18-25.
Să ne amintim că Pavel i se adresează unei biserici afectate de dezbinări. După cum am remarcat anterior, existau cel puțin patru partide cu propriile păreri. O parte din problemă o constituia faptul că cei credincioși era atrași spre oameni, mai degrabă decât spre Stăpân, însă exista și tendința de a-l înălța pe mesager în locul mesajului. Așadar, Pavel este obligat să facă o prezentare clară a caracterului Evangheliei. Întâi de toate el vorbește despre:
„Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.” (1 Cor. 1:18). Pavel nu accentuează aici atât de mult prezentarea Evangheliei, pe cât are în vedere „cuvântul” Evangheliei, ca ceva distinct de cuvintele de înțelepciune la care face referire în versetul 17. Obiectivul său major este să indice spre unicitatea Evangheliei ca fiind revelația înțelepciunii și puterii lui Dumnezeu. Acestea erau cuvintele cheie ale lumii antice. Grecii căutau întotdeauna înțelepciunea, în vreme ce evreii erau obsedați de semne. Astfel, Pavel delimitează caracterul distinctiv al Evangheliei arătând:
1) înțelepciunea lui Dumnezeu în contrast cu înțelepciunea oamenilor – „…Hristos, puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu ” (1 Cor. 1:24). Pavel nu lasă nicio îndoială cu privire la ceea ce înțelege el prin înțelepciunea lui Dumnezeu. Puțin mai departe în paragraf, el spune: „… în Hristos Isus… Dumnezeu a fost făcut pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare.” (1 Cor. 1:30). Nu există o afirmație mai mare despre mesajul salvării depline decât ceea ce este cuprins în acest verset.
în primul rând, Hristos este neprihănirea noastră. Noi am fost îndreptățiți în fața unui Dumnezeu sfânt în și prin Hristos. Acest aspect al Evangheliei răspunde la vechea întrebare: „Cum poate fi omul îndreptățit înaintea lui Dumnezeu” (Iov 25:4). Noi cunoaștem dreptatea lui Dumnezeu, imputată nouă prin credința în Fiul Său, pe baza faptului că Hristos a murit și a înviat ca să ne îndreptățească.
În al doilea rând, Hristos este sfințirea noastră. Nu am putea niciodată să obținem sfințenia prin propria putere, însă sfințirea este obținută zi de zi prin faptul că Hristos locuiește în noi. Această lucrare a harului ne pune deoparte cu totul pentru scopurile lui Dumnezeu. În termenii comportamentului, aceasta înseamnă o trăire practică a ceea ce suntem deja la nivel pozițional în Hristos. În al treila rând, Hristos este răscumpărarea noastră. Acest cuvânt înseamnă „a elibera”, sau „a da drumul”. În contextul nostru se referă nu doar la eliberarea de sub pedeapsa și puterea păcatului, ci însăși de sub esența acestuia. Este actul final al lui Dumnezeu prin care vom fi făcuți asemenea lui Hristos, la venirea Sa.
Ce descoperire a înțelepciunii lui Dumnezeu în Evanghelia Domnului Isus Hristos! În contrast, Pavel descrie înțelepciunea oamenilor. El este de acord cu Iacov că înțelepciunea lumească este…„pământească, firească, drăcească” (Iacov 3:15). Înțelepciunea lumească este pământească. „…Caci intrucat lumea, cu intelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu in intelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a gasit cu cale sa mantuiasca pe credinciosi prin nebunia propovaduirii crucii.” (1 Cor. 1:21). Iată un aspect important pe care nu trebuie să îl uităm: Dumnezeu, în înțelepciunea Sa a decretat ca lumea, prin propria ei înțelepciune, să nu îl poată cunoaște pe Dumnezeu. Aspectul acesta înlătură pentru totdeauna noțiunea că omul, prin rațiunea sa și prin realizările sale intelectuale poate să îl găsească pe dumnezeu, să nu mai vorbim de cunoașterea Lui. Educația omenească, în cea mai bună formă a ei, este total inadecvată. Înțelepciunea lumească este firească. Acesta este motivul pentru care Pavel spune cu un iz ironic, „….grecii caută înțelepciunea„ (1 Cor. 1:22). Nu există nimic care să-i atragă pe oamenii firești, sau carnali, mai mult decât așa-numita „abordare intelectuală” uzitată de predicatorii sofisticați și de oratorii cu gură de aur. Înțelepciunea lumească este drăcească. Este descrisă așa din pricină că este asociată cu diavolul care a căzut din cauza mândriei. Acesta este motivul pentru care filosofia omenească nu este nimic mai mult decât aroganță intelectuală și îngâmfare. Fiecare mișcare ce a subestimat autoritatea Scripturii – numiți-o cum vreți: modernism, liberalism sau umanism – este parte a acestei abordări filosofice. Din cauza mândriei umane, oamenii caută să fie asociați cu nume faimoase ale abordărilor filosofice, fără a ține seama de faptul că Biblia le condamnă ca fiind drăcești.
Prin urmare, Pavel le reamintește corintenilor: „… Caci este scris: "Voi prapadi intelepciunea celor intelepti si voi nimici priceperea celor priceputi." Unde este inteleptul? Unde este carturarul? Unde este vorbaretul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu intelepciunea lumii acesteia?” (1 Cor. 1:19-20). Scopul acestui citat este de a arătat că omul trebuie să învețe că toate planurile și eforturile sale de a-și realiza propria salvare sunt zadarnice. Dumnezeu salvează numai prin cuvântul crucii (Isaia 29:14). Al doilea citat din Isaia 33:18 ilustrează cum, în cele din urmă, Dumnezeu a adus confuzie în sfaturile omenești date de conducătorii evrei. Ceea ce el a făcut în acele zice din trecută, el va continua să lucreze și atunci când oamenii nu vor renunța la raționamentele lor filosofice în favoarea înțelepciunii lui Dumnezeu. Atunci când descrie această revelație distinctă a lui Dumnezeu, Pavel nu doar că pune în contrast înțelepciunea lui Dumnezeu cu cea a oamenilor, mai mult chiar:
2) Puterea lui Dumnezeu este pusă în contrast cu puterea oamenilor - „Fiindca propovaduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzarii; dar pentru noi, care suntem pe calea mantuirii, este puterea lui Dumnezeu.” (1 Cor. 1:18).Cât de mult ne amintește această afirmație de ceea ce spunea Pavel în Romani 1:16 „Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede; întâi a iudeului, apoi a grecului”. În inima Evangheliei se află însăși dinamica lui Dumnezeu care are putere de a salva și răscumpăra. Nu există nimic altceva în întreg universul care să poată transforma viețile oamenilor, așa cum o face Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Puterea crucii este singurul răspuns pentru păcatul omenesc. În contrast cu acesta, există puterea vanitoasă a omului. „Evreii cer semne…” (1 Cor 1:22). După cum afirmă Leon Morris, „De-a lungul istoriei lor, evreii s-au axat pe fapte. Ei au manifestat un interes scăzut pentru gândirea speculativă. Ei cereau dovezi, iar interesul lor a fost pentru lucrurile practice. Ei se gândeau la Dumnezeu ca manifestându-se în istorie, prin semen și mari minuni”. Acesta este motivul pentru care evrei căutat în continuu semen din partea Domnului, în timpul lucării Sale terestre (Matei 12:38; 6:1, 4; Marcu 8:11; Ioan 6:30). Ei se gândeau la Mesia ca la Cineva care avea să-și demonstreze autoritatea prin manifestări izbitoare ale puterii și maiestății Sale. Pentru ei, un Hristos crucificat constituia o contradicție în termeni. Așadar, Pavel își sumarizează analiza sa în ce privește înțelepciunea și puterea divină, în contrast cu înțelepciunea și puterea lumească, prin cuvintele extradordinare din verstele 22, 23 și 24: „Iudeii, intr-adevar, cer minuni, si grecii cauta intelepciune; dar noi propovaduim pe Hristos cel rastignit, care pentru iudei este o pricina de poticnire, si pentru Neamuri, o nebunie; dar pentru cei chemati, fie iudei, fie greci, este puterea si intelepciunea lui Dumnezeu.”
A doua caracteristică a Evangheliei, despre care a vorbit Pavel, a fost:
„Dar pentru cei ce sunt chemați, atât iudei cât și greci, este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu ” (1 Cor. 1:24). Aici ne este prezentată balanța perfectă a Evangheliei creștine. Nu numai că Dumnezeu ne oferă o descoperire de Sine, El ne face și o invitație spre Sine însuși. Aceasta este mai mult decât pot face înțelepciunea și puteera omenească. Observați apoi:
1) Plăcerea lui Dumnezeu în invitația făcută de Evanghelie - …„Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioși prin nebunia propovăduirii crucii” (1 Cor. 1:21). Cuvântul „predicare” nu este același cu cel găsit în versetul 18. Accentual cade aici asupra proclamării mesajului glorios al Evangheliei. Pavel ne spune aici că plăcerea supremă a lui Dumnezeu, literal, „buna plăcere a lui Dumnezeu” este ca prin nebunia predicării crucii, bărbații și femeile să poată fi salvați. Poate fi ceva mai minunat, decât ca Dumnezeu să-i iubească pe oameni și ca prin nebunia propovăduirii crucii să le vestească mesajul salvării? Gândiți-vă mai departe la:
2) Scopul lui Dumnezeu în invitația făcută prin Evanghelie - „Fiindca propovaduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzarii; dar pentru noi, care suntem pe calea mantuirii, este puterea lui Dumnezeu.” (1 Cor. 1:18). Aici găsim o combinație de cuvinte prin care se acoperă întreaga lucrare salvatoare a lui Dumnezeu în Hristos. Să ne amintim că fiecare persoană separată de Hristos este pierdută. Într-adevăr, cuvântul redat prin ”pierzare” denotă nu distrugere, ci ruina și pierdeera bunăstării. O persoană care piere, eșuează să împlinească scopul pentru care a creat-o Dumnezeu. Aici intervine Evanghelia lui Isus Hristos, cea care îl întâmpină pe om și în salvează, oferindu-i viață veșnică. Ideea din spatele termenul „salvat”, nu este doar una de îmbunătățire, ci de transformare.
Să luăm seama la ceea ce numim:
3) Procesul divin în contextul invitației făcute prin Evanghelie -…„Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioși prin nebunia propovăduirii crucii”… dar pentru cei chemati, fie iudei, fie greci, este puterea si intelepciunea lui Dumnezeu.” (1 Cor. 1:21, 24). Există două cuvinte prin care se sumarizează procesul divin în privința invitației făcute prin Evanghelie. Unul dintre acestea este „chemare”, iar celălalt este „credință”. Primul descrie oferta lui Dumnezeu, în vreme ce al doilea pune în lumină răspunsul omului. Isus îi cheamă întotdeauna pe bărbați și femei la Sine și, slavă Domnului, oameni de orice neam, seminție și limbă, răspund. Acest proces glorios va continua până când Trupul lui Hristos va fi complet.
Astfel dar, vedem că această invitație răscumpărătoare făcută de Dumnezeu cere un verdict. Omul nu poate fi confruntat niciodată cu revelația și invitația Evangheliei fără a oferi un răspuns. Dacă crede, va fi mântuit, iar dacă o respinge va fi pierdut.
Concluzie: credincioșii corinteni erau dezbinați din pricină că aveau noțiuni greșite cu privire la mesajul Evangheliei. Acesta este motivul pentru care Pavel va face eforturi în acest prim paragraf, să prezinte adevăratul caracter al Evangheliei. După ce a abordat acest subiect, așa de cuprinzător după cum am remarcat, el concluzionează prin următoarele cuvinte: „nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii; și slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii” (1 Cor. 1:25). Filosofiile și demonstrațiile umane ale puterii pot veni și pleca, însă Evanghelia lui Isus Hristos rămâne neschimbată, din pricină că la baza ei se află însuși Hristos Domul, „Același ieri, azi și în veci.”
Pentru a asculta versiunea audio a acestor predici în limba engleză, vă rog să accesați următoarele link-uri: Link 1 - In. 10:1-2; Link 2 - In. 10:3-4; Link 3 - In. 10:4-8; Link 4 - In. 10:9
Titlu: Isus este Ușa (In. 10:1-9)
Punctul #1: Liderii religioși falși sunt niște intruși (1-2)
1. Ei nu intră pe ușă, ci prin altă parte
2. Ei sunt hoți și tâlhari
Punctul #2: Adevărații lideri religioși sunt păstori (3-5)
1. Ei conduc poporul lui Dumnezeu așteptând un răspuns din partea noastră (3a-b)
2. Ei conduc poporul lui Dumnezeu făcându-ne o chemare (3c)
3. Ei conduc poporul lui Dumnezeu oferindu-ne călăuzire (3d-4b)
4. Ei conduc poporul lui Dumnezeu câștigând încrederea noastră(4c-5)
5. Ei conduc poporul lui Dumnezeu atrăgându-ne spre Hristos (6-9)
a) Hristos este Ușa oilor (7-8)
b) Hristos este Ușa salvării (9a)
c) Hristos este Ușa libertății (9b)
d) Hristos este Ușa hranei (9c)
Ediția de Toamnă, 2016
Autor: Dr. Roger Pascoe, Președinte,
Institutul de Predicare Biblică
Cambridge, Ontario, Canada
(http://tibp.ca/)
“Întărind Biserica în predicare biblică și conducere”
“Puterea rugăciunii”
Nucleul puterii spiritual este rugăciunea. Apostolul Pavel a solicitat rugăciunea: „Fraților, rugați-vă pentru noi ca Cuvântul Domnului să se răspândească și să fie proslăvit, cum este la voi…” Din nou, Pavel cere…„Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii şi pentru mine, ca ori de câte ori îmi deschid gura să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei, al cărei sol în lanţuri sunt; pentru ca, zic, să vorbesc cu îndrăzneală, cum trebuie să vorbesc. (Efeseni 6:18-20). Și iarăși „Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri. Rugaţi-vă totodată şi pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt, ca să putem vesti taina lui Hristos, pentru care, iată, mă găsesc în lanţuri… (Coloseni 4:2-3).
Observați în aceste texte legătura directă pe care Pavel o face între rugăciune și predicare. În opinia lui, nucleul puterii spirituale este, cu siguranță, rugăciunea. Având în atenție aceste lucruri, să punem o serie de întrebări dificile:
Pentru a predica proaspăt, an după an, predicatorul are nevoie de experiențe reînnoite cu Dumnezeu, iar acestea pot fi obținute numai prin rugăciune. Rugăciunea personală este mijlocul prin care experimentăm o părtășie proaspătă în umblarea noastră cu Dumnezeu. Este o comunicare privată cu Dumnezeu, prin rugăciune, în urma căreia sufletul este împrospătat și redescoperim inima lui Dumnezeu.
Nimic nu încurajează și nu oferă viziune spirituală mai mult decât rugăciunea și citirea Cuvântului. Dacă nu predicator nu plătește prețul petrecerii unui timp îndelungat în părtășie cu Dumnezeu în mod regulat, va ajunge să se usuce. Însă, când petrecem timp în prezența lui Dumnezeu, El ne va umple cu resurse spirituale și vitalitate. Rugăciunea tainică ne transformă și ne aprinde pasiunea pentru Dumnezeu. Doar rugăciunea tainică ne poate face să rămânem activi din punct de vedere spiritual.
Pentru a avea putere în predicare, mesagerul trebuie să fie un om al rugăciunii. Într-adevăr, suntem invitați de către Dumnezeu să pășim cu încredere și cu regularitate în prezența Lui pentru a „găsi îndurare și har și pentru a primi ajutor în vreme de nevoie” (Ev. 4:16). Dumnezeu ne descoperă prin rugăciune ceea ce El dorește să-i transmită poporului Său. Acesta este motivul pentru care rugăciunea personală constituie un aspect vital în ce privește ungerea în predicare.
Rugăciunea este o disciplină grea fiindcă adversarul nostru, diavolul, dorește să ne țină departe de ea. El știe despre legătura directă dintre rugăciunea personală, privată și puterea de la amvon, și desigur că nu vrea să vadă o predicare puternică. Apar mereu și mereu lucruri care solicită atenția noastră, iar atunci când ne jefuiesc de timpul alocat rugăciunii, ele sunt unelte ale celui rău. El încearcă să ne separeu de rugăciune și de dependența noastră de Dumnezeu.
Principalul motiv pentru care există doar puțină rugăciune în viața multor predicatori constă în lipsa de disciplină personală în viețile lor. Mulți suntem leneși și neglijenți în privința rugăciunii. Petrecem timp în pregătirea predicii, însă tindem să neglijăm pregătirea inimilor noastre prin rugăciune din pricina lipsei disciplinei.
Este necesar să ne disciplinăm în pregătirea pentru predicare prin studiul Cuvântului lui Dumnezeu și prin rugăciune în vederea călăuzirii divine. Rugăciunea solicită același tip de disciplină la fel ca oricare altă ocupație unde este necesar exercițiul. La fel cum atleții sunt sârguincioși în antrenamentul lor, refuzând plăceri pe care alții le au, astfel încât să poată fi în cea mai bună formă, tot astfel, predicatorii trebuie să ”se antreneze” în disciplina rugăciunii.
Rugăciunea este ca o busolă pentru predică în sensul că ea acționează ca o cârmă pentru un vas. Ne ajută să mergem drept. Ne arată cursul de urmat. Știm unde vrem să ajungem cu predica, iar predica ne asigură că urmăm direcția corectă acolo.
Rugăciunea și sfințenia sunt inseparabile. Rugăciunea îl ține pe predicator în armonie cu voia Domnului, iar acest lucru se realizează atunci când avem vieți sfinte. Rugăciunea este mijlocul prin care inimile noastre sunt acordate la frecvența Domnului, ceea ce implică sfințenie.
Nu putem avea o viață de rugăciune autentică și plină de semnificație, dacă avem păcate în viețile noastre. Așadar, disciplina rugăciune ne ajută să rămânem sensibil față de păcat, sau orice alt lucru ce poate întrerupe părtășia noastră cu Dumnezeu. Rugăciunea este o întâlnire cu Dumnezeu, iar o asemenea întâlnire ne așează pe un teren sfânt, unde trebuie să ne scoatem încălțămintea. În rugăciune suntem lămuriți cu privire la orice fel de lucru contrar naturii și caracterului lui Dumnezeu. Dacă vrem să perseverăm în rugăciune trebuie să judecăm și să mărturisim orice nu este pe placul Domnului.
Devenim mai sfinți doar dacă viețile noastre sunt saturare prin rugăciune; tot astfel ajungem să fim și sub împuternicirea Duhului Sfânt. Fără rugăciune neîncetată nu putem fi cu adevărat sfinți și nu putem predica cu putere. Putem avea cele mai bune schițe de predică și cel mai sârguincios studiu, însă fără sfințenie în viața noastră personală nu putem predica Cuvântul lui Dumnezeu cu putere.
Dacă viețile noastre personale sunt impure din punct de vedere moral, atunci predicarea va fi slabă și ineficientă. Nu putem vesti Cuvântul lui Dumnezeu cu putere dacă nu trăim într-un mod care să fie consecvent cu Cuvântul. El trebuie să fie eficient în viața predicatorului, înainte de a fi eficient în viața congregației.
John Wesley își dorea predicatori care „să nu se teamă de nimic decât de păcat și să nu își dorească nimic în afară de Dumnezeu”. Pentru a fi plini de putere pentru Dumnezeu, trebuie să trăim vieți sfinte care au la bază vieți de rugăciune. O viață slabă în rugăciune este slabă și trăire și în predicare. O viață de rugăciune puternică produce o viață sfânt și, în consecință, o viață de predicare puternică. Dacă nu trăim o viață curată nu ne vom ruga, însă dacă umblăm cu Dumnezeu nu ne vom opri din rugăciune.
Schița Predicii, Partea a 2-a
Pentru a alcătui schița de predică este nevoie să ne deplasăm de la structura textului (despre care am vorbit pe larg în edițiile anterioare ale acestui Jurnal) către schița de predică. Structura textului este primul pas în dezvoltarea schiței de predică. Aceste schițe urmează cursul argumentului din structura textuală și sunt derivate4 din aceste structuri. Totuși este o diferență între structura textului și schița de predică – apare o schimbare numită uneori ”turnura homiletică”.
Turnura de la structura textuală la schița predicii este o mișcare dinspre „lumea biblică” (lumea autorului biblic) către „lumea contemporană” (lumea în care trăim noi), astfel încât ideile exprimate (1) să nu fie constrânse de anumite vremuri, (2) să nu fie restrânse la anumiți oameni (alte persoane în afară de Dumnezeu și Domnul Isus) și (3) să nu fie limitate geografic.
Cu alte cuvinte, schițele de predică nu sunt la timpul trecut și nici nu se referă la oameni dintr-o situație specifică. Mai degrabă ideile din schițele de predică sunt principii permanente, adevăruri universale. Ce încercăm noi să facem este să dăm o formă schiței de predică așa încât să fie comunicabilă, ușor de înțeles și relevantă pentru audiența de astăzi. Atingem aceste ține prin (1) a merge de la ideile textuale specifice în sus, pe ceea ce se numește câteodată „scara abstractizării” pentru a ajunge la adevăruri general valabile și (2) a exprima aceste adevăruri generale sub forma unor aplicații la viața de zi cu zi (aplicații pentru audiență).
Dacă nu faci asta, ascultătorii ar putea spune: „Au fost lucruri bune pentru apostolul Pavel, însă ce are a face cu mine? De ce ar trebui să ascult predica?” Putem depăși această obiecție alcătuind schița de predică sub forma unor puncte principale, universale în adevărul lor și aplicabile astăzi. Astfel, dar, schițele de predică sunt formate din puncte principale orientate spre adevăruri universale (principii stabile) și focalizate spre aplicații contemporane ( relevante pentru audiența actuală). Fiecare text conține un mesaj cu un adevăr teologic universal, valabil și astăzi. Slujba noastră este să identifică acele adevăruri generale și să le exprimăm sub forma unor principii. Dr. Walter Kaiser numește acest procedeu „principalizare”. Aceste principii vor deveni „punctele principale” ale schiței de predică.
După scrierea schiței textului urmează să scriem schița predicii. Debutul alcătuirii unei schițe de predică ține de formularea punctelor principale și a sub-punctelor. Punctele principale constituie structura (scheletul) predicii. Ele sunt precum titlurile capitolelor unei cărți.
Punctele principale sunt rezumate, sub forma unei propoziții a fiecărui gând (idei) din text. Ele sunt reformulări ale structurii textuale, sub forma unor principii universale, a unor adevăruri general valabile. Punctele principale răspund la întrebarea: „Ce putem învăța din text astăzi? Cum mă afectează pe mine? Ce principii generale (adevăruri eterne) ni se aplică nouă?”
Punctele principale ies la iveală din studiul textului și sunt derivate din structura acestuia. Primul pas în dezvoltarea schiței de predică este, deci, găsirea structurii textului. Asemenea structurii textului, punctele principale din schița de predică urmează ”cursul ideii” textului și sunt formulate pe baza acestuia.
Veți descoperi punctele principale ale textului biblic privind la principiile generale (adevăruri eterne) transmise de autorul biblic, nu doar către destinatarii primari, ci și nouă, astăzi.
Punctele principale sunt afirmații ale unor adevăruri cu aplicații în viața de zi cu zi. După cum susține Walter Kaiser, punctele principale „afirmă enunțurile, argumentul, narațiunea și ilustrațiile autorului sub forma unor adevăruri general valabile, cu accent pe aplicarea acelor adevăruri în sfera nevoilor curente ale bisericii.” (Kaiser, Către o teologie exegetică, 152). Ele sunt enunțuri ale unor adevăruri general valabile, prezentate sub forma unor aplicații pentru viețile ascultătorilor. Ele sunt propoziții care solicită un gen de răspuns din partea ascultătorilor – propoziții care internalizează adevărul.
Prin urmare, punctele principale constituie un rezumat, într-o singură frază, a fiecărui gând (idee) din textul biblic și sunt formulate astfel încât (1) să nu dilueze sau să schimbe conținutul pasajului, (2) să exprime scopul inițial al autorului și tema abordată de el și (3) să reflecte adevărul general intenționat de autor.
Formularea principiului teologic variază în funcție de genul textului. Dacă avem în vedere un material didactic (Romani, de ex.), formularea este relativ ușoară. Tot ce trebuie să faci este să pui în cuvinte învățăturilor ajungând la o serie de propoziții (puncte homiletice) care vor solicita un anumit tip de răspuns din partea ascultătorilor.
Dacă ne ocupăm de un material biblic nedidactic, slujba noastră este mai complexă. În cazul acesta trebuie să sumarizezi tema fiecărui paragraf din textul de predicat ajungând la o propoziție care să corespundă cu intenția autorului și care să ofere esența teologică și practică din acel pasaj. Identificarea temei unui paragraf poate fi o operațiune foarte provocatoare, cum ar fi de exemplu în cazul materialului de tip narativ.
Dat fiind faptul că punctele principale sunt o serie de adevăruri universale, generale, înțelegem că fiecare punct (1) trebuie să fie formulat fie la timpul prezent, fie la viitor (nu la trecut) (2) ar trebui formulat ca o propoziție întreagă (să conțină o idee pe deplin ”principializată”, așa încât predica să fie pe deplin comprehensibilă doar urmărind punctele principale, (3) nu ar trebui să includă nume de persoane (excepție, Dumnezeu sau Hristos) sau locuri și (4) nu ar trebui să fie o descriere a unor evenimente din trecut, de vreme ce acest lucru ar plasa predica în sfera istoriei trecute, fără relevanță pentru audiența contemporană.
Aceste principii biblice, deci, formează schița predicii tale. Urmărind acest procedeu faci un zid între lumea antică a textului biblic și lumea contemporană a ascultătorilor tăi. Acestea este diferența de esență între structura textului (lumea textului) și schița de predică (lumea contemporană).
În următoarea ediție a acestui jurnal vă voi arăta cum să testați punctele principale și vă voi oferi exemple de schițe de predică, în comparație cu structurile textuale. Privind la aceste exemple cred că veți realiza beneficiul de a face efortul de a dezvolta schița de predică dintr-o structură a textului.
Până atunci, în următorul articol devoțional scris de Dr. Stephen Olford (Comuniunea Evangheliei) veți vedea cum a pus el în cuvinte punctele principale sub forma unor afirmații universale – principii teologice pe care el le-a dezvoltat din structura textului însușii.
“Comuniunea la Evanghelie” (1 Cor. 1:26-31)
De: Dr. Stephen F. Olford
Continuându-și învățătura despre divizarea bisericii, Pavel arată în continuare cum pot să apară ceartă și neînțelegere nu doar din înțelegerea greșită a caracterului evangheliei, ci și din idei greșite despre comunitatea evangheliei.
În suveranitatea Sa divină și în înțelepciunea Sa de nepătruns, Dumnezeu a făcut chemarea evangheliei în așa fel încât omul nu are absolut niciun merit pentru faptul că răspunde chemării. Prin urmare, comunitatea evangheliei este formată din oameni care au învățat nimic din ce este omenesc nu se poate lăuda în prezența lui Dumnezeu. Creștinii din Corint nu au înțeles acest adevăr și de aceea făceau întrecere, așezându-se fiecare sub bannerul unui lider de partid. Apostolul tratează această problemă descriind metoda prin care Dumnezeu cheamă, alege și conduce comunitatea celor care cred în Isus Hristos. Așadar, din studiul versetelor care ne stau în față, observăm următoarele:
„De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi, care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales” (1 Corinteni 1:26). Folosind modul imperativ, Pavel își invită cititorii la un studiu al bisericii din Corint, pentru a observa cine erau membrii săi. Se pare că doar puțini din comunitatea aceea puteau fi numiți „înțelepți”, „puternici” sau „nobili”. Și, bineînțeles, lucrurile au stat la fel în biserica lui Isus Hristos de-a lungul istoriei. Așadar, implicația este simplă și clară:
1) Simplitatea selectivă a evangheliei nu se este pe placul multor intelectuali: „… printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales” (1 Corinteni 1:26). În omul neregenerat din punct de vedere spiritual există tendința naturală de a gândi independent de Dumnezeu. După cum am văzut deja atunci când am privit la înțelepciunea omenească, ea este „pământească, firească, drăcească” (Iacov 3:15). Dacă un om nu este gata să se pocăiască, adică să renunțe la gândirea lui în favoarea înțelepciunii lui Dumnezeu, atunci el nu poate fi mântuit cu niciun chip (vezi Matei 18:3).
Pentru a întări afirmația de mai sus, este important să ne amintim că una din puținele ocazii în care ni se spune că Mântuitorul nostru s-a bucurat în duhul, în timpul lucrării Sale pământești, a fost atunci când Și-a ridicat privirea spre cer și a spus: „Te laud, Tată, Doamne al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei întelepți și pricepuți, și le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentru că așa ai găsit Tu cu cale!” (Matei 11:25-26).
Adevărul este că cerul a decretat că lumea nu-L poate cunoaște pe Dumnezeu prin înțelepciune (1 Corinteni 1:21). Scopul respingerii fără rezerve a abordării filosofice a lucrurilor eterne este ca „nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:29).
2) Simplitatea selectivă a evangheliei nu este pe placul multor oameni influenți: „…printre voi nu sunt... nici mulţi puternici” (1 Corinteni 1:26). În omul neregenerat din punct de vedere spiritual există tendința naturală de a lucra independent de Dumnezeu. Termenul „puternici” are un sens general aici, referindu-se la cei care au dobândit influență în urma realizărilor lor. Însă dacă mândria influenței nu este răstignită în biserica lui Isus Hristos, problemele vor fi mereu gata să apară. Cunoaștem cu toții un personj pe nume Diotref, a cărui dorință de întâietate în biserica din Efes a produs numai certuri și lupte (3 Ioan 1:9). Din cauza poziției sale influente, el nu doar l-a atacat pe preaiubitul apostol Ioan, ci a și refuzat să-i primească în biserică pe cei care aveau legături cu acest om al lui Dumnezeu. Se face și o aluzie la faptul că omul acesta a interceptat una din scrisorile lui Ioan, ca să nu fie citită niciodată membrilor bsiericii. Toate acestea ilustrează influența coruptă a puterii nerăstignite. De aceea nu sunt chemați mulți „puternici”; și Dumnezeu a vrut așa, pentru ca „nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:29).
3) Simplitatea selectivă a evangheliei nu se este pe placul multor oameni de neam împărătesc: „…printre voi nu sunt... nici mulţi de neam ales” (1 Corinteni 1:26). În omul neregenerat din punct de vedere spiritual există și o tendință naturală de a trăi independent de Dumnezeu. Majoritatea comentatorilor sunt de părere că expresia „de neam ales” se referă la cei de viță nobilă. Deși există câteva excepții notabile, după cum vom vedea, putem totuși spune că puțini oameni de viță nobilă par a fi atrași de evanghelie.
În vremea lui Pavel, au existat câteva mari personalități care au fost chemate la părtășia cu Fiul lui Dumnezeu, cum ar fi Dionisie din Atena (Fapte 17:34); Sergius Paulus, dregătorul insulei Creta (Fapte 13:6-12); femeile nobile din Tesalonic și Berea (Fapte 17:4, 12); și nu în cele din urmă, apostolul însuși. Cu toții am auzit despre oameni precum contele Zinzendorf, Madame Guyon, care s-au adăugat acestei ilustre companii a celor răscumpărați.
Lady Huntington, o nobilă engleză, care s-a convertit în urma predicării lui Rowland Hill, un evanghelist înflăcărat, a spus odată că ea își datora mântuirea literei „M” (în limba engleză este vorba despre diferența dintre any „vreunul” și many „mulți”, n.tr). Ea a explicat că dacă în text ar fi fost scris „nici un înțelept, nobil sau puternic” ea nu ar fi fost niciodată salvată, însă după cum știm, Pavel afirmă: „nu mulți înțelepți nobili sau puternici”. Au existat câțiva astfel de oameni în trecut și vor fi salvați câțiva și în viitor, până când Biserica lui Isus Hristos va fi completă. Rămâne totuși să reținem că simplitatea Evangheliei nu este atractivă pentru cei înalți în ochii oamenilor. Domnul a dorit să procedeze astfel, ca „nimeni să nu se laude în prezența Lui” (1 Cor. 1:29).
Oricine cunoaște viața bisericii știe despre certurile, luptele și dezbinările cauzate de dorința carnală de recunoaștere. Când ne dăm seama că nu putem gândi, lucra și trăi fără Dumnezeu, numai atunci adevărata smerenie și armonia ce decurge din ea vor triumfa în părtășia poporului lui Dumnezeu. Pavel subliniază acum un alt aspect al aceluiași subiect și scoate în evidență faptul că:
„Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari.
Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt” (1 Corinteni 1:27-28). Pentru a-l învăța pe om că nimeni nu poate să se laude înaintea Lui, Dumnezeu a făcut ca harul Său să arate supremația incontestabilă a evangheliei. Cu alte cuvinte:
1) Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii. „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte…” (1 Corinteni 1:27). Termenul pe care Pavel îl folosește aici pentru a descrie omenirea are sensul de „cretin”, „prostănac”, „leneș”, „prostuț”, „idiot”. În harul Său, Dumnezeu ia un astfel de material și îl transformă prin lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos, astfel încât acesta poate apoi să facă de rușine lucrurile înțelepte ale lumii.
Filosofiile omenești nu pot explica vreodată miracolul regenerării. Psihologul poate încerca să facă o analiză, doctorul să pună un diagnostic și omul de știință să facă un experiment, însă în cee din urmă toți sunt făcuți de rușine de schimbarea transformatoare ce are loc.
2) Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii. „Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari” (1 Corinteni 1:27). Aici vedem o altă caracterizare a bărbaților și femeilor care nu cunosc harul salvator al lui Dumnezeu. Pavel vorbește despre ei ca fiind „slabi” – adică „fără putere”. Ni se amintește că …pe când eram noi încă fără putere, la timpul potrivit Hristos a murit pentru cei neevlavioși” (Romani 5:6, Tit 3:5).
Omul este totalmente incapabil să se salveze. Acest adevăr nu a fost nicicând mai adevărat ca acum în societatea ultra-civilizată în care trăim noi. Filosofia a eșuat să răspundă la marile întrebări legate de originea supranaturală a omului, scopul său pe pământ și destinul său final. Tot astfel, metoda științifică s-a dovedit a fi total inadecvată să facă față problemei umane fundamentale, păcatul. În ciuda tuturor realizărilor sale inventive, omul a făcut ca lumea în care trăiește să fie și mai problematică și distructivă. Din nou, aici vedem biruința evangheliei Domnului Isus Hristos. Prin mesajul crucii, Dumnezeu ia umanitatea fragilă și face de rușine lucrurile care sunt considerate a fi mărețe în ochii lumii.
3) Dumnezeu a ales să salveze umanitatea căzută „…Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; (1 Corinteni 1:28). Pavel folosește aici trei expresii pentru a descrie teribila „cădere” a umanității. „Lucrurile josnice” indică faptul că se are în vedere lucruri fără valoare morală. Lucrurile „disprețuite” sunt cele ce creează repulsie. „ Lucrurile care nu sunt” se referă la non-entitățile acestei lumi.
Ce imagine disperată a lumii căzute! Totuși, Domnul Isus prin cruce salvatoare, îi ia pe astfel de bărbați și femei și îi folosește pentru a face de nimic lucrurile care sunt – adică Hristos, prin lucrarea sa creatoare în om, scoate la lumină nevrednicia și nimicnicia acelor lucruri pe care omul natural le consideră a fi puternice și importante.
Deci, vedem că „în cuvântul crucii” există o evanghelie instructivă pentru umanitatea neînțeleaptă, există o evanghelie răscumpărătoare pentru umanitatea fragilă și o evanghelie creatoare pentru umanitatea căzută. Dumnezeu își formează comunitatea sfinților din rândul tuturor acestor tipuri de bărbați și femei. Ce minunat Salvator avem!
Pavel are, însă, încă un adevăr pe care dorește să-l împărtășească cu noi. În ultimele versete ale acestui paragraf el arată că:
„Și voi, prin El, sunteți în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare” (1 Corinteni 1:30). Pentru cei care răspund față de Evanghelia electivă și selectivă există o suficiență deplină în Domnul Isus Hristos. Descoperirea înțelepciunii lui Dumnezeu, așa după cum este văzută în Hristos, a făcut posibil:
1) O salvare pentru nevoile noastre trecute: „…Hristos a fost făcut pentru noi…neprihănire..” (1 Cor. 1:30). Aceasta înseamnă îndreptățire. În Isus noi obținem o viață imposibil de a fi atinsă în alt loc sau în alt mod. Este o asigurare privitoare la iertarea păcatului și pace în inimă. Mai mult, ne oferă harul de a putea sta în fața lui Dumnezeu și nici diavolul din iad, nici un om de pe pământ și nici un înger din cer nu pot să împiedice acest lucru.
2) O salvare pentru nevoile noastre prezente „…Hristos, a fost făcut pentru noi…sfințire…” (1 Corinteni 1:30). Dr. Campbell Morgan arată că sfințirea este „o purificare prin separare”. Este atât pozițională cât și progresivă. Este vorba despre însăși viața lui Hristos locuindu-ne clipă de clipă. De vreme ce plinătatea dumnezeirii locuiește în Mântuitorul, nu există nicio cerință de la noi care să nu fie îndeplinită cu exactitate de suficiența lui Hristos.
3) O salvare pentru nevoile noastre viitoare „…Hristos a fost făcut pentru noi răscumpărare…” „Răscumpărare” înseamnă ”scăparea finală de orice fel de sclavie”. Acest cuvânt apare în Noul Testament de 10 ori, și de fiecare dată se referă la viitor, nu la trecut sau prezent. Pavel vorbește despre același lucru când afirmă „…acum salvarea noastră este mai aproape decât atunci când am crezut” (Romani 13:11). Aceste este modul în care Hristos a fost făcut răscumpărare pentru noi. Avem aici asigurarea eliberării ultime de orice fel de povară și limitare, atunci când Domnul ne va elibera din orice fel de prezență a păcatului. Va veni o zi când El ne va face un trup noi, potrivit trupului slavei Sale.
Aceasta este suficiența Evangheliei prin care Dumnezeu protejează comunitatea celor credincioși. Scopul lui Pavel în prezentarea acestui adevăr a fost acela de a îndepărta orice pricină de laudă. Așadar, el concluzionează cu un citat deosebit din Ieremia 9:24„..cel ce se laudă să se laude cu aceasta, că pricepe și Mă cunoaște, că Eu sunt Domnul…”.
Concluzie: Trăirea firească și centrată pe cunoștința, influența și reputația omenească va duce la diviziuni în biserică. Însă, apostolul Pavel s-a străduit să arate că nimeni nu are vreun motiv de laudă, în afară de a ne lăuda în Domnul Isus Hristos, Cel ce a fost așezat într-o iesle, s-a disciplinat într-un atelier de tâmplărie, a fost încercat în călătoriile Sale și în casele oamenilor, a fost proslăvit prin răstignire și înviere, iar apoi prin viețile oamenilor de rând a ajuns cunoscut în toată lumea.
A-L recunoaște pe Salvatorul în sensul acesta înseamnă să ne aflăm pe un teren comun, uniți într-o viață comună și satisfăcuți de o glorie comună. După cum este scria „…cine se laudă să se laude în Domnul” (1 Corinteni 1:31)
Pentru a ascultă versiunea audio a acestor predici, în limba engleză, dați click pe următoarele link-uri: Link 1 - In. 10:10-13; Link 2 - In. 10:14-16; Link 3 - In. 10:16-18
Titlu: Isus este Păstorul cel bun (In. 10:10-18)
Punctul #1: Păstorul cel bun le slujește în mod personal pe oile Sale (10-13)
1. El le dă oilor Sale viață din belșug (10)
2. He gives his life for the sheep sacrificially (11-13)
Point #2: Păstorul cel bun se raportează personal la oile Sale (14-18)
1. Este o relație apropiată (14-15a)
2. Este o relație costisitoare (15b)
3. Este o relație extinsă (16)
4. Este o relație sigură (17-18)
(1) Relația este la fel de sigură ca dragostea Tatălui (17)
(2) Relația este la fel de sigură ca puterea Fiului (18)
Concluzie:
1. Isus este Păstorul cel Bun care a murit pentru noi
2. Isus este Păstorul cel Bun care trăiește pentru noi
3. Isus este Păstorul cel Bun care vine după noi.
Ediția de Iarnă 2017
Autor: Dr. Roger Pascoe, Președinte,
Institutul de Predicare Biblică
Cambridge, Ontario, Canada
(http://tibp.ca/)
“Întărind Biserica în Predicare biblică și Conducere”
“Puterea Scripturii”
Întâi de toate Biblia trebuie să fie puternică și eficientă cel mai mult în predicator, la nivel personal. Un predicator chemat de Dumnezeu în lucrare este unul care va transmite „tot sfatul lui Dumnezeu” (Fapte 20:27); este o persoană care crede că:
1. Biblia este inspirată divin (lit. „insuflată de Dumnezeu)
2. Biblia este păstrată divin de-a lungul veacurilor
3. Biblia este cu autoritate în toate chestiunile de credință și practică
4. Biblia își atinge scopurile intenționate de Dumnezeu (Is. 55:11)
5. Biblia revelează cu fidelitate planul divin de răscumpărare (cf. 2 Tim. 3:16-17)
Prin urmare, predicatorul trebuie să fie dedicat, dependent și călăuzit de Sfintele Scripturi.
El trebuie să fie ca Timotei: „să rămâi în lucrurile pe care le-ai învățat și de care ești deplin încredințat, căci știi de la cine le-ai învățat.” (2 Tim. 3:14). Devotamentul față de Scripturi prin perseverență și ascultare de ele presupune disciplină.
A fi dependent de Biblie înseamnă să o cunoști în profunzime, iar acest lucru implică, desigur, citirea ei. Mai întâi, este necesar să citiți Biblia în mod privat. Aceasta este o zonă neglijată în viața multor predicatori. Ei citesc multe alte materiale, însă nu și Biblia. Așa ceva nu este decât lucrarea celui rău care dorește să slăbească puterea predicării noastre. Asigurați-vă că vă luați timp în fiecare zi să citiți și să meditați asupra Scripturilor pentru a vă hrăni sufletul din Cuvânt, pentru a fi saturați de El. Acesta nu va fi timpul tău de studiu, ci timpul devoțional (cf. Ps. 42:2; 1:2).
Isus a spus că „omul nu trăiește numai cu pâine…” (Mat. 4:4). Este nevoie să depindem de Biblie, la fel cum depindem de pâine, pentru a trăi.
Fiți sistematici și secvențiali în citirea Bibliei. Planificați citirea. Gândiți-vă la ce citiți. Întrebați-vă, există…
(a) O promisiune de primit?
(b) O lecție de învățat?
(c) O binecuvântare de îndrăgit?
(d) O poruncă de ascultat?
(e) Un păcat de evitat?
Lăsați „cuvintele să rămână în voi” (Ioan 15:7). Rugați-vă bazați pe gândurile născute în urma citirii Scripturii. Lăsați ca acele cuvinte să producă rod în voi. La momentul potrivit, împărtășiți ceea ce ați învățat și cu alte persoane. Ascultați de Cuvântul citit.
În al doilea rând, trebuie să citiți Scripturile public. „Ia seama la citire.” (1 Tim. 4:13). Când Pavel îl instruiește pe Timotei să citească Cuvântul, el are în minte și citirea publică, în cadrul adunării. În acele zile era nevoie de citire și pentru cei ce nu aveau în posesie Scriptura, sau nu puteau să o citească. Astăzi va împlini nevoia de a acorda Bibliei locul cuvenit în cadrul închinării.
„Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat; din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire,. pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Tim. 3:14-17).
Fiecare creștin, și predicatorii în particular, trebuie să fie direcționați de Scripturi în calitatea lor de Cuvânt al lui Dumnezeu. Este imposibil să predici cu putere dacă nu țineți cu tărie la adevărul inspirației Scripturii. A crede în ineranța Bibliei face parte din predicarea biblică. Când rămân fideli textului inspirat, atât predicatorul, cât și adunarea vor adera la adevărul Bibliei. Scripturile inspirate sunt cea mai înaltă autoritate pentru credință și practică, ele având deci autoritate și putere. Mai mult, Scripturile sunt pe deplin suficient și cu totul vrednice de încredere în tot ce ține de viață și lucrare.
Fiecare predicator trebuie să fie călăuzit de Scripturi. Ele sunt sursa pentru ceea ce credem, pentru conduita noastră și pentru conținutul predicării noastre. Nu avem nevoie de altceva. Într-adevăr, suficiența Scripturii este baza predicării noastre.
a) Scripturile sunt suficiente pentru salvare „Scripturile pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire” (15).
Biblia ne învață despre starea noastră păcătoasă înaintea lui Dumnezeu și descoperă soluția prin Hristos. Nicio altă carte nu poate face acestea.
b) Scripturile sunt suficiente pentru revelație. „ Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu (16). Insuflată de Dumnezeu înseamnă că este „inspirată de Dumnezeu”. Inspirația este termenul folosit pentru a descrie procesul prin care Dumnezeu, prin agenții umani, a dus la păstrarea revelației de Sine în formă scrisă (Biblia). Dumnezeu S-a revelat pe Sine autorilor umani prin Duhul Sfânt în așa fel încât cele scrise de ei să fie cuvintele lui Dumnezeu (inspirație verbală). Nu există vreo parte din Biblie care să nu fie inspirată (inspirație plenară).
Predicatorul trebuie să fie dedicat inspirației verbale (cuvintele în sine) și plenare (completă) a Cuvântului lui Dumnezeu (cf. 2 Pet. 1:21), ceea ce înseamnă că Biblia este inerantă (fără greșeală) și inefabilă (fără a putea greși) și că prin Scripturi Domnul încă vorbește astăzi – relevanța.
Așadar noi credem că…
i) Biblia este „insuflată de Dumnezeu” (inspirată)
ii)Biblia este fără greșeală sau contradicție (inerantă)
iii)Biblia nu poate greși (inefabilă)
iv)Biblia este adevărată în tot ceea ce afirmă
v)Biblia este totalmente vrednică de crezare
Faptul că Biblia este inspirată face ca aceasta să aibă autoritate și îi garantează calitatea de a fi demnă de încredere. Aceasta nu este o carte omenească scrisă de autori supuși greșelii, ci este o carte divină scrisă de un Dumnezeu care nu poate greși. Pentru noi, credincioșii, înseamnă că biblia este autoritativă și credibilă. Dat fiind faptul că Biblia este „inspirată de Dumnezeu” putem afirma că ea este și „de folos” – utilă, benefică, de ajutor, plină de autoritate.
Pentru a predica cu putere este nevoie ca predicatorul să țină la adevărul că Biblia are autoritate. Aceasta înseamnă să credem că Biblia este Cuvântul scris al lui Dumnezeu, că este descoperirea de Sine a lui Dumnezeu, că este complete, demnă de crezare și că este autoritatea finală în materie de credință și practică.
După cum afirmă John Stott: „Una este să crezi că „Dumnezeu a acționat” descoperindu-Se pe Sine prin faptele istorice ale salvării și în mod suprem prin Cuvântul întrupat. Altceva este să crezi că „Dumnezeu a vorbit”, inspirându-i pe profeți și pe apostoli pentru a interpreta faptele Sale. Mai există și un al treilea stadiu, să crezi că vorbirea divină, prin care se păstrează și se explică activitatea divină, a fost încredințată scrierii.” (John R. W. Stott, Between Two Worlds, 96).
Biblia ni-l descoperă pe Dumnezeu. Nicio altă carte nu face acest lucru așa cum o face Biblia – este unică. Asta înseamnă să ai o perspectivă înaltă cu privire la Biblie. O astfel de perspectivă legată de inspirația Scripturii este vitală pentru predicarea biblică într-o manieră puternică din pricină că Biblia este singura autoritate care stă la baza a ceea ce vestim noi – este vocea/Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi. A privi cu suspiciune inspirația Bibliei înseamnă să vezi Cuvântul Domnului ca fiind mai puțin autoritativ și vrednic de încredere.
Predicatorul nu poate vesti Cuvântul cu autoritate și putere spirituală dacă nu este convins că acesta are autoritate, că este fără contradicție sau greșeală și că este total credibil și vrednic de urmat. Cum poate un predicator să predice cu putere dacă însăși cartea din care vestește mesajul este jefuită de autoritate? Un predicator care nu crede că Biblia este inerantă, inefalbilă și inspirată total de Duhul Sfânt nu poate avea încredere totală în Biblie și, prin urmare, nu poate proclama Scriptura către o audiență într-o manieră credibilă și cu autoritate. O astfel de predicare nu poate fi puternică.
Dacă mesagerul crede că Biblia nu este demnă de încredere, atunci el trebuie să considere că nici Dumnezeu nu este demn de încredere. Și dacă Dumnezeu nu este demn de încredere, atunci nici predicile despre Dumnezeu, bazate pe Cuvântul Său, nu pot fi credibile. Dacă o predică nu este credibilă, nu poate avea putere.
Orice gen de predicare unde nu se reflectă autoritatea și puterea Biblie este ea însăși lipsită de autoritate și putere. Puterea în proclamarea Cuvântului nu poate fi separată de autoritatea Bibliei însăși predicatorul este pur și simplu canalul prin care textul vorbește el însuși cu putere.
După cum învăța Isus în pilda semănătorului (Mat. 13), Cuvântul lui Dumnezeu însuși, în calitatea lui de sămânță bună, aduce mult rod. Când Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde în inima umană produce viață fiindcă El este viu (vezi Ev. 4:12). Biblia este vie din pricină că este inspirată de Dumnezeu (2 Tim. 3:16) și, mai departe, această calitate de a fi vie face ca ea să își genereze propria putere. Așadar, atunci când este afirmată cu credincioșie, Biblie este însoțită de putere și îndeplinește scopurile lui Dumnezeu (Is. 55:11).
O perspectivă înaltă cu privire la inspirația Scripturii este esențială pentru studierea Bibliei cu atenție. Dacă credem cu adevărat că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu inspirat, inerant și inefabil, atunci ar trebui să o studiem cu strădanie astfel încât să putem înțelege ce înseamnă în contextul ei istoric și să o putem aplica în mod practic la viețile noastre și cele ale membrilor din adunările noastre.
Atașamentul față de autoritate Scripturii îl obligă pe predicator să cerceteze cu atenție textul și să caute să-l înțeleagă. Predicatorii sunt datori să expună textul Scripturii cercetându-l cu atenție, așa cum făceau credincioșii din Bereea (Fapte 17:11). În felul acesta ei vor putea să transmită cu acuratețe semnificația și aplicația textului pentru o audiență anume.
Atașamentul față de inspirația Bibliei pune accent pe mânuirea corectă a textului, mai degrabă decât pe o abordare a acestuia în direcția divertismentului. Obligația cea mai de seamă a predicatorului atunci când pregătește schița unei predică este să se asigure că aceasta este adevărată și corectă. Dacă avem o perspectivă înaltă cu privire la inspirație atunci vom asculta de porunca biblică de a „predica Cuvântul” (2 Tim. 4:2) și nu altceva. Aptitudinile omiletice ar trebui să nu camufleze niciodată acuratețea hermeneutică și credincioșia.
c) Scripturile sunt suficiente pentru doctrină - „învățătură” și „mustrare”
Observați că primele două caracteristici ale Bibliei (învățătură și mustrare) au de-a face cu doctrina; următoarele două (corectarea și instruirea) se ocupă de conduită. De asemenea, remarcați că învățătura ține de o dimensiune pozitivă, iar mustrarea de una negativă.
De partea pozitivă, Biblia este „de folos pentru învățătură” (16). Biblia este demnă de încredere, o sursă suficientă pentru tot ce ține de credință, învățătură și practică. Scriptura este singura bază pentru predicarea pastorală, pentru învățătură și consiliere – nu miturile și legendele, nu psihologia, nu filosofia, nu experiența și nici cultura ori societatea. Ea conține tot ce este necesar pentru viață și evlavie. Este standardul pentru credința și practica noastră.
Abordând un aspect negativ Biblia este „de folos… să mustre” (16). A mustra înseamnă a confrunta, a da pe față. Scripturile sunt pe deplin suficiente și constituie singura noastră sursă credibilă pentru mustrare și confruntarea învățătorilor falși alături de doctrinele lor. Biblia îi confruntă pe cei cu doctrine false. Expune prin lumina ei tot întunericul învățăturilor greșite. Biblia este standardul și șablonul adevărului (1:13) pe care trebuie să-l păzim (1:14) și să-l folosim pentru a-i convinge pe cei aflați în eroare. Aceasta este singura mustrare cu autoritate a derapajelor morale sau doctrinare (cf. Tit 1:9; Iuda 3; Ef. 5:11; 1 Tim 5:20). Noi confruntăm deviațiile morale sau doctrinare cu ajutorul Scripturii. Adevărul nu se schimbă odată cu trecerea vremii. Predicatorii trebuie să rămână fermi lângă adevărul revelat și să mustre erorile.
„Învățătura” (pozitiv) și „mustrarea” (negativ) se ocupă de partea doctrinară, iar următoarele trăsături ale Scripturii au de-a face cu partea comportamentală.
d) Scripturile sunt suficiente pentru comportament - „îndreptare” și „instruire”
Din nou există o afirmație negativă și una pozitivă. De partea negativă, Scripturile sunt „de folos pentru… îndreptare” (16). Scopul corectării este restaurarea relației într-o poziție corectă față de Dumnezeu. Biblia poate să îl restaureze pe cineva și să îl ducă într-o stare corespunzătoare cu caracterul și conduita creștină.
Scripturile sunt puternice în vederea schimbării defectelor de caracter ale unei persoane, convingerile greșite și comportamentul necorespunzător. Ele pot aduce corecții în aceste domenii, iar cei ce se depărtează de adevăr trebuie să fie mustrați, corectați și restaurați.
De partea pozitivă, Scripturile sunt „de folos… pentru instruire în neprihănire”. Biblia este necesară și suficientă pentru pregătire/instruire în trăirea creștină virtuoasă și dreaptă. Procesul negativ de „corectare” este înlocuit cu procesul pozitiv de „instruire în neprihănire”, avându-se în vedre restaurarea unei relații corecte cu Dumnezeu și alți oameni.
Toți creștinii, și în mod specific predicatorii, trebuie să fie instruiți să trăiască vieți curate înaintea lui Dumnezeu și a lumii (cf. Tit 2:!1-12). Această instruire are loc prin disciplină și corecție (asemenea instruirii unui copil). Biblia conține adevărul pe care-l credem și direcția pentru trăirea noastră în linie cu acel adevăr. Aceasta este viața de sfințenie care vine din disponibilitatea de a fi modelați de adevărul Scripturii.
Acum trecem de la suficiența Scripturii pentru doctrină și comportamente la scopul ei.
e) Scripturile sunt suficiente pentru edificare „…astfel încât omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit (potrivit capabil) și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (17)
Scopul ultim al Bibliei este să ne facă să fim robi ai Domnului potriviți și în stare să ducem la îndeplinire slujba la care Dumnezeu ne-a chemat. Scriptura ne oferă pregătirea necesară pentru lucrare. La fel cum un atlet are nevoie de pregătire pentru a se dezvolta muscular, pentru a fi rezistent și capabil pentru un sport anume, tot așa robul lui Dumnezeu se pregătește pentru a face față lucrării. Biblia este singura sursă suficientă pentru a cunoaște direcția în care trebuie să mergem în slujire.
Cu ajutorul Bibliei „omul (sau femeia) lui Dumnezeu” ajunge destoinic pentru orice lucrare bună.” Abilitatea noastră în lucrare nu ține de talente naturale sau de inteligență, ci de chemarea lui Dumnezeu și suficiența Cuvântului. Pentru a-ți face cu bine lucrarea la care te-a chemat Dumnezeu trebuie să fii destoinic în cunoașterea și folosirea Scripturilor, să gândești biblică și să aplici Biblia la problemele vieții – mai întâi la viața ta, apoi la viețile altor oameni. Biblia ne zidește, ne ajută să creștem spiritual („ne instruiește în neprihănire). De asemenea ne ajută în activitățile spirituale („pentru orice lucrare bună”).
Biblia este sursa noastră primară pentru lucrare – nu educația, nu elocința, nu relațiile, ci familiaritatea cu Scriptura, înțelegerea ei și aplicarea Scripturii la viața de zi cu zi.
Biblia îi echipează pe oamenii lui Dumnezeu pentru a fi „destoinici pentru orice lucrare bună” – nu ai nevoie de altceva. Biblia este manualul nostru complet pentru nevoile slujirii spirituale. Ea este suficientă pentru a-l echipa pe fiecare pastor, lider de biserică și învățător pentru „orice lucrare bună”, ceea ce din punct de vedere pastoral înseamnă în esență (i) învățătură; (ii) mustrare; (iii) corectare și (iv) trăire în neprihănire.
Biblia este sursa noastră completă pentru lucrarea cu Cuvântul – „să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire… să convingă, să mustre, să îndemne” (2 Tim. 3:16…4:2). Biblia ne zidește în credința noastră și ne echipează pentru lucrare. Prin Biblie suntem „destoinici (competenți) pe deplin echipați, gata pentru orice lucrare bună”.
Prin suficiența Scripturii predicatorii sunt împuterniciți să își facă lucrarea. Suntem echipați prin Cuvânt în vederea lucrării de a-i echipa pe alții (Ef. 4:12). Dumnezeu nu ne lasă în seama propriilor noastre resurse atunci când ne cheamă la lucrare. Noi avem la dispoziție Biblia inspirată, ceea ce nu numai că ne dă înțelepciunea care duce la mântuire, ci ne oferă tot ceea ce avem nevoie pentru viață și evlavie. Ea este „în stare să ne echipeze pentru orice lucrare bună” (cf. Ef. 2:10).
Alcătuirea schiței de predică, Partea 3: Testarea punctelor principale
Continuăm subiectul „alcătuirii schiței de predică”, cel început în ultimele două ediții ale acestui Jurnal Pastoral. În această ediție vreau să vă arăt cum să testați punctele principale din schița de predică. Schița voastră de predică ar trebui să fie structurată în așa fel încât să arate două componente esențiale:
Prin aceasta mă refer la faptul că punctele schiței de predică trebuie să fie o serie de gânduri separate care curg din text. Limbajul folosit în formularea punctelor trebuie să curgă natural din structura (dezvoltarea ideilor) textului. Pentru a alcătui o predică ale cărei puncte să fie distincte din punct de vedere homiletic este nevoie să puneți în cazul fiecărui pasaj trei întrebări de bază:
Atunci când găsești subiectul pasajului biblic vei pune în lumină gândul sau adevărul unificator, cel care ține textul laolaltă. Apoi, legând toate punctele predicii de acest subiect, predica ta va fi caracterizată de unitate. Întreabă-te: care este tema dominantă (ideea mare, teza, subiectul) acestui pasaj?
Datoria noastră este să predicăm mesajul textului, nu propriul nostru mesaj. Prin urmare, noi nu creăm subiectul predicii – textul o face, mai degrabă. Imediat ce am identificat subiectul autorului, slujba noastră este să construim un mesaj în jurul acelui subiect.
Dat fiind faptul că poți predica un singur subiect odată (asta dacă nu vrei să aduci confuzie în mintea ascultătorilor tăi), atunci când un pasaj al Scripturii pare să aibă mai mult decât un singur subiect, alege-l pe cel „dominant” care reiese din text și lasă ca acesta să-ți guverneze mesajul. Este bine să afirmi subiectul mesajului tău în introducere.
Punctele principale sunt cele integratoare, cele care îți furnizează structura și mișcarea textului și, desigur, a predicii tale. Întreabă-te „Care sunt ideile integratoare” ale acestui pasaj?
Subiectul este exprimat și dezvoltat de către autor prin idei integratoare care reies din text și care împreună formează structura și mișcarea unei predici.
Așadar, întreabă: „Care este structura pasajului? Ce gânduri construiesc și pun în lumină tema generală? Ce spune autorul despre subiect? Care sunt diversele „complemente” ale subiectului? (dacă este să folosim terminologia lui Haddon Robinson)? Care este mișcarea (curgerea ideii) acestui pasaj? Cum reușește autorul să integreze gândurile laolaltă așa încât să dezvolte subiectul? Care sunt ideile individuale și cum se leagă ele împreună pentru a forma un argument, o explicație, un îndemn? Aceste întrebări te obligă să te uiți la structura și mișcarea unui pasaj biblic.
Fiecare idee este o dezvoltare a subiectului. Gândurile autorului devin cârligele de care ne agățăm predicile, semnele care dau direcție predicii, infrastructura în jurul căreia ne construim predica, punctele principale care divid predica în subpuncte (sau, capitole).
Nu forțați punctele impunând propria voastră structură asupra textului. Nu forțați textul să spună ceea ce voi vreți să spuneți. trebuie să spuneți ceea ce afirmă Cuvântul lui Dumnezeu – aceasta înseamnă predicarea expozitivă.
Punctele principale ale predicii trebuie să fie „distincte din punct de vedere homiletic” – clare și distincte unele față de altele așa încât audiența să poată urmări dezvoltarea predicii tale. Puteți să vă testați punctele principale punând următoarele întrebări:
Las eu Cuvântul lui Dumnezeu să vorbească de la sine (exegeză) sau impun eu gândurile mele asupra Cuvântului (eisegeză)? Există fidelitate față de context? – istoric, literar, gramatical, teologic, sintactic (chiar și subpunctele trebuie să reiasă din text și să fie integrate alături de punctele principale). Pot ascultătorii să vadă ei înșiși acele puncte în text?
Sunt punctele tale secvențiale? Curg ei în linie cu textul? Este fiecare punct progresiv, în sensul că face ca ideea mesajului să înainteze? Are sens această progresie? Ajută fiecare punct ca predica să înainteze către o țintă? Urmează ele curgerea textului? Pot ascultătorii să vadă în mod intuitiv cum ai trecut de la punctul#1 la punctul #2 la punctul #3? Și pot ei vedea cum textul trece de la punctul #1 la #2 la #3? Se relaționează fiecare punct la subiect? Este fiecare punct diferit – nu se suprapunere cu celelalte puncte?
Răspunde la întrebarea: „Și ce anume? Ce are de-a face cu mine?” Se realizează tranziția de la acel „atunci” al lumii biblice către „acum” al ascultătorilor? Expunerea trebuie să fie una practică. Așadar, trebuie să fie aplicată practic și ilustrată în mod relevant. „Expunerea nu trebuie să fie niciodată separată de ilustrație și aplicație” (Stephen Olford, Anointed Expository Preaching, 76).
Sugerez să nu lăsați niciodată aplicația spre sfârșitul predicii, ci să legați fiecare punct afirmat de viața ascultătorilor. Altminteri aceștia nu vor vedea legătura între ceea ce ați explicat și cum ați aplicat ideea respectivă.
Este nevoie de fiecare punct? Trebuie să existe un scop, un motiv pentru fiecare punct în parte. Nu adăugați puncte și subpuncte care nu au nici un scop și care nu adaugă nimic la curgerea ideii și la dezvoltarea argumentului. Nu fiți prea zeloși în a încerca să faceți puncte, sub-puncte, sub-sub-puncte etc. Acestea vor aduce confuzie în mintea ascultătorilor și nu vor fi benefice. Dacă ai subpuncte fiindcă acestea există în text nu trebuie să le expui în această manieră ascultătorilor tăi – pur si simplu fă-le o parte din explicațiile pe care le dai.
Pentru a te asigura că fiecare punct este necesar și cu scop este nevoie să te uiți la structura ta într-un mod critic.
Aceasta nu este o cerință a predicării expozitive – este un principiu bun pentru orice tip de comunicare publică. Dacă vreți ca audiența să își poate aminti cel puțin punctele de bază din predică, acestea trebui să fie memorabile. Așadar, formulează punctele principale pentru „ascultători” nu pentru „cititori” ( pentru ureche nu pentru ochi).
Poți face ca un punct să devină memorabil în câteva moduri:
(i) Folosind diverse tehnici structurale în cadrul punctelor principale:
*Afirmații „echilibrate” – o expresie care se repetă în fiecare punct
*Afirmații paralele – similaritate de gramatică și frazare
*Aliterație – poate fi foarte eficientă ajutând la memorare sau poate fi ineficientă din pricină că este supărătoare, forțată, nenaturală.
(ii) Prin repetiție.
Schița de Predica trebuie să fie suficient de bine făcută astfel încât audiența să o poată recunoaște – să o vadă ca pe o hartă, să vadă progresia, mișcarea, ideile principale – însă nu așa încât să fie dominantă. Nu predici pentru a-i trimite pe oameni acasă cu o schiță, ci cu un mesaj din Cuvântul lui Dumnezeu, relevant pentru viețile lor.
Motivația de bază oferă direcție și scop predicii tale. Motivația de bază ține de adevărul universal pe care textul îl transmite și față de care predicatorul îi va îndemna pe ascultători să reacționeze.
Determinarea motivației de bază oferă semnificație și scop predicii. Câteva întrebări pe care să ți le pui:
Întregul proces de structurare a schiței de predică începe cu subiectul. Acesta din urmă oferă predicii unitate din pricină că din subiect curg „gândurile integratoare” (punctele principale” și ”motivația de bază” (scopul) predicii. Așadar, „formula” este: Unitate (din subiect) + mișcare (punctele principale)= scop.
În vreme ce punctele trebuie să fie distincte din punct de vedere homiletic (să afirme ceva unic și nu să repete, pur și simplu, ceea ce afirmă alte puncte), totodată ele trebuie să fie și „legate armonios ” unele de altele. Prin această „legătură armonioasă” ne referim la faptul că trebuie să existe o „continuitate a ideii”. Această continuitate este ținta urmărită de noi în fiecare schiță de predică. La fel cum autorul are o continuitate de gândire în ceea ce scrie, tot așa, schița de predică bazată pe acel text trebuie să aibă o continuitate a ideii. Cu alte cuvinte, textul stabilește structura. Aceasta înseamnă predicare expozitivă!
(a) Ideile armonizate între ele oferă predicii unitate –o ține laolaltă. Unitatea reiese din elementul dominant în orice predică – subiectul. Atunci când fiecare punct este relaționat la subiect, întreaga structură este „închegată în mod armonios.”
(b) Ideile armonizate între ele oferă predicii progresie – adică predica se îndreaptă într-o anumită direcție. Progresia derivă din curgerea și continuitatea ideii prin intermediul căreia fiecare punct se leagă de punctul precedent (fără însă a-l duplica) și de punctul care urmează (nici pe acesta nu îl repetă), iar toate punctele împreună se relaționează la subiect. De aici rezultă că toate sunt legate între ele în mod armonios.
Astfel, dar, fiecare punct trebuie:
a) Să se relaționeze la subiectul pasajului predicii. Aceasta va da unitate și armonie.
b) Să se relaționeze la punctele din jurul său (precedente și succesoare). Aceasta va da progresie. „Fără această structură și abordare secvențială a textului va exista confuzie la amvon și în bănci. (Stephen Olford, Anointed Expository Preaching, 76).
O predică închegată în mod armonios este ca un trup bine legat. Capul este prins de gât, gâtul de bust, bustul de brațe și picioare etc. așadar, trupul are simetrie (echilibru, proporție) și continuitate (fiecare parte lucrează în armonie cu altele). Așa funcționează predicile bune.
“Comunicarea Evangheliei” (1 Cor. 2:1-5)
De: Dr. Stephen F. Olford
După ce arată că evanghelia, deși nu se bazează pe înțelepciunea omenească, este totuși instrumentul puterii lui Dumnezeu, precum și manifestarea înțelepciunii Sale, apostolul continuă și vorbește despre Comunicarea mesajului. Ca predicator, el cunoștea pericolele inerente regăsite în metodele și motivațiile oratoriei. Într-adevăr, biserica din Corint era împărțită în privința aceasta. Unii preferau abordarea lui Pavel în detrimentul stilului lui Apolo, pe când altora le plăcea mai mult abordarea mai necizelată a lui Petru, fostul pescar.
Cu aceste lucruri în minte, apostolul începe să corecteze concepțiile greșite cu privire la comunicarea evangheliei în două puncte:
„Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită. Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit” (1 Cor. 2:1-2). Inspirându-se din propria sa experiență, Pavel ne împărtășește secretul pasiunii arzătoare a unui predicator, acesta având două aspecte. Primul este:
1) Dedicarea față de Stăpân: „… n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos…” (1 Cor. 2:2). Pavel folosește un anume termen aici pentru a descrie determinarea sa plină devotament. El spune: „…n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos…”. Acesta este adevăratul secret al predicării. Omul acesta era atât de concentrat pe Hristos și se afla atât de mult sub controlul Său, încât nimic altceva din lumea aceasta nu mai conta pentru el, în afară de Isus Hristos.
Pavel a putut să spună: „Pentru mine a trăi este Hristos…” (Fil. 1:21). „… privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu… ca să-L cunosc pe El…” (Fil. 3:8, 10). „… Fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Fil. 3:13-14). Este atât de adevărat că “… din prisosul inimii vorbește gura” (Mat. 12:34). Atunci când un om este plin de Hristos, nu poate să nu vorbească despre Domnul și Salvatorul său. Așadar, este vorba despre dedicare față de stăpân. Iar apoi mai este și:
2) Concentrarea asupra mesajului: „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit” (1 Cor. 2:2). În loc să utilizeze abordarea filosofică și măiestria oratorică, specifice oratorilor din Corint, Pavel este hotărât să Îl prezinte pe Hristos, doar prin prisma realității morții și învierii Sale. Pasiunea sa supremă a fost „Hristos și El răstignit” – „nu în gloria Sa, ci în smerenia Sa, pentru ca nebunia predicării să fie de două ori mai nebunească, iar slăbiciunea de două ori mai slabă. Întruparea a fost în sine o piatră de poticnire, iar răstignirea a fost mult mai mult de-atât” (Episcopul Lightfoot).
Unii cercetători susțin că accentul pe care îl pune Pavel în Corint pe cruce este din cauza eșecului așa-zisei abordări filosofice abordate în Atena. Însă, dacă studiem Fapte 17, vom vedea că predica lui Pavel din Atena nu a fost în esență filosofică. Predica lui a început cu revelația biblică despre creație și s-a încheiat cu învierea (Fapte 17:24, 31). Cu alte cuvinte, chiar și în Atena, mesajul lui Pavel a fost despre Hristos și despre El răstignit. El știa prea bine că numai mesajul crucii putea împlini nevoia unei lumi păgâne. Poate că pentru filosofi aceasta era o nebunie, iar pentru oamenii religioși o piatră de poticnire, însă pentru cei mântuiți era înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu.
Predicarea lui Martin Luther a trezit biserica dintr-un somn lung de o mie de ani, perioadă cunoscută ca mileniul diavolului. Și nu e greu să înțelegem de ce s-a întâmplat asta atunci când vedem cum a predicat Luther. El spunea: „Predic ca și cum Hristos a fost răstignit ieri, a înviat astăzi și se va reîntoarce mâine.” Având în minte pasiunea supremă a predicatorului, mergem mai departe la ceea ce Pavel descrie ca:
“Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur. Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere” (1 Cor. 2:3-4). Apostolul știa că mesajul său era inacceptabil pentru mintea umană și de aceea nu avea încredere în capacitatea sa de a o comunica. De fapt, el chiar spune că a venit în Corint „… slab, fricos şi plin de cutremur” (v. 3). J. B. Phillips ne oferă o traducere și mai grăitoare: “Nu mă simțeam nicidecum puternic, aveam emoții și tremuram.”
Totuși, trebuie să mai spunem că această frică era mai mult față de Dumnezeu decât față de oameni. Era o frică față de sarcina încredințată lui sau ceea ce Kay numește „o dorință plină de nerăbdare de a-și îndeplini sarcina”. Așa că spune: „… învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere” (v. 4). Aceasta înseamnă că Pavel nu s-a bazat pe cunoscutele „cuvinte corintene” ale artei oratorice și ale elocvenței poetice, ci încrederea lui a fost în:
1) Puterea revelației divine: „Am venit în mijlocul vostru… într-o dovadă dată de Duhul…” (1 Cor. 2:3-4). Termenul tradus aici prin „dovadă” înseamnă „cea mai precisă demonstrație”. După cum spune Dr. Leon Morris, „un argument poate fi incontestabil din punct de vedere logic și totuși să nu fie convingător”. Predicarea lui Pavel, însă, era convingătoare, datorită puterii Duhului. Aceasta este principala diferență dintre argumentația umană și revelația divină.
Dacă predicatorii evangheliei s-ar baza pe propria lor putere de convingere pentru a-i convinge pe oameni de păcat, neprihănire și judecată, ar eșua lamentabil. Numai Duhul Sfânt poate face aceasta (vezi Ioan 16:8-11). Pe lângă aceasta reiese clar din pasajul de față că Pavel și-a mai pus încrederea și în:
2) Puterea aplicației divine: „Când am venit în mijlocul vostru… într-o dovadă dată de Duhul şi de putere” (1 Cor. 2:3-4). Expresia „de putere” ne duce înapoi la ceea ce spusese Pavel despre dinamica lui Dumnezeu (1 Cor. 1:18). Există ceva inerent în evanghelia Domnului nostru Isus Hristos, care are o relevanță dinamică și se aplică, prin urmare, la viața de zi cu zi. Predică evanghelia la orice ființă din orice țară și de orie vârstă și vei vedea că are aceeași autoritate și aplicabilitate ca și în vremea apostolului. De aceea Pavel exclamă: „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului” (Rom. 1:16).
Dacă predicatorul crede că mesajul pe care îl proclamă poate face o minune, atunci a învățat secretul puterii spirituale. Chiar dacă tremură, el va fi sigur că Dumnezeu va demonstra puterea crucii prin vieți transformate. În încheiere, Pavel vorbește despre:
„… pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:5). Acesta era unicul scop al lui Pavel, pentru că acesta era, de fapt, scopul divin. Predicarea evangheliei nu reușește să îndeplinească ceea ce Dumnezeu a plănuit decât atunci când oamenii își pun credința în puterea lui Dumnezeu. După cum am văzut deja, puterea unui predicator nu este altceva decât cuvântul evangheliei și, mai mult, chiar Domnul nostru Isus Hristos, crucificat și înviat din morți. Problema în Corint era că membrii bisericii căutau să-și ancoreze credința în Pavel sau în Apolo sau în Chifa. De aceea, apostolul era hotărât să corecteze această ancorare greșită a credinței, care producea și divizare. Pentru scopul evangheliei, el și-a dat seama că oamenii trebuie să fie conduși către:
1) O credință sănătoasă: „… pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor…” (1 Cor. 2:5). Pavel ne-a arătat în versetele anterioare natura lumească, imorală și chiar drăcească a înțelepciunii omenești. Pentru ca credința să fie sănătoasă, ea trebuie să fie pusă în Salvatorul Însuși, fără a depinde de înțelepciunea omenească. Pavel își întărește argumentul mai târziu, atunci când scrie despre moartea și învierea Domnului Isus: „…dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre” (1 Cor. 15:17). Dacă Hristos n-ar fi înviat din morți, atunci păcatul n-ar fi îndepărtat, evanghelia nu ar fi adevărată, corintenii ar fi crezut o minciună, apostolii ar fi martori mincinoși, iar cei dragi ai lor care adormiseră, ar fi plecați pentru totdeauna. Așadar, pentru a avea o credință fundamental sănătoasă, omul trebuie să creadă în Fiul lui Dumnezeu, care literalmente a înviat din morți în trup. Toate celelalte învățături ale credinței evanghelice sunt atât incluse, cât și deduse din această învățătură centrală și acest eveniment central al învierii lui Hristos.
Tu ai o credință sănătoasă? Faptul că Domnul Isus Hristos a înviat din morți este cel mai important lucru pentru tine?
2) O credință salvatoare: „… pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:5). Pavel ne-a explicat ce înseamnă puterea lui Dumnezeu într-un verset anterior. Vă amintiți că spunea: „…Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:18). Pentru Pavel, credința salvatoare era aceea care producea o schimbare majoră în sufletul credincios. Aceasta presupunea să Îl cunoști pe Domnul Isus ca Salvator în adevăratul sens al cuvântului. În experiența ta, Hristos este Salvatorul viu, care locuiește în tine și te transformă? Credința aceasta, după cum o descrie Pavel, este și:
3) O credință statornică: „… pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:5). S-a spus pe bună dreptate că ceea ce are la bază un argument inteligent va fi întotdeauna la mila unui argument inteligent. Însă lucrurile stau altfel atunci când credința este pusă în Fiul lui Dumnezeu, care nu se schimbă. De aceea Pavel folosește de două ori termenul „stați”, care transmite ideea de statornicie. În scrisoarea aceasta, el îi îndeamnă de două ori pe credincioși să fie „tari în credință”. Prima dată apare îndemnul acesta după o descriere glorioasă a adevărurilor neschimbabile despre moartea și învierea Domnului Isus Hristos în capitolul 15. După ce L-a declarat pe Salvatorul ca fiind Cel triumfător, Pavel spune: „… fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică” (1 Cor. 15:58). Cea de-a doua referință coincide cu încheierea apostolului, unde apostolul îndeamnă: „Vegheaţi, fiţi tari în credinţă, fiţi oameni, întăriţi-vă” (1 Cor. 16:13).
Concluzie: Așadar, am văzut ce vrea să spună Pavel prin comunicarea evangheliei. El arată foarte clar aici că această revelație cerească unică este ceva ce nu poate fi comunicat sau înțeles fără pasiunea, puterea și scopul pe care le primim de la Dumnezeu. Oricine pretinde că este predicator trebuie să poată spune că are o singură dorință, și anume să Îl știe pe Hristos și pe El răstignit. Predicatorul trebuie să aibă o singură putere, și anume dovada dată de Duhul şi de putere. Predicatorul evangheliei trebuie să un singur gând, și anume ca ascultătorii săi să nu se bazeze pe înțelepciunea omenească, ci pe puterea lui Dumnezeu. Ca și Pavel, predicatorul trebuie să recunoască faptul că biserica lui Isus Hristos nu poate trece cu bine prin furtunile vieții decât dacă este zidită pe stânca revelației divine și nu pe nisipurile filosofiei umane. Haideți să mergem în toată lumea cu pasiunea, puterea și scopul predicatorului, până când orice om va auzi mesajul despre Hristos și despre El răstignit. O astfel de însărcinare nu va lăsa loc divizării în bisericile noastre și Dumnezeu îi va adăuga la numărul nostru pe cei care vor fi mântuiți!
Pentru a asculta versiunea audio a acestor predici în limba Engleză accesați următoarele link-uri: Link 1 - In. 11:25; Link 2 - In. 11:26-27
Titlu: Isus este Învierea și Viața (In. 11:25-27)
Punctul #1: Isus face apel la puterea care I-a fost dată (25a)
1. Isus face apel la puterea învierii
2. Isus face apel la puterea vieții
Punctul#2: Isus promite viața care este în El (25b-26)
1. El promite viața învierii (25b)
2. El promite viața veșnică (26)
(1) Condiționată de credință – “celor ce cred”
(2) Condiționată de credința personală – “crezi tu aceasta?”
Punctul #3: Isus onorează credința care se încrede în El (27)
1. El onorează credința care răspunde la Cuvântul Său – “Da”
2. El onorează credința care se supune autorității Lui - “Doamne”
3. El onorează credința care mărturisește cine este El – “Mesia”
- El este Mesia cel promis, Fiul lui Dumnezeu
- El este Cel ce va veni în lume
Ediția de Primăvară 2017
Autor: Dr. Roger Pascoe, Președinte,
Institutul de Predicare Biblică
Cambridge, Ontario, Canada
(http://tibp.ca/)
“Întărind Biserica în Predicare biblică și conducere”
“Puterea Scripturii”
În ultima ediție a acestui jurnal am discutat despre puterea Scripturii în ce îl privește pe predicator însuși. În această ediție vom discuta despre puterea Scripturii în actul predicării. Biblia are putere în predicare deoarece….
Noi suntem vocea lui Dumnezeu și rostim cuvintele lui Dumnezeu către poporul lui Dumnezeu, în puterea Duhului Sfânt. Deci, noi proclamăm „Așa vorbește Domnul!” Important este ce spune Dumnezeu. Doar acest lucru are o putere și o relevanță eterne. Oamenii au nevoie să audă vocea lui Dumnezeu săptămână după săptămână pe măsură ce proclamăm Cuvântul lui Dumnezeu. Predicarea biblică îl dă pe predicator din cale și lasă întâietate Cuvântului lui Dumnezeu. Apoi, Cuvântul lui Dumnezeu lucrează în oameni cu putere.
Predicarea biblică este centrată asupra lui Dumnezeu, nu a omului. Se orientează asupra Lui Dumnezeu (voia Lui, scopurile Lui, planurile Lui, Persoana Lui, lucrarea lui etc), nu asupra omului (problemele lui, nevoile lui, dorințele lui etc.). Nu vreau să spun că Biblia nu se ocupă și de problemele vieții – cu siguranță face asta, deoarece conține tot ce avem nevoie pentru viață și evlavie (2 Pet. 1:3). Ce vreau să spun este că accentul predicării biblice este acela de a expune adevărul teologic – ce ne spune despre Dumnezeu – iar apoi să aplice acel adevăr la viață. Accentul pe nevoile „imediate” ale oamenilor regăsit în multe predici, astăzi, produce o generație de oameni necunoscători ai Scripturilor și creștini imaturi din punct de vedere spiritual. Se focalizează pe „nevoile și probleme mele” și nu pe Dumnezeu. Pe de altă parte, predicarea biblică se focalizează pe „nevoile adevărate”, fie că sunt ele „resimțite” sau nu. Acele nevoi sunt regăsite în Biblie și prin cunoașterea lui Dumnezeu.
Duhul lui Dumnezeu îi descoperă predicatorului semnificația și aplicația Scripurii pe măsură ce el studiază textul și se pregătește. De asemenea, Duhul le descoperă și ascultătorilor aceleași lucruri atunci când predicatorul prezintă textul. În acest mod oamenii se educă în adevărul Scripturilor, iar Duhul Sfânt îi aduce la ascultarea de acel adevăr.
Predicarea biblică expune credința în toate detaliile sale. Nu este vorba aici despre credința subiectivă a unui păcătos care crede, ci despre credința obiectivă a bisericii creștine evanghelice – adevărul doctrinal. Biserica este zidită pe învățătura apostolilor, ale căror epistole ne oferă învățătură practică și adevăr teologic.
Predicatorul expozitiv predică Scriptura în mod sistematic și predică teologie biblică. Astfel, el „predică credința”, adică marile doctrine ale bisericii creștine. O astfel de predicare reduce riscul apariției erorilor doctrinare și a ereziilor, „împărțind drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15) și îi zidește pe creștini în credința lor cea sfântă.
Astfel, predicarea biblică încurajează o lucrare de predicare echilibrată ce are la bază predicarea sistematică a Cuvântului lui Dumnezeu. Procedând astfel veți predica atât adevăruri doctrinare, cât și etice. Veți predica întreg sfatul lui Dumnezeu, iar acest lucru îl păzește pe predicator de ispita de a vesti teme sau subiecte după propriul plac.
Când se ajunge la un acord privitor la tipul și esența predicării se obține un ajutor important pentru păstrarea unității în biserică, a unei atmosfere de pace și pentru cooperarea dintre predicator și auditoriu. De vreme ce predicarea biblică se centralizează asupra Cuvântului și a domniei lui Hristos (predicarea expozitivă este agreată de auditoriu și practicată de către vestitor) atunci atât predicatorul cât și ascultătorii împărtășesc un punct comun, unificator – anume, Cuvântul lui Dumnezeu este fundamentul pentru credință și practică de unde rezultă că este bază și pentru predicare.
Păcatul este tolerat în multe biserici astăzi. Standardul lumii se strecoară în biserică. Predicarea biblică ajută la purificarea vieții spirituale a bisericii, pentru că îi aduce pe oameni în contact cu Cuvântul lui Dumnezeu și cu standardul acestuia de sfințenie. De asemenea, predicarea biblică aduce Cuvântul lui Dumnezeu ca răspuns la toate întrebările morale și practice cu care se confruntă biserica. În felul acesta, problemele bisericii nu sunt rezolvate conform părerilor oamenilor sau ale liderilor, ci conform Cuvântului lui Dumnezeu.
Mai mult, predicarea biblică este plină de putere, deoarece produce o foame după Cuvântul lui Dumnezeu în viețile oamenilor. Când se predică Biblia, oamenii vor începe să-și aducă bibliile la biserică și vor începe să le studieze și acasă. Astfel, predicarea biblică ajută la creșterea spirituală a oamenilor, producând educare spirituală, edificare și maturizare.
Predicarea biblică păstrează biserica pe calea cea bună din punct de vedere spiritual și moral, deoarece, în Cuvântul Său, Dumnezeu pretinde ascultare personală și colectivă. Când Cuvântul lui Dumnezeu este predicat în mod expozitiv, acesta îi expune pe oameni la cerințele drepte ale unui Dumnezeu sfânt și cere supunere față de acestea. Predicarea biblică păstrează biserica pe calea cea bună din punct de vedere spiritual, practic, etic, doctrinar.
Perioada de timp petrecută de predicator în studierea Cuvântului și în rugăciune determină în mod direct puterea predicării. Dacă vom acorda prioritate studierii Cuvântului și rugăciunii în timpul săptămânii, atunci și numai atunci vom avea putere la amvon. R. G. Lee a spus cândva: „Nu poți să te hrănești cu lapte degresat în timpul săptămânii și să predici smântână duminica.” Studiul atent, rugăciunea și intimitatea cu Dumnezeu reprezintă cheia pentru o predicare puternică și eficientă. W. E. Criswell a spus: „Nimeni nu poate sta la amvom dacă nu studiază în mod constant și cu toată seriozitatea.”
Studiul este un loc intim și liniștit, unde predicatorul petrece timp cu Dumnezeu și unde Duhul Sfânt îl iluminează pentru a înțelege Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrul acesta nu poate să aibă loc într-un mediu în care există zgomot și mișcare. Când predicatorul este pe deplin pregătit după timpul petrecut în studiu, numai atunci poate merge la amvon cu încrederea că are ceva de spus poporului lui Dumnezeu. H. C. Brown Jr. a spus: „Nu există înlocuitor pentru cunoașterea aprofundată a cuvintelor și ideilor din text.” Jean Calvin a spus cândva: „Nimeni nu poate fi un bun slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu dacă nu este mai întâi un învățat.” Iar C. H. Spurgeon a spus: „Cel care nu seamănă în studiu, nu va culege roade la amvon.”
Când studiezi, așteaptă până când Dumnezeu vine și îți dă un mesaj din textul Scripturii. Trebuie să aștepți înaintea lui Dumnezeu călăuzire din partea Sa cu privire la mesajul pe care trebuie să îl transmiți oamenilor. Aceasta trebuie să fie, într-adevăr, principala parte a studiului. Mesajul trebuie să conțină acel foc pe care numai Dumnezeu îl poate da. Orice alt mesaj nu conține foc de la Dumnezeu.
Predicatorul expozitiv poate pretinde că împlinește pasajul din Isaia 55:8-11. Gândurile și căile lui Dumnezeu sunt cu mult mai presus decât ale noastre și Cuvântul Său nu se va întoarce fără rod. Cuvântul lui Dumnezeu a venit jos la noi, la fel cum ploaia vine din cer, și își îndeplinește sarcina atunci când este predicat corect și în întregime înaintea oamenilor.
Cuvântul lui Dumnezeu își va îndeplini sarcina pentru care Dumnezeu l-a trimis, pentru că „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii” (Evr. 4:12). Această promisiune reprezintă o mare încurajare pentru predicator, care știe astfel că eforturile sale nu sunt zadarnice și că slăbiciunea lui va fi folosită pentru a spori puterea lui Dumnezeu ce lucrează prin Cuvântul Său. Îndatorirea primordială a Cuvântului proclamat este să transforme vieți. Expunerea Scripturilor îi transformă pe sfinți (inclusiv pe predicator) și pe păcătoși.
De ce predicarea și-a pierdut prioritatea? Predicarea și-a pierdut prioritatea pentru că unii oameni îi desconsideră pe predicatori și predicarea. Unii desconsideră predicarea pentru că au mutat accentul de pe amvon pe consiliere. Se pare că bisericile moderne consideră că strategiile seculare sunt răspunsul la problemele oamenilor mai degrabă decât abordarea spirituală.
Unii desconsideră predicarea pentru că nu înțeleg ce face Dumnezeu. Ei nu se roagă pentru sufletele pierdute sau pentru victorie spirituală. Ei nu înțeleg atacul lui Satan împotriva slujitorilor lui Dumnezeu. Pentru ei, atât timp cât serviciile și programele bisericii se desfășoară în mod normal, totul este în regulă.
Discreditarea predicării este unul din semnele vremurilor noastre. Oamenii discreditează predicarea, spunând predicatorului să nu le mai predice sau acuzându-l că predică prea lung. Oamenii ar trebui să fie mai preocupați de conținutul și de puterea mesajului pe care Dumnezeu îl transmite mai degrabă decât de lungimea mesajului. Pe lângă toate acestea, există și predicatori care discreditează predicarea, spunând povești și glume sau având o atitudine greșită față de predicare. Adesea predicatorii cred că predicile lor nu au niciun impact și că sunt inutile.
Cât de importantă este predicarea? Predicarea este sarcina primordială a pastorului și cel mai important aspect al slujirii sale. Cel mai mare pericol în care poate cădea pastorul este să se ocupe de lucrurile mai puțin importante și să neglijeze predicarea. Poziția predicatorului reprezintă cel mai mare privilegiu și responsabilitate, pentru că el este purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. Este cea mai mare onoare să transmiți Cuvântul lui Dumnezeu din partea Lui. Nimic din ceea ce face predicatorul nu este mai important decât predicarea, pentru că atunci când predică, el își îndeplinește această însărcinare divină.
Amvonul este centrul lucrării împărăției lui Dumnezeu. Este linia frontului bătăliei spirituale care se duce în fiecare generație. Predicarea și amvonul reprezintă cele mai puternice arme ale lui Dumnezeu împotriva răcelii spirituale și a letargiei din biserică. Prin predicare, cei pierduți vor fi salvați, nevoile oamenilor vor fi împlinite și viețile lor spirituale for foi schimbate pentru gloria lui Dumnezeu.
Cea mai importantă preocupare a pastorului este să se concentreze pe predicare și să-și pună energia în slujba îndeplinirii acestei sarcini. Celelalte îndatoriri strigă după atenție din partea pastorului, însă el trebuie să se concentreze întotdeauna pe îndatorirea sa primordială, care este predicarea. Pentru a putea păstra predicarea în topul priorităților sale, predicatorul trebuie să țină minte că el aparține și slujește Domnului Isus Hristos – nu bisericii, denominației sau oricărei alte probleme urgente ce îi apare în cale. Într-adevăr, lipsa predicării biblice sau lipsa atenției ce trebuie acordată acesteia este responsabilă, cel puțin într-o anumită măsură, de bolile societății noastre moderne. Derapajul moral care asaltează națiunile noastre nu se va opri până când nu vor avea loc schimbări la amvoanele noastre.
Fundamentul predicării biblice (expozitive) este autoritatea biblică – adică Biblia este cel mai de seamă standard pentru tot ce ține de credință și practică. Provocarea adusă față de autoritatea biblică a venit mai întâi în timpul Iluminismului (era rațiunii). După cum afirmă David Allen „modernitatea a distrus autoritatea. Postmodernitatea înlătură autoritatea.”
Disputele privitoare la autoritatea biblică degenerează repede în dezbateri legate de interpretarea Scripturii. Astfel se ajunge la discuții despre ce spune, ce înseamnă și cum se aplică acel lucru azi.
Puterea pentru predicare rămâne în picioare sau cade odată cu această chestiune a autorității biblice. Dacă negi autoritatea biblică, predicarea ta nu va avea putere spirituală. Dacă o recunoști și i te supui, predicarea ta va avea putere spirituală. Autoritatea biblică înseamnă nu numai că Biblia spune adevărul în tot ceea ce afirmă ea, mai înseamnă și că Scriptura ne obligă la tot ce prescrie ea.
Cuvântul lui Dumnezeu este central în închinare. Biblia devine centrul închinării numai dacă este și prioritatea numărul unul în studiile predicatorului. Biblia va fi un punct central în închinare numai dacă predicatorul a studiat-o cu sârguință în pregătirea predicii, și numai atunci când mesagerul își aduce predica sa ca pe o jertfă înaintea lui Dumnezeu.
Predicarea nu înseamnă o obligație a predicatorului de a-i mulțumi pe oameni sau pe liderii bisericii, ci de a-L mulțumim pe Dumnezeu. Când o predică este vestită precum o jertfă adusă lui Dumnezeu de către predicator, atunci mesagerul va căuta doar favorul lui Dumnezeu față de predica sa.
Predicatorul este robul lui Dumnezeu, care transmite mesajul lui Dumnezeu, bazat pe Cuvântul lui Dumnezeu și prin puterea Duhului Sfânt. Când predicatorul transmite Cuvântul în acest mod este o jertfă adusă lui Dumnezeu. El aduce mesajul înapoi la Dumnezeu și doar El poate să o evalueze cu adevărat. Deci, trebuie să ne pregătim și să predicăm ca pentru Dumnezeu, fiindcă El este auditoriul care contează și aprobarea din partea Lui este importantă. Ca o predică să fie o jertfă adusă Domnului trebuie să ne coste ceva – adică, muncă din greu și rugăciune în timpul studiului. „Predicarea ce nu costă nimic va realiza nimic.” (Jowett).
Schița de Predică, Pt. 3 (continuare): Testarea punctelor principale
În ultima ediție a acestui jurnal am discutat despre schița de predică – în mod specific, despre modul în care testăm punctele principale. Am spus că punctele principale ale predicii trebuie să fie distincte din punct de vedere homiletic și armonizate între ele.
Am considerat că va fi de ajutor pentru voi să vă ofer câteva exemple din cadrul propriilor schițe de predică astfel încât să vedeți că punctele principale sunt diferite unele de altele și, totuși, se leagă între ele prin relația lor cu subiectul.
Subiect: Predicare Evangheliei
1. Când predici Evanghelia, mesajul ar trebui să fie convingător (1-2)
(1a)… nu datorită vorbirii tale și înțelepciunii (1)
(1b)… ci, datorită Persoanei și lucrării lui Hristos (2).
2. Când predici Evanghelia, mesajul ar trebui să fie puternic (3-4)
(2a) …nu datorită persoanei tale și a cuvintelor tale (3-4a)
(2b)…. Ci datorită acțiunii și lucrării Duhului (4b)
3. Când predici Evanghelia, mesajul ar trebui să fie folositor (5)
(3a)… nu datorită credinței în înțelepciunea umană (5a)
(3b)….ci datorită credinței în puterea lui Dumnezeu (5b).
Subiect: Justificarea înaintea lui Dumnezeu
1. Dacă te bazezi pe faptele tale, vei fi condamnat (10-12)
(1a)… fiindcă nu poți păzi întreaga lege (10)
(1b)…fiindcă neprihănirea se primește doar prin credință (11-12)
2. Dacă te bazezi pe lucrarea lui Hristos, vei fi binecuvântat (13-14)
(2a)… fiindcă blestemul legii cade asupra lui Hristos (13)
(2b)… fiindcă binecuvântarea credinței ne este transferată nouă (14)
Subiect: Trăirea în libertate spirituală
1. Trăirea prin Duhul este o viață de conflict (16-18)
2. Trăirea prin Duhul este o viață de contrast (19-23)
3. Trăirea prin Duhul este o viață de crucificare (24)
4. Trăirea prin Duhul este o viață de conformare (25)
Subiect: Încrederea în Hristos, nu în sine
1. Când ne încredem în Hristos ni se schimbă perspectiva (4-8c)
(1a) ceea ce odată însemna totul (4-6), acum nu mai înseamnă nimic (7)
(1b) ceea ce odată nu însemna nimic, înseamnă acum totul (8a-c)
2. Când ne încredem în Hristos ni se schimbă scopurile (8d-11)
(2a) scopul vieții noastre este să devenim ca Hristos (8d-10)
(2b) scopul vieții noastre este să fim cu Hristos (11)
3. Când ne încredem în Hristos, căutările noastre se schimbă (12-14)
(3a) lăsăm în urmă ceea ce ține de trecut (12-13a)
(3b) urmărim ceea ce ține de viitor (13b-14).
Subiect: Îndatoririle slujirii pastorale
1. În lucrarea pastorală… suferim de dragul bisericii (24)
2. În lucrarea pastorală… slujim ca administratori ai bisericii (25-29)
3. În lucrarea pastorală… luptăm pentru spiritualitatea bisericii (2:1-5).
Subiect: Transformare de la moarte la viață spirituală
1. Dumnezeu ne-a oferit două mari beneficii (13)
(1a) Ne-a oferit viață spirituală
(1b) Ne-a oferit iertare de păcate
2. Dumnezeu a cucerit pentru noi doi mari vrăjmași
(2a) A cucerit cerințele Legii (14)
(2b) A cucerit puterile celui rău (15).
Subiect: Un portret al Bisericii model
1. Oamenii centrați pe Dumnezeu se cunosc prin ceea ce fac (3)
(1a) Ne arătăm credința prin fapte (3a)
(1b) ne arătăm iubirea prin slujire (3b)
(1c) ne arătăm speranța prin perseverență (3c)
2. Oamenii centrați pe Dumnezeu se cunosc prin ceea ce sunt ei (4-10)
(2a) suntem mărturii vii ale puterii salvatoare a Evangheliei (4-5)
(2b) suntem mărturii vii ale puterii transformatoare a Evangheliei (6-10)
Subiect: Caracterul casei lui Dumnezeu
1. Conduita noastră este guvernată de natura bisericii (14-15)
(1a) este biserica Dumnezeului celui viu
(1b) este stâlpul adevărului
(1c) este fundația adevărului
2. Mărturisirea noastră este guvernată de mesajul bisericii (16)
(2a) biserica mărturisește întruparea lui Hristos
- El s-a „arătat în carne”
- El a fost „dovedit prin Duhul”
(2b) biserica mărturisește despre Hristos
- Mărturia îngerilor („văzut de îngeri”)
- Mărturia între oameni („predicat între neamuri”)
(2c) biserica mărturisește răspunsul față de Hristos
- Răspunsul pământului („crezut în lume”)
- Răspunsul cerului („primit în glorie”)
Subiect: Apropierea de Dumnezeu în închinare
1. Dacă te apropii de Dumnezeu pe baza propriilor fapte, vei avea parte de judecata dreaptă a lui Dumnezeu (18-21)
(1a) a te apropia de Dumnezeu pe baza legii Sale este o experiență înfricoșătoare – putere, frică, moarte, distanță (18-19)
(1b) a te apropia de Dumnezeu pe baza legii Sale este o experiență ce duce la condamnare – nu poți să-i faci față (20-21)
2. Dacă te apropii de Dumnezeu pe baza lucrării lui Hristos, vei primi harul răscumpărător al lui Dumnezeu (22-24)
Când ne apropiem de Dumnezeu pe baza lucrării lui Hristos…
(2a) Intrăm în locul sfânt fără bariere (22) „la muntele Sionului și orașul Dumnezeului celui viu”
(2b) Intrăm într-o mare bucurie fără dezamăgire (23a) „în adunarea plină de bucurie și în biserica Celui întâi născut”)
(2c) Intrăm în prezența Judecătorului fără teamă (23b) „judecătorul tuturor”
(2d) intrăm în compania celor sfinți fără de prihană (23c) „duhurile celor drepți făcute desăvârșite”.
(2e) Venim la Mijlocitor fără mustrări de conștiință –„la Mijlocitorul unui nou legământ”
(2f) Intrăm prin sângele lui Hristos, fără păcat – „sângele stropirii care vorbește mai bine decât cel al lui Abel”
Subiect: Sursa și soluțiile pentru problema noastră
1. Adeseori sursa problemei noastre constă în atitudini nepotrivite (9-10)
Atitudinea rea a Sarei duce la resentiment
2. Adeseori sursa problemei noastre constă în decizii greșite (11-14a)
Decizia rea a lui Avram duce la un necaz
3. Adeseori sursa problemei noastre constă în circumstanțe rele (14b-16)
Circumstanțele nepotrivite în care s-a aflat Agar au dus la izgonire
4. Problemele își găsesc întotdeauna soluția în bunătatea lui Dumnezeu (17-21)
Izgonirea duce la intervenția lui Dumnezeu
Subiect: Fuga dinaintea lui Dumnezeu
1. Fuga de trecut nu îți rezolvă problemele (22-24a)
(1a) Te poate separa de familia ta (22-23)
(1b) Te poate face să fii izolat și singur (24a)
2. Întâlnirea cu Dumnezeu te trezește la realitate (24b-29)
(2a) O întâlnire cu Dumnezeu te oprește din căile tale (24b-25)
(2b) O întâlnire cu Dumnezeu te face să strigi după o binecuvântare (26-29)
3. Înfruntarea viitorului îți dă o nouă speranță (30-31)
(3a) poți înfrunta viitorul cu speranță, atunci când vei fi văzut „fața lui Dumnezeu” (30)
(3b) poți înfrunta viitorul cu speranță, atunci când „răsare soarele” (31).
Subiect: Întâlnirea cu Dumnezeu în evenimentele zilnice ale vieții
1. Întâlnirea cu Dumnezeu – are loc acolo unde ești (1)
(1a)… în activitățile obișnuite (1a)
(1b)… în locuri obișnuite (1b)
2. Întâlnirea cu Dumnezeu - ne atrage la Sine (2-4)
(2a)… apărând într-un „rug aprins” (2-3)
(2b) … chemându-te pe nume (4)
3. Întâlnirea cu Dumnezeu – ne descoperă cine este El (5-10)
(3a) ne descoperă că este un Dumnezeu sfânt (5)
(3b) ne descoperă că este un Dumnezeu credincios (6)
(3c) ne descoperă că este un Dumnezeu răscumpărător (7-10)
Un Dumnezeu răscumpărător care ia seama la copiii Săi (7)
Un Dumnezeu răscumpărător care își eliberează poporul Său (8)
Un Dumnezeu răscumpărător care trimite un Salvator pentru poporul Său (8-10)
“Înțelegerea Evangheliei (1 Cor. 2:6-16)
de: Dr. Stephen F. Olford
După ce a vorbit despre caracterul, părtășia și comunicarea evangheliei, Pavel încheie acum această secțiune cu un paragraf despre Înțelegerea evangheliei. El anticipează că vor fi unii care vor deduce din pledoaria sa de până aici că în economia lui Dumnezeu nu este loc pentru înțelepciune și că adevărul creștin este cu totul în afara sferei rațiunii. Apostolul vine în întâmpinarea acestei obiecții, arătând că evanghelia conține înțelepciune, însă această înțelepciune este spirituală și de aceea poate fi înțeleasă numai prin mijloace spirituale. Neînțelegerea acestor lucruri importante a fost de asemenea o cauză a divizării apărute între credincioșii din Corint. Așadar, Pavel corectează situația existentă, insistând asupra faptului că înțelegerea evangheliei este făcută posibilă prin:
„Totuşi ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi este o înţelepciune; dar nu a veacului acestuia, nici a fruntaşilor veacului acestuia, care vor fi nimiciţi. Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci” (1 Corinteni 2:6-7). Pavel spune, de fapt, aici: „Să nu vă imaginați că în creștinism nu există filosofie, înțelepciune și nici că acesta se află în afara sferei rațiunii reînnoite, pentru că nu este așa! Creștinismul își are propria sa înțelepciune și propria filosofie.” Într-adevăr, ceea ce arată Pavel aici este că filosofia creștină este filosofia fundamentală și aceasta nu trebuie testată de alte filosofii. Dimpotrivă, celelalte filosofii trebuie să fie încercate de creștinism.
Este limpede, așadar, că Pavel face o distincție clară între înțelepciunea lumii și înțelepciunea lui Dumnezeu. Înțelepciunea lumii este limitată de „veacul” său. Acesta este termenul folosit de Pavel. Caracteristica supremă a filosofiei umane este faptul că aceasta este mărginită întotdeauna de veacul în care s-a dezvoltat. Prin urmare, într-un sens foarte real, oamenii sunt limitați în raționamentul lor de perioada în care trăiesc. Nu la fel este însă cu filosofia divină. Înțelepciunea divină este eternă și, prin urmare, neschimbătoare. Pavel descrie această înțelepciune ca pe un mister: „înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră” (1 Corinteni 2:7).Aceasta este o înțelepciune care vine din veșnicie, invadează timpul și dăinuie de-a lungul veacurilor. Pentru a cunoaște o astfel de înțelepciune, oamenii trebuie să fie inițiați din punct de vedere spiritual. De aceea Pavel folosește termenul „taină”. Termenul din greacă înseamnă „ceva al cărui înțeles este ascuns de cei care nu sunt inițiați, dar care este foarte clar pentru cei inițiați” (William Barclay).
Acum se ridică însă întrebarea cum pot fi inițiați oamenii în înțelepciunea lui Dumnezeu, care nu este altceva decât revelația lui Dumnezeu în Hristos și El răstignit. Răspunsul este implicit în cuvântul „desăvârșit”, pe care Pavel îl pune la același nivel cu cei care sunt duhovnicești (vezi v. 15). Aceasta înseamnă că, pentru a avea loc inițierea spirituală, trebuie să existe:
1) O naștere spirituală. „Totuşi ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi este o înţelepciune…” (1 Corinteni 2:6). Termenul tradus aici prin „desăvârșiți” înseamnă “crescuți, adulți” în contrast cu „prunci”. Înainte să existe dezvoltare și maturitate, trebuie să aibă loc o naștere spirituală. Aceasta a fost ideea principală din discuția Mântuitorului cu unul din cei mai inteligenți oameni din vremea Lui, pe nume Nicodim. Deși versat în filosofie și impregnat de teologie, el nu era născut din nou și lui i-a spus Mântuitorul: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3, vezi și 3:5). Există un singur loc în care revelația lui Dumnezeu poate fi înțeleasă, și acela este împărăția lui Dumnezeu.Și în acel loc nu se poate intra decât printr-o inițiere spirituală – o nouă naștere. Însă această naștere spirituală trebuie să fie însoțită și de:
2) O creștere spirituală. „Totuşi ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi este o înţelepciune…” (1 Corinteni 2:6). William Barclay susține că termenul tradus aici prin „desăvârșiți” descrie „un animal sau o persoană ajunsă la maturitate, care a ajuns la înălțimea maximă a dezvoltării sale fizice.” El continuă și spune că „Pavel folosește acest termen pentru a indica creșterea spirituală și intelectuală a celor care pot înțelege lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” Barclay mai spune: „… celor care tocmai au intrat în biserică, le vorbim despre elementele de bază ale creștinismului; însă când oamenii devin mai maturi, le oferim învățătură mai profundă despre ce înseamnă aceste elemente de bază.” Din acest punct de vedere Pavel limitează înțelegerea înțelepciunii lui Dumnezeu la cei „inițiați”. Înțelepciunea acestei lumi trece sau va fi nimicită (v. 6), însă înțelepciunea veșnică a lui Dumnezeu, hotărâtă înainte de întemeierea lumii, este destinată să-i aducă pe oameni în planul deplin al gloriei lui Dumnezeu, printr-o criză și un proces de inițiere, pe care îl numim naștere spirituală și creștere spirituală. Ai experimentat această inițiere prin Duhul Sfânt? Fără această experiență, nu vei putea înțelege niciodată înțelepciunea lui Dumnezeu, așa cum este ea revelată în Domnul nostru Isus Hristos. Însă înțelegerea evangheliei implică, în al doilea rând:
„Dar, după cum este scris: «Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.» Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:9-10). După inițierea spirituală, trebuie să aibă loc o iluminare a Duhului. Una din cele mai grele lecții pe care oamenii le au de învățat este aceea că observarea umană, inculcarea umană și meditația umană nu pot penetra sau descoperi vreodată lucrurile profunde ale lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, abordarea filosofică și sistemul științific sunt limitate de timp și rațiune și nu ne pot duce decât până la capătul rațiunii umane. Însă în punctul în care cercetările umane nu mai pot ajunge, acolo intervine iluminarea spirituală. Astfel, Pavel merge mai departe și arată că, dacă cineva este caracterizat de naștere spirituală și de creștere, el poate cunoaște:
1) Revelația Duhului. „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit (lucrurile spirituale) prin Duhul Său” (1 Corinteni 2:10). Pentru a-și ilustra ideea, apostolul spune: „În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:11). Ceea ce spune Pavel aici este că există anumite lucruri pe care numai numai duhul omului e poate cunoaște. Cu toții știm lucrul acesta. Nimeni nu poate privi cu adevărat în inimile noastre și să vadă ce este acolo decât duhurile noastre. Pavel merge apoi mai departe și spune că tot așa este și la Dumnezeu. Există lucruri profunde și intime în legătură cu Dumnezeu, pe care numai Duhul lui Dumnezeu le cunoaște și, prin urmare, numai Duhul Sfânt ne poate face să înțelegem gândurile lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, există anumite părți ale adevărului pe care puterea gândirii nu le poate găsi fără ajutor. Duhul Sfânt este Cel care trebuie să ni le descopere. De aceea, atunci când Domnul Isus urma să-Și părăsească ucenicii, El le-a promis că-L va trimite pe Duhul Sfânt, care să-i învețe toate lucrurile și să le amintească toate lucrurile (Ioan 14:26). Odată cu revelația Duhului mai vine și:
2) Cercetarea Duhului. „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:10). Rolul Duhului Sfânt nu este doar acela de a revela adevărul care se află în Hristos, ci și de a cerceta adevărul. Termenul „cercetează” din textul nostru este foarte interesant. Acesta poate fi găsit în manuscrise vechi, unde este folosit cu referire la raportul unui cercetător profesionist și la căutarea funcționarilor de la vamă. Așa cum un funcționar vamal experimentat scoate la lumină diferite lucruri din bagajul unui călător, tot așa și Duhul Sfânt, în cel mai minunat sens, cercetează lucrurile profunde și ascunse ale lui Dumnezeu, făcându-le ușor de înțeles și punându-le la dispoziția celui mai umil creștin, care este gata să se încreadă în El (vezi și 1 Ioan 2:20). Acest fenomen extraordinar îi încurcă pe intelectualii din orice epocă. Filosofii și oamenii de știință nu au putut înțelege niciodată cum până și un om needucat poate înțelege și vorbi despre adevăruri care sunt cu totul ascunse oamenilor, în general. Răspunsul se află, bineînțeles, în iluminarea spirituală. Domnul Isus s-a bucurat de lucrul acesta (Luca 10:21; Matei 16:17).
A avut loc o astfel de iluminare spirituală în viața ta? Nu există nimic mai minunat decât să ai parte de revelația și cercetarea Duhului lui Dumnezeu. Oricine a cunoscut aceste lucruri poate spune împreună cu apostolul Pavel: „Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său” (1 Corinteni 2:12). Însă, pentru o înțelegere deplină a evangheliei, pe lângă inițierea și iluminarea spirituală, trebuie să mai existe și:
„Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti” (1 Corinteni 2:13). Ajungem acum la un punct din argumentarea lui Pavel în care trebuie să fim foarte atenți. Versetul citat aici este folosit adesea ca argument de către susținătorii teoriei inspirației verbale – o doctrină biblică și adevărată. Însă Pavel spune aici că „vorbim”, nu „scriem”. Așadar, el se referă la interpretare mai degrabă decât la inspirație. El ne învață că se poate ajunge la cunoașterea adevărului prin înțelegerea a două lucruri fundamentale:
1) Folosirea limbajului de către Duhul Sfânt. „Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti” (1 Corinteni 2:13). Este limpede că cel care cunoaște gândurile lui Dumnezeu alege și cuvintele lui Dumnezeu pentru a interpreta adevărul divin. Aceasta este lucrarea primordială a Duhului Sfânt. Ce importanță primesc astfel Scripturile în această epocă a bisericii! Lucrarea Duhului Sfânt este aceea de a interpreta Biblia acelor oameni care au cunoscut inițierea spirituală și iluminarea spirituală. Totuși, trebuie să mai subliniem și faptul că Duhul Sfânt nu vorbește niciodată în afara contextului revelației divine pe care o numim Sfânta Biblie. De aceea trebuie să acordăm o atenție specială limbajului folosit de Duhul. Nici măcar o iotă nu este lipsită de importanță. De aceea Isus a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35). De asemenea, El a mai spus: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul...” (Ioan 16:13). Acesta este secretul interpretării: Duhul folosește cuvintele Sale pentru a ne descoperi gândurile lui Dumnezeu. Dar, alături de folosirea limbajului de către Duhul Sfânt, mai este și:
2) Învățăturile și așteptările Duhului. „Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti” (1 Corinteni 2:13). Este foarte dificil pentru comentatori să expice această frază. Unii spun că înseamnă: „folosind cuvinte spirituale pentru lucruri spirituale”. Alții susțin că înseamnă: „interpretând lucruri spirituale pentru oameni spirituali”. Personal, eu sunt convins că ambele poziții sunt corecte. Ceea ce vrea apostolul Pavel să spună este că Scriptura nu trebuie interpretată în mod personal (2 Petru 1:20). Duhul Sfânt are propriul său limbaj și învățături și, prin limbajul Scripturii, avem suficient precedent și suport pentru orice doctrină importantă. Mai mult, avem și ceea ce se numește tradiția creștină, formată din contribuțiile teologilor de-a lungul secolelor. Așadar, nu trebuie să ne dăm cu părerea cu privire la revelația divină. Nu există adevăr vital pentru viața și practica creștină care să nu fie sprijinită atât de revelația divină, cât și de tradiția creștină. Atunci când Pavel îi scrie lui Timotei despre înțelegerea și comunicarea adevărului divin, spune: „Şi, ce-ai auzit de la mine în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii” (2 Timotei 2:2).
Așadar, Pavel încheie acest paragraf remarcabil, subliniind că „...omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (1 Corinteni 2:14). Cu alte cuvinte, fără inițiere spirituală, iluminare spirituală și interpretare, adevărul nu este decât o nebunie pentru cel neregenerat spiritual – omul lumesc. El vede revelația ca pe o absurditate. Odată ce am înțeles lucrul acesta, avem explicația completă a atitudinii necreștinului față de lucrurile spirituale. De aceea, trebuie să avem răbdare cu el și să ne rugăm ca el să se supună condițiilor revelației divine. Pe de altă parte, apostolul spune: „...Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni” (1 Corinteni 2:15). Cu alte cuvinte, omul care a cunoscut inițierea spirituală, iluminarea spirituală și interpretarea, are capacitatea de a analiza și examina lucrurile descoperite prin revelație divină, precum și pe cele omenești și naturale. În același timp însă, el nu poate fi supus cercetării și judecății de către cineva care nu are Duhul. Nicio persoană neregenerată spiritual nu are dreptul să critice sau să judece un creștin cu privire a credința sa personală în Hristos. Necreștinul nu are discernământ spiritual și, prin urmare, nu poate înelege natura miracolului care a avut loc. Așa cum necreștinul nu-l poate judeca pe creștin, tot așa el nu poate să-I dea învățătură Domnului (vezi v. 16). Nu este decât o mare nerușinare din partea omului firesc să-și ridice glasul împotriva Dumnezeului pe care nu-L recunoaște.
Spre deosebire de acesta, creștinul are „gândul lui Hristos”. Pasajul se încheie cu această afirmație extraordinară. Înțelepciunea lui Dumnezeu nu este decât gândul lui Hristos. Termenul „gând” din textul de față înseamnă „minte” sau „conștiință”. Noi avem conștiința lui Hristos, gândul lui Hristos, concepția lui Hristos. Nu este același termen cu cel folosit de Pavel in Filipeni 2. Acolo este vorba despre caracterul lui Hristos, pe când aici se vorbește despre înțelegerea sau înțelepciunea lui Hristos.
Ce minunat că noi putem cunoaște gândul lui Dumnezeu! Minunea acestei realități este că toată veșnicia noi vom continua să explorăm gândul lui Hristos, devenind tot mai mult ca El. Ce vast univers de binecuvântări ni se întinde în față! Gândul acesta ne face să ne simțim precum Isaac Newton când a spus: „Sunt ca un copilaș pe malul mării, culegând pietricele și admirându-le, când marea cea măreață mi se întinde în față”.
Așadar, Pavel culminează un subiect important cu o idee măreață. Ceea ce le spune corintenilor este că, dacă ei experimentează inițierea spirituală, iluminarea spirituală și interpretarea, vor cunoaște gândul lui Hristos. Și a cunoaște gândul lui Hristos înseamnă a avea unitate în gândire, în viață, în trăire. În gândul lui Hristos nu există divizare și nici în biserica locală care cunoaște gândul lui Hristos. Fie ca rugăciunea noastră să sune astfel: „Fie ca gândul lui Hristos, Salvatorul meu, să fie în mine zi de zi, prin dragostea și puterea Sa, controlând tot ceea ce fac și spun!”
Pentru a asculta versiunea audio ale acestor predici în limba engleză vă rugăm să dați click pe următoarele link-uri: Link 1 - In. 11:38-44; Link 2 - In. 13:1-3, Pt. 1; Link 3 - In. 13:1-3, Pt. 2; Link 4 - In. 13:1-3, Pt. 3
Titlu: Spălarea picioarelor ucenicilor
Punctul #1: Trebuie să înțelegem bazele adevăratei slujiri (1-3)
1. Bazele adevăratei slujiri constă în încrederea care vine din cunoaștere
(1a) Cunoașterea destinației noastre și cum ajungem acolo (1a)
- “Isus a știut că a venit ceasul …”
(1b) Cunoașterea identității și a rolurilor noastre (3a)
- Isus știa… că Tatăl îi dăduse toate lucrurile în mâini”
(1c) Cunoașterea originii noastre și a scopului nostru (3b)
- Isus știa…că a venit de la Dumnezeu și că merge la El
2. Bazele adevăratei slujiri constă în motivația care vine din dragoste (1c)
(2a) Motivația care vine din dragoste este arătată în obiectul acelei dragoste (1c)
- “iubindu-i pe ai Săi”
(2b) Motivația care vine din dragoste este arătată în amploarea acelei dragoste (1d)
- “iubindu-i pe ai Săi care erau în lume i-a iubit până la capăt”
Ediția de Vară, 2017
Autor: Dr. Roger Pascoe, Președinte,
Institutul de Predicare Biblică
Cambridge, Ontario, Canada
(http://tibp.ca/)
“Întărind Biserica în Predicare biblică și conducere”
„Ultimele provocări”
Prima mare ironie a predicării este manifestarea puterii divine în slăbiciunea noastră umană (1 Cor. 2:5). Apostolul Pavel a luat decizia să nu vină la biserica din Corint ca unul care vorbea elocvent sau ca unul care transmitea înțelepciune omenească. El nu a venit să-i impresioneze cu oratoria sau inteligența sa, ci să predice mesajul pe care Dumnezeu i-l încredințase, și anume „taina lui Dumnezeu” (2:1), mesajul lui „Isus Hristos şi pe El răstignit” (2:2). Pentru aceasta, el a venit „slab, fricos şi plin de cutremur” (2:3). Slăbiciunea și frica apostolului nu erau provocate de opoziția întâmpinată și nici de batjocura oamenilor, ci de posibilitatea manifestării propriului intelect și a realizărilor sale, ceea ce ar fi umbrit mesajul evangheliei. „Slăbiciunea” sa consta în propriile abilități și în educația sa, acestea putându-i determina pe ascultători să se încreadă în predicator și nu în mesajul lui.
Prin urmare, această conștiență a propriei slăbiciuni umane l-a făcut să vorbească în așa fel și să predice un astfel de mesaj încât cei care-l ascultau să nu poată spune altceva decât că mesajul său venea de la Dumnezeu și nu de la el. Absența cuvintelor persuasive și a înțelepciunii omenești (2:4) au făcut să se vadă mai bine „dovada dată de Duhul şi de putere” (2:4) atunci când oamenii răspundeau la mesaj. Prin urmare, răspunsul oamenilor față de evanghelie s-a datorat nu lui, ci puterii lui Dumnezeu manifestate în el (2:5).
Cea de-a doua mare ironie a predicării este faptul că puterea lui Dumnezeu este făcută desăvârșită în slăbiciunea noastră (2 Cor. 12:9). Pavel avea un țepuș în carne și L-a rugat pe Dumnezeu să i-l ia, însă Dumnezeu l-a refuzat. Nu știm ce era acest „țepuș în carne” și nici nu este important acest lucru. Ideea este că, dacă o persoană are o formă de slăbiciune temporară, însă predică cu putere, în ea se vede clar acest adevăr conform căruia puterea lui Dumnezeu este făcută desăvârșită în și prin slăbiciunea sa umană. Dumnezeu ne ia așa cum suntem, cu slăbiciunile și neajunsurile noastre, și dovedește că puterea mesajului pe care îl predicăm este de la El și nu de la noi.
Prin urmare, răspunsul nostru ar trebui să fie precum cel al lui Pavel: „Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine.” (12:9). Cu alte cuvinte, ar trebui să fim gata să ne recunoaștem slăbiciunile, pentru ca puterea lui Dumnezeu să se manifeste în noi (vezi același principiu și în 2 Corinteni 4:7).
Duhul Sfânt poate folosi cu putere un predicator numai dacă acesta se bazează pe deplin pe El pentru putere și călăuzire și dacă predicatorul se smerește pe sine și Îl înalță pe Hristos. Puterea Duhului Sfânt poate lucra prin noi numai atunci când noi suntem ascunși, iar slăbiciunea noastră este vizibilă.
Acei predicatori, care încearcă să predice evanghelia folosind metode istețe sau chiar șmecherii, umbresc puterea evangheliei, atrăgându-i pe oameni înspre ei. Predicatorii trebuie să înțeleagă că rolul lor este de a fi utili Domnului și mesajului Său. Trebuie să înțelegem că „despărțiți de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Numai atunci Dumnezeu găsește plăcere să lucreze prin noi cu puterea Sa divină. Aceasta este ironia puterii divine manifestate în slăbiciunea umană.
Cea de-a treia ironie a predicării este faptul că predicarea nu ne are în centru pe noi (2 Cor. 4:5). „Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus.” Noi suntem robi care proclamă un mesaj despre Hristos Isus, Domnul. Predicarea nu ne are în centru pe noi, ci pe El, Hristos Isus – Unsul, Salvatorul, Supremul. Noi nu suntem decât robii Lui care predică despre El. Noi facem ceea ce facem „pentru El”. Predicatorii care se scot pe ei în evidență prin predicarea lor nu sunt slujitori autentici „pentru El”.
Mesajul fundamental și cel mai important al „ironiei divine” este acela că Dumnezeu este suprem, iar noi suntem insignifianți. Cel mai important lucru pe care îl putem realiza prin predicare este ca oamenii să Îl adore, să Îl iubească, să Îl laude pe Dumnezeu și să își pună încrederea în El și nu în predicator. Prin slăbiciunea predicatorului și în ciuda acesteia, Domnul vorbește cu putere poporului Său, pentru ca poporul Său să își pună încrederea în Dumnezeu, nu în om.
Atunci când predicatorul este mândru, darurile și abilitățile pot deveni piedici în calea sa. Adesea, predicatorii înșiși pot fi un obstacol în calea evangheliei, făcându-i pe oameni să depindă de ei și nu de Dumnezeu. Așadar, marile daruri pe care Dumnezeu le dă oamenilor pot fi cele mai mari responsabilități ale lor. Mândria îl poate face pe predicator să își folosească darul său spiritual pentru a se înălța pe sine (cf. Ioan 7:18) în loc să Îl glorifice pe Dumnezeu. Predicatorii nu trebuie să caute, nici să accepte, lauda oamenilor, ci să o redirecționeze către Dumnezeu.
Predicatorii, prin darurile pe care le au, pot atrage laudele oamenilor. Însă dacă vor să predice cu putere, nu trebuie să atragă laudele și credința oamenilor către ei înșiși, ci către Dumnezeu. Noi trebuie să căutăm „mai întâi Împărăția lui Dumnezeu (Mat. 6:33). Noi trebuie să fim atât de absorbiți de Dumnezeu încât mesajul Lui să curgă prin noi spre ceilalți, nestânjenit de eul nostru și în deplină identificare cu Hristos. Pentru a putea face acest lucru, trebuie să fim plini de cunoștința lui Dumnezeu, de o „râvnă sfântă” și de Cuvântul lui Dumnezeu.
Noi trebuie să fim dedicați pe de-a-ntregul predicării evangheliei. Este vorba despre același principiu exprimat de Pavel atunci când vorbea despre alergarea către țintă (Fil. 3:14). Este acea dedicare absolută față de predicarea evangheliei, o absorbire totală de către lucrarea la care ne-a chemat Dumnezeu. Este o ascultare statornică față de chemarea lui Dumnezeu, indiferent dacă mesajul nostru sau persoana noastră este acceptată ori aplaudată de oameni sau nu. Predicarea trebuie să fie o pasiune totală.
Soluția pentru mândria predicatorului este crucea lui Hristos. Crucea lui Hristos rezolvă această problemă a mândriei predicatorului, pentru că ne arată că noi nu suntem decât niște păcătoși, care nu-I pot oferi nimic lui Dumnezeu, și că numai lucrarea de pe cruce a lui Hristos ne poate face drepți înaintea lui Dumnezeu și acceptați de El.
„Omul cel vechi” care dorește laude și aprobare moare la cruce, iar „omul cel nou” prinde viață (cf. Efes. 4:22-24). Prin cruce, noi ne „lepădăm de noi înșine” și ne dedicăm urmării lui Hristos. Îmbrățișând crucea lui Hristos, noi ne predăm pe deplin lui Dumnezeu, lăsându-L pe El să conducă și să folosească viețile noastre. Prin cruce, noi ne situăm sub o nouă autoritate, și anume sub autoritatea Duhului Sfânt. La cruce, omul cel vechi este considerat mort, iar noi devenim făpturi vii în Hristos (2 Cor. 5:17).
Pentru a putea predica cu putere, predicatorii trebuie să meargă în fiecare zi la cruce și să-și recunoască acolo nimicnicia, precum și supremația lui Hristos. Noi trebuie să ne lăudăm cu crucea lui Hristos (Gal. 6:14) și din ea să ne luăm puterea pentru a predica. Crucea și supunerea față de Domnul sunt singurele lucruri cu care ne putem lăuda, așa că singurul gând care poate pune stăpânire pe noi este Hristos și evanghelia Sa. Pentru aceasta, trebuie să fim „răstigniți împreună cu Hristos” (Gal. 2:20).
Dacă marea ironie a puterii predicării este că Dumnezeu Își manifestă puterea Sa divină în și prin slăbiciunea noastră umană și dacă mare piedică ce stă în calea predicării cu putere este mândria predicatorului, atunci poate vă gândiți că predicatorii trebuie neapărat să se simtă inferiori și nesiguri, însă nu așa stau lucrurile.
În mod ciudat, pentru a depinde în totalitate de Dumnezeu atunci când predici, ai nevoie de o siguranță personală puternică. Atunci când spun „siguranță personală” nu mă refer la „mândrie”, ci la o bunăstare spirituală și la siguranța pe care o ai atunci când ești în Dumnezeu. Dacă un predicator predică în conformitate cu „ironia divină” (puterea lui Dumnezeu în slăbiciune) și cu adevărul că el este mort față de firea sa pământească și viu față de natura sa cea nouă, mort față de păcat și viu față de Dumnezeu, atunci va avea acel sentiment de siguranță.
Predicatorii suferă adesea din cauza sentimentelor de nesiguranță și inferioritate, deși aparențele par să indice contrariul. Dacă suferi din cauza sentimentelor de nesiguranță, este foarte greu să nu mai privești la tine și să Îi permiți lui Dumnezeu să aibă locul central. Atunci când te simți nesigur, de fapt te pui pe tine în prim plan din cauză că te simți inadecvat. Aceasta este însă o formă de mândrie și de egoism.
Predicarea nu este potrivită pentru persoana care are nevoie de aprobare umană. Sentimentul nostru de siguranță trebuie să vină din faptul că avem aprobarea lui Dumnezeu și că suntem chemați, dăruiți, împuterniciți și iubiți de El. Când vom fi conștienți de această siguranță pe care o avem în Dumnezeu, din care decurge sentimentul de bunăstare spirituală, numai atunci vom putea predica cu putere pentru Dumnezeu, pentru că atunci nu vom mai dori să primim noi atenția oamenilor, ci vom îndrepta această atenție către Dumnezeu.
Atunci când vorbești cu credincioșie în numele lui Dumnezeu poți să fii respins de oameni. De aceea, predicatorii au nevoie de o imagine de sine sănătoasă, precum și de stabilitate emoțională și de siguranță în Hristos. Noi vom putea depinde în totalitate de Dumnezeu și nu de noi înșine numai în măsura în care vom fi conștienți de identitatea noastră în Hristos și de aprobarea lui Dumnezeu.
Momentul predicării este acel moment în care mergem la amvon ca să predicăm. Momentul predicării este momentul în care totul trece în plan secundar, iar noi stăm față în față cu biserica; este momentul în care avem acel sentiment copleșitor că dacă Duhul lui Dumnezeu nu ne umple cu putere de sus, suntem terminați și toate eforturile noastre sunt zadarnice; este momentul adevărului absolut, când suntem puși în fața unui test dur, pentru a vedea dacă Duhul Sfânt ne împuternicește sau nu.
„Momentul predicării” este acel moment când stăm la amvon, în fața celei mai minunate sarcini din viața noastră. Este momentul în care simțim în mod profund slăbiciunea și inadecvarea noastră, precum și dependența totală de Dumnezeu. Este acel moment în care Dumnezeu lucrează în poporul Său adunat acolo cu putere și autoritate. Este acel moment de dependență totală de Duhul Sfânt – acel moment, mai presus de toate, când simțim prezența lui Dumnezeu alături de noi.
Când predicatorul are parte de ungere divină, predicarea va avea un efect vizibil asupra bisericii, pentru că aceasta își va da seama că predicatorul este altfel. Când predicatorul se pune deoparte pe sine și predică în puterea Duhului Sfânt, ceva se întâmplă cu el. El uită de sine și este absorbit de dorința transmiterii Cuvântului lui Dumnezeu în esența și puterea sa către biserică. Când predicatorul are parte de ungerea divină, predicarea are un efect practic asupra ascultătorilor. Dumnezeu lucrează prin slujitorul Său pentru a-Și desăvârși lucrarea prin Cuvântul Său și prin cea a Duhului Sfânt.
Prezența acestei puteri spirituale îi face pe oameni să stea în tăcere și atenți nu la om, ci la ceea ce ce Dumnezeu le vorbește prin el. Atenția oamenilor este îndreptată către Dumnezeu și către mesajul Său pentru ei. Aceasta nu înseamnă că tot ceea ce este predicat sub ungerea Duhului Sfânt va fi primit cu bucurie, însă va avea autenticitatea și puterea ce provin numai de la Dumnezeu și care au efect în viețile oamenilor. În cele din urmă, biserica Îi va mulțumi lui Dumnezeu pentru o astfel de predicare.
„Organizarea predicii”
Ceea ce spune predicatorul reprezintă „conținutul” mesajului. Ceea ce predicatorul dorește să realizeze prin mesajul său reprezintă „scopul” mesajului. Unul din scopurile generale ale predicării unui mesaj este determinarea oamenilor la acțiune – să-l faci pe ascultător să acționeze în interior și/ sau în exterior în favoarea sau împotriva a ceva anume. Orice predică ar trebui să îi determine pe ascultători să răspundă cu un anumit gen de acțiune. Biblia spune să ne „îndemnăm unii pe alții” – să transformăm cunoașterea în fapte.
a) A inspira, a atinge emoțiile, a motiva (ceea ce face un orator). Pavel îi spune lui Timotei să „înflăcăreze darul…” – să fie inspirat să-și folosească darul, pentru ca focul din el să devină o flacără arzătoare.
b) A informa, a învăța (ceea ce face un învățător). Pavel spunea adesea: “Nu vreau să nu știți…” Scopul lui a fost să-i învețe. Isus a spus despre folosirea pildelor că unii vor auzi și vor înțelege, iar alții vor auzi și nu vor înțelege. Așadar, scopul Său a fost să-i învețe pe oameni.
c) A convinge, a câștiga o dezbatere (ceea ce face un avocat, un politician). „Ca unii care cunoaştem deci frica de Domnul, pe oameni căutăm să-i încredinţăm.” Aici scopul este convingerea oamenilor.
În majoritatea mesajelor, unul din aceste scopuri este cel dominant (pe când celelalte două pot avea un rol secundar), în funcție de nevoile bisericii – dacă aceasta are nevoie de motivare, învățare sau covingere.
Predicatorii eficienți își pregătesc și prezintă mesajul în așa fel încât să atingă scopul specific al predicii, precum și scopul său general. Ca ajutor în sensul acesta, prezint în continuare cinci întrebări pe care trebuie să ți le pui în legătură cu fiecare predică:
(1) „Despre ce este predica mea?”
(2) „De ce predic acest mesaj?” Nu pentru că este duminică dimineața și nu pentru propria plăcere. Motivul trebuie să fie glorificarea lui Dumnezeu și schimbarea ascultătorilor.
(3) „Ce vreau ca ascultătorii mei să știe, să facă sau să devină în urma predicării acestei predici? Cum aș vrea ca aceștia să răspundă sau să acționeze?”
(4) „Cum pot să-mi ating scopul specific?” – inspirând, informând sau convingând.
(5) „Cum pot să-mi ating scopul general?” – să-i determin pe oameni să acționeze.
Scopul predicii slujește și ca metodă de control a predicii. În predicarea expozitivă, scopul trebuie să controleze totul, cu excepția textului biblic.
Scopul determină conținutul – ceea ce pui în predică și ce lași deoparte. Include în predică numai ceea ce contribuie la atingerea scopului! Având lucrul acesta în minte, vei economisi mult timp atunci când vei studia comentariile biblice, unde adesea se repetă informațiile, care sunt bune, însă nu slujesc scopului tău. Tot ce nu slujește scopului tău, chiar dacă este interesant sau corect, trebuie eliminat.
Scopul determină structura. Din moment ce scopul determină conținutul, atunci scopul fiecărui mesaj ar trebui să se reflecte în punctele principale ale predicii. Fiecare mesaj ar trebui împărțit în câteva părți, care să poarte titluri formulate clar și aplicativ, astfel încât dacă oamenii nu ar auzi altceva decât acele titluri, să înțeleagă care este mesajul tău. Astfel, vei prezenta punctele principale ale predicii în așa fel încât oamenii să înțeleagă cel puțin un adevăr biblic și multiplele sale aplicații în viața lor.
Scopul determină transmiterea – felul în care îți prezinți mesajul și cum îl aplici.
Conținutul mesajului și transmiterea acestuia sunt mijloace prin care predicatorii își ating scopul dat de Dumnezeu. Pavel afirmă că predicarea a fost hotărâtă de Dumnezeu pentru mântuire (1 Cor. 1:17-18). Acesta a fost un mesaj pe care evreii nu l-au primit, pentru că era o nebunie pentru ei. Totuși, el a continuat să predice acest mesaj (1 Cor. 2:1-9).
De ce să predici un mesaj inacceptabil? Pentru că Pavel se baza pe Duhul Sfânt și nu pe propriile abilități. Mesajul său crea repulsie, din punct de vedere intelectual și cultural, atât evreilor, cât și neamurilor, însă era acceptabil înaintea lui Dumnezeu pentru a-Și atinge scopul – pentru ca „credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (2 Cor. 2:5).
Predicatorul trebuie să predice un mesaj care își atinge scopul – fie să inspire, să învețe sau să convingă și, cu siguranță, să-i determine pe oameni la acțiune. Atunci când vei ști care este scopul lui Dumnezeu cu mesajul tău, acesta va determina formularea mesajului tău, precum și transmiterea acestuia.
Predicarea este atât un proces artistic, cât și unul științific. Procesul științific este studierea textului biblic – ce înseamnă și ce vrea să spună. Procesul artistic constă în prezentarea predicii – cum să prezinți materialul descoperit în timpul cercetării, într-un mod care să fie atât informativ, cât și convingător. Aceasta este o muncă creativă. Predicile trebuie să fie astfel aranjate încât ascultătorii să poată înțelege și urmări mesajul fără dificultate.
Felul în care este formulat mesajul influențează înțelesul acestuia. Formulează-ți mesajul în mod creativ, pentru ca oamenii să-l rețină ușor. Acest lucru este valabil pentru orice tip de discurs public. Iată, de pildă, replica președintelui John F. Kennedy: „Nu întreba ce poate face țara ta pentru tine. Întreabă ce poți face tu pentru țara ta.” Sau discursul lui Martin Luther King: „Am un vis...” Terminologia și rostirea acestor fraze îți rămân în memorie.
Alegerea vocabularului este etrem de importantă pentru o comunicare eficientă. Vocabularul poate fi tehnic (ex. academic sau teologic), simplu sau chiar colocvial. Totuși, nu ar trebui folosite dialecte locale și niciodată un limbaj vulgar. Întotdeauna trebuie să avem un limbaj cult și demn. De asemenea, trebuie să fim conștienți de nuanțele semnificațiilor cuvintelor și să încercăm să folosim termenii cei mai potriviți.
Caracteristicile literare ale unei predici determină gradul de înțelegere și de asimilare eficientă de către ascultători. Există patru elemente literare esențiale:
1) Claritatea. Dacă înțelesul afirmațiilor tale nu este clar, acestea vor produce confuzie în rândul ascultătorilor. Atunci când predicatorul descoperă înțelesul textului, el trebuie să aleagă acele cuvinte care exprimă cu exactitate gândurile sale și care comunică cu fidelitate înțelesul pasajului.
2) Concizia. Cu cât vei folosi mai puțin timp pentru a-ți exprima gândurile cu acuratețe și în mod adecvat, cu atât vei putea stăpâni mai bine atenția și acceptarea ascultătorilor.
3) Coerența. Coerența se obține și se păstrează făcând legătura între ideile exprimate. Această legătură se realizează prin fraze sau expresii care fac tranziția de la o idee la alta ori prin repetarea punctului principal, care duce la următorul punct.
4) Unitatea. Unitatea se păstrează făcând ca toate părțile unui mesaj (a) să aibă legătură cu tema (subiectul) predicii și (b) să sprijine ideea principală a predicii.
„Înțelegerea evangheliei - II” (1 Cor. 3:1-4)
De: Dr. Stephen F. Olford
În versetele pe care le avem în față, Pavel vorbește tot despre evanghelie și despre înțelegerea acesteia. El anticipează întrebarea legată de felul în care oamenii pot cunoaște inițierea spirituală, iluminarea și interpretarea și totuși să aibă o înțelegere infantilă a lucrurilor lui Dumnezeu. Pavel spune că de vină este trăirea firească în loc de cea duhovnicească din viața creștinului. Mai mult, el arată că această trăire firească este cauza primară a divizării din biserica lui Isus Hristos. Ne sunt supuse atenției trei aspecte ale creștinilor lumești:
„Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos” (1 Cor. 3:1). Având în minte ultimele versete ale capitolului anterior, Pavel ne înfățișează trei categorii de oameni care există pe pământ:
1) Omul firesc. „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (1 Cor. 2:14). Omul firesc este omul care nu a fost născut din nou. El este așa cum este – născut în nelegiuire și zămislit în păcat (Ps. 51:5). Chiar dacă este un om civilizat și cult, chiar dacă este educat și rafinat, toate aceste îmbunătățiri sunt ale omului firesc. El este tot lipsit de Duhul lui Dumnezeu. Deși pare a fi persoana potrivită pentru a primi evanghelia, el este pierdut și corupt. Acesta este omul firesc.
2) Omul duhovnicesc. „Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni” (1 Cor. 2:15). Omul duhovnicesc are nu doar viață fizică, ci și viață spirituală. El are două vieți, pentru că a beneficiat de două nașteri! Prima viață a venit prin Adam, iar cea de-a doua vine prin Hristos. Această viață spirituală este întreținută cu hrană spirituală și se maturizează conform naturii sale; din moment ce natura aceastei vieți este una spirituală, atunci și dezvoltarea sa va fi spirituală.
Cel mai important lucru în viața spirituală este creșterea. Cu toții am întâlnit, fără-ndoială, oameni care par că nu cresc. Viața lor spirituală este statică și vlăguită, iar oamenii aceștia nu mai experimentează nimic nou în Hristos. Această stare este pe cât de adevărată, pe atât de tragică.
Sigur, acum am putea să ne întrebăm: „Putem noi produce creșterea?” Răspunsul este „nu”. Puterea de creștere este în natura vieții din noi, fie ea fizică sau spirituală. Numai Dumnezeu poate face ca viața să se dezvolte. În același timp însă, există anumite condiții favorizează creșterea. Noi suntem îndemnați să creștem „... în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos...” (2 Petru 3:18). Aceasta înseamnă că noi trebuie să stimulăm creșterea rămânând în harul care este în Domnul și Salvatorul nostru Isus Hristos și conformându-ne adevărului care este în Domnul și Salvatorul nostru Isus Hristos. Când un creștin îndeplinește aceste legi ale creșterii spirituale, experimentează umplerea cu Duhul Sfânt. Aceasta este viața creștină normală.
3) Omul lumesc. „Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos… pentru că tot lumeşti sunteţi…” (1 Cor. 3:1, 3). Pentru a înțelege caracteristicile unui creștin lumesc, este foarte important să observăm diferențele pe care le face apostolul Pavel între termenul „lumesc” din versetul 1 și cel din versetul 3. În versetul 1, termenul are sensul de „părtaș la natura firii”, pe când în versetul 3, apostolul folosește un termen mai dur, cu sensul de „senzual”, care se referă de obicei la viața trăită sub controlul „firii pământești”, în loc de cel al Duhului lui Dumnezeu. W. E. Vine afirmă următoarele: „În privința termenului folosit în versetul 1, sfinții din Corint, deși nu făceau niciun progres, totuși nu erau anti-spirituali, ci doar erau «prunci». În privința celui de-al doilea termen, invidia și certurile lor îi făceau vinovați de tânjirea după poftele ce vin din natura căzută și coruptă a omului.”
Așadar, vedem că omul lumesc este acea persoană a cărei viață spirituală nu se dezvoltă și a cărui umblare spirituală este oprită. În ce categorie te găsești tu? Ești un om firesc, un om duhovnicesc sau unul lumesc? În Corint, sfinții erau, în mare parte, lumești, așa că Pavel merge mai departe și vorbește despre:
„V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi” (1 Cor. 3:2). Capacitatea creștinilor lumești este jalnic de limitată. Este o capacitate limitată la hrana pruncilor. Pavel descrie această dietă ca fiind ca laptele în comparație cu carnea. Apostolul își dorea mult să îi hrănească pe corinteni cu carnea Cuvântului, însă nu putea s-o facă. După cum spune Scriptura în altă parte: „Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi rău” (Evr. 5:14). Cu alte cuvinte, carnea sau hrana solidă este pentru cei spirituali, pentru cei a căror măsură de maturitate îi face în stare să discearnă între bine și rău. Pe de altă parte însă, laptele Cuvântului este pentru creștinii lumești, a căror capacitate limitată îi face incapabili de:
1) A aprecia carnea Cuvântului. „Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos” (1 Cor. 3:1). Deși apostolul își îndulcește mustrarea folosind termenul „fraților”, totuși le spune clar că el vorbește unor oameni care nu pot să înțeleagă „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. Nimic nu este mai dezamăgitor, dacă nu chiar descurajator, pentru un predicator al evangheliei decât o biserică de prunci care nu vor să crească! Și cât de adevărat este lucrul acesta și despre mulți creștini din zilele noastre! Sunt mântuiți de ani de zile, dar se hrănesc tot cu lapte și sunt îmbrăcați tot cu hainele de bebeluși ca în primele lor zile în Hristos! Din când în când, se bucură de lucrarea de lapte amestecat cu apă a așa-numiților predicatori de succes, însă nu le place deloc laptele curat și bogat sau carnea Cuvântului. Din cauza lipsei de creștere și de experiență în Cuvântul neprihănirii, nu există cunoaștere a adevărului. Astfel, neputând înțelege adevărul, creștinii lumești nu pot nici:
2) A se hrăni cu carnea Cuvântului. „V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi” (1 Cor. 3:2). Aceasta este cea mai mare tragedie a vieții unui creștin lumesc. Pentru că nu poate înțelege adevărul, creștinul lumesc nu poate nici să se hrănească cu adevărul și nici să-l aplice în viața lui. Autorul Epistolei către Evrei explică foarte clar lucrul acesta atunci când spune: „Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc” (Evr. 5:13). „Cuvântul despre neprihănire” înseamnă, cel mai probabil, învățătura creștină completă. Vorbind despre lipsa de obișnuiță cu cuvântul despre neprihănire, autorul se referă de fapt la mânuirea și aplicarea fără pricepere a Cuvântului lui Dumnezeu, exact opusul poruncii lui Pavel din 2 Timotei 2:15, unde spune: „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului.”
Reușești să înțelegi și să aplici adevărul în viața ta? După ani de zile de mers la biserică, ești tot neexperimentat și nepriceput în cuvântul despre neprihănire? Dacă da, atunci ești un prunc, ceea ce, ca să nu spun mai rău, este o adevărată tragedie.
O, dacă ai putea să te vezi așa cum te vede cerul, ai termina-o chiar azi cu această trăire lumească! Te-ai lupta, prin puterea Duhului Sfânt, să fii spiritual, matur și să fii o plăcere pentru Dumnezeul tău. Înainte de a încheia, însă, trebuie să privim și la cel de-al treilea aspect al creștinului lumesc:
„... pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni? Când unul zice: «Eu sunt al lui Pavel!», şi altul: «Eu sunt al lui Apolo»: nu sunteţi voi oameni de lume?” (1 Cor. 3:3-4). În această imagine a prunciei spirituale, Pavel ne spune că acel credincios care pare să nu depășească stadiul prunciei este un creștin lumesc în toată purtarea sa. Comportamentul său este caracterizat de:
1) Nemulțumire nesănătoasă. „... pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?” (1 Cor. 3:3). Termenul tradus aici prin „zavistie” înseamnă „zel scăpat de sub control care duce ușor la invidie și altele asemenea”. Câtă dreptate are Pavel! Pentru că știm cu toții cât de nemulțumiți și invidioși sunt unii copii atunci când nu mai sunt în centrul atenției. Tot așa, acești prunci din Corint deveniseră invidioși unii pe alții din cauza predicatorului preferat, pentru că această adulație a predicatorilor atrăgea atenția asupra propriilor persoane. Mesajul predicat de apostol era pe locul doi, pentru că ceea ce conta în primul rând pentru ei era să facă parte din tabăra mai importantă din biserică. Ce dorință lumească și firească!
2) Ceartă nesănătoasă. „... pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?” (1 Cor. 3:3). „Ceartă” înseamnă „ciondăneală”. Dacă priviți la niște prunci nemulțumiți, în curând veți vedea acolo neînțelegere și ceartă. La fel stau lucrurile și în biserică. Acolo unde sunt creștini care refuză să crească, întotdeauna există ceartă și ciondăneală. Tot ce se întâmplă și oricine slujește devine un măr al discordiei.
3) Dezbinare nesănătoasă. „... pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni? Când unul zice: «Eu sunt al lui Pavel!», şi altul: «Eu sunt al lui Apolo»: nu sunteţi voi oameni de lume?” (1 Cor. 3:3, 4). Deși termenul „dezbinări” nu apare în cele mai bune manuscrise, ideea este exprimată destul de clar în context. Așadar, Pavel vorbește despre taberele formate de acești creștini lumești. În loc să se concentreze asupra lui Hristos, aceștia spuneau: „eu sunt al lui Pavel”, „eu sunt al lui Apolo”, „eu sunt al lui Chifa”, „eu sunt al lui Hristos”. Oamenii aceștia Îl aduceau pe Hristos la nivelul oamenilor, în loc să facă din El obiectul încinării lor! Dezbinările din biserică nu sunt o noutate, însă, atât în vremea lui Pavel, cât și în vremea noastră, sunt o dovadă sigură a imaturității spirituale.
Este viața ta marcată de aceste semne ale creștinului lumesc? Provoci în jurul tău nemulțumire, ceartă și dezbinare? Cât de dezgustătoare sunt aceste trăsături ale firii! Și. Totuși, cât de des pot fi văzute în viața noastră!
Concluzie: Cercetându-ne pe noi înșine în lumina acestui mesaj, vom dori să creștem până când vom lăsa în urmă imaturitatea spirituală. Nu-i de mirare că Pavel a spus: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc” (1 Cor. 13:11).
Ești pregătit să iei și tu o astfel de atitudine chiar azi? Depinde de tine să spui un „da” bărbătesc sau un „nu” copilăresc.
Pentru versiunea audio a acestor predici în limba engleză, dați click pe unul din link-urile de mai jos: Link 1 - Jn. 13:4-5, Pt. 4; Link 2 - Jn. 13:6-11, Pt. 5; Link 3 - Jn. 13:12-13, Pt. 6; Link 4 - Jn. 13:14-17, Pt. 7
Titlu: Spălarea picioarelor ucenicilor
Punctul #1: Trebuie să înțelegem baza adevăratei slujiri (1-3)
(mesajele audio pentru punctul acesta au fost incluse în numărul anterior al acestui jurnal)
1. Baza adevăratei slujiri este încrederea ce vine din cunoștință
(1a) Cunoașterea destinației noastre și a drumului într-acolo (1a)
- „Isus... ştia că I-a sosit ceasul…”
(1b) Cunoașterea identității noastre și a locului nostru (3a)
- „Isus ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini”
(1c) Cunoașterea locului din care venim și a scopului pentru care suntem aici (3b)
- “Isus ştia… că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce”
2. Baza adevăratei slujiri este motivația ce vine din dragoste
(2a) Motivația ce vine din dragoste este arătată în obiectul dragostei (1c)
- „fiindcă iubea pe ai Săi”
(2b) Motivația ce vine din dragoste se vede în măsura dragostei
- „fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt”
Punctul #2: Trebuie să arătăm natura adevăratei slujiri (4-11)
1. În felul în care ne prezentăm celorlalți (4b-c)
2. Prin lucrurile pe care le facem pentru semenii noștri (5)
3. Prin felul în care ne raportăm la ceilalți (6-11)
(3a) … purtându-ne frumos cu cei care ne stau împotrivă (6-8)
(3b) … fiind răbdători cu cei care nu ne înțeleg (9-11)
Punctul #3: Trebuie să imităm natura adevăratei slujiri (12-17)
1. Amintindu-ne că Domnul este Stăpânul nostru (12-13, 16)
2. Făcând unii pentru alții ceea ce Isus a făcut pentru noi (14-15)
3. Făcând ceea ce predicăm (17).
Ediția de Toamnă 2017
Autor: Dr. Roger Pascoe, Președinte,
Institutul Pentru Predicare Biblică
Cambridge, Ontario, Canada
(http://tibp.ca/)
„Întărind biserica în predicare biblică şi conducere”
„Zece sugestii pentru o predicare plină de putere”
Predicatorul trebuie să-și cunoască chemarea – atât chemarea de a deveni creștin, cât și chemarea lui Dumnezeu la slujirea prin predicare.
Nu este bine ca predicatorul să studieze și să pregătească mesaje dacă nu este creștin. Nu le putem predica altora în mod eficient dacă noi înșine nu suntem convinși și dacă nu am experimentat convertirea. Nu putem să-L „predicăm pe Hristos” dacă nu Îl cunoaștem pe Hristos.
Predicatori, voi trebuie să „căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră” (2 Pet. 1:10)! Aceia pe care „pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat” (Rom. 8:30). Noi nu putem fi siguri de chemarea lui Dumnezeu la predicare dacă nu suntem siguri de chemarea Sa eficace pentru viețile noastre.
Odată ce suntem siguri că am fost născuți din nou, trebuie să verificăm dacă Dumnezeu ne-a chemat într-adevăr să predicăm. Mulți predicatori își dau seama mai târziu că Dumnezeu nu îi chemase, de fapt, la lucrarea de predicare. Sunt multe alte daruri pe care Dumnezeu le dă și care trebuie exercitate în biserică și pentru biserică, însă care nu includ predicarea. Dorința de a-L sluji pe Dumnezeu nu înseamnă neapărat implicarea în lucrarea de predicare.
Mulți predicatori au un stil persuasiv în predicare, însă nu au o mare considerație față de Scriptură. Prin urmare, predicarea lor va fi lipsită de putere spirituală. Puterea lui Dumnezeu în predicare este doar pentru cei care acceptă veridicitatea absolută a Scripturii inspirate.
Predicatorul nu trebuie să meargă la amvon dacă nu are convingerea absolută a inspirtației Scripturii. Nu poți predica cu autoritate decât dacă și doar atunci când crezi în acuratețea și autoritatea absolută a Bibliei. Nu poți spune cu adevărat: „Așa vorbește Domnul”, decât dacă crezi fără rezerve că Biblia este în întregime Cuvântul lui Dumnezeu.
Dacă am fost chemați să fim creștini și să predicăm Cuvântul inspirat, atunci trebuie să considerăm această vocație ca fiind deasupra tuturor celorlalte. Nimic din celelalte îndatoriri pastorale nu trebuie să compromită în vreun fel angajamentul nostru față de sarcina predicării. Atunci când ne planificăm timpul, trebuie să avem ca prioritate pregătirea și predicarea Cuvântului. Oamenii și celelalte lucruri vor încerca să ne facă să acordăm prioritate nevoilor și dorințelor lor, însă nimic nu trebuie să ne forțeze să renunțăm la prioritatea predicării și a pregătirii pentru predicare.
Trebuie să facem tot ce ne stă în putință ca să fim pregătiți pentru a predica în fiecare duminică și nu vom reuși asta decât dacă ne folosim timpul cu mare atenție, acordând prioritate predicării. Predicarea ta nu va fi plină de putere spirituală dacă nu petreci timp suficient pregătindu-te în timpul săptămânii.
Scopul vieții noastre trebuie să fie predicarea Scripturii. „Propovăduieşte Cuvântul, stăruie asupra lui la timp şi nelatimp” (2 Tim. 4:2). Indiferent de circumstanțe sau de ceea ce simțim noi, mandatul nostru este să predicăm Cuvântul și nimic altceva nu este mai important.
Responsabilitatea predicatorului este predicarea expozitivă a Cuvântului, pentru ca astfel să reușească să transmită Cuvântul lui Dumnezeu poporului lui Dumnezeu. Așadar, noi trebuie să cunoaștem Scriptura în întregime, ca să putem predica „tot planul lui Dumnezeu” (Fapte 20:27).
Mesajele care au la bază propriile noastre idei sau ideile altcuiva nu pot fi subiectul unei predicări biblice. Trebuie să rămânem în Cuvântul lui Dumnezeu pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze acel Cuvânt transmis poporului Său.
Trebuie să predicăm textul Scripturii în contextul său gramatical și istoric. Interpretarea alegorică a Scripturii trebuie limitată la ceea ce este într-adevăr alegoric. Noi predicăm în mod corect și potrivit Cuvântul numai atunci când analizăm textul ținând cont de structura sa sintactică și gramaticală, precum și de contextul său istoric și teologic.
Mai mult, în analizarea și studierea Scripturii, este important să avem o abordare cristologică, deoarece accentul Bibliei, de la un capăt la celălalt, cade pe istoria mântuirii. Dumnezeu onorează predicarea ce Îl onorează pe Hristos.
Predicatorul nu trebuie să se îndrăgostească de sine și de rezultatele slujirii sale. În loc să ne concentrăm pe ceea ce putem vedea și măsura, trebuie să ne concentrăm mai degrabă asupra chemării lui Hristos și asupra îndatoririi sfinte la care ne-a chemat, lăsând rezultatele în seama Lui.
Dumnezeu nu binecuvântează lucrurile făcute pentru gloria firii pământești. Pe de altă parte, predicatorul nu trebuie să se învinovățească dacă vede că predicarea sa nu dă niciun rezultat, pentru că și acesta este un act de mândrie și egoism. Nu răspunsul oamenilor este scopul predicării noastre, ci motivația noastră este faptul că El ne-a chemat la lucrarea aceasta. Rezultatele trebuie să le lăsăm în seama Lui.
Dumnezeu nu te va binecuvânta cu putere spirituală dacă trăiești în păcat. Predicatorul trebuie să aibă o inimă curată dacă vrea să primească audiență la Dumnezeu. „Dacă aş fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul” (Ps. 66:18). Trebuie să avem o disciplină personală precum un sportiv dacă vrem să putem predica altora fără să fim noi înșine descalificați (1 Cor 9:27). Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt și El vrea ca și noi să fim sfinți (1 Pet. 1:16; 1 Tim. 3:2).
Predicatorii trebuie ca ei înșiși să crească în credință și în relația cu Dumnezeu înainte de a avea așteptarea ca biserica lor să crească din punct de vedere spiritual. Aceasta înseamnă că noi trebuie să fim bărbați hotărâți în ceea ce privește adâncirea intimității cu Dumnezeu și a cunoașterii lui Dumnezeu prin Cuvântul Său.
Noi trebuie să fim adevărați păstori pentru oi, și nu să fim ca niște păstori plătiți (Ioan 10:11-14). Adevărații păstori petrec timp cu Păstorul-Șef în rugăciune, studiu și meditație, crescând astfel din punct de vedere spiritual.
Adevărul textului trebuie să-și facă lucrarea în predicator în primul rând, înainte ca el să-l predice în fața bisericii. Predicatorul trebuie să-și aplice lui însuși cuvântul mai întâi și abia apoi să-l aplice celorlalți. El trebuie să fie un exemplu viu al adevărului cuvântului predicat. Altfel, predicarea lui va fi lipsită de putere. Nu poți predica ceea ce nu asculți și nu crezi tu însuți.
Așa cum „Cuvântul (Însuși) S-a făcut trup și a locuit printre noi” (Ioan 1:14), tot așa și noi trebuie să întrupăm adevărul Cuvântului lui Dumnezeu înaintea oamenilor noștri. Noi trebuie să fim întruparea cuvântului pe care îl predicăm ca purtători de cuvânt ai Cuvântului Viu.
Nu trebuie să uităm semnificația și valoarea sarcinii noastre. De-a lungul timpului, predicatorul poate intra într-o rutină, pierzând din vedere măreția sarcinii la care a fost chemat și bunătatea Celui care l-a chemat.
Predicatorii trebuie să creadă că lucrarea lor are consecințe veșnice și că lucrarea lor este prețuită de Dumnezeu. Ei trebuie să se pregătească, cu așteptarea ca Dumnezeu să binecuvânteze predicile lor și să predice, cu așteptarea ca Dumnezeu să binecuvânteze predicarea. Ei trebuie să predice cu zel și pasiune, așteptându-se ca Dumnezeu să le iasă în cale chiar în momentul predicării.
Cu toții vom sta înaintea scaunului de judecată al lui Hristos și vom da socoteală de toată lucrarea noastră de predicare – de motivele noastre, de pregătire, de viața de rugăciune, de efortul depus în studiere și de seriozitatea predicării. Totul ne va fi evaluat.
Astfel, cel mai important lucru nu este părerea oamenilor despre predicarea noastră, ci părerea lui Dumnezeu despre lucrarea noastră. Așadar, slujba noastră nu trebuie să devină ceva lumesc sau prea familiar pentru noi. Noi trebuie să-I slujim Domnului Isus Hristos, știind că într-o zi vom sta în fața Lui și vom da socoteală de felul în care ne-am îndeplinit sarcina pe care El ne-a încredințat-o. Haideți să predicăm având ziua aceea în minte!
Noi trebuie să imprimăm pe inimile oamenilor adevărul Cuvântului față de care îi provocăm să răspundă. Acuratețea interpretării nu este suficientă. Noi trebuie să transmitem un anume mesaj din partea lui Dumnezeu pentru acest popor și în acest moment.
Ceea ce înțelegem noi din Cuvânt trebuie să predicăm urmărind schimbarea vieților oamenilor pentru a corespunde cu acel Cuvânt. Predicatorii nu sunt chemați să impresioneze oamenii prin cunoștințele lor gramaticale sau prin abilitățile de interpretare. Mai degrabă, predicatorii sunt chemați să îi determine pe oameni să acționeze pe baza adevărului Cuvântului lui Dumnezeu. Ei trebuie să Îl roage pe Dumnezeu să le dea putere în expunerea și aplicarea Cuvântului atunci când îi provoacă pe oameni să răspundă Cuvântului.
Pastorul trebuie să aibă pe inimă ceea ce Dumnezeu are pe inimă, și anume salvarea sufletelor. La aceasta se reduce totul. De aceea Și-a trimis Dumnezeu Fiul să moară. Și de aceea îi cheamă Dumnezeu pe oameni să vină la El.
În cer este mare bucurie un păcătos care se pocăiește. Și dacă așa stau lucrurile, atunci trebuie să predicăm cu acest scop în minte, pentru ca predicarea noastră să Îi aducă bucurie lui Dumnezeu. Noi trebuie să îi chemăm pe oameni la pocăință și să îi îndemnăm să Îl primească pe Hristos ca Salvator.
Aceasta este ceea ce dorește Dumnezeu. El „dorește ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Pet. 3:9). Așadar, scopul nostru trebuie să fie să îi aducem pe oameni la pocăință prin predicarea Veștii Bune a lui Dumnezeu.
“Formularea predicii-într-o-frază”
Odată ce ți-ai formulat punctele principale (i.e. schița cuprinsului predicii), următorul pas este formularea ideii principale a predicii, pe care îmi place să o numesc „predica-într-o-frază”. Aceasta face de obicei parte din introducere.
Poți să o formulezi acum sau poate că nu o vei putea formula decât mai târziu pe parcursul pregătirii (sau poate chiar la sfârșit). Dacă este posibil, cel mai bine este să o formulezi în acest punct al pregătirii, deoarece îți va da direcția pentru pregătirea restului predicii, pentru că toate punctele principale ale expunerii trebuie să aibă legătură cu această idee principală și să decurgă din ea. De aceea trebuie să îți scrii ideea principală („predica-într-o-frază”), dacă este posibil, înainte de a începe schița predicii.
Predica-într-o-frază este ideea generală pe care pasajul biblic o scoate în evidență. Este ideea homiletică ce decurge din ideea principală a textului. Este o idee, o propunere, un subiect de luat în considerare. Iată cum explică Greg Heisler: „Este ideea principală a textului (formulată) într-o frază clară, plină de semnificație și cu încărcătură teologică, pe care audiența ta nu o va uita niciodată” (Greg Heisler, Spirit Led Preaching [Predicare condusă de Duhul], Nashville: B & H, 2007, p. 77). J. H. Jowett a spus: „Nimeni nu este cu adevărat pregătit să predice până nu își poate sumariza mesajul într-o singură frază bine formulată” (citat de William Fitch în “The Glory of Preaching” [Gloria predicării], Christianity Today, 20 ianuarie, 1967).
Aceasta este esența mesajului; predica în rezumat. Este ca și titlurile acelea concise, condensate și atrăgătoare pe care le folosesc jurnaliștii nu doar pentru a ne capta atenția, ci și pentru a-și sumariza întregul articol. Această idee principală exprimă ceea ce vrei să demonstrezi. Este forța mesajului tău – ceea ce vrei să știe oamenii, chiar dacă nu-și vor aminti nimic altceva din predica ta. Fraza aceasta sumarizează învățătura întregii predici.
Așadar, ca și punctele principale, predica-într-o-frază va…
1. … fi exprimată fie la timpul prezent fie la viitor și
2. … se va aplica la toți oamenii din toate timpurile.
Scopul său este…
1. Să sumarizeze mesajul expunerii. Ea unește toate ideile exprimate în punctele principale ale schiței predicii.
2. Să dea un caracter unitar întregii expuneri.
3. Să arate bisericii ce urmează să predici. De aceea eu enunț această idee în introducere.
4. Să stabilească structura predicii.
Scopul acestui tip de formulare este convingerea audienței.
Vei răspunde la întrebările: „Este adevărat? Care este dovada?”
Scopul acestui tip de formulare este ca audiența să înțeleagă.
Vei răspunde la întrebarea: „Ce înseamnă asta?”
Scopul acestui tip de formulare este motivarea audienței.
Vei răspunde la întrebările: „De ce mă interesează pe mine? Cu ce schimbă asta viața mea? Cum se aplică asta la mine?”
Scopul acestui tip de formulare este ca audiența să accepte acest adevăr.
Vei răspunde la întrebarea: „De ce să cred asta?”
Toate aceste tipuri de formulări urmăresc ca oamenii să fie convinși și să-și demonstreze convingerea răspunzând cu credință și ascultare.
Acestea sunt diferite feluri în care vă puteți structura ideea principală.
1. O întrebare la care veți da un răspuns.
2. O afirmație pe care o veți demonstra sau explica.
3. Un îndemn pe care îl veți da – ex. „Haideți să…”; „Ar trebui să…”
Atunci când este posibil, încercați să faceți ca predica-într-o-frază să se aplice audienței voastre și puteți face lucrul acesta, folosind pronumele „noi”, „voi”, „al nostru”. În felul acesta, oamenii vor ști că mesajul respectiv li se adresează lor și că nu este doar un mesaj preluat dintr-un text antic. Astfel, predica va fi mai relevantă pentru oamenii care vă ascultă, arătându-le că ei sunt ținta predicii voastre.
Poate că v-ar fi de ajutor să vedeți câteva exemple de predici-într-o-frază.
Ps. 1: „Calea celor neprihăniți și calea păcătoșilor nu se intersectează niciodată.”
Gen. 21:8-21: „Așa cum întunericul precede zorile, adesea și necazul precede biruința.”
Gen. 32:22-32: „Noaptea agoniei vine întotdeauna înaintea zorilor mângâierii.”
Ex. 3:1-10: „Dumnezeu este Dumnezeul care se arată oamenilor obișnuiți în împrejurări obișnuite și li se revelează într-un mod neobișnuit.”
Ioan 1:1-5: „Noi privim gloria lui Dumnezeu în Hristos, care ni L-a revelat pe Dumnezeu în mod perfect și deplin, pentru că El este Dumnezeu.”
Ioan 1:6-13: „Hristos este adevărata Lumină care a venit în lume ca să ne arate calea către Dumnezeu.”
Ioan 3:22-46: „O slujire autentică este aceea care Îl înalță pe Hristos, așa încât El devine totul, iar noi devenim nimic.”
Ioan 4:46-54: „Credința în Cuvântul lui Dumnezeu este soluția pentru toate nevoile noastre.”
1 Cor. 2:1-5: „Puterea în predicare vine din Cuvântul lui Dumnezeu și din Duhul lui Dumnezeu, și nu din cuvinte sau din înțelepciunea omenească.”
Gal. 3:10-14: „Singurul mod în care putem fi acceptați înaintea lui Dumnezeu este prin Hristos și prin credință.”
Fil. 1:27-30: „Biserica ce are evanghelia în centru extinde mereu evanghelia și în comportament și curaj.”
Fil. 3:1-14: „Convertirea reală produce schimbare reală.”
1 Tes. 1:1-10: „Oamenii care Îl au pe Dumnezeu în centrul vieții lor, întrupează și transmit evanghelia.”
1 Tim. 3:14-16: „Mesajul bisericii pentru lume este adevărul despre Hristos.”
Evr. 11:8-10: „Credința oferă o perspectivă eternă în mijlocul efemerității.”
Evr. 12:18-24: „Singurul mod posibil de apropiere de Dumnezeu este prin Isus Hristos și prin lucrarea Sa răscumpărătoare.”
2 Pet. 1:16-21: „Putem fi siguri de revenirea lui Hristos, datorită credibilității sursei de la care am primit această informație.”
„Responsabilitatea slujitorului, Pt. 1: „Concepții greșite despre slujirea creștină” (1 Cor. 3:5-17)
De: Dr. Stephen F. Olford
Introducere. Am văzut că prima cauză importantă a divizării din biserica din Corint a fost concepția greșită despre mesajul creștin. Apostolul trece acum la cea de-a doua cauză, care este concepția greșită despre slujirea creștină. El a anticipat deja acest subiect, însă acum îl tratează mai în detaliu. Cele două considerente pe care le are în vedere sunt: responsabilitatea slujitorului înaintea lui Dumnezeu (3:5-17) și răspunderea slujitorului înaintea lui Dumnezeu (3:18-4:5). Haideți să ne ocupăm de acestea pe rând, de primul în acest articol, iar de cel de-al doilea data viitoare.
Versetul-cheie care deschide acest paragraf este o afirmație extraordinară. Pavel spune: „Căci noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul (gospodăria) lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu (templul)” (1 Cor. 3:9). Accentul cade aici, în fiecare caz, pe termenul „Dumnezeu”, ceea ce subliniază faptul că instrumentele umane au un rol secundar. Dumnezeu are rolul principal și, de aceea, Dumnezeu trebuie să fie suveran în toate domeniile vieții și slujirii creștine. După ce afirmă că toți lucrătorii creștini sunt conlucrători cu Dumnezeu, Pavel indică două domenii în care slujitorul este responsabil. Primul domeniu este „ogorul lui Dumnezeu”, iar cel de-al doilea este „clădirea lui Dumnezeu”. Haideți să le luăm pe rând, acordând atenție specială celei de-a doua metafore folosite de Pavel.
Pavel spune: „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească” (1 Cor. 3:6). În introducerea acestui subiect legat de slujirea creștină, apostolul întreabă: „Cine este Pavel? Şi cine este Apolo? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin care aţi crezut; şi fiecare după puterea dată lui de Domnul” (1 Cor. 3:5). Pavel încearcă aici să atragă atenția de la predicatori către ceea ce fac ei. Apoi răspunde la întrebarea pe care a pus-o, subliniind faptul că ei nu sunt decât niște slujitori prin care corintenii au ajuns la credință.
Termenul „slujitori” este folosit adesea în Noul Testament cu referire la munca pe care o fac creștinii pentru Dumnezeu. Este evident că Pavel scoate în evidență caracterul umil al slujitorului în fața Stăpânului Său. În orice slujire, ar fi ridicol să îl glorifici pe slujitor și nu pe Stăpânul care l-a angajat. Pavel și Apolo nu erau decât niște instrumente prin care Dumnezeu lucrase în biserica din Corint. Pentru a sublinia acest lucru, apostolul descrie slujirea în ogorul lui Dumnezeu în felul următor:
1) Pavel a fost cel care a sădit. „Eu am sădit…” (1 Cor. 3:6). Plantarea este o lucrare foarte importantă, însă principiul vieții nu se află în omul care plantează, ci mai degrabă în sămânța pe care o sădește. Cel care sădește nu își încheie misiunea înainte de a pune sămânța în pământ, însă el știe mai bine ca oricine că nu îi poate da viață acelei semințe.
2) Apolo a fost cel care a udat. „… Apolo a udat …” (1 Cor. 3:6). La fel ca și plantarea, și udarea este absolut necesară creșterii și dezvoltării seminței. Însă, repet, secretul creșterii se află în sămânță. Ea trebuie să fie pusă în pământ și udată, însă principiul vieții care urmează să se manifeste deplin la seceriș nu se află în omul care plantează sau în cel care udă, ci în Dumnezeu, care dă creșterea. Este important de observat faptul că verbele „a sădi” și „a uda” sunt folosite la trecut, pe când despre activitatea divină care dă creșterea se vorbește la timpul prezent. Pavel și Apolo își îndepliniseră datoria, însă Dumnezeu continua să dea creșterea. La fel au stat lucrurile de-a lungul secolelor. Slujitorii au venit și au plecat, însă Dumnezeu continuă să-Și binecuvânteze biserica. Toate acestea sunt necesare pentru ca oamenii să știe că cel care sădește nu este nimic și cel care udă nu este nimic, ci Dumnezeu care face să crească este totul (v. 7). Cei care sădesc și cei care udă vor primi o răsplată pentru munca lor (v. 8), pentru că ei sunt doar niște slujitori, care dau socoteală înaintea Stăpânului, ca bărbați responsabili și femei responsabile. Acum vom privi la cealaltă metaforă a lui Pavel, pe care o dezvoltă mai mult.
După cum am observat, Pavel a vorbit despre lucrarea lui Dumnezeu în termeni agricoli, însă acum se îndreaptă către o figură de stil mai grăitoare. El spune că lucrarea lui Dumnezeu este o clădire și că a lucra pentru Dumnezeu înseamnă a clădi pentru eternitate. Analizând învățătura apostolului pe acest subiect, haideți să nu deviem adevărul de la noi către predicatorii și învățătorii despre care vorbește Pavel aici. Să nu uităm că Cuvântul lui Dumnezeu are o provocare pentru fiecare credincios. Să privim acum la trei aspecte importante legate de zidirea pentru eternitate:
1) Trebuie să avem motivația corectă. Pavel rezumă lucrul acesta astfel: „După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia…” (1 Cor. 3:10). Dacă zidim pentru Dumnezeu, atunci motivația noastră trebuie să izvorască din harul lui Dumnezeu care este în noi. Esențialmente, aceasta include următoarele:
a) Suntem salvați prin har. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Efes. 2:8). În contextul acestui verset, Pavel a afirmat că cei care nu sunt salvați, sunt morți din punct de vedere spiritual. Morții însă nu pot zidi. Trebuie să existe salvarea prin har, pentru că motivația corectă nu poate fi găsită decât într-o viață salvată. Așadar, atunci când Pavel spune că el este meșterul zidar, după harul lui Dumnezeu, el subînțelege aici, cu siguranță, harul salvator al lui Dumnezeu.
b) Suntem făcuți prin har. „… Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt…” (1 Cor. 15:10). Potrivit lui Pavel, credinciosul trebuie să poată recunoaște o lucrare a harului activă în viața lui, care îi curățește și îi ajustează motivația pentru a fi conformă cu voia lui Dumnezeu. Atunci când spune „prin harul lui Dumnezeu”, Pavel se referă nu doar la lucrarea de salvare a lui Dumnezeu, ci și la cea de sfințire.
c) Suntem chemați prin har. „… Dumnezeu - care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său - a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc…” (Gal. 1:15, 16). Doar atunci când înțelege cu adevărat această chemare, credinciosul poate cunoaște bucuria motivației adevărate. Aceasta vrea să spună, în esență, versetul 10 din pasajul nostru. Prin har, cunoaștem nu doar salvarea și sfințirea, ci și puterea lui Dumnezeu pentru slujire (v. 10). Pavel subliniază insignifianța slujitorilor lui Dumnezeu în afara harului divin și a puterii divine.
Adevărata motivație este aceea care atribuie harului lui Dumnezeu nu doar autoritatea, ci și puterea și dorința de a zidi pentru eternitate. Apoi:
2) Trebuie să avem metoda corectă. Ca și zidari, apostolul ne spune că trebuie să fim atenți la felul în care zidim (v. 10). Apoi ne arată că metoda corectă de a zidi este aceea care se raportează corect la adevărata temelie, Isus Hristos, care a fost pusă odată pentru totdeauna. El spune: „… ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia … Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos” (1 Cor. 3:10-11). În practică însă, raportarea corectă a metodelor de zidire la temelia adevărată presupune trei lucruri importante:
a) Glorificarea meritului lui Isus Hristos. Pavel spune că atunci când a venit la Corint: „... n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit” (1 Cor. 2:2). Iar în paragraful acesta adaugă: „… Domnul cunoaşte gândurile celor înţelepţi. Ştie că sunt deşarte. Nimeni să nu se fălească, dar, cu oameni…” (1 Cor. 3:20, 21). Apostolul a vrut să se asigure că nimic din ceea ce făcea nu știrbea meritul și gloria Domnului și Stăpânului său. Și noi trebuie să ne testăm metodele de zidire după acest standard. Trebuie să ne întrebăm mereu: Slujirea aceasta știrbește meritul Domnului sau îl glorifică?
b) Glorificarea lucrării lui Isus Hristos. Pavel era hotărât să nu știe nimic altceva între corinteni „… decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit” (2:2). Aceasta a fost întotdeauna metoda lui Pavel de a zidi în toată lucrarea lui. Scriindu-le galatenilor, el spune: „În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume” (Gal. 6:14). Crucea înseamnă moarte pentru tot ceea ce nu Îi aparține lui Dumnezeu și Pavel știa bine lucrul acesta. De altfel, tocmai ideea aceasta o argumentează în versetele de mai sus. Tot așa, și noi trebuie să ne asigurăm că nimic din ceea ce facem în predicare, învățare și în orice altă slujire nu știrbește lucrarea lui Hristos: „… ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică” (1 Cor. 1:17).
c) Glorificarea cuvântului lui Isus Hristos. În același verset (1 Cor. 1:17), Pavel declară: „… Hristos m-a trimis nu să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia…”. Și el nu s-a dat înapoi de la nimic în proclamarea evangheliei. De fapt, după cum am văzut de-a lungul acestor studii, Pavel vorbește nu doar despre caracterul, comuniunea și comunicarea evangheliei, ci și despre înțelegerea evangheliei. Mesajul suprem al slujitorului Domnului este acela care vorbește despre cruce. Putem vedea cât de serios era apostolul în această privință în felul în care se adresează galatenilor în 1:8-10: „Dar, chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema! Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos.” Se pronunță aici o judecată foarte aspră asupra celor care nu își bazează mesajul pe Cuvântul lui Dumnezeu. Aceste cuvinte solemne ale lui Pavel nu pot fi înțelese în mod greșit și trebuie să luăm seama la ele. Pavel afirmă că tot ceea ce facem fără să glorificăm cuvântul Domnului Isus Hristos constituie o slujbă fără valoare și nu va trece testul eternității. Cât de important este pentru noi să ne raportăm corect metodele de zidire la meritele, lucrarea și cuvântul Domnului nostru Isus Hristos! Metodele care minimizează în orice fel importanța și eficacitatea acestei temelii sunt sortite eșecului. Așadar, noi trebuie să ne testăm metodele cu atenție înainte de a mai pune o cărămidă. În cele din urmă, să observăm că:
3) Trebuie să folosim materiale corecte. „Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia” (1 Cor. 3:12-13). Când vorbea despre aceste materiale, Pavel avea cu siguranță în minte un eveniment care avusese loc în Corint. Acolo izbucnise un incendiu, care dăduse niște lecții oamenilor. Clădirile ridicate cu grijă, făcute din aur, argint și pietre prețioase, precum marmura sau granitul, rămăseseră în picioare în urma incendiului, însă cocioabele sărăcăcioasefăcute din paie și fân arseseră în întregime. Munca zidarilor înțelepți, care avuseseră motivația corectă, metoda corectă și materialele adecvate, rămăsese în picioare, însă ceilalți pierduseră totul, reușind să-și salveze doar viața. Așadar, Pavel spune că este de o importanță vitală să folosim materialele adecvate atunci când construim. Prin acest limbaj simbolic, Pavel ne învață că „aurul, argintul și pietrele prețioase” reprezintă:
a) Slujirea ce va fi răsplătită. „Lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea rămâne în picioare, el va primi o răsplată” (1 Cor. 3:13-14). „Ziua” aceea va fi o ocazie extraordinară. Toți credincioșii vor fi acolo și slujirea față de Stăpânul lor va fi testată de focul scaunului de judecată al lui Hristos. Slujirea care va fi acceptată de Mântuitorul nostru și care va primi răsplata slujitorului credincios, este descrisă ca fiind „aur, argint și pietre scumpe”. Aurul reprezintă slujirea spirituală, pentru că aurul întotdeauna reprezintă natura lui Dumnezeu. Slujirea spirituală poate fi îndeplinită numai prin puterea Duhului Sfânt. Prin urmare, cât este de important să cunoaștem plinătatea și ungerea Duhului Sfânt în tot ceea ce facem. Argintul simbolizează slujirea jertfitoare. În Cuvântul lui Dumnezeu, argintul reprezintă întotdeauna jertfa lui Hristos și răscumpărarea (vezi Exod 30:11-15). Pentru a fi acceptată înaintea lui Dumnezeu, slujirea trebuie să fie jertfitoare și răscumpărătoare și făcută din recunoștință față de Hristos pentru dragostea Lui de la Calvar. Pietrele prețioase simbolizează slujirea cu credincioșie. Expresia „pietre prețioase” nu se referă la o varietate de nestemate, așa cum se crede în general, ci la mulțimea de pietre de marmură și granit din marile clădiri, cum ar fi magnificul templu din Efes al zeiței Diana, care era considerat rezistent la foc și indestructibil. Aceste pietre reprezintă lucrarea și credința fermă, de neclintit, pe care credinciosul trebuie să o aibă din belșug. Avem aici, așadar, caracteristile unei bune slujiri. Apostolul ne amintește că focul va „dovedi cum este lucrarea fiecăruia”. Lemnul, fânul și trestia, pe de altă parte, reprezintă:
b) Slujirea ce va fi respinsă. „Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata…” (1 Cor. 3:15). Lemnul, fânul și trestia sunt materiale perisabile și au și ele o semnificație simbolică. Lemnul simbolizează slujirea neglijentă și reprezintă abilitățile, energia și puterea omului independent. Fânul simbolizează slujirea fără valoare, care pare masivă și de efect, dar care nu ne costă nimic. Trestia reprezintă slujirea zadarnică (vezi Iov 21:18), acele sarcini îndeplinite cu un scop josnic. Acestea sunt caracteristicile acelei slujiri care nu va trece niciodată testul focului. Într-adevăr, după cum spune apostolul: „… Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata…” (1 Cor. 3:15). Ce experiență groaznică să-ți vezi așa-numita slujire pentru Dumnezeu risipindu-se ca un fum și apoi să treci prin experiența rușinoasă de a culege cenușa unei vieți inutile, nepăsătoare și nefolositoare și de a o pune în mâna străpunsă a Stăpânului, neputând să spui nimic altceva decât: „Asta este tot ce pot să-Ți ofer din viața mea!”
Concluzie. Pavel rezumă acest pasaj în câteva cuvinte teribile. El întreabă: „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci templul lui Dumnezeu este sfânt, şi aşa sunteţi voi” (1 Cor. 3:16-17). Pavel spune aici că biserica este templul lui Dumnezeu, în care locuiește Duhul Sfânt. A nu construi cu motivația corectă, cu metode corecte și materiale adecvate înseamnă a distruge templul lui Dumnezeu, iar cei care se vor face vinovați de o astfel de fărădelege vor fi nimiciți de Dumnezeu. Ținând cont de lucrul acesta, responsabilitatea noastră ca slujitori și lucrători creștini este să zidim templul și nu să-l distrugem. Termenul „a nimici” înseamnă „a păgubi, a strica, a deteriora, a a vătăma”. Apostolul spune în mod clar că, dacă cineva păgubește, deteriorează sau vatămă templul, Dumnezeu îl va strica și pe el. Haideți să luăm aminte la aceste cuvinte aspre ce vin chiar de la tronul lui Dumnezeu! Haideți să ne amintim care este responsabilitatea slujitorilor lui Dumnezeu! Potrivit lui Pavel, noi suntem conlucrători cu Dumnezeu în ce privește sădirea și udarea în ogorul lui Dumnezeu și în ce privește zidirea și slujirea în templul lui Dumnezeu. În ambele aspecte, suntem răspunzători înaintea cerului pentru tot ceea ce facem. Să ne ajute Dumnezeu ca, în ziua aceea, să nu suferim o pierdere eternă, ci să primim răsplata deplină de la Stăpânul nostru, auzindu-L spunând: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” (Mat. 25:21).
Pentru a asculta versiunea audio a acestor predici în engleză, dați click pe link-urile de mai jos: In. 14:1-2, Pt. 1; In. 14:2, Pt. 2, In. 14:3-6, Pt. 3
Titlu: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața
Punctul #1: Isus are remediul pentru inimile tulburate (1)
1. Nu mai fi tulburat
2. Continuă să ai încredere
Punctul #2: Isus oferă siguranță inimilor tulburate (2-6)
1. Isus ne asigură de existența cerului (2)
a) Pentru că Isus a promis aceasta
b) Pentru că Isus a pregătit cerul
2. Isus ne asigură intrarea în cer (3)
a) Pentru că Isus vine din nou
b) Pentru că Isus ne duce acolo
3. Isus ne asigură direcția către cer (4-6)
a) Pentru că Isus este calea
b) Pentru că Isus este adevărul
c) Pentru că Isus este viața
Ediția de Iarnă 2018
A ministry of…
“Întărind Biserica în Predicare biblică și Conducere”
Autor: Dr. Roger Pascoe, Președinte,
Institutul Pentru Predicare Biblică
Cambridge, Ontario, Canada
Email: [email protected]
Phone: 519-620-2375
“Schița expunerii predicii”
Expunerea textului este partea centrală a predicii, numită uneori „corpul” predicii. Aici este extinsă ideea principală (predica-într-o-frază) a predicii, pentru ca să-și poată atinge scopul.
Odată ce ai făcut schița, ai scheletul predicii. Apoi, scheletul are nevoie de carne și piele. Aceasta este expunerea. Carnea expunerii constă în explicarea textului și aplicarea acelor explicații la viața ascultătorilor. Dați-mi voie să vorbesc mai întâi despre…
Explicarea va fi pe măsura studierii textului, despre care am vorbit în edițiile anterioare ale acestui jurnal.
Explicarea clarifică semnificația textului prin următoarele mijloace:
a) Tratarea problemelor din text – de exemplu, lucrurile care se bat cap în cap, aparentele contradicții din text etc.
b) Tratarea chestiunilor legate de traducere sau de sensul cuvintelor, expresiilor, ideilor sau al noțiunilor.
c) Prezentarea implicațiilor textului.
Întrebarea pe care o pun mulți predicatori, în special cei tineri, este: „Care ar fi câteva modalități practice prin care aș putea să-mi dezvolt modul de explicare a textului?” Așa că, permiteți-mi să reamintesc pe scurt doisprezece aspecte ce pot fi luate în considerare în procesul de dezvoltare și extindere a explicării textului.
Reformularea înseamnă exprimarea aceleași idei, folosind alte cuvinte sau altă topică sau schimbând forma frazei. Orice variație exprimă ideea originală, însă poate schimba accentul. De pildă, propoziția „Trebuie să te naști din nou” poate fi reformulată astfel: „nașterea din nou este necesară” sau „schimbarea naturii tale este o cerință divină”. Atunci când folosești reformulări, este important să nu spui întotdeauna „cu alte cuvinte” sau „altfel spus”. Trebuie să ai grijă la felul în care îți reformulezi ideile. Reformularea nu este o repetiție, ci o extindere și o dezvoltare. De fapt, reformularea este esențială pentru o bună învățare, deoarece acordă timp audienței pentru a-și însuși ceea ce spui și pentru a auzi lucrurile respective exprimate în diferite moduri.
Definirea plasează ideea ce trebuie comunicată într-o categorie generală mai întâi, iar apoi într-o categorie care o diferențiază prin contrast, prin comparație sau prin rolul său. De pildă, termenul „minge” reprezintă o categorie generală. Însă definiția care diferențiază această „minge” de alte mingi ar putea fi „minge de baschet” sau „minge de fotbal”. Definirea este importantă pentru transmiterea mesajului.
Scriptura însăși folosește definiții. În Evrei 11:1, scriitorul definește sensul termenului „credință”. Apoi, pe tot parcursul capitolului, ilustrează credința prin viețile unor oameni credincioși.
Atunci când descriem un concept, o situație, o persoană sau un lucru, de obicei facem acest lucru folosind cele cinci simțuri – cum arată (văzul), cum sună (auzul), ce gust are (gustul), cum se simte la atingere (pipăit) și ce miros are (mirosul)?
Aceste descrieri vor contura imagini mult mai vii și mai ușor de reținut pentru ascultători, ajutându-i astfel să înțeleagă mai ușor ceea ce încerci să le explici.
Ilustrarea este o subcategorie majoră și foarte importantă a explicării textului. Scopul ilustrațiilor este acela de a îmbunătăți înțelegerea prin termeni care sunt deja vizualizați și experimentați. Ilustrațiile clarifică o idee făcând referire la ceva asemănător – obiecte, experiențe, atitudini, persoane, locuri etc. Clarificând o idee abstractă cu ajutorul unei ilustrații concrete, expunerea este consolidată.
Ilustrațiile îndeplinesc o varietate de roluri:
a) Ilustrațiile fac explicarea mai reală și mai personală. Ele arată cum acel adevăr punctual funcționează în viața reală.
b) Ilustrațiile fac predica mai interesantă și mai angrenantă.
c) Ilustrațiile dau un moment de respiro audienței, mai ales dacă explici o idee sau un adevăr dificil ori abstract.
d) Ilustrațiile au scopul de a ilustra o idee! Ele nu sunt folosite cu scopul de a distra audiența.
e) Ilustrațiile trebuie să fie clare cu privire la lucrul pe care vor să-l explice. Dacă ilustrațiile au nevoie de explicații, atunci nu sunt de niciun folos, ci pică precum o glumă proastă, producând mai degrabă confuzie decât clarificare.
Probabil că cea mai bună sursă de ilustrații este Biblia însăși, așa cum tocmai am dat exemplul termenului „credință” din Evrei 11, unde autorul dă ilustrație după ilustrație a felului în care credința lucrează în viețile oamenilor. Atunci când folosim ilustrații biblice, oamenii primesc mai multă învățătură din Scriptură prin predică; oamenii reușesc să vadă cum se leagă diferite pasaje din Scriptură prin felul în care tratezi diferite părți ale Scripturii.
Alte surse de ilustrații, în afară de Biblie, ar mai fi: experiența de zi cu zi (instantanee din viață), articole din ziare, evenimente istorice, citate celebre, exemple, figuri de stil, cărți, reviste, surse de știri (ziare, radio, TV).
Să nu folosești ilustrații legate de oamenii din biserica ta pentru că acestea, în cel mai bun caz, îi vor face să se simtă jenați sau, în cel mai rău caz, le va distruge încrederea în tine). Și nu folosi ilustrații despre copiii tăi (chiar dacă ai permisiunea lor), deoarece ei au dreptul la confidențialitatea ta.
O idee poate fi lămurită printr-un exemplu care prezintă o experiență sau modul de folosire ori manifestare. Exemplul este o imagine reală a ideii prezentate. Permiteți-mi, vă rog, să explic diferența dintre exemplu și ilustrație! Un exemplu de naștere din nou ar fi convertirea lui Pavel, însă o ilustrație a acestui concept ar fi omida care se transformă în fluture.
O idee poate fi clarificată prin personajele sau acțiunile dintr-o povestire. De pildă, „credința” poate prinde viață prin povestea lui David care se angajează să lupte împotriva lui Goliat fără armură, doar încrezându-se în Dumnezeu (1 Sam. 17). Povestirea și exemplificarea sunt metode apropiate, însă în primul caz accentul cade pe povestire ca întreg (ex. aducerea lui Isaac ca jertfă de către Avraam).
O idee poate fi mai credibilă dacă este susținută de o autoritate recunoscută, fie de alte pasaje din Scriptură, fie de autorități cunoscute sau de statistici. Orice afirmație poate fi dezvoltată prin susținere.
Discuția permite examinări multiple ale ideii comunicate din puncte de vedere diferite. Ideea este examinată în mod obiectiv din diferite puncte de vedere, fie pozitiv sau negativ.
Ideea care trebuie comunicată devine baza argumentării – fie că este afirmativă ori negativă. Prezintă argumente care arată de ce punctul tău de vedere ar trebui acceptat de către audiență!
Ideea devine baza invitației la acceptare sau respingere. Faceți apel la ascultători pornind de la o bază concretă (ex. bunăstarea lor, siguranța, spiritualitatea, relațiile lor etc.)!
Amintirea altor pasaje biblice ajută la dezvoltarea și sprijinirea argumentației tale.
Exprimă ideea în mod succint! Sumarizează-o în cuvintele tale!
Tendința este să folosești aceeași metodă de extindere în fiecare mesaj. Însă acest lucru face ca predicile tale să devină monotone. Încearcă să ai diversitate! Folosește acea metodă de extindere care se potrivește cel mai bine cu punctele tale principale! Unele metode se potrivesc mai bine cu personalitatea ta decât altele și pot fi mai eficiente pentru tine decât pentru alții.
Decide ce metode vei folosi pentru fiecare secțiune a predicii. Te poți gândi și la alte metode de extindere pe lângă cele menționate de mine. Întreabă-te: „Există și alte metode care ar fi mai eficiente?”
Folosind diverse metode de extindere, pregătirea predicii va fi mult simplificată și mesajul va deveni mai interesant, mai convingător și mai plin de inspirație.
În felul acesta pui „carne” pe „scheletul” predicii tale, carne care îi poate atrage pe ascultători sau îi poate dezgusta, în funcție de metodele și stilul folosit. Dezvoltarea adaugă carne oaselor, pentru ca astfel explicarea să fie interesantă și ușor de înțeles, și să nu fie formată doar din definiții și studii de terminologie.
Studiază atent fiecare metodă și folosește-o pe oricare din ele sau chiar pe toate în cel mai bun mod posibil! Folosește-le pentru a-ți exprima prin ele personalitatea, experiențele și stilul retoric.
Studiază alte predici și întreabă-te: „Care este ideea principală? Cum și-a organizat predicatorul ideea principală? Cum și-a extins punctele principale ale predicii? Ce metodă a folosit?”
Adesea petrecem prea mult timp cu doctrina (rodul studiului nostru), încât nu mai ajungem să le dăm oamenilor ceva ce pot lua cu ei acasă și aplica la viețile lor. Toată explicația predicii trebuie aplicată la viețile oamenilor, cu scopul de a determina în ei răspunsul ascultării. Noi trebuie să formulăm clar o doctrină, iar apoi să îi ajutăm pe oameni să o aplice, pentru ca astfel să înțeleagă ce vrea Dumnezeu de la ei.
În această privință, este important de observat faptul că, în Epistola către Romani, capitolele 1-8 se ocupă de doctrină, capitolele 9-11 vorbesc despre planul lui Dumnezeu pentru poporul Israel, iar capitolele 12-15 conțin aplicații și îndatoriri.
Predicarea biblică aplică adevărul pe care îl explică. Aplicația semnificației textului este parte integrală a întregii predici, de la început până la sfârșit. Aplicația este, de fapt, unul din instrumentele majore în expunere. Aceasta transformă ceea ce este abstract (adevărul) în ceva concret, prin aducerea abstractului în lumea concretă. Aplicarea adevărului îi invită pe oameni să pună adevărul în practică, răspunzând în mod adecvat.
Predicarea biblică ne cere să prezentăm adevărul în așa fel încât acesta să se refere în mod direct la caracter, comportament, credințe, relații, atitudini, valori și priorități. Noi nu predicăm doar pentru informare (deși transmitem și informații), ci pentru transformare. De aceea, orice explicație trebuie aplicată pentru a produce ascultare. Acesta este scopul final al predicării – să producă schimbare și ascultare.
Adevărul aplicat întotdeauna trebuie să fie personal („tu”), practic (să aibă de-a face cu viața reală) și adecvat (relevant pentru audiență). Când aplici adevărul, trebuie să mergi de la general la particular. Întreabă-te: „Cum se aplică acest adevăr la acești oameni din acest loc și din acest moment al istoriei?”
De aceea – „Ca unii care cunoaștem deci frica de Domnul, pe oameni căutăm să-i încredințăm” (2 Cor. 5:11). Predică pentru transformarea oamenilor într-o tot mai mare asemănare cu Hristos (Rom. 8:29). Predică în așa fel încât oamenii să asculte! Mentorul și profesorul meu, dr. Stephen Olford, a spus: „Neascultarea de adevăr anulează impactul predicării” (Stephen Olford, Anointed Expository Preaching, 77). De asemenea, a mai spus că „Adevărul trebuie împlinit, pentru că altfel moare.” Apostolul Pavel îi laudă pe creștinii din Roma: „… ați ascultat acum din inimă de dreptarul învățăturii pe care ați primit-o” (Rom. 6:17).
Wayne McDill afirmă că accentul nostru nu trebuie să fie pe comportament atunci când aplicăm adevărul, ci mai degrabă pe chemarea la credință (vezi “The Twelve Essential Skills for Great Preaching”, 108-114). El ne sfătuiește să nu ne orientăm mesajul pe „Trebuie să faci asta” etc., ci să ne adresăm adevăratei nevoi, care este încrederea in Dumnezeu. După părerea sa, cel mai eficient mod de a aborda adevăratele nevoi ale oamenilor este de a face din predica ta o chemare la credință mai degrabă decât o chemare la schimbarea comportamentului. Eu cred că trebuie să ținem cont de sfatul acesta. Uneori este prea multă suferință cauzată de vină în aplicația predicii, chiar până acolo încât oamenii ajung să spună: „Nu te pot mulțumi niciodată! Întotdeauna ceri tot mai mult de la noi!” Sarcina noastră nu este să punem mereu poveri pe umerii oamenilor, ci să le îndreptăm privirea către Dumnezeu.
Deși sunt de acord cu îndemnul lui Wayne McDill, aceasta nu înseamnă că nu trebuie să ne așteptăm la o schimbare a comportamentului, deoarece comportamentul nostru arată cu adevărat ceea ce credem. Așadar, trebuie să ne așteptăm la o schimbare în felul de purtare, de gândire, de relaționare și de comportare al oamenilor. Totuși, înțeleg și apreciez grija acestui autor legată de faptul că nu ar trebui să punem mereu poveri etice pe umerii oamenilor, ci mai degrabă trebuie să-i îndreptăm către Dumnezeu, către „caracterul Său, puterea Sa, intențiile Sale și către mărturia Sa” (McDill, p. 109). De asemenea, îmi place accentul pe care McDill îl pune pe „poți...” în loc de „ar trebui, ar fi bine, trebuie” (p. 255).
„Schița încheierii predicii”
O predică bună poate fi stricată de o încheiere nereușită. Așadar, trebui să te asiguri că aceasta încheie cu adevărat mesajul tău! Scopul încheierii este să încheie predica. Audiența trebuie să știe că nu mai este nimic de spus; că ai tratat textul în mod expozitiv pe deplin și în întregime; că Dumnezeu a vorbit prin tine; și că acum este responsabilitatea lor să răspundă.
Există trei elemente vitale pentru încheierea predicii:
Prin condensare mă refer la „cristalizarea” adevărului; sumarizează-l; recapitulează-l! Aceasta concentrează atenția audienței asupra scopului și ideii principale a predicii. Le amintește de unde ai pornit la începutul predicii, legând încheierea de introducere. Prin condensare, întreaga predică este expusă pe scurt, pentru ca audiența să-și amintească de unde ai pornit și despre ce ai vorbit. Și astfel audiența va vedea că ai reușit să faci ceea ce ți-ai propus în predica-într-o-frază. De asemenea, în felul acesta ai și ocazia să clarifici ideea principală încă o dată.
La punctul acesta, poți „personaliza” adevărul, adresându-te ascultătorilor folosind pronumele „tu”/ „dumneavoastră”. Deși ai făcut aplicații ale adevărului predicat de-a lungul mesajului, încheierea îți dă posibilitatea să pui un accent special și personal pe ceea ce i-ai învățat, prin Scriptură, să facă sau să fie. Aici îi rogi fierbinte, îi încurajezi și îi îndemni.
Prin „chemare” mă refer la determinarea ascultătorilor să răspundă la adevărul pe care l-au auzit, adică să „împlinească” adevărul. Cere un verdict asupra celor prezentate! Cheamă-i pe ascultători să facă ceva: să-și schimbe gândirea, comportamentul, atitudinile, relațiile, sentimentele; să asculte de adevăr; să-și mărturisească păcatele etc. Rezumarea predicii este apelul final, ultima provocare. Este ultimul impuls mobilizator al predicii.
La punctul acesta le ceri oamenilor să ia o decizie. De pildă, în Fapte 2, Petru a predicat, iar oamenii au răspuns: „Ce vom face?” (Fapte 2:37). Petru a răspuns: „Pocăiți-vă și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre; și veți primi darul Duhului Sfânt” (2:38). Care a fost răspunsul lor la chemarea lui Petru? „Cei ce au primit cuvântul lui au fost botezați; și în ziua aceea, la numărul ucenicilor au fost adăugate cam trei mii de suflete. Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în părtășie, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (2:41-42).
Dă-le oamenilor ocazia să răspundă pe loc! Răspunsul poate fi public sau privat. Spune-le însă oamenilor că vrei să răspundă pe loc și dă-le ocazia să o facă!
“Schița introducerii”
Introducerea unei predici joacă un rol foarte important. De obicei, predicatorii își pregătesc introducerea la sfârșit, deși aceasta este prima parte a predicii. O introducere bună trebuie să fie concisă, clară, interesantă și relevantă. Ai la dispoziție doar câteva minute pentru a-i convinge pe oameni că ceea ce vei spune este interesant, de valoare și aplicabil la viețile lor.
Introducerea servește câteva scopuri importante:
Încearcă să captezi atenția ascultătorilor prin ceva la care ei se pot raporta, cum ar fi o experiență de viață. Dacă îți vei introduce subiectul legându-l de o experiență de viață, vei stabili relevanța predicii pentru audiență.
Încearcă să fii creativ atunci când îți formulezi frazele de introducere, însă ai grijă să nu devii fals! Evită umorul dacă nu face parte din experiența de viață pe care o relatezi! Fii specific și relevant!
Aici răspunzi la întrebarea: „Ce legătura am eu cu aceasta?” Legătura ascultătorilor cu predica este o nevoie a lor discutată în predică – de pildă, speranțele lor sau temerile lor; păcatele, luptele și eșecurile lor; problemele vieții.
Stabilește subiectul predicii, scopul din spatele mesajului biblic…
Cum faci legătura cu Cuvântul? Făcând legătura dintre nevoia ascultătorilor și textul biblic.
De ce să faci legătura cu Cuvântul? Deoarece Cuvântul oferă soluția biblică și îndrumare pentru „nevoia” ascultătorilor. Introducerea ar trebui să facă trecerea în mod natural de la viața ascultătorului la soluția sau îndrumarea găsită în Cuvânt. Astfel, îi vei arăta legătura dintre experiența sa și predica pe care urmează să o predici. Aici poți transmite audienței povara mesajului tău – ceea ce vrei ca ei să facă, să fie sau să schimbe în urma acestei predici. De asemenea, aici stabilești un contact solid cu temelia mesajului tău, care este Cuvântul.
Ascultătorii trebuie să știe despre ce vei vorbi, așa că nu îi lăsa pe ei să ghicească!
Aici îți prezinți scopul general al mesajului tău într-o singură frază. Aceasta este o parte foarte importantă a introducerii, deoarece stabilește direcția predicii. Așadar, rostește clar tema generală, centrală a predicii tale.
Aici, în introducere, se oferă informațiile generale legate de contextul pasajului, de care audiența are nevoie pentru a înțelege mesajul. Informațiile acestea pot fi de natură istorică, culturală, economică, socială, politică ori legate de autor, datare, audiența inițială etc.
Partea aceasta mai este numită și „pod”. Podul realizează trecerea de la introducere la expunere și conduce audiența către scopul și structura mesajului. Podul arată cum ajungi de acolo (de la experiența de viață + textul biblic + contactul personal) aici (la primul punct al expunerii).
Există mai multe moduri în care poate fi făcută această trecere (podul). Poți trece în revistă punctele principale ale mesajului sau să spui ce aspect al subiectului tău urmează să atingi; de pildă, trei beneficii ale…; sau două motive pentru…; sau trei puncte care arată… etc.
„Responsabilitatea slujitorului, Pt. 2: Concepții greșite cu privire la slujirea creștină” (1 Cor. 3:18; 4:5)
De: Dr. Stephen F. Olford
Introducere. În versetele precedente, apostolul a tratat în mod solemn problema responsabilității slujitorului înaintea lui Dumnezeu. Fie că plantează sau udă în grădina lui Dumnezeu, lucrătorul creștin trebuie să recunoască întotdeauna că este responsabil înaintea Lui. La fel este și cu cei care zidesc pentru Dumnezeu. Lucrătorul creștin este responsabil înaintea lui Dumnezeu de felul în care clădește structura bisericii. Pavel însă merge acum mai departe și vorbește despre un adevăr complementar, și anume despre Responsabilitatea slujitorului înaintea lui Dumnezeu. Deși aceste versete transmit un mesaj tuturor creștinilor, este totuși limpede că se adresează în primul rând liderilor creștini din biserica locală. Scopul principal al lui Pavel este să îi confrunte pe cei care predică, învață și slujesc cu adevărul responsabilității pe care o au față de Dumnezeu în ceea ce privește două probleme cu o semnificație majoră. Prima dintre ele este:
„Nimeni să nu se fălească, dar, cu oameni…” (1 Cor. 3:21). În adunările oamenilor lui Dumnezeu nu există pericol mai mare decât cel al lăudării. Sigur, acesta este păcatul pentru care Lucifer a fost aruncat din cer. De asemenea, este păcatul care a blestemat grădina Eden. Este păcatul care dezbină biserica lui Isus Hristos. De aceea, Pavel condamnă cu hotărâre:
1) Lăudarea cu învățătura omenească „Nimeni să nu se înșele: dacă cineva dintre voi se crede înțelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun, ca să ajungă înțelept” (1 Cor. 3:18). Întorcându-se la un subiect tratat amănunțit în capitolele 1 și 2, Pavel subliniază încă o dată nebunia înțelepciunii umane. Se pare că în biserica din Corint erau unii care încercau să unească filosofia cu teologia. Apostolul îi avertizează că un astfel de experiment era echivalent cu pângărirea templului, deoarece însemna coruperea adevărului divin cu înțelepciunea umană.
Trebuie să menționăm că Biblia nu ridiculizează căutarea sinceră a omului după cunoaștere. Când un om de știință descoperă că doi atomi de hidrogen și unul de oxigen formează apă, o astfel de înțelepciune umană nu este nebunie. Însă când același om de știință încearcă să îl excludă pe Dumnezeu din gândurile sale sau încearcă să născocească o cale care exclude crucea sau nu ține cont de revelația Bibliei, atunci acea înțelepciune este nebunie crasă. Referitor la aceste lucruri, Pavel spune: „Dacă cineva dintre voi se crede înțelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun, ca să ajungă înțelept” (1 Cor. 3:18).
Acesta este un principiu spiritual enunțat în diferite moduri în Noul Testament. Ni se spune că a fi mare înseamnă a deveni ca un copilaș (Mat. 18:4); pentru a fi înălțați trebuie să ne smerim (Mat. 23:12); și pentru a fi înțelepți trebuie să devenim nebuni (1 Cor. 3:18). Nu există o altă cale.
Pe scurt, Blaise Pascal a spus foarte bine: „Cea mai mare realizare a rațiunii este să ne facă să înțelegem că rațiunea este limitată.” Apoi mai este și acel proverb bine-cunoscut: „Cel care nu știe și nu știe că nu știe este un nebun. Evită-l! Cel care nu știe și știe că nu știe, este un om înțelept. Învață-l!” Așadar, deducem de aici că singura cale de a deveni înțelepți este să ne dăm seama că suntem nebuni. Singurul mod în care ne putem exprima disponibilitatea de a învăța este să ne mărturisim ignoranța înaintea lui Dumnezeu. De aceea Pavel spune: „… Căci înțelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu…” (1 Cor. 3:19). Pentru a-și susține argumentul, apostolul citează din Iov 5:13 și psalmul 94:11 pentru a demonstra faptul că Dumnezeu respinge învățătura omenească.
Trebuie să ne amintim ceea ce spune William Barclay, și anume că „problema mândriei intelectuale este că aceasta este întotdeauna argumentativă/îndoielnică și exclusivă. Este argumentativă pentru că nu poate admira în tăcere. Trebuie să vorbească și să critice. Nu suportă să îi fie contrazise părerile, ci trebuie să demonstreze că ea și numai ea are dreptate. Niciodată nu poate recunoaște că a greșit, ci întotdeauna trebuie să se justifice. Niciodată nu este suficient de smerită ca să învețe, ci întotdeauna trebuie să își exprime părerea. Mândria intelectuală este exclusivă prin faptul că are întotdeauna tendința să îi disprețuiască pe ceilalți, în loc să stea alături de ei. Din punctul său de vedere, toți cei care nu sunt de acord cu ea, greșesc. Mândria intelectuală nu își poate imagina că ar greși vreodată. Ea tinde să îi despartă pe oameni în loc să îi unească.” Este oare de mirare că Pavel condamnă lăudarea cu învățătura omenească? Însă, alături de pericolul lăudării cu învățătura omenească, se află și pericolul de:
2) Lăudare cu conducerea omenească „Nimeni să nu se fălească, dar, cu oameni, căci toate lucrurile sunt ale voastre” (1 Cor. 3:21). După cum am văzut mereu și mereu, aceasta era problema principală în biserica din Corint. În adunarea aceea existau patru grupuri care se luau la întrecere, lăudându-se cu liderii lor. Pentru a arăta nebunia unei astfel de fapte, Pavel arată cât de ridicol era pentru fiecare grup în parte să pretindă că Pavel sau Apolo sau Chifa erau ai lor. „Toate lucrurile sunt ale voastre” exclamă apostolul și prin aceasta vrea să spună că acei lideri aparțineau întregii biserici. Niciun grup nu avea dreptul să se laude cu vreun pastor, învățător sau evanghelist.
Pentru a-și întări argumentul, apostolul încheie acest paragraf cu o afirmație măreață despre posesiunile în Hristos. Aș vrea să observați în special ordinea în care enumeră aceste posesiuni (v. 22-23). Apostolul începe cu el însuși, așezându-se pe el în cea mai joasă poziție. Merge apoi la Apolo și Chifa. Astfel de învățători aparțin întregii biserici în orice epocă istorică. Apoi Pavel vorbește despre lume. Și aceasta aparținea bisericii. Într-un alt loc, Pavel spune despre creștini că trebuie să folosească lumea, dar fără să abuzeze (1 Cor. 7:31). Psalmistul ne reamintește că „al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc…” (Ps. 24:1). Pavel ne spune că „…Dumnezeu… ne dă toate lucrurile din belșug, ca să ne bucurăm de ele” (1 Tim. 6:17). Mântuitorul a spus: „Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă” (Mat. 5:7). Pavel merge mai departe apoi și spune că viața aparține bisericii. Termenul folosit aici înseamnă „viața în esența și abundența ei în Hristos”. Mai mult, și moartea aparține bisericii. Pentru că Hristos a murit și a înviat, moartea nu îi mai sperie pe copiii lui Dumnezeu. Moartea nu este decât servitorul care ne duce la viața măreață de dincolo. Lucrurile de acum aparțin bisericii – și, da, și lucrurile viitoare. Și, ceea ce este cel mai grozav, este faptul că noi toți Îi aparținem lui Hristos, iar Hristos este Mesia lui Dumnezeu. În lumina acestor lucruri, cum pot oamenii din orice biserică locală să fie aibă o gândire atât de îngustă încât să fie atât de selectivi în privința propriilor interese? Vastitatea planului răscumpărător al lui Dumnezeu față de noi ar trebui să ne facă să trecem dincolo de lauda umană la lăudarea în Dumnezeu prin Isus Hristos, Domnul nostru.
Așadar, vedem că atât slujitorii, cât și membrii bisericii sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu în ce privește lăudarea. Însă, mai există un lucru pentru care vor fi trași la răspundere, atât în timp, cât și în eternitate. Acesta este:
„Căci n-am nimic împotriva mea; totuși nu pentru aceasta sunt socotit neprihănit: Cel ce mă judecă este Domnul” (1 Cor. 4:4). Dacă lăudarea duce la divizare în biserica locală, tot astfel este și cu judecarea. Atât de multe dezbinări au avut loc în lucrarea lui Dumnezeu din cauza judecării greșite că nici nu vor putea fi socotite vreodată aici pe pământ! Așa că Pavel arată foarte clar că orice persoană din biserica lui Isus Hristos este responsabilă înaintea lui Dumnezeu în ce privește judecarea. Pentru a introduce această temă, Pavel ilustrează natura responsabilității unui lucrător în contextul bisericii. În primul rând, el este un slujitor. „Iată cum trebuie să fim priviți noi: ca niște slujitori ai lui Hristos și ca niște ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor. 4:1).
Printre ceilalți termeni grecești pentru „slujitor”, mai apare aici unul interesant! În original avem aici termenul „vâslaș”. În vremea lui Pavel, bărcile erau mânate atât de puterea vântului, cât și de cea umană. Pe ambele părți ale bărci se aflau niște cârme mari, cârmite de vâslași, care se aflau sub comanda unui vâslaș-șef. Aceasta este poziția unui lider creștin. El se află sub autoritate și, prin urmare, este responsabil înaintea Domnului și Stăpânului său. De aceea Pavel spune: „Iată cum trebuie să fim priviți noi: ca niște slujitori ai lui Hristos…”
În al doilea rând, liderul creștin este un ispravnic al tainelor lui Dumnezeu. Pe vremuri, ispravnicul era un administrator. El era responsabil de provizii și de distribuirea acestora. Din acest motiv, „… ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios” (1 Cor. 4:2). Credincioșia presupune nu doar responsabilitate în fața lui Dumnezeu, ci și răspundere în fața lui Dumnezeu. Ca ispravnic al tainelor lui Dumnezeu, lucrătorul creștin dă socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru felul în care conduce și hrănește turma lui Dumnezeu. G. Campbell Morgan afirmă: „Ce îngrozitor ar fi dacă descrierea lui Milton s-ar adeveri cu privire la cei care ne aflăm în slujba evangheliei – dacă oile flămânde ar privi în sus și nu ar primi hrană.”
În lumina acestei răspunderi solemne, Pavel ne spune că toți suntem supuși judecății umane, precum și judecății divine. Pentru a aplica acest principiu, Pavel accentuează că:
1) Judecata umană trebuie privită cu moderație „Cât despre mine, prea puțin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecată. Ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec pe mine” (1 Cor. 4:3). Judecata umană nu are o valoare prea mare și, totuși, nici nu poate fi trecută cu vederea. Este interesant că, în ciuda erorii umane, judecata semenilor noștri este adesea emisă corect în mod instinctiv. În același timp, cel care este credincios Domnului, nu va fi perturbat de părerile nefavorabile ale celorlalți. Și nici nu va tânji după aplauzele lor.
În această judecată umană, Pavel include nu doar critica semenilor săi, ci și autocritica. El spune literalmente: „… nici eu însumi nu mă mai judec pe mine. Căci n-am nimic împotriva mea; totuși nu pentru aceasta sunt socotit neprihănit…” (1 Cor. 4:3, 4). Într-un limbaj simplu, Pavel ne spune că, deși era și el supus autocriticii, totuși era conștient de faptul că verdictul pe care și-l dădea, era doar unul uman și, prin urmare, acesta nu era în măsură să condamne sau să justifice. Prin urmare, în ultimă instanță, nici un creștin responsabil nu dă socoteală în fața propriei conștiințe sau în fața semenilor săi, ci numai în fața lui Dumnezeu. În timp ce judecata umană trebuie privită cu moderație,
2) Judecata divină trebuie privită cu seriozitate „… Cel ce mă judecă este Domnul” (1 Cor. 4:4). Fiecare slujitor al lui Dumnezeu este judecat acum și va fi judecat în ziua ceea când Domnul „… va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric și va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare își va căpăta lauda de la Dumnezeu” (1 Cor. 4:5). Pavel a vorbit deja despre scaunul de judecată al lui Hristos în capitolul 3, însă se întoarce la această doctrina solemnă și îi amplifică relevanța în viețile noastre. Pavel ne spune aici că, în ziua descoperirii, lucrurile pe care am încercat să le ținem ascunse de semenii noști în inimile noastre, vor fi scoase la lumină de către Dumnezeu. A prețui deplina semnificație a unui astfel de adevăr înseamnă să fii eliberat pentru totdeauna de nevoia de a judeca viețile celorlalți din biserica locală. De aceea Pavel spune: „… să nu judecați nimic înainte de vreme” (1 Cor. 4:5). În ziua aceea, totul va fi văzut în lumina judecății infailibile a lui Dumnezeu, pe baza unei cunoașteri absolute a lucrurilor și a înțelegerii depline a „sfaturilor inimii”. Numai Dumnezeu cunoaște toate circumstanțele vieții umane și numai Dumnezeu cunoaște toate motivațiile inimii umane.
Concluzie: Ce paragraf uimitor! Nimeni nu-l poate citi și studia fără să fie cercetat în profunzime. Pe de o parte, tendința noastră este să ne lăudăm. Însă nu putem înțelege condamnarea nebuniei înțelepciunii omenești de către Pavel și zădărnicia conducerii umane fără Dumnezeu fără să fim smeriți în profunzime.
Pe de altă parte, noi avem o înclinație către judecată; însă cine poate anticipa venirea scaunului de judecată al lui Hristos și să continue să-i judece pe alții? Așadar, oricum am privi lucrurile acestea, lideri și laici, cu toții suntem răspunzători în fața cerului și dacă vrem să fim lăudați de Dumnezeu în ziua aceea, trebuie să fim smeriți, mai degrabă decât lăudăroși, și credincioși, mai degrabă decât critici în fiecare domeniu al vieții bisericii.
Pentru versiunea audio a acestor predici în limba engleză, faceți click link-urile următoare: Jn. 15:1-3, Pt. 1; Jn. 15:4-9, Pt. 2, Jn. 15:10-11, Pt. 3
Titlu: Cinci caracteristici ale unui ucenic adevărat
Punctul #1: Prima caracteristică a unui ucenic adevărat este…roada (2-3).
Punctul #2: A doua caracteristică a unui ucenic adevărat este… rămânerea (4-9).
Punctul #3: A treia caracteristică a unui ucenic adevărat este… ascultarea (10-11).
Ediția de primăvară, 2018
“Întărind Biserica în Predicare biblică și conducere”
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario, Canada
Email: [email protected]
Phone: 519-620-2375
„Finalizarea predicii”
De-a lungul timpului, au existat multe dezbateri cu privire la întrebarea dacă predicatorii, atunci când sunt la amvon, ar trebui să folosească un manuscris complet, un rezumat al predicii, schița predicii sau nu ar trebui să folosească nimic.
Dacă nu ai experiență considerabilă în predicare, eu recomand să îți scrii predica în întregime, chiar dacă nu iei manuscrisul cu tine la amvon.
Eu folosesc un rezumat al predicii. Atunci când spun „rezumat al predicii” mă refer la notițe mai ample, un manuscris parțial, cu paragrafe sumarizate.
Trăsăturile principale ale unui rezumat al predicii sunt următoarele:
Adaugă material auxiliar sub propozițiile principale. Acesta poate fi sub formă de notițe.
Eu pun ilustrațiile într-un chenar, ca să le identific mai ușor.
Ca și în cazul ilustrațiilor, și aplicațiile le încadrez într-un chenar, ca să le identific mai ușor. Lucrul acesta îți permite, de asemenea, să îți dai seama dacă faci aplicații acolo unde trebuie și cât reprezintă partea aplicativă din tot cuprinsul predicii.
Când faci aplicații, îți poți permite să fii mai spontan, însă gândește-te dinainte la aplicațiile respective! Aplicațiile sunt foarte importante. Fă-le să fie contemporane și relevante!
Învață pe de rost introducerea sau cel puțin partea destinată captării atenției. „Predica-într-o-frază” trebuie să fie formulată atent și precis și, de asemenea, să fie succintă.
Gândește-te cu atenție cum îți vei face chemarea de la sfârșitul predicii și cum îi vei îndemna pe oameni să răspundă chemării tale.
Frazele de legătură dintre părțile ce alcătuiesc predica reprezintă un aspect important al predicării. Acestea au rolul de a asigura atenția audienței, adică în felul acesta ascultătorii înțeleg felul în care treci de la un punct principal la următorul.
Folosirea unei schițe a predicii prezintă câteva avantaje:
a) Îmi oferă toate datele importante de care am nevoie fără obligația de a-mi lua timp să scriu predica în întregime, cuvânt cu cuvânt.
b) Mă ferește de capcana unei pregătirii exagerate.
c) Mă ferește de capcana citirii predicii.
d) Stabilește harta drumului predicii, ca să nu pierd firul predicii sau să uit lucruri importante.
e) Îmi oferă cuvintele potrivite în momentele potrivite (ex. punctele principale și explicațiile necesare).
f) Îmi face legătura cu alte versete din Scriptură, pe care s-ar putea să nu mi le amintesc altfel.
g) Așază ilustrațiile potrivite la punctele potrivite.
h) Mă ajută să mă concentrez asupra aplicațiilor la punctele potrivite.
i) Îmi amintește la momentul potrivit de frazele de legătură, pe care aș putea să le uit altfel.
j) Stabilește lungimea predicii.
Chiar dacă nu scrii predica în întregime, ai grijă…
Concluzie. Indiferent sub ce formă îți iei notițele cu tine la amvon, nu uita că predicile sunt o jertfă adusă înaintea lui Dumnezeu și ele au un impact etern asupra vieților oamenilor, prin urmare trebuie să fie pregătite cu mare grijă.
Pregătirea pentru predicare presupune mai mult decât a pregăti un manuscris. Manuscrisul trebuie să devină un mesaj de la Dumnezeu pe care îl vei transmite oamenilor. Așadar, odată încheiată pregătirea mesajului…
Fă schimbările necesare din punct de vedere gramatical, teologic, exegetic, revizuind și formulările, ilustrațiile, aplicațiile etc. Testează întreaga predică:
Elimină tot ce nu este necesar, adevărat, precis ori necesar! Familiarizează-te cu schița, conținutul și mesajul predicii! Adaugă tot ce mai este necesar pentru a întări predica! Fă în așa fel încât cineva care nu a auzit niciodată mesajul acesta să îl poată înțelege și urmări!
Spune-ți predica ție mai întâi (înainte să o predici oamenilor), din punct de vedere al aplicațiilor și al ascultării! Nu avem dreptul să predicăm o predică pe care noi nu am pus-o în practică. Acesta este procesul de materializare. Ai grijă să îți însușești tu mai întâi mesajul!
Roagă-te și treci din nou prin toată predica, stând înaintea lui Dumnezeu! Repetă predica meditând; adu mesajul în rugăciune înaintea lui Dumnezeu, rugându-L să-ți arate ce ar trebui schimbat sau eliminat, precum și ceea ce ar trebui să faci, să mărturisești sau să aplici în viața ta. Această disciplină solemnă îți va arăta dacă mai trebuie sau nu să faci ajustări și dacă ai aprobarea Sa. Numai după aceea ești pregătit să predici. Atunci când te rogi, îți sugerez să aduci predica ta ca jertfă înaintea lui Dumnezeu, rugându-L să o facă plăcută înaintea Lui.
Ca mesager al Domnului, folosește orice metodă ți se potrivește și te face mai eficient în transmiterea Cuvântului lui Dumnezeu. „Caută să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine și care împarte drept Cuvântul adevărului.” Iar apoi du-te și „predică Cuvântul.”
a) Introducere
Acesta este locul în care se captează atenția ascultătorilor, se formulează subiectul predicii și „predica-într-o-frază” și se realizează legătura dintre audiență și Cuvânt.
b) Cuprins (expunere)
Cuprinsul predicii este format din explicații, care se împart de regulă în puncte principale, ilustrații și aplicații.
c) Încheiere
Aici este punctul în care tragi concluzia predicii prin rezumare, îndemnare și invitare (vezi Ediția de iarnă 2018 a acestui Jurnal).
d) Fraze de legătură sau de tranziție
Frazele de legătură te ajută să realizezi tranziții logice și fluente între părțile principale ale unei predici – între introducere și cuprinsul predicii; între punctele principale și între cuprins și încheiere.
a) Să folosească gândirea = să învețe, să informeze; cunoașterea lui Dumnezeu; viziune biblică asupra lumii
b) Să stârnească, să înmoaie, să atingă inima = sentimente, relația cu Hristos
c) Să stimuleze, să sensibilizeze, să atingă conștiința = mărturisire, sfințirea vieții
d) Să modeleze, să supună voința = ascultare, supunere față de voia lui Dumnezeu
Revizuiește-ți fiecare predică, pentru a fi sigur că îndeplinește toate aceste condiții!
a) Tema / subiectul – acesta dă unitate
„Care este tema dominantă?” (ideea principală a predicii, subiectul, predica-într-o-frază). Întreabă-te: „Ce voi spune despre acest subiect?”
b) Ideile – acestea oferă structura și desfășurarea predicii
„Care sunt ideile componente?” (punctele principale). Care sunt ideile ce prezintă tema / subiectul? Formulează ideile sub formă de principii.
c) Ideea centrală – aceasta conferă direcție și scop
„Care este ideea motivatoare?” (scopul predicii). Ce cere acest adevăr? Ce vrei să facă ascultătorii? Ce aplicație vei face?
„De la început până la sfârșit”
La sfârșitul epistolelor către Coloseni și Efeseni, apostolul Pavel cere credincioșilor să se roage pentru el, în ce privește puterea sa de predicare, claritatea, oportunitățile și curajul său. Este important să luăm aminte la lucrul acesta.
„Rugați-vă totodată și pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o ușă pentru Cuvânt, ca să putem vesti taina lui Hristos, pentru care, iată, mă găsesc în lanțuri: ca s-o fac cunoscut așa cum trebuie să vorbesc despre ea.” (Col. 4:3-4)
„… (rugați-vă) și pentru mine, ca ori de câte ori îmi deschid gura să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei, al cărei sol în lanțuri sunt; pentru ca, zic, să vorbesc cu îndrăzneală, cum trebuie să vorbesc.” (Efes. 6:19-20)
În ambele pasaje, Pavel repetă expresia „cum trebuie să vorbesc.” Există un „trebuie” cu privire la predicare:
1. „Cum” trebuie să predicăm - cu „îndrăzneală,” curaj, pasiune. Acest lucru se întâmplă numai atunci când suntem împuterniciți de Duhul Sfânt să ne învingem slăbiciunea și protejați de Duhul Sfânt în conflictul cu inamicii spirituali.
2. „Când” trebuie să predicăm – „să ne deschidă o ușă”, oportunități.
3. „Ce” trebuie să predicăm – „taina lui Hristos”; taina Evangheliei.
4. „De ce” trebuie să predicăm – „ca să fac cunoscută … taina”. Dacă noi nu o vom face cunoscută, atunci cine? Dacă nu o facem cunoscută, va fi ascunsă și va rămâne o taină. În sensul acesta, predicarea este profetică (revelează adevărul lui Dumnezeu) și apocaliptică (dezvăluie adevărul).
5. „Cum trebuie să vorbesc” indică necesitatea și responsabilitatea predicării.
Rugăciunea este fundamentală pentru necesitatea predicării. Trebuie să ne rugăm pentru predicarea noastră și avem nevoie și de rugăciunile altora în această privință. Numai prin împuternicirea Duhului Sfânt putem predica în așa fel încât oamenii să înțeleagă bine mesajul, să fie convinși în inima lor și să răspundă în mod adecvat. Pavel vrea să i se „dea cuvânt”, ca să rostească cuvintele lui Dumnezeu. Așadar, noi trebuie să „predicăm Cuvântul” (2 Tim. 4:2; cf. 1 Tim. 2:7). Predicarea clară, relevantă și cu îndrăzneală vine numai prin ungerea Duhului Sfânt și prin predicare. Când Duhul Sfânt ne împuternicește, vom predica cu curaj, fluență, pasiune, convingere și claritate.
Observațiile tale inițiale dau tonul și îi determină pe oameni să te asculte sau nu. Ele spun ceva despre tine. Oamenii te citesc încă de la primele tale fraze, așa că gândește-le bine și rostește-le înțelept. Ele îți vor determina succesul sau eșecul. Dacă în punctul acesta vei pierde atenția ascultătorilor tăi, va fi foarte greu să îi recâștigi.
Observațiile inițiale reprezintă tranziția de la ceea ce a fost înainte la ceea ce urmează. Este întotdeauna o idee bună să legi prima parte a serviciului divin de predica ta, făcând anumite remarci despre ceva ce s-a spus ori s-a făcut înainte de predică; de exemplu, să feliciți sau să mulțumești echipei de închinare sau unui sunetist; de asemenea, poți să te legi de ceva ce s-a spus ori s-a cântat mai înainte și poate fi o tranziție naturală către subiectul pe care îl abordezi.
Este bine să obișnuiești să mulțumești tuturor celor implicați în serviciul religios, precum și celor care slujesc în biserică în diferite feluri, cum ar fi învățătoarele de la grupele de copii sau cei care au grijă de bebeluși. Mulțumirea în public este un lucru bun și potrivit.
Ferește-te de tentația de a spune o glumă! Glumele sunt periculoase și, de obicei, nu au legătură cu subiectul predicii tale.
Aceste observații inițiale trebuie să fie scurte.
Introducerea trebuie să realizeze o trecere lină de la observațiile inițiale la începutul expunerii.
Introducerea ta trebuie să îndeplinească scopul unei introduceri – pentru mai multe informații în această privință, vezi Ediția de iarnă, 2018, a acestui jurnal.
Undeva, în timpul prezentării introducerii sau a observațiilor inițiale, roagă-te! Este uimitor cât de mulți predicatori nu se roagă înainte de a predica, iar unii nu se roagă deloc.
Dacă pasajul din care vei predica nu a fost citit mai devreme în timpul serviciului religios, găsește un moment potrivit pentru a citi pasajul biblic! Mie îmi place să citesc eu pasajul din care predic atunci când încep să predic și nu să pun pe altcineva să-l citească mai devreme. În felul acesta, predica este legată în mod direct de pasaj. Fii foarte atent la felul în care citești textul! Exersează citirea textului! Citește-l încet, expresiv (dar nu într-un mod nefiresc), ținând cont de semnificația sa și pune accentul unde trebuie, pentru a sublinia sensul! Pentru a sublinia semnificația textului, folosește pauzele și accentele! Este bine să rogi ascultătorii să se ridice în picioare atunci când se citește Cuvântul lui Dumnezeu.
Introducerea trebuie să fie scurtă – eu zic că nu mai mult de 10-15% din predică (adică 3 – 5 minute).
Cuprinsul constă într-o interacțiune continuă între explicații, ilustrații și aplicații. Explicarea textului ajută audiența să înțeleagă semnificația sa originală. Ilustrațiile au rolul de a clarifica și a întări explicarea textului, de a o însufleți, de a o face mai reală, mai relevantă, contemporană și mai ușor de înțeles. Așadar, ilustrațiile fac parte din explicarea textului. Aplicațiile fac semnificația textului relevantă și practică pentru viața noastră.
În general, explicarea textului este partea cel mai slab tratată a predicii:
Trebuie să lucrezi bine la partea de explicații! Identifică principiile cu atenție și arată cum sunt deduse din text! Dacă nu explici bine „ce”, nu vei putea aplica cu putere și eficient „cum” sau „de ce”. Învățătura vine întotdeauna înaintea acțiunii; principiul precedă întotdeauna practica și îi pune bazele; mai întâi este doctrina și ea reglementează obligațiile.
Cel mai bine este să incluzi aplicațiile în predică și să nu le lași la finalul acesteia. Dacă lași aplicația la sfârșit:
Explicațiile trebuie date bine și în mod corect, însă ai grijă să nu te împotmolești în explicații! Trebuie să faci legătura dintre text și viața de zi cu zi a oamenilor. Oamenii trebuie să fie atinși de cuvântul lui Dumnezeu.
Există patru principii majore în formularea corectă a aplicațiilor unei predici:
(a) Principiul personal
Acesta este principiul potrivit căruia predicatorul aplică Scriptura la propria lui viață. Dacă le predici altora ceea ce nu ai aplicat mai întâi în viața ta, nu vei predica cu putere! Nu numai Dumnezeu știe când faci lucrul acesta, ci și oamenii știu! Predicatorul trebuie să predice ceea ce crede și trebuie să trăiască ceea ce predică.
(b) Principiul imaginației
Pentru a face corect aplicația la text, acesta trebuie să prindă viață! Oamenii, locurile și emoțiile trebuie să prindă viață. Dacă acestea sunt vii pentru tine, atunci îți va fi mai ușor să le faci să prindă viață și pentru ceilalți și să vezi cum se aplică la ei.
(c) Principiul extinderii
Predicând mereu oamenilor și învățându-i, predicatorul ajunge să îi cunoască mai bine, ajunge să le cunoască temerile, nevoile, speranțele. Faptul că îi cunoaștem pe oameni, știm unde locuiesc și cine sunt, ne permite să extindem aplicația Scripturii pentru a acoperi cât mai multe din aceste domenii. Lucrul acesta însă nu ne permite să folosim textul în mod nepotrivit sau incorect. Există o singură interpretare a Scripturii, însă există multe aplicații la problemele și experiențele umane.
(d) Principiul declarativ
Aplicația textului trebuie susținută cu claritate și autoritate. Nu trebuie să existe nesiguranță cu privire la aplicarea textului. Oamenii vin la biserică pentru a primi o direcție clară, pentru a afla ce spune Dumnezeu, cum trebui să-și trăiască viața și cum pot fi ajutați în problemele lor. De aceea, aplicațiile trebuie exprimate în mod deschis, pentru ca oamenii să nu rămână în suspans sau să se întrebe care a fost scopul predicii.
Folosește ilustrațiile potrivit și înțelept! Ele trebuie să ilustreze ideea pe care vrei să o transmiți. Dacă trebuie să explici ilustrația, atunci înseamnă că nu este potrivită.
Încearcă să te ferești să cazi în una din următoarele capcane:
Acesta este punctul culminant al predicii. Aici aduci împreună ideea principală (predica-într-o-frază) cu explicațiile și cu actualizarea adevărului în viețile oamenilor. Acesta este momentul cel mai important în predicare. Încheierea, împreună cu introducerea, sunt probabil locurile în care e cel mai greu să faci o treabă bună.
În încheiere, încearcă să…
Așadar, încheierea este, prin definiție, confruntativă. De fapt, orice predicare profetică are rolul de a confrunta. Aici spui, cu alte cuvinte: „Asta spune cuvântul Domnului, iar acum iată ce trebuie să faci tu în privința asta!”
Răspunsul pe care îl ceri poate fi:
Pregătește încheierea strategic și cu mare atenție. Nu introduce aici material nou! Arată clar modul în care dorești ca oamenii să răspundă – de exemplu…
Oferă timp pentru primirea răspunsului!
Tranzițiile fac comunicarea mesajului unitară, fluentă, logică și inteligibilă. Nu subestima valoarea și necesitatea tranzițiilor între punctele și secțiunile predicii. Eu recomand scrierea în întregime a frazelor de tranziție.
O predică bună curge fluent și înaintează constant către încheiere. Ea conține mișcare – progresia argumentului, explicarea, aplicația, îndemnarea etc. După ce demonstrezi ceea ce ai vrut să spui, mergi mai departe! O predică bună va avea secțiuni și puncte principale echilibrate, fără ca un singur punct să ocupe 90% din predică. De asemenea, va avea un ritm potrivit, ca un marș; nu va alerga la un punct și se va târî la următorul, ci se va mișca în mod constant către împlinirea scopului său.
Folosește cuvintele cumpătat și cu precizie! Caută acele cuvinte care exprimă sensul cel mai exact cu putință a ceea ce vrei să transmiți! Mulți predicatori folosesc prea multe cuvinte. Dacă vorbești mai mult decât este necesar, oamenii nu te vor mai asculta. Fii precis, ca să nu lași loc de confuzie sau neclaritate! Folosește cuvinte ce exprimă imagini, analogii, contraste ce exprimă ideea pe care o ai în minte. Folosește diversitatea!
„Chemarea la rânduială în biserică” (1 Cor. 4:6-21)
De: Dr. Stephen F. Olford
Introducere Aceste versete încheie discursul lui Pavel despre dezbinări în biserică. Vă amintiți că el nu doar că a vorbit detaliat despre această nenorocire, ci a vorbit și despre cauzele acestor dezbinări în capitolele anterioare. Iar acum ajunge la partea de vindecare. Din această cauză, pasajul pe care îl avem acum în față este de o importanță vitală, nu doar pentru creștin, în mod personal, ci mai ales pentru viața bisericii locale.
Această secțiune are două părți: Prima parte este caracterizată de o notă de severitate (vs. 6-13). A doua parte este caracterizată de o mare blândețe (vs. 14-21). Altfel spus, Pavel le adresează mai întâi cititorilor săi cuvintele de mustrare, iar apoi încheie folosind cuvinte pline de milă. Aceste două note apar întotdeauna în prezentarea mesajului creștin, pentru că ele sunt expresia naturii lui Dumnezeu (vezi Romani 11:22). Acest lucru poate fi observat și în lucrarea Mântuitorului. Uneori folosea avertizarea, iar alteori folosea un ton atrăgător. Unele circumstanțe cereau cernerea bărbaților și a femeilor, pe când alte împrejurări cereau câștigarea lor. Haideți să privim mai întâi la:
„Fraţilor, pentru voi am spus aceste lucruri, în icoană de vorbire, cu privire la mine şi la Apolo, ca, prin noi înşine, să învăţaţi să nu treceţi peste ce «este scris»…” (1 Corinteni 4:6-13). Apostolul își începe cuvintele de mustrare spunându-le corintenilor că se folosea pe sine și pe Apolo ca să ilustreze principiile ce determină relațiile dintre slujitori, învățători și membrii bisericii. Pavel obișnuia să se adreseze cititorilor săi făcând mereu referire și la sine. Omul acesta era de o politețe deosebită. El obișnuia să se includă și pe sine în avertizările și acuzările pe care le făcea. În acest preambul, Pavel lovește încă o dată la rădăcina problemei, arătând totodată și soluția pentru dezbinare, atât în viața particulară, cât și în viața bisericii:
1) Principala cauză a dezbinării o reprezintă păcatul și individualismul în biserică „…niciunul din voi să nu se fălească deloc cu unul împotriva celuilalt” (1 Corinteni 4:6). Este destul de evident că inima individualismului este acest lucru urât numit „mândrie”. Folosind un termen familiar – „să nu se fălească” – care apare de 7 ori în această epistolă (4:18, 19; 5:2; 8:1; 13:4), Pavel arată că această mândrie este:
a) Nebiblică. – „… să învăţaţi să nu treceţi peste ce «este scris»…” (1 Corinteni 4:6). Fără îndoială, Pavel se referă aici la învățătura generală a Scripturii despre mândrie. Dumnezeu nu urăște nimic mai mult decât mândria inimii omului. Cu siguranță apostolul se gândea la pasaje din Vechiul Testament ca Daniel 4:37 și Isaia 42:8 unde se spune clar că „El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie” și „slava Mea n-o voi da altuia.” Și în Noul Testament există versete asemănătoare unde se spune: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi” (Iacov 4:6). Și „Smeriți-vă, dar, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalțe” (1 Petru 5:6). Ce înfricoșător este să îți dai seama că Dumnezeul cel Atotputernic stă împotriva mândriei din inima omului și vrea să o zdrobească oriunde o găsește! Până când acest lucru monstruos nu este înlăturat din biserica locală, întotdeauna vor fi dezbinări și lupte. Mândria însă nu este numai nebiblică, ci și:
b) Nespirituală. – „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4:7). Un om mândru nu reușește să înțeleagă nici că Dumnezeu îi face pe oameni diferiți și nici că El este singura sursă a înzestrărilor naturale și spirituale. Numai creștinul firesc este cel care nu recunoaște diferențele și sursa acestor daruri. Așa că, Pavel întreabă de fapt: Cu ce te fălești? „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (v.7). Problema bisericii din Corint, ca și a multor biserici locale din zilele noastre, este că creștinii uită că sufletul lor, precum și tot ceea ce au, vine de la Dumnezeu. Pavel însă merge mai departe și arată că, în al treilea rând, mândria este:
c) Nesociabilă. – „O, iată-vă sătui! Iată-vă ajunşi bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi! Şi măcar de aţi împărăţi cu adevărat, ca să putem împărăţi şi noi împreună cu voi!” (1 Corinteni 4:8). Cu o ironie nimicitoare și un dispreț sfânt, Pavel descrie starea nesociabilă în care îi adusese mândria pe corinteni. Era o stare de satisfacție îngâmfată, autosuficiență și superioritate snoabă. Apoi, folosind o satiră înțepătoare, Pavel arată că o astfel de mândrie i-a îndepărtat de el. Când a rostit Fericirile, Isus a spus că cei care sunt flămânzi și însetați după neprihănire vor fi săturați, cei slabi vor deveni bogați și vor moșteni pământul, iar cei săraci cu duhul vor primi împărăția și vor domni. Însă pentru corinteni lucrurile stăteau altfel. Ce cuvinte mustrătoare și cât de necesară este această mustrare divină în viața bisericii astăzi! Cu greu găsești o problemă în cercurile noastre religioase a cărei rădăcină să nu fie această mândrie nebiblică, nespirituală și nesociabilă.
În ultimul nostru studiu, apostolul condamnă orice fel de laudă, însă în acest pasaj încearcă să o corecteze, demascând păcatul individualismului în biserică. După ce face acest lucru, se îndreaptă către soluția pentru problema dezbinării în biserica locală:
2) Soluția este centralitatea lui Hristos în biserică „Căci parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, nişte osândiţi la moarte…” (1 Corinteni 4:9). În versetele ce urmează, Pavel arată că singurul răspuns la problema individualismului este centralitatea lui Hristos, iar singurul antidot la duhul mândriei este calea crucii. S-ar părea că Pavel a simțit că el era obiectul acestei priviri neîndurătoare a lumii batjocoritoare în arena vieții. Pentru a explica la ce se referă, Pavel descrie calea crucii ca:
a) Suferință mentală. – „Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi, înţelepţi în Hristos! Noi, slabi; voi, tari! Voi, puşi în cinste; noi, dispreţuiţi!” (1 Corinteni 4:10). Cu un joc de cuvinte ironic, Pavel pune în contrast suferințele slujitorilor lui Dumnezeu cu sofisticarea credincioșilor corinteni. Pentru că Pavel și frații săi fuseseră asociați cu crucea lui Hristos, deveniseră o priveliște pentru lume, pentru îngeri și pentru oameni. Ei fuseseră puși pe o scenă pentru ca toți, fără excepție, să îi batjocorească și să îi disprețuiască. Mă întreb dacă tu și cu mine suntem gata să fim batjocoriți pentru mesajul pe care îl transmitem. Câți dintre noi suntem tentați să compromitem evanghelia pentru că stârnește antipatie și dispreț?
Calea crucii implică însă nu numai suferință mentală, ci și:
b) Suferință fizică. – „Până în clipa aceasta suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc” (1 Corinteni 4:11). Este destul de limpede că Pavel se referă la ceva ce experimenta chiar în momentul în care scria această epistolă. Într-adevăr, el suferise în trecut, însă aici spune: „Până în clipa aceasta…” Iată patru lucruri pe care le luăm drept sigure, pentru că sunt esențiale vieții – hrana, îmbrăcămintea, protecția și adăpostul; însă lui Pavel îi lipseau toate acestea. Totuși, într-adevăr, muncea cu mâinile sale (v. 12). Apostolul învățase să facă corturi din lână de capră (Fapte 18:3), însă o astfel de muncă manuală era disprețuită de greci. Faptul că el lucra atât de mult în domeniul acesta în Corint a cauzat o lipsă de dărnicie printre sfinți (vezi 2 Corinteni 11:7). Aceasta este însă calea crucii, iar noi nu trebuie să o uităm.
Pavel atinge punctul culminant al acestui paragraf îmbinând două aspecte ale suferinței sale atunci când spune: „… când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor” (1 Corinteni 4:13). El încheie așa cum a început – cu o metaforă frapantă despre jertfele umane într-un oraș grecesc. Când răufăcătorii erau aduși jertfă zeilor pentru a calma mânia acestora, acei amărâți erau aruncați în mare și acest termen îl folosește Pavel cu referire la sine. El spune literalmente: „Suntem făcuți ca scursurile și lepădăturile tuturor lucrurilor.” Într-un cuvânt, nu suntem decât niște gunoaie.
Mă întreb câți dintre noi suntem pregătiți să mergem pe calea crucii. Poate că nu ne este scris să experimentăm lipsuri fizice în această societate de consum, dar toți suntem chemați să suferim din punct de vedere psihologic de dragul lui Hristos, pentru că dacă suntem fideli mesajului lui Hristos cel răstignit, vom fi respinși de lume, vom fi batjocoriți, disprețuiți și ridiculizați. Iată, așadar, cuvântul de mustrare adresat de Pavel bisericii din Corint. Însă, la această notă de severitate, el adaugă o notă de blândețe, iar paragraful se încheie cu:
Poți simți inima plină de dragoste a apostolului atunci când se adresează cititorilor săi numindu-i „copii preaiubiţi.” „Nu vă scriu aceste lucruri ca să vă fac ruşine, ci ca să vă sfătuiesc ca pe nişte copii preaiubiţi ai mei…” (1 Corinteni 4:14-21). Abordarea lui Pavel aici este complet diferită. Cuvintele de mustrare sunt urmate acum de cuvinte pline de milă. Acuzația apostolului s-a încheiat, lăsând loc chemării părintești. Și așa ar trebui să fie în orice lucrare. Este nevoie de severitate, însă aceasta trebuie să fie urmată întotdeauna de mesajul blândeții. Așadar, marele apostol îi mustră pe baza:
1) Unei relații parentale în Hristos „Căci chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi n-aveţi mai mulţi părinţi, pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie. De aceea vă rog să călcaţi pe urmele mele” (1 Corinteni 4:15-16). După ce li se adresează ca unor fii preaiubiți, Pavel îi asigură că scopul lui nu este să-i facă să-și plece capul de rușine, ci mai degrabă să îi dojenească. Ca tată, el își dorește ca ei să crească „în mustrarea şi învăţătura Domnului” (Efeseni 6:4). În paragraful anterior, li s-a adresat ca un pedagog, însă acum vrea să le vorbească precum un tată. Pedagogul era un educator care era responsabil cu supravegherea unui băiat în ce privea îmbrăcămintea, hrana, vorbirea și manierele până când acesta devenea major. Pavel însă dorește ca ei să acționeze ca niște adulți (v. 16). Se înțelege că Pavel dorea ca cei din Corint să îl imite în măsura în care el îl urma pe Hristos. Aceasta era o provocare la o trăire matură (atât pentru el, cât și pentru ceilalți), spre deosebire de comportamentul lor copilăresc de care dăduseră dovadă. Ce provocare pentru mine și pentru tine! Este timpul să ne maturizăm și să lăsăm copilăria în urmă! Pavel își continuă pledoaria pe baza:
2) Unei amintiri personale în Hristos „Pentru aceasta v-am trimis pe Timotei, care este copilul meu preaiubit şi credincios în Domnul. El vă va aduce aminte de felul meu de purtare în Hristos şi de felul cum învăţ eu pe oameni pretutindeni în toate bisericile” (1 Corinteni 4:17). Corintenii trecuseră cu vederea multe din adevărurile învățate de la el. Așa că, l-a trimis pe Timotei la ei, ca să le amintească învățăturile, să îi ajute să fie fii vrednici ai lui Dumnezeu. Această lucrare de aducere aminte este subestimată în experiența noastră creștină. Într-adevăr, o mare parte din responsabilitatea predicatorului este să ne amintească de adevărurile uitate sau neglijate (vezi 2 Petru 3:1). Acesta este unul din rolurile de bază ale Duhului Sfânt în vremea aceasta, „să ne aducă aminte” de lucrurile pe care Domnul ne-a învățat în trecut. Tot așa, și Masa Domnului are scopul să ne amintească în mod repetat adevărurile centrale ale evangheliei și să ne amintească de revenirea lui Hristos. Inima ce răspunde lucrării de aducere aminte, însă, este aceea care a fost zdrobită la cruce și care este gata să accepte nu doar corecția, ci și mila. În cele din urmă, Pavel își prezintă pledoaria pe baza:
3) Unei responsabilități pastorale în Hristos „Ce voiţi? Să vin la voi cu nuiaua sau cu dragoste şi cu duhul blândeţii?” (1 Corinteni 4:21). Știind că totuși vor mai fi oameni mândri în Corint (v. 18), în pledoaria sa plină de milă, Pavel culminează cu o notă de autoritate. El le spune că, dacă Domnul va voi, va veni la ei să vadă dacă este într-adevăr o opoziție arogantă în Corint sau totul e doar o vorbărie goală (v. 19). El le amintește că împărăția lui Dumnezeu nu înseamnă doar vorbe, ci o trăire în puterea lui Hristos cel înviat (v. 20). Dumnezeu pune la dispoziția creștinilor toate cele necesare pentru ca ei să poată trăi ca oameni responsabili. Acesta este scopul crucii lui Hristos și puterea învierii.
Concluzie: Pavel încheie spunând: „Ce voiţi? Să vin la voi cu nuiaua sau cu dragoste şi cu duhul blândeţii?” (1 Corinteni 4:21). El îi lasă să aleagă dacă îl vor primi ca pe un tată, cu dragoste și blândețe. Dragostea lui Pavel pentru copiii săi în credință nu era o dragoste oarbă, ușuratică și sentimentală. Din contră, era o dragoste conștientă că uneori este necesară și disciplinarea, iar el era pregătit să o aplice. Există o dragoste care poate distruge o persoană, trecându-i cu vederea greșelile. Există însă și o dragoste care poate ridica un om, punându-l față în față cu adevărul, așa cum este el în Isus Hristos. Soluția pentru dezbinările din biserică este acceptarea mustrării, care frânge mândria noastră și ne face să umblăm pe calea crucii. Soluția presupune însă și acceptarea milei, care ne încurajează să trăim, să învățăm și să iubim ca niște fii maturi ai lui Dumnezeu. Ești pregătit să îndeplinești aceste condiții și să cunoști astfel pacea și bucuria de a face voia Tatălui?
Pentru versiunea audio a acestor predici în limba engleză, dați click pe link-urile următoare: Link 1 - Jn. 15:12-13; Link 2 - Jn. 15:14-17, Link 3 - Jn. 16:5-15
Title 1: Five characteristics of a true disciple (Jn. 15:1-17)
Titlu 1: Cinci caracteristici ale unui ucenic adevărat (Ioan 15:1-17)
Notă: Vezi ediția de iarnă 2018 a acestui jurnal pentru punctele 1-3 (Ioan 15:1-11).
Punctul #4: Cea de-a patra caracteristică a unui ucenic adevărat este… dragostea (12-13)
Punctul #5: Cea de-a patra caracteristică a unui ucenic adevărat este… cunoașterea (14-17)
Titlu 2: Venirea Duhului Sfânt (Ioan 16:5-15)
Punctul #1: Isus L-a trimis pe Duhul Sfânt ca să fie Ajutorul / Mângâietorul nostru (5-7)
Punctul #2: Isus L-a trimis pe Duhul Sfânt ca să dovedească lumea vinovată (8-11)
Punctul #3: Isus L-a trimis pe Duhul Sfânt ca să îi călăuzească pe credincioși în tot adevărul (12-15)
Ediția de Vară, 2018
“Întărind Biserica în Predicare biblică și conducere”
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario, Canada
Email: [email protected]
Phone: 519-620-2375
În ediția aceasta, ajungem la sfârșitul seriei „Principiile predicării expozitive”, care s-a întins pe parcursul a 7 ani. În ediția următoare, vom începe o nouă serie de articole despre „Dinamica conducerii bisericii”.
În ediția anterioară (primăvară 2018), am privit la câțiva pași care trebuie urmați atunci când finalizăm manuscrisul sau schița predicii. De asemenea, am privit și la câteva memento-uri pentru fiecare secțiune a predicii, de la introducere și până la încheiere. Este potrivit, prin urmare, să încheiem acest curs despre predicare făcând niște remarci cu privire la modul în care transmitem mesajul. Pentru început, să privim încă o dată la…
Cu riscul de a mă repeta, recomand cu toată convingerea folosirea notițelor în predicare. După cum am menționat în ediția anterioară a acestui jurnal, notițele pot fi făcute în diferite moduri:
Pentru a explica de ce încurajez folosirea notițelor, este important să înțelegem unele dintre pericolele nefolosirii notițelor:
Pe lângă avantajele folosirii notițelor pe care le-am menționat în ediția anterioară a acestui jurnal, prezint mai jos câteva avantaje care, pentru mine, sunt la fel de importante:
Modul în care transmiți mesajul depinde într-o anumită măsură de darul tău, de pregătirea ta, de personalitatea, precum și de experiența ta. Învățăm de la alții și putem fi mentorați de alții, însă stilul folosit trebuie să fie stilul nostru personal. Stilul poate fi conversațional ori didactic, formal sau mai informal.
Fii tu însuți, dar nu îți imagina că aceasta permite delăsarea sau lipsa de profesionalism! Nimeni nu vrea să vină la biserică și să se simtă stânjenit din cauza predicatorului. De asemenea, oamenii nu își vor invita prietenii la biserică dacă există posibilitatea ca aceștia să se simtă ofensați fie de stilul tău, fie de conținutul predicii. Așadar, fii tu însuți, dar, în același timp, fii elegant, bine-crescut, consecvent și vrednic de crezare.
Ține cont de acustică! Folosește-ți vocea potrivit cu acustica și cu mesajul! Învață să folosești sistemul de sunet în avantajul tău. Asigură-te că operatorul de sunet setează volumul și tonul în mod corect! Nimic nu poate fi mai rău pentru ascultătorii tăi decât să nu te poată auzi sau să te audă prea tare.
Modifică volumul vocii! Lucrul acesta face mesajul mai interesant și arată pasiunea ta, precum și importanța cuvintelor tale.
Modifică înălțimea vocii. Dacă nu îți modifici înălțimea vocii, poți să cazi în unul sau mai multe din aceste obiceiuri deranjante:
a) Monotonie. Aceasta apare atunci când vorbești fără să variezi înălțimea vocii și devine repede foarte plictisitoare pentru ascultătorii tăi.
b) Voce joasă ori „mormăit”.
c) Voce înaltă. Intensitatea discursului sau emoțiile îi pot face pe unii predicatori să vorbească pe un ton înalt, iar lucrul acesta este foarte deranjant.
Modificarea înălțimii vocii, pe de altă parte, ajută la accentuarea cuvintelor, adăugând diversitate în modul în care vorbești, precum și pasiune pentru ceea ce spui.
Exersează tonul vocii! Orice vorbitor are tonul său, iar acesta poate fi schimbat de emoții sau de volumul discursului, care poate îngusta gâtul. Tonul nazal este cauzat de obicei de tensiune în mușchiul nazal. Tonul gutural, pe de altă parte, vine de obicei din tensiunea la nivelul gâtului.
Dacă tonul tău este deranjant, poți să îl schimbi. Poți să iei lecții de dicție, însă cel mai probabil că îți vei putea schimba tonul doar fiind conștient de modul în care se aude și schimbându-l în mod voluntar.
Urmărește viteza cu care vorbești. Tendința este să vorbești fie prea repede, fie prea rar. Dacă vorbești prea repede, îi obosești pe ascultători (ca tirul unei mitraliere); dacă vorbești prea rar, îi plictisești de moarte. Viteza medie a vorbirii în predicare ar trebui să fie puțin mai mare decât vorbirea conversațională – de exemplu, cam 180 cuvinte/minut. Această viteză de vorbire reușește să mențină atenția ascultătorilor, fără a-i pune în fața unui tir de cuvinte.
Diversitatea este importantă. Folosește vorbirea rapidă pentru a transmite emoție sau pentru a parcurge un material mai puțin important sau care nu presupune detaliere. Folosește vorbirea rară pentru a comunica idee importante sau complexe, care au nevoie de timp pentru a fi însușite.
Folosește pauzele! Pauza folosită la momentul potrivit poate accentua, poate crea tensiune, poate schimba semnificația sau atrage atenția ascultătorilor. Pauza transmite următorul mesaj: „Vreau să spun ceva important, așa că trebuie să ne oprim puțin.
Ritmul. Ritmul în care îți rostești predica trebuie să reflecte un progres constant către un scop. Nu te grăbi la unul din puncte (ca și cum nu ai mai avea timp suficient), iar apoi să te miști foarte încet la următorul.
Folosește un stil oratoric ușor de înțeles! Alege cuvinte inteligibile și, dacă folosești un termen mai neobișnuit, explică întotdeauna sensul acestuia. Nu folosi termeni tehnici decât dacă îi explici – scopul nostru nu este să impresionăm oamenii cu cunoștințele noastre, dar putem folosi predicarea pentru a îmbogăți vocabularul ascultătorilor.
Articulează clar cuvintele! Nu bolborosi! Fii clar! Pune accentul acolo unde trebuie! Accentuează cuvintele în mod corect, pentru a fi înțelese bine!
Limbajul trupului trebuie să fie natural, însă dacă limbajul „natural” al trupului tău distrage în vreun fel atenția de la mesaj, schimbă-l!
Folosește gesticulații naturale, potrivite, expresive! Formează-ți propriile tale gesticulații!
Fii atent la felul în care arăți în fața audienței! Nu afișa expresii faciale care arată comic, ridicol sau care exprimă durere! De fapt, nu afișa nimic din ceea ce ar putea distrage atenția de la mesaj!
Contactul vizual este important și uneori este greu de menținut. Modul cel mai ușor de a da impresia tuturor că îi privești în ochi este să îți fixezi privirea asupra unei părți a congregației, apoi să o muți asupra altei părți și așa mai departe. În felul acesta, nu te uiți la o singură persoană, ci acoperi cu privirea o parte a audienței. Fixează-ți privirea asupra unei părți pentru un minut, apoi asupra altei părți, până când acoperi toată audiența.
Nu te uita la tavan sau peste capetele oamenilor! Lucrul acesta este foarte deranjant. Cu toate acestea, atât de mulți predicatori par a întâmpina probleme în menținerea contactului vizual.
Așază-ți notițele la înălțimea potrivită pe amvon, astfel încât mișcarea ochilor tăi de la oameni la notițe să fie limitată. Cu cât își așezi notițele mai sus, cu atât mai puțin va trebui să îți miști ochii în sus și în jos. Lucrul acesta va reduce impresia că îți citești notițele și va crește impresia menținerii contactului vizual.
Folosește pronumele „tu” pentru a fi personal, direct și convingător.
Pune întrebări retorice (ex. cum face Pavel în Romani)! Întrebările aduc audiența în mijlocul mesajului. Întrebările potrivite pot preveni obiecțiile. De asemenea, întrebările ajută la realizarea trecerii către aplicații.
De-a lungul predicii, pune întrebarea: „Ce importanță are lucrul acesta pentru tine? Cum vei aplica lucrul acesta în viața ta?”
Vorbește inimii; fii sentimental, dar și didactic! Comunică și arată-ți interesul personal în ceea ce îi privește pe ei, ca oameni, precum și grija și preocuparea ta pentru ei!
Fiecare mesaj trebuie să transmită un sentiment al urgenței. Este important, deoarece Hristos se întoarce etc.
Perspectiva predicii tale îi afectează pe oameni în diferite moduri – spiritual, etern, teologic.
Mijloacele vizuale întăresc mesajul. Dacă le folosești, ai grijă ca acestea să fie bine realizate, pentru că altfel vor distrage atenția ascultătorilor de la mesajul tău.
În primul rând, predicatorul este un mijloc vizual. Atenția ascultătorilor trebuie să fie îndreptată către predicator, nu pentru că vrei ca tu să fii în centrul atenției, ci pentru că (1) dorești ca întreaga atenție să fie acordată mesajului tău; (2) vrei să fii întruparea (mijlocul vizual al) mesajului tău.
„Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere.” (1 Cor. 2:4)
Proclamarea mesajului trebuie să fie „într-o dovadă dată de Duhul şi de putere.” Pavel vorbește aici despre actul predicării mai degrabă decât despre persoana predicatorului.
Predicarea noastră trebuie să fie o „dovadă” a faptului că este făcută sub călăuzirea, conducerea și împuternicirea („putere”) Duhului. Acest lucru face ca predicarea să fie eficientă în viața ascultătorilor.
Dr. Martyn Lloyd-Jones a spus: „Există o diferență de la cer la pământ între predicarea bazată numai pe energia și înțelegerea omenească și predicarea despre (cu) zâmbetul conștient al lui Dumnezeu.” (Martyn Lloyd-Jones, Trezirea, 295, citat în Anointed Expository Preaching [Predicare expozitivă cu ungere], 236).
Ungerea Duhului Sfânt este vitală pentru o predicare puternică și eficientă. Duhul Sfânt este agentul divin care face ca adevărul să prindă viață și să fie vital (cf. 1 Ioan 2:2; 2 Cor. 1:19-22).
Permiteți-mi să sugerez câteva exerciții care ajută vocea:
a. Formarea vocii - respiră adânc din diafragmă. Așa respiră cântăreții profesioniști. Acest tip de respirație te ajută să ai control asupra vocii.
b. Antrenarea vocii – citește predica cu voce tare. Concentrează-te pe articularea cuvintelor, pronunție și accentuarea cuvintelor.
c. Testarea vocii în ce privește caracteristicile de mai jos:
a) Proeminență (putere). Aceasta este abilitatea de a-ți „lansa” vocea în așa fel încât toți să o poată auzi.
b) Reglare (blândețe). Folosește respirația controlată pentru a regla constanța sunetului.
c) Consolidare (control). Fii conștient de limitele vocii tale!
d. Odihnirea vocii – mai ales atunci când aceasta este obosită sau răgușită.Folosește perioade de tăcere pentru a-ți relaxa mușchii vocii!
e. Vindecarea vocii – folosind, la nevoie, sare, umezirea gâtului (cu bomboane pentru gât) și îngrijirea gâtului. Umezirea este foarte importantă, deoarece gura și gâtul au tendința să se usuce atunci când ai emoții/
f. Protejarea vocii. Nu îți forța vocea! Încearcă să o protejezi de vânt și aer condiționat. De asemenea, fii atent la vorbitul prelungit la telefon!
g. Folosirea vocii. Fii conștient de felul în care îți folosești vocea de fiecare dată și transformă lucrul acesta într-un efort subconștient! Vocea multor oameni sună rău, însă nu pentru că așa e vocea lor, ci din cauza felului în care și-o folosesc.
„Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur” (1 Cor. 2:3)
Este normal să ai emoții când predici. Chiar și cel mai experimentat și mai bun predicator are emoții și se simte inadecvat. Apostolul Pavel a întrebat: „Şi cine este de ajuns pentru aceste lucruri?” (2 Cor. 2:16). Acest lucru ne face să ne bazăm pe Domnul – și asta e foarte bine.
Emoțiile însă nu trebuie să ne paralizeze. Acesta este unul din avantaje atunci când ești bine pregătit și folosești notițe. În ciuda felului în care ne simțim, totuși putem vorbi cu autoritate, pentru că știm că ceea ce spunem este cuvântul lui Dumnezeu.
Înfățișarea personală. Într-un sens, ne dorim să fim ascunși ochilor, pentru că ascultătorii să Îl vadă pe Hristos în mesajul nostru. Pe de altă parte, noi suntem agenții umani pe care Dumnezeu i-a ales ca să transmită mesajul Său. Așadar, trebuie să ne prezentăm într-un fel care nu distrage atenția de la mesaj. În scopul acesta, înfățișarea ta trebuie să fie modestă și atracția ta personală nu trebuie să fie seducătoare pentru nicio persoană din audiență.
Orice predicator trebuie să țină cont de ocazia sau evenimentul la care predică atunci când își alege subiectul sau textul, atunci când își pregătește conținutul mesajului, precum și atunci când își prezintă mesajul. De pildă, dacă evenimentul la care predici este o nuntă, conținutul mesajului trebuie să fie potrivit cu ocazia respectivă, iar transmiterea mesajului se va concentra, în mod normal, pe bucuria acelei zile.
Pregătirea și prezentarea mesajului vor fi, bineînțeles, diferite, dacă evenimentul la care predici este o înmormântare. Cu această ocazie, conținutul mesajului tău se va adresa nevoilor celor îndoliați, iar transmiterea mesajului va fi calmă și sumbră.
Tot așa, mesajele obișnuite de duminică vor varia în pregătirea și prezentarea lor în funcție de ocazie. Duminicile speciale, cum ar fi Ziua mulțumirii, aniversările, Paștele și Crăciunul vor dicta tipul subiectului ce va fi pregătit, precum și maniera în care acesta va fi prezentat.
Orice predică are un scop. Dacă scopul este să se adreseze unei anumite probleme din viața bisericii sau din relații, atunci pregătirea acelor mesaje și prezentarea lor vor fi adaptate în consecință.
Dacă scopul mesajului este unul evanghelistic sau de îndemnare, din nou alegerea textului, conținutul mesajului și stilul prezentării trebuie să corespundă acelui scop.
Scopul, așadar, influențează subiectul și textul ales, aplicația textului, ilustrațiile folosite, precum și modul de prezentare.
„Disciplina în biserică” (1 Cor. 5:1-13)
De: Dr. Stephen F. Olford
Introducere Cu acest capitol începem o nouă secțiune din cuprinsul primei epistole către Corinteni. Până în acest punct, apostolul a vorbit în special despre problema dezbinărilor în biserică. Acum se îndreaptă către o problemă la fel de gravă, și anume neorânduiala/tulburările în biserică. Trei neorânduieli sunt menționate în special pe parcursul următoarelor două capitole. Acestea au de-a face cu disciplina în biserică (5:1-13), litigii în biserică (6:1-11) și necurăție în biserică (6:12-20). În studiul de față ne vom ocupa de disciplina în biserică. Atunci când citim această epistolă, vedem foarte clar că cei din Corint erau atât de preocupați de înțelepciunea și filosofia lor carnală, încât uitaseră de obligațiile morale ale evangheliei, față de care își luaseră un angajament. O gândire greșită duce întotdeauna la o trăire greșită. Ca urmare, dezastrul moral venise peste biserică, iar Pavel trebuia să îi confrunte în această privință. El a fost nevoit să rostească, în termeni clari, acțiunea de disciplinare ce trebuia îndeplinită. Analizând subiectul Disciplinei în Biserică, vă invit să observați, în primul rând:
“ Din toate părţile se spune că între voi este curvie…” (1 Corinteni 5:1). Interpretarea acestor cuvinte de început ne arată că păcatul care se află în discuție era subiectul unei bârfe generalizate – nu doar în biserică, ci și în cetatea Corint. Nu e nevoie să discutăm prea mult despre păcatul care era pus în discuție, ci vom observa doar că era o încălcare flagrantă a legii morale. Un frate creștin trăia în imoralitate cu mama sa vitregă. Păcatul descris aici este prezentat ca adulter sau curvie, ceea ce ne indică faptul că tatăl fie era mort, fie divorțat de femeia respectivă. Faptul că nu se face nicio mențiune cu privire la femeie sugerează că ea probabil era necredincioasă, aflându-se așadar în afara jurisdicției bisericii. Această formă de imoralitate era atât de îngrozitoare și revoltătoare, încât nu era condamnată numai de legea evreiască (Leviticul 18:8), ci era interzisă și de legea romană. Într-adevăr, acest păcat rareori era întâlnit printre neamurile păgâne.
Duhul Sfânt a găsit cu cale ca această poveste dezgustătoare să rămână consemnată, pentru ca noi să învățăm gravitatea păcatului din biserică. Dacă un frate creștin a putut să se afunde atât de mult în păcat pe vremea creștinismului apostolic, noi nu putem decât să învățăm lecția atât de serioasă din acest capitol. Gravitatea acestui dezastru moral din biserică este subliniată de:
1) Vinovăția personală a celui care a păcătuit „… cel ce a săvârşit fapta aceasta…” (1 Corinteni 5:2). În mod clar, păcatul acesta nu a fost un act izolat. Textul spune că omul acela „trăieşte cu nevasta tatălui său”. Tot așa, exprimarea „cel ce a săvârşit fapta aceasta” arată că el practicase păcatul acesta într-o perioadă de timp. Prima noastră reacție ar fi să deducem că omul acesta era probabil un creștin nominal, care nu avea cunoașterea mântuitoare a lui Hristos. Însă felul în care vorbește Pavel despre el, atât în acest capitol, cât și în cea de-a doua sa epistolă (2:6-8), confirmă ipoteza că omul acela era cu adevărat născut din nou, însă căzuse în păcat într-un mod îngrozitor în inima și în viața sa.
Ce avertizare reprezintă istorisirea aceasta pentru mine și pentru tine! Fără harul lui Dumnezeu, nimic nu ne poate opri să ne afundăm la fel de rău în păcat. Și tragedia unei astfel de decăderi morale este că acest gen de păcat este îndreptat în primul rând împotriva unui Dumnezeu sfânt și apoi împotriva Trupului lui Hristos. Atunci când David și-a dat seama de păcatul pe care îl săvârșise cu Batșeba, a strigat: „Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta” (Psalm 51:4). Însă, pe lângă aceasta, și-a dat seama că distrusese viața unei femei nevinovate și că luase viața unui om nevinovat și credincios. Aceasta ne duce mai departe, la cel de-al doilea motiv care ne arată gravitatea unui dezastru moral din viața bisericii:
2) Consecințele publice ale păcatului „Şi voi v-aţi fălit! Şi nu v-aţi mâhnit mai degrabă…” (1 Corinteni 5:2). Păcatul, ca și cancerul, întotdeauna otrăvește și paralizează trupul. Astfel, întreaga părtășie a fost afectată de decăderea morală a acestui om. Și în loc să se jelească, ei se lăudau. Pavel folosește un termen neobișnuit pentru a descrie atitudinea pe care credincioșii din Corint ar fi trebuit să o aibă. Ei ar fi trebuit să „jelească”, spune el, adică să se tânguiască, așa ca pentru un mort. Ar fi trebuit să își dea seama că acolo era un om care nu doar căzuse din har, ci se și separase de viața bisericii. În schimb, ei se lăudau cu felul în care tolerau păcatul și prin această atitudine deveniseră părtași la păcat.
John Morley a spus: „În anumite circumstanțe, compromisul este cel mai imoral cuvânt din limba engleză.” Și Morley avea dreptate! Când o persoană sau o biserică se compromite în ce privește păcatul, numele lui Dumnezeu este dezonorat, lucrarea lui Satan înaintează, iar biserica ajunge neputincioasă. Nu doar omul acela, ci întreaga biserică ar fi trebuit să se pocăiască cu mult înainte să le scrie Pavel această epistolă, pentru că pocăința este unul din cele mai importante semne al nașterii din nou. Numai atunci când ne pocăim din toată inima, cu adâncă părere de rău, ne putem aștepta ca Dumnezeu să ne binecuvânteze viața și biserica. În zilele noastre, însă, se pare că nu mai simțim deloc adânca păcătoșenie a păcatului. În loc să ne jelim în biserică pentru păcatul nostru, noi ne lăudăm cu toleranța noastră, cu compromisul și cu bunăvoința noastră. Doamne, ai milă de noi! Haideți să privim mai departe la:
„În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus” (1 Corinteni 5:4-5). Indiferent de ce credem noi, standardul lui Dumnezeu pentru disciplinare în ce privește păcatul în biserică este clar și nestrămutat. Nu încape nicio îndoială că acest capitol ne-a fost lăsat pentru a ne călăuzi în era bisericii în privința acestor probleme. Vă rog să observați trei lucruri în ce privește disciplina în biserică:
1) Semnificația disciplinării “… un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus” (1 Corinteni 5:5). Această afirmație serioasă este sprijinită și de alte expresii folosite de-a lungul capitolului, cum ar fi: „măturaţi aluatul cel vechi” (v. 7) și „Daţi afară, dar, din mijlocul vostru pe răul acela” (v. 13). În mod clar, actul disciplinării implică excomunicarea păcătosului din viața și părtășia bisericii. Această excomunicare este descrisă ca o dare pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii (v. 5). Teologii explică aceste cuvinte în două moduri și, fără îndoială, există o parte de adevăr în ambele poziții.
Unii susțin că Pavel vorbește anume despre nimicirea cărnii, pentru a sublinia faptul că, atunci când o persoană este excomunicată din viața și părtășia bisericii, intră sub stăpânirea forțelor satanice (vezi 1 Ioan 5:19). Și foarte curând, un creștin care trăiește în felul acesta află că, de fapt, „carnea nu foloseşte la nimic” (Ioan 6:63). Cu alte cuvinte, ajunge la capătul puterilor și atunci caută să se împace cu Domnul și să se întoarcă la locul său în părtășia bisericii.
Alți cercetători ai Scripturii susțin că nimicirea cărnii sugerează și implică boală și chiar moartea trupului. Aceasta s-a întâmplat și cu alți membri ai bisericii din Corint, care au încălcat Legea Domnului și la care se referă Pavel în 11:30. Din cauza felului în care s-au purtat la Cina Domnului, aceștia erau bolnavi și unii au adormit. Așa s-a întâmplat cu Anania și Safira, care au fost judecați fiind loviți de moarte (Fapte 5) pentru că L-au mințit pe Duhul Sfânt (vezi și 1 Ioan 5:16).
2) Metoda disciplinării „În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă…” (1 Corinteni 5:4). Pavel îndeamnă biserica să se aduna laolaltă, recunoscând autoritatea Capului bisericii, Domnul Isus Hristos. În cazul de față, Pavel, ca părinte spiritual al multora dintre ei, se identifică și el cu biserica, spunând: „… voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă…” Fiind astfel toți împreună, recunoscând prezența Mântuitorului, puterea Duhului și învățătura clară a Cuvântului lui Dumnezeu, biserica trebuie să judece păcatul și să-l excomunice pe păcătos, dându-l afară din prezența lor. Nu mai putem spune decât că, dacă lucrul acesta s-ar face mai des în zilele noastre, am vedea curând trezire spirituală în poporul lui Dumnezeu. Adesea ne rugăm să vină trezirea peste noi, în timp ce îngăduim păcat în mijlocul nostru. Aceasta este o contradicție. Al treilea aspect important al acestei acțiuni a bisericii este:
3) Motivul disciplinării „… un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus” (1 Corinteni 5:5). Trebuie subliniat faptul că motivul fundamental al oricărei disciplinări este readucerea sfântului păcătos la o viață curată și biruitoare în Domnul nostru Isus Hristos. Lucrul acesta este dovedit și de ceea ce spune Pavel în cea de-a doua epistolă, unde îi mustră pe corinteni pentru că nu îl primiseră înapoi pe fratele care păcătuise și care acum se pocăia și era pe punctul de a fi „doborât de prea multă mâhnire.” Așa îi îndeamnă Pavel să își arate dragostea față de el (2 Corinteni 2:6-8). În Galateni 6:1, Pavel sfătuiește ca orice disciplinare să fie făcută în vederea reintegrării în biserică a celui care a păcătuit. În ce privește biserica, ea păcătuiește la fel de mult atunci când nu are grijă de un membru ce se pocăiește, ca și atunci când trece cu vederea disciplinarea unui membru rebel.
Capitolul acesta solemn se încheie așa cum se cuvine cu:
„Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit” (1 Corinteni 5:7). Amintindu-le din nou că lauda lor nu era bună, Pavel arată că, după cum plămădeala penetrează aluatul, tot așa păcatul afectează întreaga biserică. Nimeni nu se poate scuza, spunând că este un membru neînsemnat sau neobservat al bisericii. Părtășia bisericii este pe măsura celui mai slab membru al său. Dacă vrem să cunoaștem gloria, puterea și binecuvântarea Dumnezeului nostru în biserica locală, trebuie să acordăm atenție secretului izbăvirii atât pe plan individual, cât și pe plan colectiv, ca biserică.
1) Trebuie să existe ură față de păcat „Măturaţi aluatul cel vechi …” (1 Corinteni 5:7). În vremea Vechiului Testament, gospodăriile evreiești trebuiau să dea afară orice urmă de aluat atunci când se pregăteau pentru Paște. Orice ungher, crăpătură sau gaură de șoarece trebuia verificată atent cu ajutorul unei lumânări și orice urmă de aluat trebuia îndepărtată. Acest lucru simboliza renunțarea completă la vechiul stil de viață din Egipt și începerea unei vieți noi, în care aveau menirea să se bucure de părtășia cu Dumnezeu. Pavel spune că trebuie să măturăm aluatul cel vechi, amintindu-ne că Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit pentru noi. Orice cochetare cu păcatul se răsfrânge asupra Mielului sfânt al lui Dumnezeu, care Și-a dat viața ca să ne salveze și să ne scape de păcat. Atitudinea creștină trebuie să fie întotdeauna una de celebrare a biruinței Mântuitorului nostru, nu cu invidie și răutate în inimile noastre, ci cu sinceritate și în adevăr (v. 8). Testul ca să știm dacă ducem o viață de biruință este atitudinea noastră față de păcat. Din pasajul pe care îl avem în față, reiese destul de clar că noi trebuie să urâm păcatul și să ne fie silă de el.
2) Trebuie să se ofere ajutor păcătoșilor „V-am scris în epistola mea să n-aveţi nicio legătură cu curvarii. Însă n-am înţeles cu curvarii lumii acesteia, sau cu cei lacomi de bani, sau cu cei hrăpăreţi, sau cu cei ce se închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieşiţi din lume” (1 Corinteni 5:9-10). Se pare că Pavel le scrisese mai înainte despre problema aceasta a trăirii unei vieți sfinte, însă unii dintre ei au înțeles greșit, crezând că învățătura lui se referea la contactul lor cu lumea. Acum Pavel le scrie din nou, explicându-le că învățătura despre separare nu implică izolare. Cât timp trăim în lume, avem de-a face cu oameni care sunt adulteri, lacomi, jecmănitori și idolatri. Mântuitorul nostru a fost prietenul vameșilor și al păcătoșilor (Matei 11:19). Totuși, trebuie să ținem minte că, deși avea de-a face cu ei în vederea mântuirii, El a rămas sfânt, nevinovat, nepătat și despărțit de păcătoși (Evrei 7:26). Nimic nu convinge inima unei persoane neconvertite ca strălucirea și puterea răscumpărătoare a unei vieți sfinte, care vine în ajutorul celorlalți. Peste tot în jurul nostru se află oameni înfometați, care tânjesc după eliberare de sub puterea și întinarea păcatului. Așadar, în umblarea noastră creștină, haideți să ținem minte că trebuie să urâm păcatul, dar în același timp să fim gata să oferim ajutor păcătoșilor.
3) Trebuie să existe sfințenie în privința standardelor „Ci v-am scris să n-aveţi niciun fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice "frate", totuşi este curvar, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi” (1 Corinteni 5:11). Se vorbește mult astăzi despre sfințenie, însă fără standarde sfinte. Pavel însă arată clar că dacă există sfințenie în viața noastră, atunci aceasta trebuie să se vadă printr-o umblare în separare, chiar dacă asta implică și separare de un frate care umblă în neorânduială. După cum am văzut în capitolul acesta, se poate ca un frate să fie curvar sau lacom sau preacurvar sau bețiv sau chiar hrăpăreț, iar Pavel ne spune că nu trebuie nici măcar să stăm la masă cu un astfel de om.
Într-adevăr, în 2 Tesaloniceni 3:14 și 15, suntem îndemnați în mod explicit să nu avem de-a face cu astfel de oameni, pentru ca ei să își dea seama de natura și consecințele păcatului lor. Noi nu putem judeca păcatele lumii, pentru că sfera aceea este în afara jurisdicției noastre (vezi vs. 12-13); acolo Dumnezeu are stăpânire și prerogative. Însă, în numele Domnului Isus Hristos, prin puterea Duhului Sfânt și având în mână cuvântul revelat, trebuie să judecăm păcatul din viața noastră și din biserică. Așadar, încheie apostolul, trebuie să dăm afară din mijlocul nostru orice credincios care se încadrează în categoria „răul acela” (v.13).
Concluzie: Aceasta este o învățătură serioasă și nu putem să ne sustragem nici autorității și nici relevanței provocării divine pentru inimile noastre. Așadar, dacă ne dorim bunăvoința lui Dumnezeu și binecuvântarea Lui peste viețile și inimile noastre, trebuie să vedem păcatul în toată gravitatea naturii sale. Trebuie să îndeplinim toate cerințele disciplinei divine și, cel mai important, trebuie să trăim și să învățăm secretul eliberării de zi cu zi. Să facă Dumnezeu ca viața ta și viața mea să fie caracterizate de ură față de păcat, de disponibilitatea de a-i ajuta pe păcătoși și de sfințenie în privința standardelor, prin puterea Duhului Sfânt care locuiește în noi (vezi și 1 Tesaloniceni 4:7; 2 Corinteni 7:1)! Să nu îndrăznim să coborâm standardele lui Dumnezeu alegând să fim sau să ne purtăm altfel decât cere El!
Pentru versiunea audio a acestor predici în limba engleză, dați click pe link-urile următoare: Link 1 - Jn. 18:33-34; Link 2 - Jn. 18:35-37; Link 3 - Jn. 18:37-38
Titlu: Domnia lui Isus
Punctul #1: Domnia lui Isus îi desparte pe batjocoritori de cei care caută (33-35a)
1. Batjocoritorii disprețuiesc domnia lui Isus (33)
2. Cei care caută sunt flămânzi după domnia lui Isus (34-35a)
Punctul #2: Domnia lui Isus desparte domeniul fizic de cel spiritual (35b-38a)
1. Isus explică faptul că domnia Sa nu este o entitate fizică (36)
2. Isus explică faptul că domnia Sa este o entitate spirituală (37)
Ediția de Toamnă 2018
„Întărind biserica în predicare biblică şi conducere”
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario, Canada
Email: [email protected]
Phone: 519-620-2375
„Îmbunătățirea introducerilor”
Introducerea și încheierea sunt două părți foarte importante ale predicii și, totuși, sunt probabil cel mai slab pregătite. Dacă ai o introducere slabă, riști să nu poți convinge oamenii (1) de faptul că Biblia vorbește despre nevoia lor și, prin urmare, (2) că trebuie să asculte ce ai de spus. Dacă încheierea este slabă, nu vei reuși să îndeplinești scopul principal al predicării – și anume să îi convingi pe oameni să se schimbe, să dea un răspuns care să le schimbe viața și care să producă, într-adevăr, o schimbare în viețile lor.
De obicei, fiecare predică este precedată de câteva remarci pre-introductive. Acestea (care mai pot fi numite și „introducerea înainte de introducere) îndeplinesc câteva funcții:
(a) Dacă ești invitat undeva să predici, frazele pre-introductive îți dau ocazia să te prezinți sau să spui ceva ce poate crea o legătură între tine și ascultători.
(b) Sunt o ocazie bună să accentuezi sau să confirmi un anunț sau ceva important din viața bisericii.
(c) Sunt o oportunitate bună să faci legătura cu ceea a avut loc în biserică înainte de predică.
În general, remarcile pre-introductive formează un pod de legătură între ceea ce a avut loc mai înainte (ex. poți să reiei tema cântării dinainte) și ceea ce urmează. De asemenea, îți dau ocazia tratezi anumite subiecte pastorale, cum ar fi îmbolnăvirea unui membru al bisericii.
În timpul acestei părți introductive, amintește ceea ce a avut loc până atunci – nu ignora pur și simplu partea de dinainte a serviciului divin, ca și cum nici nu ar fi avut loc. Și fii atent la starea, tonul și atmosfera serviciului divin!
Scopul introducerii este să introducă predica, nu să-i facă pe oameni să râdă, nu să relateze o poveste și nici să folosească anumite trucuri pentru a-i face pe oameni să mai vină la biserică.
Folosește această parte introductivă pentru a personaliza atmosfera cu prezența și personalitatea ta, pentru ca serviciul divin să nu fie detașat, steril sau impersonal! Acesta este momentul în care te conectezi cu ascultătorii în mod personal, poate pentru prima dată în timpul respectivului serviciu religios.
De ce uneori este atât de greu să știi cum să începi? Poate pentru că îți scrii introducerea prea devreme. În mod normal, introducerea este unul din ultimele lucruri de pregătit atunci când faci o predică. Sau poate pentru că introducerea este atât de importantă și trebuie să acopere o arie atât de mare, fiind astfel nevoie de o creativitate pe măsură. Se poate întâmpla să fi făcut studiul și schița predicii, și să nu-ți poți pregăti introducerea din lipsă de inspirație.
Care sunt elementele-cheie ale introducerii oricărui tip de comunicare orală publică?
Introducerea ta trebuie să anunțe scopul predicii și să fie în concordanță cu acesta. Dacă nu ai un scop anume, atunci de ce să mai predici? Dacă nu știi unde vrei să mergi, cum vei ajunge acolo? Dacă nu ai un scop precis, vei predica o predică fără țintă și fără folos pentru cei care te ascultă. Trebuie să urmărești un scop, să încerci să atingi o țintă. Așadar, în introducere clarifică care este scopul predicii tale.
Întreabă-te:
Ține minte faptul că orice predică are patru scopuri generale: să inspire, să informeze, să convingă și să îndemne.
Predicatorul poate să își formuleze scopul / tema sub forma unei preocupări personale sau folosind o ilustrație care să arate de ce este nevoie de acel adevăr. Iată câteva sugestii pentru formularea scopului / temei predicii:
Tema / scopul mesajului tău pregătește ascultătorii și mesajul tău pentru încheiere, afirmând clar încotro se îndreaptă mesajul și care sunt rezultatele așteptate.
Cum faci legătura dintre scopul și ideea centrală a predicii (i.e. ideea principală a predicii)? Întreabă-te: „Pe baza ideii centrale a acestui text, ce vrea Dumnezeu ca oamenii mei să înțeleagă și să respecte?” Cu alte cuvinte, scopul cu care predici predica respectivă în fața ascultătorilor tăi trebuie să fie consecvent cu mesajul transmis de autorul biblic publicului său. De ce a transmis el acest mesaj atunci? Ce a vrut să știe, să schimbe ori să facă ascultătorii săi?
Scopul acestui „punct introductiv de contact” este să capteze și să mențină atenția bisericii. Oamenii sunt atât de impregnați de comunicarea seculară, încât aceasta determină modul în care ei ascultă, adică scurt și clar (ex. televizorul, filmele etc.). În audiență există tot felul de lucruri care distrag atenția: lucruri care s-au întâmplat în timpul săptămânii, copii neastâmpărați etc. Predica poate fie să te conecteze, fie să te deconecteze.
În acea parte a programului religios de dinainte de predică, ascultătorii au participat la program prin cântare, dăruire etc., ceea ce i-a ținut atenți. Rolul lor însă acum este mult mai pasiv, ei devenind persoane care ascultă și învață. Sarcina predicatorului este să energizeze atmosfera și să atragă atenția ascultătorilor fără să fie banal, teatral sau nesincer.
Care ar fi câteva modalități sigure și eficiente de a capta atenția ascultătorilor? Permiteți-mi să ofer câteva sugestii:
Introducerea trebuie să realizeze o legătură între viața ascultătorilor tăi (nevoile, problemele și întrebările lor), pe de o parte, și viața Bibliei și predica ta (răspunsurile și soluțiile ei), pe de altă parte. Ei trebuie să știe că tu cunoști nevoia lor și că Biblia vorbește despre aceasta. Așadar, arată nevoia lor și empatia ta (i.e. „noi” suntem în aceeași barcă – toți experimentăm lucrul acesta, inclusiv tu, pastorul). Vă găsiți împreună în această călătorie a credinței și a trăirii.
Cum constați sau stabilești care este nevoia? În mod evident, trebuie să-ți cunoști biserica. Trebuie să știi:
Să îți cunoști congregația nu înseamnă să predici despre nevoile pe care „le simți”, ci despre nevoile spirituale „reale”, fie că le simți sau nu. Adevăratele nevoi ale oamenilor adesea nu sunt „simțite”, ci sunt nevoile despre care Dumnezeu ne vorbește în Cuvântul Său. Este nevoie de multă rugăciune și înțelepciune pentru a înțelege ce te călăuzește Duhul lui Dumnezeu să predici și cum subiectul respectiv vine în întâmpinarea unei nevoi spirituale a bisericii tale.
Cum ridici problema acestor nevoi reale? O modalitate este să pui întrebări de ca cele de mai jos:
O altă modalitate este să faci o afirmație grăitoare despre nevoia respectivă:
Odată ce ai stabilit de ce este nevoie de această predică, du-te la Biblie și arată că Biblia vorbește despre această problemă sau nevoie. Încă nu intri în textul ales pentru predică, ci doar arăți faptul că Biblia vorbește despre nevoia aceasta și oferă o soluție. Întrebarea ascultătorilor este: „Ce are aceasta a face cu mine?” Iar răspunsul tău este: „Pentru că am un răspuns din Biblie la problema ta.” Aici oferi o soluție la final, spunându-le unde vrei să ajungi și care vor fi beneficiile lor.
Tu nu oferi toate răspunsurile, însă promiți că vei da un răspuns din Cuvânt. Acesta este momentul când oamenii trebuie să știe:
Introducerea trebuie să fie motivațională în sine și ea are legătură cu ceea ce urmează să spui ascultătorilor tăi. Ea oferă un răspuns la întrebarea: „De ce ar trebui să ascult predica aceasta?” Introducerea îi convinge că predica le va fi de folos și că este importantă pentru ei.
Câteva moduri de a oferi o motivație ascultătorilor tăi să urmărească predica ar fi să spui că:
Enunță subiectul pe care urmează să îl abordezi! Fii concis! Limitează subiectul – i.e. nu îl formula prea amplu. Nu îi lăsa pe oameni să ghicească despre ce vorbești!
Condensează-ți predica într-o singură frază (numită ideea centrală sau teza predicii), pentru ca ascultătorii să știe:
Întreabă-te: Ce vrei să demonstrezi, să explici sau ce îndemn vrei să dai? Care este principiul pe care vrei să îl comunici? Ce vrei să spui despre textul biblic? Aceasta este ideea de bază pe care vrei să o comunici. Aceasta reprezintă rezumatul predicii, ideea teologică, principiul neschimbător și felul în care acesta are de-a face cu viața noastră.
Formulează întotdeauna ideea centrală ca frază completă! O frază completă exprimă o idee completă. Prin urmare, acesta este singurul mod în care poți comunica inteligibil și adecvat.
Idee centrală conține două componente-cheie:
(1) Tema (subiectul) predicii.
(2) Scopul (ceea ce spui despre subiectul) predicii.
După ce ai enunțat subiectul predicii, acum, prin ideea centrală, legi subiectul de ceea ce urmează să predici despre subiectul respectiv. De exemplu, dacă subiectul tău este „dragostea lui Dumnezeu”, întreabă-te: „Ce spune textul despre dragostea lui Dumnezeu? Care este ideea? Care este adevărul față de care noi trebuie să răspundem?” Cu alte cuvinte, ideea centrală este o limitare, o îngustare, o clarificare a subiectului.
Eu sugerez să îți formulezi ideea centrală astfel încât să fie aplicativă.
Aceasta înseamnă să folosești o afirmație directă care cere un răspuns. De pildă:
Atunci când formulăm ideea centrală în mod aplicativ, noi de fapt ne mutăm din lumea textului biblic (formularea sa; cultura sa; oamenii săi; timpul său; locul său) în lumea noastră contemporană, făcând principiul acela neschimbabil din ideea centrală aplicabil la viețile noastre.
Cum formulezi ideea centrală astfel încât oamenii să știe ce este aceasta?
Poți folosi o expresie introductivă, cum ar fi:
Marea întrebare este cum determinăm care este ideea centrală. În mod normal, o modalitate de a găsi ideea centrală este să scrii punctele principale ale predicii și să afli ce le unește. Astfel, ideea centrală este „ideea principală a ideilor principale”. Ideea centrală asigură unitatea predicii, pentru că punctele principale decurg din ea și, astfel, întreaga predică decurge din ea. Pentru mai multe detalii despre acest subiect, vezi ediția de toamnă 2017 a acestui jurnal.
Dacă limitezi introducerea la aproximativ 10-15% din cuprinsul predicii (3-4 minute), va trebui să fii succint.
Atunci când îți scrii introducerea, ești constrâns să o gândești bine, însă atunci când îți prezinți introducerea, încearcă să nu fii legat de notițe! Memorarea primelor paragrafe te va ajuta să stabilești contactul cu ascultătorii, pentru ca să fii astfel cât mai relațional.
Eu recomand să citești tu însuți textul din Scriptură. Anunță referința de două sau de trei ori! De asemenea, poți să faci câteva observații pentru a așeza textul în context.
Ține minte că o citire corectă a Scripturii trebuie:
Aceasta este o ocazie excelentă să le arăți ascultătorilor tăi cum trebuie să citească Scriptura, astfel încât să extragă înțelesul și semnificația textului din modul în care îl citesc.
Nu uita să te rogi! Rugăciunea vine în mod natural după citirea textului. Ai grijă ca rugăciunea să fie o componentă importantă a întregului serviciu de închinare. Rugăciunea este un act de închinare și trebuie să derive din prima parte a serviciului religios. Adu predica ta ca o jertfă închinată Domnului!
Dacă vei diversifica introducerile, atunci ascultătorii tăi nu se vor plictisi de ele. Însă nu încerca să fii teatral de dragul prevenirii plictiselii! Există o diferență între creativitate și păcăleală!
Iată zece sugestii pentru diversificarea formatului introducerilor (toate conțin aceleași elemente de bază, aranjate însă diferit):
(1) O istorisire din viața ta, introducând apoi textul biblic care are legătură cu experiența aceea, iar apoi scopul predicii.
(2) O experiență din viața altcuiva, urmată de scopul predicii, iar apoi de textul biblic.
(3) Un exemplu din istorie¸ urmat de scopul predicii, citirea textului și de ideea centrală / teza predicii.
(4) O afirmație directă a textului biblic și legătura pe care o are cu viața ascultătorilor.
(5) Referire la o nevoie, fie exprimată sau sugerată de cineva din biserică, și care se leagă de felul în care texul biblic promite să împlinească nevoia respectivă.
(6) Repovestirea unei istorisiri biblice. Apoi enunță scopul predicii și speranța că același Dumnezeu care a acționat în istorisirea respectivă poate acționa și acum și chiar o va face.
(7) Enunță o problemă contemporană, care îți permite apoi să mergi la textul biblic, iar după aceea spune că adevărul pe care îl vei explica din textul respectiv este, de fapt, soluția la problema lor.
(8) Pune o întrebare sau o serie de întrebări care să îi determine pe ascultători să se gândească la o nevoie umană reală sau la o situație anume. Empatizează cu nevoia respectivă (toți o avem); spune cum Dumnezeu poate să împlinească nevoia aceea și cum mesajul tău va explica felul în care Dumnezeu poate să o împlinească.
(9) Enunță teza / adevărul central pe care urmează să îl explici, treci în revistă punctele principale ale predicii, iar apoi intră în cuprinsul predicii.
(10) Fă referire la o știre contemporană care îi stresează pe oameni și arată modul în care Biblia se adresează acelei probleme (i.e. răspunde la întrebări de tipul „de ce”).
(1) Oferă toate informațiile legate de contextul pasajului biblic, necesare pentru înțelegerea acestuia. Aceasta este numită uneori sub-introducere. Ea permite ascultătorilor să înțeleagă mai bine și mai corect textul biblic și stabilește faptul că în spatele cuvintelor tale stă autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Cantitatea de informații contextuale oferite aici poate să varieze, în funcție de:
Ai grijă să prezinți materialul legat de contextul pasajului într-un mod foarte atractiv, nu plictisitor, însă relevant pentru mesaj și pentru viață; și nu prea mult, ca să nu pierzi atenția ascultătorilor.
(2) Tranziția către primul punct al expunerii. Iată câteva tehnici pentru o trecere lină către expunere:
… Biblia vorbește despre problema aceasta din trei perspective - 1…2…3…
… Biblia dă trei motive pentru care… - 1….2…3
Ține minte că nicio parte a unei predici nu poate avea un efect de durată, decât dacă este pregătită și transmisă prin puterea și sub călăuzirea Duhului Sfânt.
Ține minte că niciun model de predică și nicio metodologie nu este întotdeauna bună pentru toți predicatorii în orice ocazie. Unii dintre marii predicatori din istorie nu au urmat modelul sugerat de mine aici. Însă faptul că acei predicatori nu au folosit introducerile la predică nu înseamnă că și tu poți să te descurci fără ele. Ceea ce înseamnă probabil lucrul acesta este că dacă le-ar fi folosit, predicarea lor ar fi fost chiar mai puternică.
Ține minte că trebuie să îți însușești tu însuți predica dacă vrei să aibă vreun efect în viețile altora. Aceasta este ceea ce numim „predicare întrupată”, „Cuvântul S-a făcut trup”.
Să înțelegem inima lucrării pastorale (Col. 1:24-2:5)
Apostolul Pavel este clar și neechivoc atunci când spune că pastorii sunt „slujitori”. Noi suntem slujitori ai evangheliei (Col. 1:23) și slujitori ai evangheliei (Col. 1:25). Acestea sunt cele două responsabilități de bază ale noastre. Haideți să nu permitem altor lucruri să le marginalizeze, ci să avem grijă să ne concentrăm asupra lor – să slujim Cuvântul lui Dumnezeu și poporul lui Dumnezeu. Așadar, aș vrea să fac câteva comentarii pe marginea pasajului din Coloseni 1:24-2:5 despre „Inima slujirii pastorale”. Pavel argumentează aici că „Pastorii sunt slujitorii lui Hristos pentru biserică”. Observați că…
„Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos”(24a). Termenul care conferă unitate pasajului este „mă bucur” – la început, Pavel se bucură în suferințele lui (1:24), iar la sfârșit, se bucură de credința lor (2:5). Este o mare bucurie să Îl slujești pe Hristos și poporul Său. Aceasta este ceea ce ne motivează; și tot aceasta este și răsplata noastră. Însă împreună cu bucuria se împletesc și suferința și necazul. În slujirea pastorală, noi suferim pentru biserică.
Pavel vede suferințele lui ca un rezultat a ceea ce a făcut el pentru biserică – „suferinţele mele pentru voi” (24a), pentru binele lor. El le-a slujit, și tot așa a și suferit pentru ei închisoare, batjocură, bătăi etc. Suferința pastorală pentru biserică este reală.
(a) Suferim din cauza relației noastre cu cei care suferă. Suntem părtași la durerea și la încercările lor; și îndeplinim o slujire preoțească atunci când îi aducem înaintea lui Dumnezeu.
(b) Suferim atunci când cei pe care îi iubim și îi slujim sunt atacați de Satan, iar viețile lor încep să intre în derivă. Și uneori nu iau seama la sfaturile noastre.
(c) Suferim din cauza criticilor și a respingerii atunci când unora nu le place ceea ce facem sau spunem.
„… în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica” (24b). Pavel asociază suferințele lui cu „suferinţele” lui Hristos. La fel cum el continua lucrarea lui Hristos (plantând și dezvoltând biserici), tot așa și suferințele lui erau o continuare a suferințelor revărsate asupra lui Hristos Însuși. Și toți cei care slujesc poporul lui Hristos în numele lui Hristos vor suferi în mod asemănător împreună cu Hristos.
Așadar, pastorii suferă pentru biserică. Înțelegerea acestui lucru face ca durerile și încercările din slujirea pastorală să aibă un sens, un scop și să fie suportabile, precum și prețioase, deoarece fac parte din slujirea bisericii și reprezintă o continuitate a slujirii lui Hristos.
Pastorii trebuie să își vadă lucrarea din perspectiva aceasta pentru a putea face față suferinței și durerii din slujirea pastorală, pentru binele lor și al bisericii.
„… Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu” (25).
Noi suntem „ispravnici” ai bisericii. Ispravnicul este cel care are grijă de proprietățile și treburile altcuiva. Pastorii sunt ispravnici ai bisericii lui Hristos. Poziția noastră ca slujitori ai lui Hristos este una de slujire; rolul nostru ca slujitori ai lui Hristos este unul de isprăvnicie. Noi slujim ca ispravnici ai cuvântului lui Dumnezeu și ai poporului lui Dumnezeu.
Prima noastră îndatorire ca ispravnici este proclamarea cuvântului lui Dumnezeu în întregime – „ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu” (25b). Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl facem cunoscut este „taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui” (26). Prin predicarea și conducerea noastră pastorală, noi facem cunoscută „taina” evangheliei, care mai înainte a fost ascunsă, dar care acum este revelată sfinților Săi, cărora „Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume Hristos în voi, nădejdea slavei” (27).
A face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu înseamnă a predica pe „Hristos în voi, nădejdea slavei” (27b). Înseamnă a-L predica „pe El… şi sfătuim pe orice om şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea” (28a).
Noi slujim ca ispravnici ai cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este prima noastră îndatorire ca pastori – proclamarea cuvântului lui Dumnezeu în întregime. Și…
Cea de-a doua îndatorire a noastră este maturitatea spirituală deplină a poporului lui Dumnezeu – „ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus” (28b). Acesta este scopul pentru care „mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine” (29). Scopul pentru care lucrăm ca ispravnici ai poporului lui Dumnezeu este să-i încurajăm, să-i echipăm și să-i împuternicim pe cei care ne-au fost încredințați, pentru „ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus.” Acesta trebuie să fie scopul nostru, să înfățișăm pe fiecare membru al trupului lui Hristos matur în Hristos în ziua aceea.
Poate că vei spune: „Cine poate face toate aceste lucruri? Cum aș putea să le fac? O astfel de isprăvnicie este prea mare!” Pastorii se pot încuraja în privința aceasta, amintindu-și că Dumnezeu este Cel care ne dă puterea să ne îndeplinim isprăvnicia. Slujirea înseamnă muncă grea. Uneori munca este grea și obositoare, însă atunci când „luptăm” și „lucrăm” în slujba lui Dumnezeu, suntem conștienți că Dumnezeu este Cel care „lucrează cu tărie în mine” (29b). Noi nu suntem în stare să facem lucrarea aceasta prin propriile noastre puteri sau aptitudini, ci prin Dumnezeu care lucrează în noi.
Pastorii trebuie să își însușească puterea lui Dumnezeu. Când slujirea pare a fi o muncă grea (trudă și luptă), când avem nevoie de energie ca să mai mergem o milă în plus, putem să ne bazăm pe Dumnezeu care „lucrează cu tărie” în noi. În felul acesta suntem în stare să ne facem slujirea. De aici vine puterea noastră în vreme de necaz, de muncă grea și descurajare. Puterea Lui ne energizează și ne motivează. Puterea Lui este secretul eficienței în slujire – nu programele noastre, sau tehnicile, sau promoțiile, sau psihologia, sau șmecheriile noastre, ci Dumnezeu care „lucrează cu tărie în mine”.
Prin urmare, în slujirea pastorală, suferim pentru biserică (24), slujim ca ispravnici ai bisericii (25-29) și...
Slujirea pastorală este o luptă constantă. Folosind limbajul lui Pavel, noi „ducem o luptă mare” (2:1) slujind poporul lui Dumnezeu. Pentru ce „ducem o luptă mare”? De ce o asemenea frământare? Pentru ce ne luptăm mereu? Ne luptăm pentru spiritualitatea bisericii.
„…pentru ca să li se îmbărbăteze inimile” (2a). Ce înseamnă aceasta? Că îi facem pe toți să se simtă bine în starea în care se află? Că îi îndoctrinăm pe toți cu un mesaj de gândire pozitivă? Că spunem întotdeauna ceea ce vor oamenii să audă? Nu! Să „îmbărbăteze” înseamnă să ofere încredere, să-i motiveze, să îi ajute să avanseze, să îi ridice din punct de vedere spiritual. Cum putem face asta? Cum încurajăm poporul lui Dumnezeu?
(a) Susținând unitatea sa spirituală, pentru ca ei „să fie uniţi în dragoste” (2b). Dorința arzătoare a lui Isus pentru poporul său a fost unitatea. Și aceasta trebuie să fie dorința arzătoare a fiecărui pastor sau lider al bisericii. O unitate bazată nu pe constrângere și nu pentru folos personal, ci bazată pe dragoste reciprocă și respect reciproc. Aceasta este o forță puternică pentru Hristos în lume. O biserică ce iubește unitatea va fi o biserică puternică, stabilă și capabilă să reziste în fața șiretlicurilor diavolului, o biserică sănătoasă, fericită și cu influență în comunitatea sa.
Așadar, pastorii încurajează poporul lui Dumnezeu susținând unitatea sa spirituală. Și mai încurajează poporul lui Dumnezeu…
(b) Ajutându-i să crească în înțelegerea lor spirituală, pentru ca ei „să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos” (2c). Sarcina noastră este să învățăm adunarea poporului lui Dumnezeu tot sfatul lui Dumnezeu atât de bine, încât acesta să știe sigur ce crede și în cine crede.
Dacă ne luptăm să încurajăm inimile oamenilor lui Dumnezeu în felul acesta în slujirea noastră, atunci, la momentul ales de Dumnezeu și conform planului Său, putem aștepta rezultatele dorite.
„... privesc cu bucurie la buna rânduială care domneşte între voi şi la tăria credinţei voastre în Hristos” (5)
Dovezile unui răspuns pozitiv față de conducerea ta pastorală este…
Aceasta este, așadar, inima slujirii pastorale. Pe de o parte, ne „bucurăm”. Pe de altă parte, „suferim”. Însă toate acestea se merită datorită răsplății pe care o primim, și anume aceea de a-i vedea pe oamenii lui Dumnezeu trăind în rânduială și perseverând în credință. Este grea conducerea pastorală? Da! Se merită? Cu siguranță!
Dacă inima ta dorește unitatea în dragoste a oamenilor lui Dumnezeu și ca ei să Îl cunoască pe Dumnezeu și Cuvântul Său, atunci ești un slujitor adevărat al lui Hristos. Dă-mi voie să te provoc și să te încurajez astăzi să îți îndeplinești slujirea pastorală…
… ca unul care suferă împreună cu Hristos pentru biserică,
… ca unul care slujește ca ispravnic al bisericii, făcând cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu pe deplin,
… ca unul care se luptă pentru spiritualitatea bisericii, aceasta putând fi văzută în unitatea sa, în înțelegere, în buna rânduială și în credința neclintită.
Aceasta este inima slujirii pastorale. Fie ca Domnul să te binecuvânteze din belșug în îndeplinirea acestei sarcini!
Pentru versiunea în limba engleză a acestor predici, dați click pe link-urile următoare: Link 1 - Jn. 18:38-19:3; Link 2 - Jn. 19:4-9; Link 3 - Jn. 19:9-10; Link 4 - Jn. 19:11-12.
Titlu: Domnia lui Isus
Tema: Domnia lui Isus scoate la iveală un conflict de puteri.
Punctul #1: Puterea manipulatoare a opiniei publice (38b-6)
Punctul #2: Puterea paralizantă a fricii (7-9a)
Punctul #3: Puterea încrezătoare a cunoașterii (9b)
Punctul #4: Puterea îngâmfată a poziției (10)
Punctul #5: Puterea cuprinzătoare a lui Dumnezeu (11-12).
Ediția de Iarnă 2019
A ministry of…
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario, Canada
Email: [email protected]
Phone: 519-620-2375
„Consolidarea încheierii”
De obicei, încheierea se pregătește la sfârșit, chiar înainte de a scrie introducerea (sau în același timp cu introducerea). Introducerea și încheierea merg împreună – cea din urmă o încheie pe prima. La fel cum riscul unei introduceri slabe este să nu reușească să atragă atenția ascultătorilor asupra conținutului mesajului tău, tot așa riscul unei încheieri slabe este să nu reușească să îi facă pe ascultători să își asume ceea ce le cere mesajul.
Scopul principal al încheierii este să încheie mesajul – și mesajul nu este încheiat așa cum trebuie dacă nu motivează oamenii la transformarea vieții. De aceea predicăm – nu ca să transmitem mai departe niște informații interesante, nu ca să ne umplem capul cu diferite cunoștințe, nu ca să ne facem unii pe alții să ne simțim bine, ci ca să fim un catalizator pentru schimbarea vieții. Noi „pe oameni căutăm să-i încredințăm” (2 Cor. 5:11).
Poți distruge eficiența predicii tale printr-o încheiere slabă. Mulți predicatori nu știu cum să conducă predica înspre concluzie. Acest lucru se întâmplă atât în vorbirea publică, cât și în predicare. O încheiere slabă este ca omul care a început să zidească un turn, dar nu l-a putut termina.
Să observăm două pericole importante cu privire la încheiere:
1. A încheia înainte ca predica să fie gata.
2. A încheia după ce predica este gata.
O încheiere slabă are, în principiu, două cauze:
1. Insuficientă gândire, pregătire și rugăciune în ce privește încheierea și ceea ce tu și Duhul Sfânt vreți să realizați prin intermediul ei.
2. Încheierea nu primește importanța pe care o are.
Una dintre cele mai bune metode de învățare este repetarea – tiparul de bază este:
(1) Anunță ce urmează să spui (introducerea)
(2) Spune (cuprinsul)
(3) Amintește-le ce le-ai spus (încheierea)
Ai grijă să nu te repeți prea mult – sumarizează doar! Și nu prefața rezumarea cu o frază predictibilă, cum ar fi: „Ce am învățat în dimineața aceasta este…” Fă rezumarea o parte naturală a încheierii, nu sumarizând-o punctual, ci reluând scopul și cursul ideilor predicii în încheiere.
Este bine să repeți ideea centrală a predicii în încheiere, precum și în câteva alte locuri de-a lungul predicii, dacă o poți insera în mod natural. Făcând lucrul acesta, realizezi câțiva pași importanți:
(1) Amintești ascultătorilor de unde ai început, legând încheierea de introducere.
(2) „Cristalizezi” (întărești) subiectul teologic general al predicii și al textului biblic.
(3) Îi ajuți pe oameni să țină minte ideea predicii.
(4) Demonstrezi că ai predicat ceea ce ai spus că vei predica - i.e. ai demonstrat ideea principală, sau ai explicat adevărul, sau i-ai sfătuit să-și însușească o idee, sau ai răspuns la întrebarea pe care ai ridicat-o la început.
(5) Rezumi din nou întreaga predică într-o frază și de data aceasta ar trebui să se aprindă un beculeț în mintea ascultătorilor, dacă nu s-a întâmplat până acum lucrul acesta. Ei ar trebui să-și spună: „Da! Acesta este adevărul ce se desprinde din text!”
O modalitate de rezumare a predicii este repetarea punctelor principale. În felul acesta, ascultătorii aud din nou predica schițată și pot să vadă de unde ai pornit și, să sperăm, unde trebuie ei să ajungă.
Dacă ai prezentat în introducere scopul predicii tale, poți să îl repeți din nou în încheiere, clarificând provocarea mesajului, pentru ca aceasta să fie foarte clară și pentru ca atenția ascultătorilor să fie concentrată pe ideea motivatoare.
Această rezumare are scopul de a clarifica – de a arăta foarte clar care este provocarea mesajului; de a cristaliza ideea centrală și de a transmite gândul tău final și lămuritor.
Încearcă să faci referire la punctul de contact de la început (dacă este posibil). Poate ai spus o povestire care ilustra problema, sau ai recitat o poezie, sau ai dat un exemplu. Făcând din nou referire la punctul respectiv, ascultătorii îl vor vedea în lumina a ceea ce ai predicat. Sau poate ai lăsat ceva neterminat, iar acum poți încheia povestirea sau poți oferi răspunsul la problemă. Referirea la introducere, atunci când ești la încheiere, funcționează ca o ramă foto, încadrând predica, sau ca sfârșitul unei cărți, reprezentând finalul.
Ilustrația este un mod foarte eficient de a aduce toată predica la un loc în încheiere. Dacă alegi ilustrația corectă, aceasta va zugrăvi tema pe care ai predicat-o și o va imprima în mintea ascultătorilor. Ilustrația îi ajută pe oameni să înțeleagă adevărul pe care l-ai prezentat, precum și felul în care viața lor se raportează la acel adevăr.
Ilustrațiile au rolul de a transforma un adevăr abstract în ceva vizibil și concret. Folosește însă doar ilustrații care se potrivesc cu tema predicii și nu le face prea lungi! Poți încheia apoi cu o poezie (sau cu un imn) sau cu un citat relevant ca o „ilustrație” finală. Poezia are o eficiență aparte prin faptul că exprimă adevăruri abstracte prin imagini verbale unice și pline de culoare, într-o formă condensată.
Îndemnul, ca și repetarea, refocalizează atenția asupra scopului predicii, adică îi motivează pe ascultători să facă ceva; să facă ceva „moral și spiritual”; să își însușească mesajul.
În această parte a încheierii, spune ascultătorilor ce vrei să facă, adică să își schimbe comportamentul, gândirea, atitudinile, relațiile, să asculte de adevăr etc. Dacă predica a fost convingătoare, oamenii ar trebui să se întrebe deja „Ce să facem?” sau „De ce să facem lucrul acesta?” sau „Cum putem să facem asta?” Sarcina noastră este să răspundem la aceste întrebări nerostite, spunându-le oamenilor „ce”, „de ce” sau „cum”, învățându-i să se pocăiască și să asculte adevărul.
Uneori textul însuși îți oferă aplicația din încheiere. De multe ori paragrafele din scrierile lui Pavel se termină cu o aplicație.
Îndemnul tău trebuie să fie personal – adresează-te cu „tu” sau „dumneavoastră”. Acum ai trecut de etapa „noi”. Acesta este rolul profetului care vorbește din partea lui Dumnezeu și cere ca oamenii să răspundă la mesajul său.
Aceasta este „aplicația” finală. Deși ai aplicat adevărul de-a lungul predicii, încheierea îți dă o ultimă șansă de a-l accentua în mod special și personal. Așa că, fă-o într-un mod cât mai concret și mai elocvent! Dă exemple concrete de acțiuni pe care le aștepți ca rezultat al acestei predici! La fel a făcut și Isus la sfârșitul Predicii Sale de pe Munte, folosind în încheiere atât o ilustrație grăitoare, cât și o aplicație pătrunzătoare (Mat. 7:24-26). Aceasta este ultima ta șansă de a face predica relevantă – de a construi podul între lumea biblică și cea contemporană și de a răspunde la întrebările ce, de ce și cum. Aplicația trebuie să reiasă din text și nu să vină din experiența ta sau din convingerile tale personale.
În punctul acesta îi „rogi fierbinte”, cum făceau și apostolii – îi încurajezi, stăruiești pe lângă ei (ex. să se împace cu Dumnezeu), îi îndemni (ex. să se asemene cu Hristos).
Invitația dă oamenilor ocazia să răspundă – să „împlinească/pună în practică” adevărul în viața lor. Această parte a încheierii poate lua diferite forme, în funcție de tipul predicii și de audiență. Însă, în general, aici ceri un verdict. Este momentul pentru luarea unei decizii. Orice predică bună cere luarea unei decizii. Așadar, în încheiere, facem un apel direct și personal, cerând un răspuns.
Acest lucru era ceva obișnuit în predicile biblice. De pildă, Iosua a lansat o provocare poporului în Iosua 24:15: „Alegeți astăzi cui vreți să slujiți. Cât despre mine, eu și casa mea vom sluji Domnului.” Tot așa încheie și Petru în Fapte 2:36-40: „Să ştie bine, dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi.” Acesta este apelul direct al lui Petru la conștiințele lor, la care ei au răspuns imediat: „Ce să facem?” Și el a pus în practică adevărul, spunându-le: „Pocăiţi-vă… și fiecare din voi să fie botezat”. Iată cum își încheie Pavel predica din Fapte 17:30-32: „«Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi… » Când au auzit ei de învierea morţilor, unii îşi băteau joc…”
Scopul predicatorului nu este să îi trimită pe oameni înapoi la fel cum au venit și nici scopul ascultătorului nu este să plece la fel cum a venit. Noi predicăm și oamenii ascultă petru a fi schimbați prin Cuvânt și prin Duhul Sfânt, prin intermediul predicării.
Ai grijă să lași timp pentru ca Duhul Sfânt să pună în practică mesajul în viața oamenilor. Nu te grăbi, deși avem uneori tendința aceasta. Nu te simți jenat când faci asta! Poate că vei vrea să anunți mai dinainte că vei cere o decizie, pentru ca oamenii să nu fie luați prin surprindere și pentru ca să își poată pregăti răspunsul în timpul predicii.
Încheierea este motivația finală – motivația finală de a crește în viața de creștin sau de a deveni creștin. Timpul pentru răspuns trebuie oferit atât credincioșilor, cât și necredincioșilor. Credincioșii trebuie să se împace cu Dumnezeu și unii cu alții – să-și mărturisească și să se pocăiască de păcatele, obiceiurile, atitudinile, relațiile, credințele, vorbirea lor etc. Necredincioșii trebuie să se împace cu Dumnezeu – să se întoarcă la El, să se încreadă în Hristos, să primească iertare etc.
Timpul pentru răspuns poate fi public sau privat. Nu este nevoie ca toate acestea să aibă loc în timpul serviciului divin. Oamenii pot să dea un răspuns acolo unde se află, la locul lor – ex. pentru mărturisire, pocăință; sau poate avea loc în cadrul unei întâlniri pentru cei interesați (adică cei care vor să afle mai multe) după serviciul divin. Un răspus public poate însemna venirea în față a celor care vor să își mărturisească credința sau ridicarea mâinii, pentru a fi observați și pentru ca tu să te rogi pentru ei.
Când începi încheierea, lumea va fi conștientă de lucrul acesta – așa că fă-o să fie încheiere! Fă să se simtă că mesajul este complet și se încheie! Nu mai continua cu lucruri pe care ai uitat să le spui mai înainte. Nu prezenta material nou aici, pentru că aceasta este o modalitate sigură de a-ți distruge încheierea. Acesta este unul dintre cele mai obișnuite puncte slabe ale unei încheieri. Adăugarea unor informații noi aici nu face decât să producă confuzie și să distragă atenția de la încheiere.
Îndemnul tău nu trebuie să lase loc de îndoială în mintea ascultătorilor tăi cu privire la ceea ce aștepți de la ei (de exemplu, să răspundă la invitație) și de ce. Aplicația trebuie să răspundă la întrebările „ce”, „de ce” și „cum”. Întreabă-te dacă toată lumea poate înțelege în mod clar provocarea lansată. Încearcă să te pui în locul ascultătorilor, care nu au studiat textul ca tine și nici nu au petrecut atât de mult timp în textul respectiv, așa cum ai făcut tu.
Încheierea trebuie să fie precisă și potrivită cu provocarea textului.
Nu încerca să devii deodată un predicator faimos ca Billy Graham, așteptându-te ca mulțimi de oameni să vină în față în timp ce tu cânți „Așa cum sunt”. Abordează încheierea într-un mod personal și natural!
Nu încheia predica într-o notă neclară, imprecisă sau într-o notă nepersonală. Este destul de greu pentru ascultători să înțeleagă un adevăr abstract, ca să nu mai vorbim de un predicator impersonal.
Ascultătorii tăi trebuie să fie convinși că ceea ce ai spus este chiar pentru ei – că tu știi cele mai ascunse secrete din inima și din viața lor. Adesea ascultătorii îți vor spune că ai atins exact inima problemei cu care se confruntă în viața lor. Cum ai știut? De fapt, tu nu ai știut, dar Duhul Sfânt a știut.
Ascultătorii trebuie să plece de la biserică cu o provocare personală, cu răspunsuri la întrebările lor, cu soluții la probemele lor, cu bucuria că au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu predicat. În sensul acesta, încearcă să le lași întotdeauna un cuvânt de speranță. Cuvântul lui Dumnezeu este, într-adevăr, o veste bună și așa trebuie să-l predici. Sunt atât de multe lucruri în lume care produc disperare, așa că nu face asta și în biserică! Oamenii vin la biserică în disperarea lor, căutând vești bune, speranță și răspunsuri la problemele lor. Așa că, dă-le motivul și mijloacele speranței!
Întreabă-te: „Acest mesaj va atinge pe fiecare om în mod personal?” Imaginează-ți biserica, treci printre rânduri și aplică această întrebare la fiecare persoană.
Dacă este o mulțime mare și tu îi chemi în față, trebuie să le dai timpul necesar ca să ajungă acolo și, de asemenea, trebuie să existe și spațiu suficient. Dacă sunt mulți care răspund invitației, ai nevoie de consilieri să te ajute sau trebuie să te întâlnești cu oamenii respectivi după serviciul divin. Dacă necredincioșii răspund invitației, trebuie să le oferi literatură creștină. Dacă răspund persoane care au venit pentru prima dată la biserică, trebuie să le dai materiale despre biserică și despre lucrările sale.
Invitația ta trebuie să aibă semnificație și scop, nu să fie doar ceva ce trebuie să faci la sfârșitul serviciului divin (ceva ce devine un simplu ritual). Explică-le clar ce să facă, cum să răspundă, adică cum ar trebui să fie răspunsul lor, fie că trebuie să-l dea acolo pe loc sau mai târziu, pe măsură ce împlinesc principiile predicii în viața lor.
Trebuie să te asiguri că încheierea se potrivește cu ocazia respectivă, cu mesajul și cu audiența. De asemenea, aplicația să decurgă din textul biblic! Ilustrația (dacă folosești) trebuie să fie strâns legată de mesaj și de text (așa încât să nu aibă nevoie de explicații) și de ascultători. Întreabă-te: „Încheierea mea se potrivește cu audiența mea, cu mesajul meu și cu ocazia aceasta?”
Acest tip de încheiere este ca o mașină care continuă să mai meargă puțin după ce o oprești. Predicatorul mai adaugă puțin aici, puțin acolo, până când se pierde nu doar ideea predicii, ci și atenția și răspunsul ascultătorilor. Acest lucru se întâmplă, de obicei, atunci când nu îți planifici cum vei încheia.
A ști cum să te oprești este la fel de important ca și a ști cum să începi. Probabil cu toții ați auzit, din păcate, pe cineva împărtășindu-și mărturia personală în biserică și neștiind, la final, cum să se oprească. Să continui să vorbești atunci când ascultătorii știu că încerci să închei este foarte frustrant pentru ei.
Această încheiere apare atunci când predicatorul pare să încheie, iar apoi pornește iar către o altă concluzie. Practic, nu se poate hotărî cum și când să se oprească. Uneori predicatorul se oprește, iar apoi spune: „Ceea ce vreau să spun este că…” și începe să explice concluzia din nou. Trebuie să știi dinainte care va fi sfârșitul și să ai doar unul.
Aceasta este o concluzie care, în loc să sumarizeze predica, de fapt o repetă, așa că o auzim din nou. Este ca un moment „deja vu”, când ești absolut sigur că ai mai fost în locul respectiv și ai mai văzut momentul acela. Aceasta se întâmplă atunci când predicatorul își dă seama că a scăpat ceva sau nu a spus exact ce a vrut să spună. Spune ce ai ce de spus și încheie!
Uneori predicatorul spune la concluzii ceea ce nu a putut spune de-a lungul predicii. Fii disciplinat și renunță la tot ceea ce nu este relevant pentru mesajul tău. Nu încerca să incluzi în predică tot ceea ce afli în timpul studierii textului. Fii fără milă atunci când trebuie să ștergi informații! Pune la încercare toate informațiile descoperite: „Este informația aceasta relevantă pentru tema predicii?”
Predica nu este un comentariu al textului biblic în care trebuie să prezinți toate punctele de vedere și tot ceea ce au scris toți teologii vreodată pe subiectul respectiv. Predica este ca o împușcătură de pușcă (o singură împușcătură, bine țintită), nu ca una de pistol (mai multe împușcături distribuite pe o arie mai extinsă).
Acest tip de încheiere apare atunci când folosești de fiecare același format și toată lumea știe ce abordare ai, pentru că este aceeași de fiecare dată. Varietatea este la fel de importantă în încheiere, ca și în introducere. Așadar, nu servi încheierea în același în fiecare săptămână.
Acesta este un pericol care trebuie evitat cu orice preț. Manipularea sau intimidarea sunt încercări de a forța o decizie prin presiune sau înșelătorie. Îndemnarea, pe de altă parte, este doar un apel la ascultători să răspundă față de adevărul predicii, pe măsură ce Duhul Sfânt aplică mesajul în inima în voința lor.
Nu vrei să faci o încheiere pe moment! Este prea important și, adesea, prea greu să o faci în mod spontan!
Aceasta a fost stabilită în introducere – în „scopul” predicii și în ideea principală a predicii. Concluzia, așadar, se leagă de introducere.
Nu grăbi încheierea! Las-o să pătrundă în așteptările pe care le ai de la ascultători! Și dă-le șansa să răspundă!
Dacă ai făcut schimbări în timp ce predicai mesajul, atunci va trebui să încorporezi acele schimbări în încheiere.
În definitiv, numai Duhul Sfânt poate schimba viețile oamenilor. Noi trebuie să facem tot ce putem pentru a facilita această schimbare (la urma urmei, noi suntem cei pe care Dumnezeu i-a ales să facă lucrul acesta). Însă după ce noi ne-am făcut partea, rezultatele rămân în seama lui Dumnezeu. Este o mare ușurare pentru predicator să se încreadă în Dumnezeu în ce privește rezultatul, mai ales atunci când nu vezi rezultatele dorite sau așteptate.
„Procese în biserică” (1 Cor. 6:1-11) 1
Dr. Stephen F. Olford
Introducere În pasajul acesta, Pavel vorbește despre cea de-a doua neorânduială din biserică ce îi fusese adusă la cunoștință. Aceasta avea de-a face cu litigii sau procese în adunare. Problema aceasta îi afecta în special pe grecii din biserică, deoarece evreii nu obișnuiau să își caute dreptatea la tribunal. Învățătura lor le interzicea lucrul acesta în mod explicit. În ceea ce îi privește pe greci, însă, lucrurile stăteau altfel. Lor le făcea plăcere să se dea în judecată unii pe alții! Parcă întreaga lor viață era strâns legată de procedurile legale.
Apostolul, pe de altă parte, ne arată în versetele acestea, că atunci când creștinii se ceartă între ei, ar trebui să fie judecați de alți creștini și nu de judecători nenăscuți din nou. Desigur, aceasta nu înseamnă că nu trebuie să ne folosim niciodată de tribunalele din țara noastră. Există situații și împrejurări care cer lucrul acesta. De fapt, este bine să ne amintim că însuși autorul acestei epistole, apostolul Pavel, a apelat o dată la un tribunal pământesc (Fapte 25:11); însă nu a făcut niciodată lucrul acesta pentru o dispută din cadrul bisericii lui Dumnezeu sau pentru o dispută între frați creștini. Așadar, învățătura ce reiese clar din această parte importantă a Cuvântului lui Dumnezeu este că:
„Cum! Când vreunul din voi are vreo neînţelegere cu altul, îndrăzneşte el să se judece cu el la cei nelegiuiţi, şi nu la sfinţi? Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea va fi judecată de voi, sunteţi voi nevrednici să judecaţi lucruri de foarte mică însemnătate? Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieţii acesteia? Deci când aveţi neînţelegeri pentru lucrurile vieţii acesteia, voi puneţi judecători pe aceia pe care biserica nu-i bagă în seamă?” (1 Corinteni 6:1-4). Pavel intră în subiectul acesta folosind cuvinte de uimire și provocare. El spune: „Când vreunul din voi are vreo neînţelegere cu altul, îndrăzneşte el să se judece cu el la cei nelegiuiţi?” (v. 1). Apoi prezintă două motive pentru care o astfel de practică este contrară menirii bisericii. În primul rând, sfinții sunt meniți să judece lumea (v. 2). Acest adevăr remarcabil apare atât în evanghelii, cât și în epistole.
Isus a spus: „Adevărat vă spun că atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19:28).
Iuda a spus: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Iuda 14-15).
Pavel ne amintește că „dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El…” (2 Timotei 2:12) Ce menire! Cât de unit este credinciosul cu Hristos și cât de înălțat este, atât în poziție, cât și în putere! Și totuși, corintenii neglijau toate aceste lucruri, fie din neștiință, fie în mod intenționat. În loc să își exercite autoritatea spirituală pe care o aveau prin unirea cu Capul lor înviat, ei erau cu totul incapabili să rezolve aceste certuri mărunte din biserica locală.
Cel de-al doilea motiv al lui Pavel este o dezvoltare a celui dintâi. El întreabă: „Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?” (v.3). El extinde ceea ce a spus deja, pentru a include și autoritatea supremă pe care o vor avea sfinții împreună cu Domnul lor peste toate ființele create din împărăția eternă. Perspectiva aceasta este, cu siguranță, uluitoare! Și, totuși, este adevărată, pentru că Dumnezeu spune așa.
Cât de nesăbuiți erau, așadar, credincioșii din Corint, și cât de nesăbuiți sunt credincioșii din ziua de azi, să nu poată judeca în probleme legate de viața aceasta (v. 3). Într-adevăr, cu o ironie mușcătoare, apostolul sugerează că până și cei mai nebăgați în seamă din biserică trebuie să fie mai calificați decât judecătorii pământești pentru a soluționa disputele din biserică. Așadar, vedem că litigiile între creștini sunt contrare menirii bisericii.
„Spre ruşinea voastră zic lucrul acesta. Astfel, nu este între voi nici măcar un singur om înţelept, care să fie în stare să judece între frate şi frate? Dar un frate se duce la judecată cu alt frate, şi încă înaintea necredincioşilor!” (1 Corinteni 6:5-6). Sensul general al acestor două versete arată foarte clar că politica divină pentru rezolvarea conflictelor din biserică are două părți:
În primul rând, astfel de certuri și probleme nu au absolut nimic de-a face cu necredincioșii. Nimic nu este mai nepotrivit față de scopul lui Dumnezeu pentru biserica locală decât să aștepte ca problemele poporului lui Dumnezeu să fie rezolvate de judecători nedrepți și neregenerați spiritual. Biserica locală se coboară foarte jos atunci când trebuie să apeleze la un consilier lumesc pe probeme ce țin de viața, credința și practica creștină. Într-adevăr, a te coborî la acest nivel înseamnă a recunoaște, în mod eronat, că modul de viață creștin este nepotrivit.
În al doilea rând, arbitrajul litigiilor sau „împăcarea frățească”, sugerată de termenul „să judece” din versetul acesta, trebuie să aibă loc prin grija bărbaților „înțelepți” din biserică. Biserica nu este, esențialmente, o democrație, ci mai degrabă o teocrație – sau, mai bine zis, o „cristocrație”. Prin conducerea Domnului Isus, se stabilește o scară ierarhică de comandă în ce privește conducerea și judecarea. Biserica trebuie să se supună acesteia, deoarece Scriptura spune: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri…” (Evrei 13:7). Acolo unde cei care conduc biserica sunt învățați și conduși de Duhul Sfânt, nu trebuie să existe problemă ce nu poate fi rezolvată. Pavel arată lucrul acesta foarte clar prin felul în care se adresează situației nepotrivite și absurde din biserica din Corint. El exclamă: „Spre ruşinea voastră zic lucrul acesta…” (6:5), iar apoi întreabă în termeni umilitori dacă se poate „găsi” în adunare în om „înțelept”, care să fie capabil să judece între un credincios și altul!
Am putea adăuga faptul că această politică divină nu a fost niciodată abrogată. Dumnezeu încă se așteaptă ca biserica Lui să fie condusă și judecată în conformitate cu Cuvântul Său.
„Chiar faptul că aveţi judecăţi între voi este un cusur pe care-l aveţi. Pentru ce nu suferiţi mai bine să fiţi nedreptăţiţi? De ce nu răbdaţi mai bine paguba? Dar voi singuri sunteţi aceia care nedreptăţiţi şi păgubiţi şi încă pe fraţi!” (1 Corinteni 6:7-8). În capitolul 13 al acestei epistole, Pavel spune care este motivația supremă pentru fiecare faptă și reacție din viața bisericii. Această motivație este dragostea. Într-adevăr, el spune că poți să ai totul, dar dacă nu ai „dragoste”, nu ai nimic. Aceste cuvinte ale apostolului sunt doar un ecou al cuvintelor Stăpânului: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:35). În mod evident, apostolul are în minte această „motivație supremă” atunci când tratează subiectul delicat al litigiului.
Observăm că termenul „frați” se repetă mereu în aceste versete (5, 6, 8). Pavel spune că mai bine suferi nedreptate din partea fratelui tău creștin decât să fii atât de lipsit de dragoste încât să duci conflictul la un tribunal păgân. Traducerea în engleză Revised Standard Version traduce versetul 7 astfel: „Să vă judecați între voi înseamnă să fiți ÎNFRÂNȚI.” Cu alte cuvinte, Pavel spune că poți să câștigi legal și să suferi o înfrângere morală în același timp. Sau, se poate întâmpla nu doar să refuzi să suferi nedreptate, ci chiar să aduci un rău mai mare asupra altora. O astfel de atitudine este exact opusul asemănării cu Hristos și opusul dragostei de la Calvar. Iată ce citim cu privire la Mântuitorul nostru: „Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător” (1 Petru 2:23). Așadar, firea pământească, cu toate multiplele sale forme de egoism, nemulțumire și dorință de răzbunare, toate sunt anulate atunci când aplicăm dragostea crusii prin puterea Duhului Sfânt.
„Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Corinteni 6:9-11). Pentru a ajunge la puctul culminant al acestui subiect, Pavel arată incompatibilitatea absolută dintre lume și biserică. El îi pune în contrast pe cei „nedrepți” din versetul 9 cu cei care sunt „spălați… sfințiți… socotiți neprihăniți” din versetul 11. El recunoaște fără teamă că, fără harul lui Dumnezeu, omul neregenerat spiritual în starea sa cea mai bună este capabilă de:
a) Curvie – un termen care înseamnă literalmente prostituția bărbaților.
b) Idolatrie – termen care semnifică înlocuirea lui Dumnezeu cu altceva sau altcineva.
c) Preacurvie sau adulter – termen ce descrie relația sexuală cu soțul/ soția altcuiva.
d) Efeminare – termen ce sugerează pierderea bărbăției sau a feminității cu scopul de a trăi în plăcere și lux.
e) Sodomie – termen ce se referă la păcatele homosexualității și sodomiei.
f) Hoție – termen ce acoperă întreaga arie a însușirii ilegale a timpului, energiei sau banilor care aparțin lui Dumnezeu sau altcuiva.
g) Lăcomie – termen ce înseamnă a te închina altora și posesiunilor lor.
h) Beție – termen ce înseamnă a bea neînfrânat.
i) Defăimare – termen asociat cu limba necontrolată și nesfințită.
j) Jecmănire – termen ce denotă acea dorință de a lua mereu ceea ce nu îți aparține.
Ce listă îngrozitoare! Și numai să ne imaginăm că suntem atât de corupți pe cât spune Pavel! Însă a avut loc un miracol: Dumnezeu s-a întâlnit cu noi în Hristos și ne-a transformat; ne-a făcut curați, sfinți și buni. Am fost curățiți, puși deoparte și puși într-o lumină favorabilă înaintea lui Dumnezeu prin numele lui Hristos și prin Duhul Său. Termenii „spălați”, „sfințiți” și „socotiți neprihăniți” descriu „mântuirea deplină” în care am fost aduși numai prin har și prin credința în Hristos.
Concluzie: Dacă aceasta este curăția poziției și stării noastre în Hristos, cum putem noi, cei „chemați să fim sfinți” (2:1) să ne simțim în largul nostru în tribunalele „nedrepte” sau printre judecători nesfinți? Întrebarea își dă singură răspunsul.
Așadar, Pavel înlătură procesele din biserica locală. Și dacă vrem să ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu, și noi trebuie sp facem la fel. De fapt, trebuie să mergem chiar mai departe; trebuie să avem grijă ca viața bisericii să nu coboare atât de mult încât să aibă nevoie de astfel de proceduri firești. Înțelegerea menirii, politicii, dragostei și purității noastre în Hristos trebuie să determine orice gând și orice acțiune în biserică și în afara ei.
Pentru versiunea audio a acestor predici în limba engleză, dați click pe link-urile următoare: Link 1 - Jn. 20:1-2; Link 2 - Jn. 20:3-10; Link 3 - Jn. 20:11-18
Titlu: Tocmai L-am văzut pe Isus
Tema: Șocul și realitatea învierii
Punctul #1: Mormântul gol îi transformă pe observatori în credincioși (1-10)
1. Mormântul gol îi transformă pe observatori în urmași (1-2)
(1) La cruce, unii erau observatori (Luca 23:55-56)
(2) La mormântul gol, unii erau urmași (1-2)
2. Mormântul gol îi transformă pe urmași în credincioși (3-10)
(1) Pe unii, mormântul gol îi lasă sceptici (6-7)
(2) Pe alții, mormântul gol îi inspiră să creadă (5, 8-9)
Punctul #2: Hristorul înviat transformă durerea în bucurie (11-18)
1. Necunoașterea învierii produce durere (11-13)
(1) Produce durere în ciuda dovezilor (11)
(2) Produce durere în ciuda mărturiei (12-13)
2. Cunoașterea învierii produce bucurie (14-18)
(1) Produce bucurie prin recunoașterea Lui (14-16)
(2) Produce bucurie prin ascultarea de El (17-18)
1 Alte articole din seria aceasta pe 1 Corinteni pot fi citite în edițiile anterioare ale acestui jurnal, după cum urmează: Vara 2016, Toamna 2016, Iarna 2017, Primăvara 2017, Vara 2017, Toamna 2017, Iarna 2018, Primăvara 2018, Vara 2018.
Ediția de primăvară, 2019
“Întărind Biserica în Predicare biblică și conducere”
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario, Canada
Email: [email protected]
Phone: 519-620-2375
„Folosirea eficientă a ilustrațiilor”
Din moment ce Dumnezeu a ales să ne comunice o mare parte din Cuvântul Său prin intermediul povestirilor, cu siguranță lucrul acesta ar trebui să îi ghideze pe predicatori în comunicarea Cuvântului. Fără îndoială, Dumnezeu a folosit povestirile pentru a comunica adevărul Său pentru că acestea sunt un instrument puternic la care ființele umane răspund și pe care îl înțeleg. A nu folosi istorisiri în predicare înseamnă a nu folosi o metodă de comunicare importantă, pe care Dumnezeu a folosit-o și a aprobat-o, precum și a nu reuși să comunici adevărul în moduri relevante și iluminatoare.
Ilustrațiile ne ajută să explicăm și să aplicăm adevărul în moduri relevante, clare și ușor de înțeles. Așadar, când predici adevărul în aplicațiile sale la situații din viața reală, trebuie să fii în stare și să îl ilustrezi!
Unii predicatori cred că trebuie să lase aplicarea Cuvântului doar în seama Duhului Sfânt, pentru ca El să îl clarifice și să îl facă relevant pentru viața ascultătorilor. Este adevărat că numai Duhul Sfânt poate face Cuvântul atât de clar și de convingător încât viața unui om să poată fi schimbată, dar în același timp, nu trebuie să uităm că Duhul Sfânt folosește predicarea pentru a face Cuvântul relevant și aplicabil la viață și că El ne-a dat precedentul biblic al folosirii ilustrațiilor cu scopul de face ca aplicațiile să prindă viață.
Noi nu trebuie doar să le spunem oamenilor ce să facă, ci trebuie să le dăm și exemple ca să știe cum să facă sau să le spunem cum Cuvântul a avut impact în viața altcuiva.
Ilustrațiile îl ajută pe predicator să treacă pragul atenției ascultătorilor, intrând în mintea, inima, voința și conștiința lor. Ilustrațiile adesea pot să arate ascultătorilor de ce au nevoie de predica respectivă și de ce li se aplică lor.
Ilustrațiile pot fi un instrument foarte util care ajută predicatorul să treacă dincolo de obiecțiile oamenilor de tipul „ce are asta a face cu mine?”, pentru că nu sunt amenințătoare sau ostile. Ilustrațiile nu incită obiecțiile oamenilor, deoarece sunt distante și reprezintă exemple despre altcineva.
a) Să clarifice adevărul
b) Să simplifice adevărul
c) Să ilustreze adevărul
d) Să concretizeze adevărul (i.e. să facă adevărul tangibil, vizibil, real)
e) Să accentueze adevărul
f) Să confere mai multă autoritate mesajului
g) Să exprime adevărul într-un alt mod
a) Povestirile biblice, relatările și proverbele sunt adesea cele mai bune ilustrații. Atenție însă: Folosește cu multă atenție povestirile biblice ca ilustrații! Povestirile biblice au fost spuse pentru a demonstra ceva, și nu pentru a fi o sursă de ilustrații pentru alți predicatori. Poți folosi istorisiri biblice pentru a ilustra o idee, însă, în general, este mai bine să citezi din Biblie pentru a apela la autoritatea și învățătura sa mai degrabă decât pentru a ilustra o idee (deși nu aș vrea să fiu dogmatic în sensul acesta).
b) Istoria Bisericii, biografii, mărturii.
c) Istoria seculară, literatura, diverse informații.
d) Alegorii, parabole, fabule, povestiri.
e) Anecdote, citate, statistici.
f) Experiența personală, mărturii contemporane. Cele mai bune ilustrații sunt adesea „crâmpeiele de viață” - o experiență, fie a ta, fie a altcuiva. Experiențele personale sunt eficiente ca ilustrații pentru că…
Când folosești lustrații bazate pe „crâmpeie de viață”, trebuie să fii atent la …
g) Mijloacele literare, cum ar fi figurile de stil (comparații, metafore, contraste), descrieri, jocuri de cuvinte.
h) Lecții practice, cum ar fi mijloace vizuale și prezentări.
i) Știri contemporane, slogane, declarații, evenimente. Aceste surse de ilustrații le găsești citind ziare și reviste, ori ascultând la radio sau la televizor – mass-media știe cel mai bine ce își doresc oamenii, ce îi doare și cum trăiesc.
j) Observații generale despre viață, experiențe.
k) Exemple din natură – de exemplu, omida care se transformă în fluture poate fi o ilustrație a transformării creștinului.
Hotărăște locul în care ar trebui să inserezi o ilustrație astfel încât să obții cel mai bun efect și / sau locul în care este cea mai mare nevoie de ea. Nu e nevoie să folosești o ilustrație la fiecare punct al predicii.
Inserarea strategică a ilustrațiilor are mult mai mult impact decât numărul ilustrațiilor.
Totuși, există câteva locuri clare unde ai nevoie de o ilustrație:
a) Introducerea. O ilustrație bine aleasă atrage atenția, sporește interesul, introduce subiectul și identifică nevoia.
b) Punctele principale. Nu simt nevoia să folosesc o ilustrație la fiecare punct principal. De fapt, poate că lucrul acesta nu este nici măcar posibil, oportun sau necesar. Însă, undeva, pe parcursul predicii, trebuie să ilustrezi subiectul pe care îl abordezi, dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru a oferi o pauză de la învățătura predicii, adică, pentru a oferi o ușurare minții ascultătorilor.
c) Încheierea. Dacă găsești o ilustrație potrivită pentru încheiere, aceasta o va face mai puternică și mai memorabilă. Repet, poate că nu întotdeauna va fi posibil lucrul acesta sau poate că nu va fi necesar ori oportun.
Iată câteva întrebări care te vor ajuta să te gândești la locul, numărul și tipul ilustrațiilor folosite [Aceste întrebări sunt preluate din Ramesh Richard, Pregătirea predicilor expozitive]:
a) Este necesară o ilustrație pentru a clarifica sau a explica o idee ori o secțiune a predicii?
b) Ilustrația ar răspunde la întrebările implicite ale ascultătorilor: „cum, de ce, când”?
c) Ilustrația ar face argumentul mai credibil, mai ușor de crezut și de acceptat?
d) Ce fel de ilustrație ar prezenta ascultătorilor posibilele implicații și aplicații ale subiectului?
Ilustrația are mai multă coerență și mai mult impact atunci când respecți următoarea ordine:
a) Prezintă punctul principal.
b) Fă trecerea către ilustrație. Este util să faci o trecere lină către ilustrație folosind o afirmație de tranziție – cum ar fi: „Am descoperit recent realitatea acestor lucruri când…” sau ceva asemănător.
c) Ilustrează ideea.
d) Poți să faci și tranziția către ascultători aplicând ilustrația sau îndemnându-i să răspundă la mesajul acesteia, deși lucrul acesta nu este necesar.
e) Repetă punctul principal sau du-l mai departe sau fă trecerea către punctul următor!
1. Nu folosi același tip de ilustrații tot timpul
De exemplu, nu folosi ilustrații numai din sport, care prezintă interes de obicei pentru bărbați și numai pentru unii bărbați.
2. Nu-i folosi pe membrii familiei tale ca subiect al ilustrațiilor
Ca regulă generală, nu îți include familia în predică! Familia ta este deja suficient de expusă. Deși în general membrii familiei își vor da acordul să folosești în predică o ilustrație personală, totuși adesea ei nu se gândesc la consecințele sau implicațiile acestui fapt, așa că, mai bine nu vorbi despre ei!
3. Nu folosi ilustrații cu referire la membrii bisericii, decât dacă o faci pentru a le adresa un compliment și, chiar și atunci, doar cu permisiunea lor!
4. Nu folosi niciodată o informație confidențială, chiar dacă este prezentată într-un limbaj impersonal. Persoana în cauză se va identifica în povestirea ta, iar tu îți vei pierde credibilitatea în fața sa.
5. Menționează pe scurt sursa folosită
Îți pierzi impactul dacă citarea sursei distrage atenția ascultătorilor de la ilustrație sau dacă devine plictisitoare. În general, în notițele de predică îmi notez exact sursa citată, în detaliu, însă atunci când predic nu menționez decât numele autorului sau numele resursei folosite (de exemplu, numele ziarului).
Dacă nu cunoști sursa (sau nu vrei să o menționezi), spune doar: „Cineva a spus” sau „Am citit undeva”, pentru ca să recunoști că ilustrația respectivă nu îți aparține și să nu pară că vrei să ți-o însușești.
În cazul ilustrațiilor care fac parte din domeniul public, în general nu trebuie menționată sursa.
6. Nu folosi de două ori aceeași ilustrație în fața acelorași ascultători
Dacă repeți ilustrațiile, îți asumi riscul de a-ți plictisi ascultătorii.
7. Nu folosi o ilustrație care domină punctul principal, ci una care îl ilustrează
Ai grijă ca fiecare ilustrație folosită să servească adevărului, și nu să îl domine! Explicarea și aplicarea adevărului sunt principalul scop al predicării – pentru că pe acestea Duhul Sfânt poate să le folosească pentru a schimba viețile oamenilor. Noi suntem în primul rând predicatori, nu povestitori.
Tu vrei ca oamenii să țină minte adevărul cu ajutorul ilustrației! Cu siguranță vor ține minte ilustrația, însă ai grijă să își amintească și ce ilustrează aceasta!
8. Nu distorsiona o ilustrație făcând-o să se potrivească, doar pentru că este o ilustrație bună
Ilustrațiile bune sunt puternice și predicatorii au tendința să își dorească să le folosească, ceea ce duce la tendința de a le folosi incorect și inadecvat. Este una să ajustezi o ilustrație generală (de pildă, „povestea băiețelului care…”) pentru a se potrivi contextului tău, dar este cu totul altceva să distorsionezi o ilustrație ca să se potrivească în predica ta.
9. Învață să comunici bine ilustrațiile
Aceasta este o artă care se învață. Urmărește reacția ascultătorilor tăi pentru a-ți da seama de efectul ilustrației!
10. Inserează ilustrațiile în locuri strategice pentru un impact maxim
Cele mai strategice locuri pentru ilustrații sunt la începutul și la sfârșitul predicii – la început, pentru a capta atenția ascultătorilor, iar la final, pentru a fixa bine ideea predicii și pentru a-i ajuta să țină minte ce ai spus.
11. Ilustrațiile trebuie să fie scurte
Ilustrațiile lungi au tendința de a pierde concentrarea pe ceea ce vrei să ilustrezi. Ilustrațiile lungi trebuie să îți iasă din prima încercare (pentru că nu primești o a doua șansă – odată ce ai început-o, trebuie să o duci la capăt) și să obții impactul dorit, pentru că altfel pierzi atenția ascultătorilor, te pui într-o lumină proastă și pierzi timp prețios.
Pe de altă parte, dacă o ilustrație scurtă nu are impactul dorit, poți merge mai departe fără să te simți jenat și fără o pierdere de timp considerabilă. De asemenea, ilustrațiile scurte sunt mai ușor de ținut minte și mai ușor de prezentat fără să apelezi la notițe. Ilustrațiile pe care le spui fără ajutorul notițelor au cel mai mare impact.
12. Ai grijă ca ilustrațiile tale să conțină detalii corecte, precum și informații corecte cu privire la sursa lor
Dacă nu prezinți informații corecte, îți pierzi credibilitatea. Datele istorice trebuie să fie corecte. Citatele literare (ex. poezii) trebuie să fie corecte. Datele statistice trebuie, de asemenea, să fie corecte.
13. Ai grijă ca ilustrațiile folosite să fie potrivite pentru ascultătorii tăi
Ține cont de specificul cultural, cum ar fi figurile de stil, practicile sociale, relevanța istorică, umorul etc. Acest lucru este foarte important mai ales atunci când ascultătorii tăi fac parte dintr-o cultură diferită de a ta (de exemplu, când călătorești în alte țări).
Ilustrațiile generale au de-a face cu experiențele vieții, cu natura, istoria și altele asemenea.
14. Nu folosi prea multe ilustrații
Dacă îți încarci predica cu multe ilustrații, ascultătorii tăi se vor plictisi de ele și vor trage concluzia că nu te-ai pregătit prea bine. Cel mult o ilustrație pentru fiecare punct principal este, în general, suficient.
15. Nu folosi ilustrații ce nu sunt credibile
Testează fiecare ilustrație: „Este posibil…credibil…logic…realist?” Dacă nu, nu folosi ilustrația respectivă (chiar dacă este adevărată), pentru că altfel îți vei distruge credibilitatea.
16. Ai mare grijă la folosire umorului
Umorul trebuie folosit doar dacă vine în mod natural; cu alte cuvinte, nu folosi glume! Dacă o ilustrație sau o experiență este amuzantă și se potrivește cu subiectul tău biblic, atunci folosește-o! Aceasta nu este o glumă; gluma este un scenariu inventat! Ține minte: incidentele amuzante care ascultătorilor tăi nu li se par amuzante nu fac decât să diminueze eficiența mesajului tău, așa că, fii atent! Nu folosi umor care poate fi considerat nepotrivit sau de prost gust (de pildă, orice ar putea fi considerat drept rasism).
17. Nu vorbi mereu despre tine
De obicei, oamenii își iubesc pastorul, însă orice lucru are limite. Oamenii vor să audă și altceva, nu doar ce s-a întâmplat în viața ta (când erai mic, când ai crescut, incidente din biserica în care ai fost mai înainte etc.). Eu recomand să te ferești să faci referiri la biserica pe care ai păstorit-o mai înainte. Dacă vorbești despre ea, oamenii pot trage concluzia, pe bună dreptate, că vei vorbi și despre ei altor oameni. Acest lucru nu este profesionist, nici necesar și nici potrivit.
18. Nu fi prea expresiv
Noi ne aflăm acolo pentru a atrage atenția asupra lui Dumnezeu și a adevărului Său, și nu asupra ilustrațiilor noastre elocvente. În general, limbajul prea colorat sau ilustrațiile prea elocvente îi decuplează pe oameni de la mesaj.
19. Nu folosi ilustrații învechite
Povestirile pe care le spune orice predicator sunt interzise. Fii original! Asta presupune muncă și cercetare, dar se merită!
20. Ai grijă ca ilustrațiile tale să ilustreze subiectul
Uneori, după ce asculți o ilustrație, te întrebi: „Ce are aceasta de-a face cu subiectul?” Ca și umorul, ilustrațiile trebuie să fie clare în ce privește înțelesul lor, modul în care ilustrează subiectul tău, precum și felul în care se leagă de ceea ce încerci să arăți. Nu ar trebui să fii nevoit să explici o ilustrație, pentru că, în cazul acesta, ca și umorul, își pierde eficiența.
„Profilul unui lider creștin”
Cum este un lider creștin? Cum este el ca persoană, caracter, abilități, atitudini, stil de viață, spiritualitate etc.? În mod cert, punctul de plecare îl constituie calificările spirituale ale liderului bisericii, așa cum sunt prezentate în 1 Timotei 3:1-7 și Tit 1:5-9. Însă, după părerea mea, acesta este doar punctul de plecare. Aceasta nu este, sub nicio formă, o listă exhaustivă, pe care, dacă un om o îndeplinește, se califică automat să fie lider al bisericii. Nu cred că Pavel a intenționat să ne ofere o listă pe care să o folosim fără alte standarde sau cerințe. Lista aceasta nu spune nimic despre anumite trăsături de caracter, cum ar fi smerenia, curajul sau înțelepciunea, însă cu siguranță și acestea sunt aspecte importante ale profilului liderului bisericii. Și nu spune nimic nici despre darul conducerii (Rom. 12:8), însă cu siguranță un prezbiter trebuie să aibă acest dar.
Așadar, ce alte aspecte privitoare la caracter, personalitate și abilități credeți că ar trebui să aibă un lider al bisericii? Eu cred că, în afară de criteriile lui Pavel din 1 Timotei 3, Scriptura conține anumite trăsături de caracter și de personalitate inalienabile, pe care liderii bisericilor trebuie să le aibă. Cred că le vom înțelege mai bine dacă le vom împărți în trei categorii:
A. Acele trăsături de caracter intangibile care îi ajută să ia mereu decizii bune.
B. Acele trăsături de personalitate care au un impact asupra celor ce îi conduc, inspirându-i să îi urmeze și să îi asculte.
C. Acele trăsături „de succes”, care îl ajută pe lider să obțină rezultate bune, cum ar fi auto-disciplina, perseverența, rezistența.
Aceste trăsături îi ajută pe lideri să ia mereu decizii bune. Primele cinci de pe lista mea sunt următoarele: înțelepciunea, integritatea, smerenia, curajul și viziunea.
Înțelepciunea este prima pe lista mea. Aceasta este trăsătura-umbrelă, care le include pe toate celelalte. Întrebarea este: „Ce este înțelepciunea?” Iată formula mea: Înțelepciune = cunoaștere + experiență + maturitate.
a) Cunoaștere. Cunoașterea se referă la cunoașterea faptelor, adevărurilor, principiilor etc. Cunoașterea este legată de învățare. Cunoașterea specială vine din ariile noastre specifice de expertiză și învățare, fie academică sau prin calificarea la locul de muncă.
b) Experiență. Nu poți fi înțelept fără experiență. În definitiv, înțelepciunea este dobândită și învățată prin experiența de viață. Școala greutăților vieții te înțelepțește.
Deși experiența implică și ideea de „vârstă”, unii o dobândesc mai repede decât alții datorită expunerii lor la experiențele vieții și deschiderii lor de a învăța din ele, fie acasă, la școală, la locul de muncă sau în societate.
Poate că am putea spune că experiența se află acolo unde punem cunoștința la treabă, ca în ucenicie. În definitiv, nu este întreaga viață, într-o anumită măsură, o ucenicie?
c) Maturitate. Apostolul Pavel a scris: „Totuşi ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi este o înţelepciune” (1 Cor. 2:6). Ce este maturitatea? Maturitatea este ceva greu de definit, însă o recunoști când o vezi. Sau, altfel spus, știi ce este maturitatea atunci când o vezi.
Maturitate înseamnă să te porți ca un adult, nu ca un copil; de pildă, să nu faci crize de furie atunci când nu poți să faci ce vrei tu sau când lucrurile nu merg bine. Maturitate înseamnă să îți controlezi emoțiile.
Maturitatea fizică este ușor de recunoscut și apare fără vreun efort din partea noastră. Pur și simplu, ajungem într-o etapă în care nu mai creștem, nu ne mai ies dinți și arătăm ca un adult.
Maturitatea emoțională și psihică nu apare în același moment la toți oamenii. Sunt oameni mai în vârstă care nu se maturizează niciodată și sunt tot imaturi în comportament, reacții, atitudini și vorbire chiar și la 60 sau 70 de ani, pe când alții mai tineri pot fi mult mai maturi în domeniile respective.
Maturitatea implică autocontrol, alegeri, felul în care ne exprimăm emoțiile. Este o conștientizare a propriei persoane (cine suntem) și a felului în care relaționăm cu ceilalți.
Maturitatea implică suferirea durerii pe termen scurt pentru un câștig pe termen lung. Oamenii imaturi nu văd așa lucrurile, ci ei își doresc împlinirea imediată a propriilor dorințe.
Maturitate înseamnă să te ții de cuvânt. Consecvență. Încredere.
Din păcate, mulți lideri bisericești din zilele noastre par să ducă lipsă de înțelepciune. Însă exact acesta este lucrul de care bisericile noastre au nevoie disperată. Să observăm următoarele:
Oamenii înțelepți de obicei se consultă cu alții, se auto-evaluează și meditează. Oamenii înțelepți acceptă dialogul provocator care le stimulează gândirea și opiniile. Oamenii înțelepți nu vor să aibă lingușitori în jurul lor, ci oameni cu inițiativă și cu gândire liberă.
Ce este integritatea? Integritatea este definită uneori ca aderența la principii morale și etice. Integritatea se vede în…
a) Imparțialitate. Aceasta înseamnă să nu iei niciodată decizii care să placă oamenilor, ci care să placă lui Dumnezeu (Efes. 6:6-7; Col. 3:22-23). Să faci ce este corect, indiferent de cost. Aceasta înseamnă să nu fii prins niciodată într-un conflict de interese. De asemenea, mai înseamnă să nu favorizezi niciodată pe cineva în defavoarea altcuiva, indiferent de cine ar fi vorba. Și mai poate însemna să refuzi intenția bună a cuiva pentru a nu te îndatora față de persoana respectivă.
b) Transparență. Sinceritate. Fără agende ascunse, indiferent de consecințe. Aceasta nu înseamnă neapărat că trebuie să spui tot ce știi (înțelepciunea și confidențialitatea pot dicta altceva), însă înseamnă să nu te ascunzi în spatele unei măști, ci să arăți cine ești cu adevărat.
c) Dreptate. Corectitudine în tot ceea ce faci.
d) Sinceritate. Să nu fii fals. Să nu ai motivații ascunse. Să nu fii ipocrit. Fără prefăcătorii.
e) Onestitate. Sinceritate, franchețe. Fără înșelăciune și viclenie.
f) Credibilitate. Să te porți în așa fel încât oamenii să te creadă și să aibă încredere în tine.
g) Puritate morală. Aceasta face parte din integritatea personală. „Fii cu luare aminte asupra ta însuți” (1 Tim. 4:16). De ce? Pentru că nu poți să îi conduci pe alții la credință, sau să îi înveți adevărul pe oameni, sau să îi conduci pe oamenii lui Dumnezeu în închinare, sau să mijlocești pentru alții, decât dacă trăiești în integritate și puritate morală.
Un lider creștin trebuie să fie integru. Viața ta întreagă trebuie să fie unitară – fără goluri, fără inconsistențe; un tot unitar.
Ce este smerenia? Smerenia este …
a) Blândețe. Blândețe înseamnă „să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine” (Rom. 12:3) – adică să fii arogant. Blândețe înseamnă „să privească pe altul mai presus de el însuşi” (Fil. 2:3). Blândețea este atitudinea care spune: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3:30). Blândețea este atitudinea care spune: „Căci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de apostol” (1 Cor. 15:9; cf. Efes. 3:8; 1 Tim. 1:15).
b) Failibilitate. Failibilitate înseamnă să știi și să admiți că nu știi totul. Poți să faci și chiar faci greșeli. Nu știi răspunsurile la toate întrebările.
c) Blândețe. Să nu îi intimidezi pe alții ca să poți face ce vrei tu.
d) Slujire. Să nu fii o vedetă care așteaptă adulația celorlalți, ci să îi slujești pe ceilalți.
e) Auto-cunoaștere. Disponibilitatea de a-ți recunoaște atât punctele slabe, cât și punctele tari.
Smerenia este opusul mândriei. În lucrare, este ușor să devii mândru, mai ales dacă există semne exterioare de succes în termeni lumești (de exemplu, creșterea numărului de participanți la biserică sau o nouă clădire). Predicarea, în general, poate duce la mândrie. Dacă oamenii îți apreciază predicarea, asta ți se poate urca la cap.
În clipa în care începem să credem că avem vreun merit, deja avem probleme. Nu uitați: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi” (Iacov 4:6; 1 Pet. 5:5). „Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe” (1 Petru 5:6). La vremea potrivită, El te va înălța – nu trebuie să o faci tu însuți.
Ce este curajul? Curajul nu înseamnă tupeu, nici obrăznicie, nici franchețe. Mai degrabă, să ai curaj înseamnă să faci ceea ce este drept, indiferent de părerile celorlalți și în ciuda împotrivirilor, a consecințelor, a criticii, a eșecului sau a descurajării. Să ai curaj înseamnă să știi sigur care este mersul corect al lucrurilor și să îl duci la îndeplinire. Curaj înseamnă să susții adevărul. Curajul este încrederea că, prin ajutorul lui Dumnezeu, vei reuși.
Nu uita: „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică…” (2 Tim. 1:7). Martin Luther, pe drum către Worms, unde urma să fie interogat cu privire la învățăturile sale, a spus: „Vă puteți aștepta la orice din partea mea, în afară de frică și retractare. Nu voi fugi, și cu atât mai puțin nu voi retracta ce am spus.” Aceasta înseamnă să ai curaj.
Conducerea creștină nu este ușoară și presupune curaj.
Este nevoie de curaj pentru a lua decizii grele – pentru a face ceea ce este drept indiferent de consecințe.
Luarea unor decizii clare și bune, în dependență de Dumnezeu, este semnul unui lider spiritual bun, ca…
De fiecare dată când te vei afla la răscruce de drumuri în ce privește luarea deciziilor, vei fi un exemplu fie de curaj, fie de lașitate. David și Daniel au fost oameni curajoși. Iona și Ghedeon au fost niște lași.
Este nevoie de curaj pentru a rezolva situații dificile – pentru a face față obstacolelor, atacurilor, împotrivirilor și criticilor la persoană (din partea oamenilor; din partea lui Satan etc.). Este nevoie de curaj pentru a predica după ce ai fost criticat dur în timpul săptămânii (cf. Ier. 1:17-19). Critica este unul din cei mai răi dușmani care te va roade pe dinăuntru. Critica îți amplifică nesiguranța, îți îndepărtează privirea de la ceea ce ai de făcut și o mută pe tine, îți secătuiește energia și entuziasmul, te face să intri în defensivă și te izolează.
De aceea, critica negativă, distructivă (judecarea), eu cred că este un instrument al lui Satan. Cred în conceptele biblice de mustrare, îndemnare și confruntare (2 Tim. 4:2), însă critica distructivă nu își are locul printre oamenii lui Dumnezeu. De obicei, critica este negativă, distructivă – și este despre ceea ce nu vor oamenii sau nu le place, nu despre ceea ce Îl onorează pe Dumnezeu sau este benefic poporului Său. Critica îți poate distorsiona imaginea lucrării, precum și a oamenilor pe care îi slujești.
Este nevoie de curaj pentru a persevera în vremuri de descurajare spirituală – pentru a nu te da bătut atunci când apare descurajarea, atunci când crezi că ai eșuat, atunci când muncești din greu, însă pare că nimeni nu ascultă sau nu răspunde.
Ține minte: De trei ori i-a spus Dumnezeu lui Iosua să se întărească și să se îmbărbăteze. De ce? Pentru că El știa că ispitele și încercările pe care Iosua le va întâmpina l-ar putea descuraja și că atunci el ar putea fi tentat să aleagă calea ușoară.
Ce este viziunea? Viziunea nu este o lume a viselor „cu capul în nori”; și nici propriile tale aspirații. Viziunea înseamnă …
a) Să vezi ceea ce este posibil.
b) „Să vezi ceea ce este invizibil”, ca Moise (Evr. 11:27) și patriarhii, care au văzut lucrurile făgăduite de departe, deși nu le-au primit ei înșiși (Evr. 11:13).
c) Să îți stabilești o direcție și obiective realiste și realizabile.
d) Optimism: „Pot totul în Hristos care mă întărește” (Fil. 4:13) – adică lucrurile pe care pot să le fac și le voi face, le fac prin puterea pe care mi-o dă Hristos.
Prin trăsături de personalitate mă refer la acele caracteristici personale care îi influențează pe oamenii pe care îi conduci. Aceasta este capacitatea de a-i inspira pe alții să te urmeze și să te asculte. Aceasta mai este numită uneori „personalitate puternică” și este ceva ce nu se poate învăța. Fie o ai, fie nu o ai. Este carismă, însă nu una artificială ori superficială, ci una internă și autentică.
Trăsăturile de succes sunt acele caracteristici care îl ajută pe lider să obțină rezultate. Acestea includ trăsături ca auto-disciplina, perseverența, rezistența. Să perseverezi în ciuda descurajării, pentru că privești la țelul tău. Să îi încurajezi pe cei din echipa ta să meargă mai departe. Și aceasta vine din impulsul tău interior de a-ți trăi viața cu folos. Este vorba despre motivație.
De aceste cinci trăsături de caracter depinde dacă liderul va lua decizii bune în mod constant și dacă va avea un impact puternic în viața celor pe care îi conduce; tot acestea îl vor ajuta să își atingă scopurile.
Pentru versiunea audio a acestor predici în engleză, dați click pe link-urile următoare: Link 1 - Jn. 20:19-21; Link 2 - Jn. 20:21-23; Link 3 - Jn. 20:24-31
Titlu: Tocmai L-am văzut pe Isus
Subiectul: Șocul și realitatea învierii
Punctul #3: Învierea lui Isus transformă teama în curaj (19-23)
(Vezi Ediția de Iarnă 2019 a acestui jurnal pentru punctele #1 și #2)
1. Isus cel înviat alină temerile noastre (19-20)
a) El alină temerile noastre prin ceea ce spune (19)
b) El alină temerile noastre prin ceea ce face (20)
2. Isus cel înviat trezește curajul din noi (21-23)
a) El ne trezește curajul de a continua lucrarea Sa (21)
b) El ne trezește curajul de a vorbi cu autoritate (22-23)
Punctul #4: Învierea lui Isus transformă necredința în credință (24-29)
1. Necredința nu poate fi convinsă de o mărturie la mâna a doua (24-25a)
2. Necredința cere dovezi concrete (25b-28)
a) O dovadă concretă este ceea ce spune Isus (26)
b) O dovadă concretă este ceea ce Isus a făcut (27a)
3. Dovezile concrete cer un verdict (27b-29)
a) Credința este dovedită printr-o mare mărturisire de credință (28)
b) Credința este onorată cu o mare binecuvântare din partea lui Isus (29)
i) Este bine să vezi și să crezi (29a)
ii) Este mai bine să crezi fără să vezi (29b)
Concluzii (30-31)
Ediția de Vară, 2019
“Întărind Biserica în Predicare biblică și conducere”
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario, Canada
Email: [email protected]
Phone: 519-620-2375
„Folosirea aplicațiilor” (Partea 1)
Aplicarea adevărurilor biblice explicate în predică este adesea partea cea mai slabă a predicilor. Dacă adevărul nu este concretizat, vizualizat, personalizat și actualizat, predica nu este decât o expunere a unui adevăr abstract și rămâne în sfera filosofiei (idei, concepte, truisme).
1) Petrecem atât de mult timp făcând exegeză încât ne este greu să facem trecerea de la teoretic la practic.
2) Acumulăm atât de multe informații din studiul exegetic, încât nu ne mai rămâne timp să mai transmitem și altceva.
3) Simțim o tensiune între teorie și practică.
4) Prețuim atât de mult adevărul în sine și ne bucurăm de el ca atare, încât simțim că îl degradăm dacă îl aplicăm.
5) Ne este teamă de răspunsul ascultătorilor. Atunci când facem aplicații specifice, o facem într-un mod mai personal, ceea ce poate genera uneori răspunsuri negative, pentru că atingem nervi, scoatem răni la iveală și activăm conștiințe.
6) Pentru a aplica Scriptura altora, trebuie să o înțelegem mai întâi și să ne-o aplicăm nouă, înainte de a o aplica altora. Și lucrul acesta poate fi dureros.
Tendința este fie să accentuăm expunerea, fie aplicația. Unii predicatori stau prea mult la explicarea textului, pe când alții se concentrează pe aplicații. Pe de o parte, predicatorii care își fac temele în ce privește pregătirea predicii și care petrec foarte mult timp încercând să afle ce vrea să spună textul, pot avea tendința să se concentreze pe explicare (învățare) și să neglijeze aplicația. Pe de altă parte, predicatorii care petrec prea puțin timp studiind textul, pot fi înclinați să se concentreze pe aplicații (semnificație) și să neglijeze explicarea textului.
Predicarea presupune atât expunere, cât și aplicare. Dacă nu aplici adevărurile pe care le explici, atunci nu reușești să arăți în ce fel adevărul este relevant pentru viața ascultătorilor. Trebuie să explicăm semnificația textului și relevanța sa pentru viața de zi cu zi. Oamenii vor și au nevoie ca adevărul să fie aplicat la situațiile lor de viață – la relațiile lor, la gândurile, obiceiurile, credințele și problemele lor etc.
A prezenta doar explicația, fără aplicație, înseamnă a nu duce predica la bun sfârșit. A face exegeza fără a te gândi la aplicarea sa, înseamnă a face lucrul pe jumătate. Atunci când studiezi textul pentru a-i înțelege semnificația, trebuie să te gândești și la semnificația sa pentru realitățile practice. Nu poți studia Scriptura fără să o legi de viața contemporană, pentru că adevărul acolo este trăit. Pentru aceasta există Scriptura – ca să fie ascultată.
Dacă nu facem trecerea de la lumea biblică la lumea contemporană, îi lăsăm pe ascultători în contextul antic al textului biblic, fără vreun folos, decât cel intelectual.
Atunci când explicăm adevărul, ne ocupăm de conținutul său (ce înseamnă adevărul?). Atunci când aplicăm adevărul, arătăm care este relevanța sa (de ce contează lucrul acesta?). Atunci când aducem adevărul în actualitate, arătăm ce ne cere nouă acum adevărul (ce trebuie să facem noi acum și cum ar trebui să ne schimbe acest adevăr).
Unii vor spune că Duhul Sfânt face aplicația, nu noi. Sigur, dacă Duhul Sfânt nu aplică Cuvântul în inima, mintea, conștiința și voința ascultătorilor, predicarea noastră nu va avea nici un efect. În fond, doar aplicarea Cuvântului de către Duhul Sfânt poate schimba vieți. Însă același lucru poate fi spus despre predicarea evangheliei – numai Duhul Sfânt o poate face eficientă, așa că, unii ar putea întreba: de ce să mai predicăm evanghelia?
O predicăm pentru că predicarea este mijlocul ales de Dumnezeu pentru a ne transmite Cuvântul Său (Rom. 10:14-15), atât semnificația, cât și aplicația sa. Duhul Sfânt folosește instrumente umane pentru a transmite atât explicarea, cât și aplicarea textului. Predicatorul are responsabilitatea de a arăta oamenilor cum se aplică în mod concret Cuvântul în viața lor.
1) Leagă adevărul textului de situația de viață a ascultătorilor. Datoria noastră este să înțelegem contextul și scopul autorului și să găsim modul în care mesajul se aplică astăzi bisericii noastre. În felul acesta, legi ceea ce tocmai ai explicat din text de modul în care adevărul respectiv influențează viața ascultătorilor.
2) Face legătura între poruncile date de Dumnezeu poporului Său în trecut și poruncile Sale pentru noi astăzi.
3) Leagă sfatul înțelept al Scripturii cu realitatea vieții omului – nevoia lui de bucurie; de intimitate cu Dumnezeu; de relații vindecate; de ascultare față de Cuvânt; de speranță în Hristos etc.
4) Răspunde obiecțiilor de tipul „și ce?” – adică, „Ce are asta de-a face cu mine?” sau „Ce trebuie să fac sau să schimb ca răspuns la învățătura Scripturii?”
5) Face trecerea de la adevărul biblic la trăirea creștină.
6) Clarifică modul în care adevărul biblic ce a fost explicat influențează felul care creștinul se poartă la magazin, acasă, la școală, în cartier etc. Așa de mulți oameni vin duminica la biserică, însă în restul timpului trăiesc ca niște necreștini. De aceea este atât de importantă aplicația.
7) Transformă principiul învățat într-o practică ce trebuie urmată - o doctrină ce trebuie crezută; o atitudine ce trebuie însușită; o relație ce trebuie schimbată etc.
a) Îi îndemnăm pe oameni să „vizualizeze” / „concretizeze” adevărul pe care l-au auzit. Acceptarea adevărului nu înseamnă doar o aprobare rațională, ci o schimbare reală, o transformare a vieții. Cu ce îi ajută pe oameni dacă înțeleg adevărul, dar nu fac nimic în privința asta? Datoria noastră este să îi ajutăm să vadă (să vizualizeze) adevărul (cum arată el în viața reală), trecând de la adevăr ca filozofie abstractă la o realitate concretă, tangibilă din viața reală.
Ajutându-i pe oameni să „concretizeze” adevărul, îi ajuți, de fapt, să evite impresiile subiective cu privire la ceea ce „îmi vorbește Dumnezeu”, fără a încerca să determini ce aplicație concretă a intenționat să facă autorul textului. Lucrul acesta este foarte greu pentru mulți predicatori – să demonstreze adevărul biblic în moduri tangibile, care țin de experiența concretă; să lege adevărul de viața de zi cu zi a oamenilor.
Noi trebuie să arătăm oamenilor cum arată adevărul, pentru ca ei să îl vadă și să se poată raporta la el în viața lor personală. Vrem ca ei să poată spune: „Da, lucrul acesta se întâmplă în viața mea. Am nevoie de asta. Mă confrunt cu asta.” Vrem ca ei să întrupeze adevărul, adică să îl trăiască. În definitiv, trăirea creștină în totalitatea sa este o întrupare, nu-i așa? Trăirea creștină înseamnă a fi precum Hristos, ceea ce înseamnă ca adevărul lui Hristos să se manifeste în viața noastră.
Marea întrebare este: „Cum putem face asta?” Putem face lucrul acesta arătând situații „concrete” și exemple care să acopere spectrul de viață al ascultătorilor (ținând cont de vârsta lor, statutul lor, locurile lor de muncă, relațiile lor, economia etc.). Aceste exemple îi ajută să vizualizeze lucrurile despre care am vorbit.
b) Îi îndemnăm pe oameni să „personalizeze” adevărul pe care l-au auzit. Ne dorim ca ei să ajungă să spună: „Da. Eu am nevoie de asta. Eu vreau să fiu așa sau să fac asta ori să ascult, sau să cred asta” etc.
c) Îi îndemnăm pe oameni să „actualizeze” adevărul pe care l-au auzit. Vrem ca ei să îl primească, să îl practice, să îl transpună în realitate. Noi îi chemăm pe oameni să se supună Cuvântului și să îl asculte, pentru că adevărul trebuie ascultat. Îi chemăm pe oameni să răspundă cu ascultare și cu acțiune concretă, pentru ca viața lor să se conformeze adevărului. Noi îi ajutăm să „actualizeze” adevărul, invitându-i și provocându-i să se decidă într-un mod practic să își schimbe viața conform cu impactul pe care mesajul l-a avut asupra lor.
Predicarea expozitivă nu constă în prezentarea unui comentariu, cu scopul de a transmite informații. Scopul său este să aplice principiile explicate din text la viața credinciosului. Desigur, nu poți aplica principiile fără a explica mai întâi conținutul adevărului din care derivă aceste principii. Nu poți explica cum se aplică adevărul, fără a explica conținutul său. Nu poți insista pe ceea ce trebuie să facă creștinul, fără a cunoaște doctrina care stă la baza a ceea ce are el de făcut. Așadar, aplicația trebuie să se „bazeze pe” textul biblic din care predici. Probabil că aceasta este una din cele mai mari greșeli care se fac astăzi în predicare. Predicatorii schimbă brusc subiectul atunci când fac aplicația, fără a fi explicat mai întâi semnificația textului, într-un mod satisfăcător, corect și clar. Dacă ascultătorii nu înțeleg semnificația textului (acesta reprezentând autoritatea din spatele predicii noastre), cum ne putem aștepta să îl asculte?
Apoi, aplicația nu trebuie doar să se „bazeze pe” textul biblic, ci aplicația trebuie și să fie „limitată de” textul biblic. Cu alte cuvinte, aplicația este limitată la subiectul și sfera textului studiat. Aplicația trebuie să se bazeze pe adevărul textului biblic și trebuie făcută în mod corespunzător. Nu ai libertatea să faci orice aplicație vrei din orice text. Așa cum expunerea este limitată de contextul și subiectul textului biblic, tot așa este și aplicația. Altfel spus, aplicația trebuie să curgă din explicarea textului.
Acestea fiind spuse, cred că avem libertatea să „întindem” aplicația destul de mult în cadrul granițelor intenției generale a autorului și a subiectului textului. Astfel, avem libertatea să aplicăm textul la multe situații de viață și provocări cu care se confruntă ascultătorii, rămânând în același timp fideli textului.
Una din modalitățile prin care putem „întinde” aplicația în mod legitim este prin folosirea deducției logice. Astfel, aplicația include „implicația” care, prin definiție, îți oferă un orizont mai larg pentru aplicație. Noi am fost creați cu capacitatea de a raționa. Prin urmare…
1) Fă aplicații logice! Arată cum te conduce textul la aplicația logică pe care o faci.
2) Fă aplicații concrete! Dă exemple!
Când ascultă o predică, ascultătorul vrea să știe trei lucruri:
1) Despre ce predici? (tema dominantă a textului – i.e. subiectul textului).
2) Care este argumentarea ta? (ideile care alcătuiesc textul – i.e. punctele principale și secundare).
3) Ce vrei să fac? (ideea motivatoare a textului – aplicația și scopul său în viața mea).
Nu uita, nu ai niciun drept să îi inviți pe oameni să răspundă la un adevăr pe care nu l-ai explicat și pe care ei nu îl înțeleg și, prin urmare, nu îl pot vizualiza.
Ca predicatori expozitivi, noi trebuie să gândim foarte bine atât expunerea textului, cât și aplicarea sa.
Pentru asta trebuie să confruntăm, fără să divizăm sau să ofensăm. Aplicația cere acceptare personală și ascultare de adevăr. Prin urmare, ascultătorii trebuie:
a) Să primească mesajul.
b) Să-și însușească mesajul – i.e. să se gândească la impactul pe care acesta îl are în viața lor.
c) Să identifice lucrurile care trebuie schimbate, întrebându-se ce trebuie să facă în privința lor.
d) Să decidă să se schimbe și să-și planifice lucrul acesta. Poate că va fi nevoie să dea socoteală cuiva sau să-și schimbe programul ori obiceiurile etc.
Pentru ca aplicația să fie personală, este important să încerci să te adresezi tuturor ascultătorilor în termeni personali și concreți cu privire la viața lor. Gândește-te cum poți să aplici predica la viața lor personală, la viața de familie, la munca lor, la viața bisericii și a comunității. De asemenea, încearcă să aplici predica la mintea și inima ascultătorilor – de pildă, la atitudini, credințe, relații (cu Dumnezeu și cu semenii), comportament, dorințe, motivații, valori, priorități și caracter.
Vorbim aici despre modul în care oamenii trebuie să răspundă. Nu este suficient să le transmitem doar ce au de făcut, ci trebuie să le spunem și cum să facă. Tendința este să rămânem la prima parte. Este foarte important să le spunem ce au de făcut, însă predica nu se rezumă la atât.
a) Trebuie să existe o chemare la pocăință biblică atât pentru credincioși, cât și pentru necredincioși.
b) Trebuie să existe o chemare la reînnoire biblică. Orice predicare trebuie să fie un timp de reînnoire și trezire a credinciosului și de regenerare a necredinciosului.
c) Trebuie să existe o chemare la realitatea biblică. Deoarece trăim în epoca creștinismului cultural, nu biblic, există o tendință în societatea noastră către un creștinism artificial. Predicatorii trebuie să îi cheme pe oameni la realitatea biblică.
Predicarea noastră trebuie să aibă un scop, o țintă. Toate textele biblice arată înspre Hristos (Col. 1:27-29). Acesta este scopul principal și fundamental al predicării, pentru ca atunci când oamenii pleacă, să se asemene mai mult cu Hristos. Acesta este scopul principal al predicării.
Orice predică trebuie să acționeze în patru direcții pentru a activa aplicația personală în ascultători, determinându-i la ascultare:
Orice predică trebuie să educe, să forțeze mintea să se gândească la lucruri pe care nu le-a înțeles până atunci sau la care nu s-a gândit mai înainte. Hrana tare („carnea”) este pentru cei maturi (Evr. 5:14). Trebuie să progresezi și să treci dincolo de ABC-ul creștinismului. Predicarea superficială produce creștini superficiali.
Pentru a „determina” pe cineva să acționeze, trebuie să îi atingi inima. Inima este organul principal al vieții fizice. „Inima” este termenul care descrie izvoarele ascunse ale vieții umane și sfera influenței divine.
Pentru a determina ascultătorul să se „miște” (să acționeze), trebuie să îi atingi inima. Mintea nu va face asta de una singură. Inima este marele motivator.
A predica inimii înseamnă a da ascultătorilor posibilitatea de a se identifica cu personajele și cu ideile din textul biblic și de a-și însuși principiile din text. Aceasta implică, evident, mutarea dinspre general înspre particular.
În Scriptură, „inima” reprezintă locul unde se iau decizii și unde se fac alegeri. Este locul unde se întâlnesc mintea și voința. Nu este suficient să forțăm mintea, ci trebuie să atingem și inima.
Accentul cade aici pe dorință mai degrabă decât pe discernământ. Predică pentru a motiva inima să răspundă! Inima trebuie stârnită și, pentru asta, trebuie să predici cu multă pasiune!
Nu este suficient să educi mintea și să atingi inima. Trebuie, de asemenea, să îndrumi, să îndrepți atenția și să modelezi voința astfel încât să se supună autorității Cuvântului, să moară față de sine și să trăiască pentru Hristos, să renunțe la firea pământească și să se îmbrace cu natura cea nouă (Gal. 2:20; Efes. 4:22-24).
Dacă sunt atinse doar mintea și inima, nu este suficient. Trebuie ca voința să fie direcționată înspre supunere de bunăvoie față de adevărul Cuvântului și, implicit, înspre o trăire a adevărului său.
Conștiința este o unealtă puternică atunci când vine vorba de aplicație. Este un motivator puternic, care detectează unde au eșuat oamenii în ascultarea față de adevăr. De asemenea, arată unde ar putea exista un păcat ce trebuie judecat în viața unui om.
Astfel, predicarea biblică va activa conștiința, pentru ca oamenii să răspundă cu ascultare.
Aplicația trebuie să fie personală, practică și să își propună să atingă întreaga personalitate – mintea, inima, voința și conștiința. Inima este cea care motivează spre acțiune, însă dacă poți îmbina convingerea minții cu dorința inimii, atunci aceasta este o forță chiar mai puternică ce poate activa conștiința și care, la rândul ei, poate motiva o persoană să își supună voința pentru a asculta de adevăr.
Aplicând adevărul de-a lungul predicii, ascultătorii nu vor uita principiul care guvernează aplicația. Principiul și practica sunt aduse astfel împreună. De asemenea, în felul acesta legi strâns aplicația de textul pe care tocmai l-ai explicat. Lucrul acesta conferă o mai mare autoritate aplicației, deoarece textul este cel care vorbește, nu tu.
Unii predicatori fac aplicația la sfârșitul predicii. Se poate și așa, însă lucrul acesta are câteva dezavantaje:
1) Dacă întotdeauna procedezi așa, ascultătorii își vor da seama repede de lucrul acesta și îți vei pierde impactul, pentru că ei își vor pierde interesul („O, din nou!”). Eu sugerez ca aplicația de la sfârșitul predicii să slujească doar ca o întărire și o reconfirmare a aplicațiilor făcute de-a lungul predicii.
2) Dacă procedezi așa, separi explicarea adevărului de aplicarea sa, iar ascultătorii nu le vor putea lega una de cealaltă în mod intuitiv.
Eu recomand să aplici adevărul în mod continuu, de la introducere până la încheierea predicii.
1) În „introducere”, faci aplicație atunci când…
a) Arăți nevoia de a asculta această predică; nevoia de a predica acest mesaj.
b) Faci legătura cu textul biblic.
c) Prezinți „ideea principală a predicii”.
2) În „cuprins”, faci aplicație la fiecare adevăr enunțat…
a) În redactarea fiecărui punct principal și punct secundar. Acestea ar trebui să fie redactate în formă aplicativă – i.e. în așa fel încât ascultătorii să fie incluși, să se vadă pe ei înșiși în adevărul enunțat.
b) Pe parcursul sau la sfârșitul explicării fiecărui punct principal.
c) În ilustrații și exemple.
3. În „încheiere”, faci aplicație…
a) Atunci când sumarizezi predica.
b) Atunci când aduci predica în actualitate și o pui într-un registru personal pentru ultima dată.
a) Cere acuratețe față de Scriptură.
b) Trebuie să fie relevantă pentru oameni și pentru cultura în care ei trăiesc.
c) Cere introspecție personală și onestitate.
Este ușor să te gândești că legătura dintre explicarea textului și aplicarea sa practică în viața ascultătorilor tăi va fi observată în mod intuitiv și nu trebuie, așadar, afirmată, pentru că ascultătorii o pot deduce și singuri. Este ușor să presupui că ascultătorii „pricep” impactul pe care adevărul îl are în viața lor.
Adesea, însă, lucrurile stau altfel. Aplicațiile nu îți sar în ochi, tot așa cum nici principiile nu o fac. Cineva trebuie să ți le scoată în evidență.
Scopul predicării este schimbarea vieților oamenilor pentru a se asemăna mai mult cu Hristos și facem lucrul acesta prin explicarea adevărului și prin indicarea modului în care acesta ar trebui să ne schimbe. Aceasta este aplicația.
Aplicația este mijlocul prin care legăm adevărul biblic de viața de zi cu zi a ascultătorilor. Aceasta înseamnă să indicăm prin exemple concrete cum arată adevărul în viața oamenilor noștri, să-i îndemnăm să se schimbe, să le arătăm greșelile, numindu-le concret, să mustrăm atitudinile și relațiile greșite etc.
Nu uita, întreaga teologie este extraordinar de practică. Scopul său este aibă impact asupra comportamentului omului, asupra dorințelor, priorităților, valorilor, scopurilor, relațiilor sale etc.
O predică bună nu explică doar adevărul, ci și arată ce are acesta de-a face cu „mine”. O predică atent construită și completă duce la aplicații. Adevărul trebuie să fie ascultat (Rom. 6:17). Aceasta este ceea ce va schimba viețile oamenilor – nu redactarea inteligentă a unor puncte principale, ci aplicarea la viața reală a adevărului care îi face pe oameni să se schimbe.
Prea mulți predicatori cred că pot face aplicațiile din zbor, însă nu se poate. Acestea trebuie să fie bine gândite dinainte, deoarece ai în față o mulțime de oameni aflați în diferite situații de viață și trebuie să te adresezi tuturor. În biserică se află…
a) Tineri, oameni de vârstă mijlocie, bătrâni
b) Profesioniști, muncitori, oameni care lucrează la birou sau în fabrică etc.
c) Căsătoriți, necăsătoriți, oameni divorțați sau despărțiți de partenerul de viață
d) Tineri în ascensiune, pensionari
e) Familii, cupluri, necăsătoriți.
f) Elevi de școală generală, elevi de liceu sau studenți
g) Bogați, săraci și oameni din clasa de mijloc.
Pentru a aplica în mod eficient Cuvântul la o asemenea diversitate de oameni este nevoie de o gândire atentă înainte de predicare.
Întrebarea la care ajungem acum este: Atunci când expui fiecare principiu din text, cum ajungi la aplicații? Cum descoperi aplicațiile la viața reală, rămânând în același timp fidel subiectului textului, precum și intenției autorului?
Ca principiu general, sugerez ca aplicarea principiului biblic să se încadreze în sfera aplicației textului original. Lucrul acesta arată cât de important este să descoperi cu exactitate subiectul textului. Trebuie să existe o legătură directă între explicarea principiilor pe care le predici și aplicațiile pe care le faci.
În primul rând, începe prin a-ți pune următoarele întrebări:
a) Despre ce a scris autorul?
b) De ce a scris autorul lucrul acesta oamenilor acelora?
c) În ce situații de viață se aflau oamenii care aveau nevoie să fie îndreptați, încurajați, mângâiați, încredințați, mustrați, îndrumați etc.?
e) Cum a aplicat autorul aceste principii la viața cititorilor săi?
f) La ce răspuns se aștepta autorul și ce voia de la ei?
Răspunsurile la aceste întrebări stabilesc parametrii aplicației tale.
În al doilea rând, descoperă aplicațiile contemporane întrebându-te:
a) Ce adevăruri universale, nepieritoare din text au legătură directă cu viața de astăzi?
b) Ce situații contemporane, provocări, întrebări etc. sunt de natură asemănătoare cu cele ale audienței originale? În ce fel ascultătorii noștri contemporani experimentează aceleași situații ca și destinatarii originali?
În al treilea rând, mergi de la implicațiile generale către aplicații specifice și personale. Poate că implicațiile generale ale adevărului prezentat vorbesc despre viața de acasă, de la serviciu sau de la biserică etc. a fiecăruia. Acesta este un lucru bun, însă te-aș încuraja să mergi chiar mai departe de-atât, încercând să găsești aplicații specifice la viața în cultura și în circumstanțele în care te găsești. Aceasta este partea mai grea; așadar, cum poți să faci asta?
Repet, studiezi aplicațiile personale ale adevărului, punând următoarele întrebări:
a) Ce înseamnă adevărul acesta pentru oamenii mei în viața lor de zi cu zi?
b) Ce provocări, nevoi, stiluri de viață, credințe și situații din biserică trebuie să fie tratate - fie personale, economice, congregaționale, spirituale, etice, legate de comunitate, relații, etc.
c) Unde poate fi aplicat acest adevăr în viețile noastre?
În al patrulea rând, gândește-te la răspunsul pe care îl aștepți și îl vrei de la ascultătorii tăi. Cum vrei să își schimbe valorile, prioritățile, relațiile, credințele, atitudinile, practicile, motivele, dorințele, caracterul etc.?
În cele din urmă, provoacă-ți ascultătorii să se întrebe:
a) Ce vrea Dumnezeu să fac cu privire la acest adevăr?
b) Cum pot să realizez această schimbare? Ce trebuie să fac?
c) Cum să încep?
Când îți pui întrebările de mai sus, nu te gândești doar la viața ta, ci mai ales la viața oamenilor din biserica ta.
Așadar, atunci când îți pui întrebările (căutând aplicații relevante), trebuie să îi ai în minte pe oameni, imaginându-ți-i în biserică sau uitându-te în registrul membral, amintindu-ți situațiile lor de viață, nevoile, problemele, provocările lor etc.
Acum aplici textul la nevoi reale, ce corespund cu nevoile la care face referire textul. Aceste aplicații nu vor identifica o persoană anume din biserică și nici nu vor divulga secrete încredințate. Ele vor avea tot un caracter mai general, însă cercul se restrânge mai mult, arătând cum se aplică principiile respective dând exemple de moduri în care acestea s-ar putea aplica la oamenii tăi în anumite situații.
De pildă, ai putea spune: „Dacă trăiești o viață sfântă, vei arăta lucrul acesta la locul de muncă… (de exemplu, având un comportament cuviincios față de persoanele de sex opus”) etc. etc. Apoi poți sugera câteva modalități de a pune în practică aceste aplicații.
Exemplele concrete folosite în aplicații îi vor îndemna pe ascultători să le transfere în propriile lor situații de viață.
Lucrul acesta se realizează adresându-te tuturor, ținând cont de vârstă, stare civilă, statut economic etc. Există patru categorii care îi cuprind pe toți:
a) Școală
b) Loc de muncă
c) Acasă
d) Comunitate
Acest lucru prezintă câteva avantaje:
a) Folosirea aplicațiilor va fi un proces continuu de-a lungul predicii, nu doar în anumite părți ale acesteia.
b) Principiile stabilite în punctele principale vor fi personalizate și nu vor rămâne doar niște adevăruri abstracte.
c) Punctele tale principale vor avea mai mult impact.
Teologia, predicată în mod corect, este foarte practică. Biblia nu a fost scrisă doar pentru a ne umple capul de cunoștințe, ci și pentru a schimba felul în care trăim, gândim și acționăm. Cu alte cuvinte, fiecare predică ar trebui să ne ajute să ne asemănăm mai mult cu Hristos, urmând adevărurile universale și eterne ale Scripturii. De aceea, trebuie să explicăm textul în mod clar și corect și să îl aplicăm relevant și personal.
Pentru versiunea audio a acestor predici în limba engleză, dați click pe următoarele link-uri: Link 1 - Jn. 21:15-17; Link 2 - Jn. 21:18-19; Link 3 - Jn. 21:19-25
Titlu: „Chemat la slujire”
Subiectul: Lecții în slujirea creștină
Punctul #1: Dovada slujirii creștine este dragostea față de Domnul (15-17)
a) În ciuda slabei noastre loialități, Isus prețuiește dragostea noastră
b) În ciuda slabei noastre loialități, Isus vrea ca noi să Îl slujim
Punctul #2: Scopul slujirii creștine este glorificarea Domnului (18-19a)
a) Noi trebuie să îl glorificăm pe El când suntem tineri (18a)
b) Noi trebuie să îl glorificăm pe El când suntem bătrâni (18b-19a)
Punctul #3: Modelul slujirii creștine este urmarea Lui (19b-23)
a) Îl urmăm pe El răspunzând chemării Lui (19b)
b) Îl urmăm pe El privind țintă la El (20)
c) Îl urmăm pe El văzându-ne de treaba noastră (21-23)
Ediția de Toamnă 2019
„Întărind biserica în predicare biblică şi conducere”
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario, Canada
Email: [email protected]
Phone: 1-519-620-2375
Partea I: Consolidarea Predicării Expozitive
„Folosirea aplicațiilor” (Partea a 2-a)
În ediția anterioară a acestui jurnal, am început să vorbim despre felul în care putem folosi mai eficient aplicațiile din predică. În prezenta ediția, vom continua să discutăm despre acest subiect.
Ca predicatori, trebuie să ținem minte că teologia are un caracter practic și, prin urmare, trebuie să fie aplicată în mod practic în predicile noastre. Adevărul nu trebuie să aibă doar un caracter intelectual, ci trebuie să fie și practic. Așadar, aplicarea adevărului trebuie să reprezinte o parte importantă a predicii. La aceasta ne referim atunci când vorbim despre aplicații.
Pentru mulți predicatori însă este dificil să determine modul în care trebuie să aplice adevărul pe care îl predică, în așa fel încât să fie relevant pentru ascultătorii de astăzi și, în același timp, fidel textului. Așadar, iată câteva idei care te vor ajuta să faci aplicații relevante în predicile tale.
Atunci când îți pui aceste întrebări, încearcă să răspunzi în mod specific, dând exemple de tipuri de situații din zilele noastre, echivalente cu cele din text. Încearcă să arăți în mod specific cum poate fi aplicat adevărul Cuvântului lui Dumnezeu în viețile oamenilor.
Vorbește concret și cu realism despre viața de zi cu zi a oamenilor din biserica ta! Oferă exemple credibile și practice, deși poate nu poți numi anumite situații reale, pentru că trebuie să respecți confidențialitatea. În cazul acesta, ai putea, dacă este potrivit, să rogi pe cineva să spună o mărturie personală care are legătură cu subiectul discutat.
Așadar, pregătește-ți răspunsurile la întrebările și provocările tale, atunci când meditezi la aplicarea practică a adevărului din textul biblic. Ce vrea Dumnezeu ca această biserică și acești oameni să facă, să creadă sau să schimbe în viața lor? Ce fel de oameni vrea Dumnezeu să devină ei?
Și încearcă întotdeauna să oferi speranță, spunând, de pildă, că Duhul Sfânt este în noi și ne ajută să ascultăm de adevăr; că destinul nostru este sigur și neschimbat și, până la urmă, vom fi scăpați de încercări; că putem avea bucurie datorită credinței noastre și nădejdii pe care o avem în Hristos.
În cele din urmă, spune concret ce le sugerezi oamenilor să facă! Fii specific! Dă exemple! Ce trebuie să facă în mod concret pentru a înrădăcina adevărul în viețile lor, ca să trăiască așa cum copiii lui Dumnezeu ar trebui să trăiască? Ce pași concreți ar trebui să facă? Și oferă-le ajutorul tău în acest proces! Aceasta este responsabilitatea ta ca pastor; nu doar să le spui ce să facă, pe baza adevărului Scripturii, ci să îi ajuți în mod practic să atingă acel țel.
Dacă subiectul are de-a face, de pildă, cu suferirea greutăților ca și creștini, încearcă să oferi sugestii specifice care să-i ajute în luptele pe care le duc (fie fizice, spirituale, emoționale etc.) și care le testează credința. De pildă, (1) ar putea să memoreze versete încurajatoare din Scriptură; (2) ar putea începe să se roage cu un prieten creștin care să-l sprijine; (3) ar putea să vorbească despre luptele lor cu un consilier sau un pastor ori sau cu persoanele din grupul lor de studiu biblic. Citează versete care arată că a ne purta poverile unii altora este un lucru biblic.
Ține minte că nu orice text biblic permite o aplicație directă. Cu alte cuvinte, nu poți presupune că ce s-a întâmplat atunci în textul biblic are un echivalent exact în zilele noastre sau că felul în care au reacționat cei de atunci este neapărat felul în care ar trebui să răspundem și noi. Textul biblic este cel care dictează trecerea către aplicațiile pentru cei din vremea noastră. Aici este locul în care trebuie să fii credincios intenției autorului biblic.
Aplicația trebuie să transmită un sentiment al urgenței care să convingă că lucrul respectiv trebuie făcut chiar acum – de exemplu, să crezi evanghelia, să te supui voinței lui Dumnezeu, să renunți la obiceiuri și asocieri păcătoase etc.
Când vorbesc despre intensitate, mă refer la accentul predicii care încurajează la o acțiune pozitivă ca răspuns la convingerea primită prin Cuvânt și prin predicator. Aceasta nu este o discuție plăcută în jurul focului, ci o somație. Pildele lui Isus întotdeauna îi somau pe oameni să facă ceva – de exemplu, Pilda Bunului Samaritean: „Mergeți și faceți și voi la fel” (Luca 10:37).
Aplicația trebuie fie direct legată de scopul predicii. Ea trebuie să decurgă din obiectivul predicii și să se adreseze acestuia. Oricare ar fi scopul stabilit al predicii tale, aplicația trebuie să îndeplinească acel scop, făcând o schimbare concretă în viața oamenilor.
Unul din scopurile oricărei predici este să îi motiveze pe ascultători să acționeze într-un fel sau altul. Motivarea pe care vrei să o produci este aceea care atinge inima, învață mintea, atinge conștiința și determină voința să acționeze – nu prin manipulare ori amenințare, ci prin răspunsul față de Cuvânt determinat de Duhul Sfânt și de adevăr. „Principalul nostru obiectiv este determinarea voinței, mutarea ei pe un drum nou, creșterea ritmului pentru a o face să cânte în «căile poruncilor lui Dumnezeu».” 2
Aplicarea adevărului are loc atunci când confruntarea mesajului devine personală și directă (nu impersonală sau indirectă) pentru ascultători. Ascultătorii pot fi confruntați cu „principiul” adevărului și să nu reacționeze, deoarece acesta este impersonal și / sau indirect. Însă atunci când ascultătorul este confruntat cu „practicarea” adevărului, reacția este inevitabilă și necesară.
Predicarea expozitivă este confruntativă prin natura sa, prin aplicare directă sau indirectă. Majoritatea aplicațiilor conțin ambele tipuri de confruntarea. De pildă, profetul Natan, când l-a confruntat pe David (2 Sam. 12), a început cu o aplicație indirectă, spunând o povestire, însă a încheiat cu o aplicație directă: „Tu ești acela!” Isus făcea, de asemenea, de obicei, aplicații directe.
Atunci când ești direct, nu te expui riscului de a trece pe deasupra capetelor oamenilor, așa cum se întâmplă în cazul aplicațiilor indirecte, care nu reușesc să le arate oamenilor cum ar trebui să răspundă. 2 Timotei 3:16-17 pare să indice că aplicarea adevărului biblic ar trebui să fie (1) directă și explicită, mai degrabă decât indirectă și implicită; și (2) persuasivă și confruntativă, mai degrabă decât sugestivă și curtenitoare (cf. predicării apostolice din Fapte).
Principalul scop al aplicației este convingerea ascultătorilor să se conformeze adevărului, fie că aplicația este făcută în timpul predicii sau la sfârșitul ei. Scopul explicațiilor din predică este să conducă la aplicația ce trebuie împlinită. Predica, așadar, are atât rolul de a informa, cât și de a transforma.
Puterea de convingere vine din Cuvântul lui Dumnezeu aplicat de Duhul lui Dumnezeu inimii, minții, voinței și conștiinței. Mijlocul de convingere este legătura pe care predicatorul o face între adevăr și viața de zi cu zi, astfel încât ascultătorii să vadă necesitatea schimbării și să fie convinși să facă ceva în privința aceasta.
Când Duhul lui Dumnezeu face posibilă înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu și demonstrează actualitatea acestuia prin aplicația folosită de predicator, atunci avem de-a face cu un puternic catalizator al schimbării.
Pentru ca aplicația să fie persuasivă, prezentarea și aplicarea adevărului trebuie făcute în mod cuviincios, politicos și cu smerenie, astfel încât ascultătorii să fie receptivi.
Aplicația trebuie să decurgă din text, la fel ca explicația. Nu folosi textul pentru a sări la orice aplicație vrei tu. Aceasta este o lipsă de integritate față de ascultători și față de textul biblic. Ai grijă ca aplicația folosită să derive din text, ca aplicațiile să se conformeze intenției autorului biblic și ca ideea principală a aplicației folosite să fie aceeași cu ideea principală a textului.
Nu folosi textul pentru a-ți atinge propriile scopuri! Aceasta reprezintă o folosire greșită a Scripturii. Aplicația nu trebuie sub nicio formă să distorsioneze înțelesul textului atunci când îl aplică la viața de zi cu zi. Aceasta înseamnă să fii integru în aplicarea textului și lucrul acesta necesită multă disciplină. Să înțelegi aplicația biblică este la fel de important ca și a înțelege semnificația biblică a textului.
Să reținem că, deși aplicația trebuie să derive din text, sfera aplicației poate fi „întinsă”, prin aceea că implicațiile textului pentru viața noastră se pot întinde în diferite domenii. Astfel, un text cu o singură semnificație poate da multiple aplicații.
O aplicație bună îi va conduce pe oameni acolo unde trebuie să meargă, le va lega rănile, îi va mustra atunci când sunt neascultători, îi va hrăni când sunt flămânzi și le va oferi protecție atunci când se află în pericol.
Nu-ți face griji că, dând exemple concrete, îi vei lăsa pe dinafară pe unii dintre ascultători; de pildă, unii ar putea spune că, din moment ce nu ai spus ceva ce li se aplică lor, înseamnă că ei nu trebuie să dea niciun răspuns. Duhul Sfânt este cel care umple golurile în cazul acesta. El folosește exemplele pe care le dai tu pentru a aduce în mintea și conștiința ascultătorilor lucruri pe care ei trebuie să le schimbe, să le corecteze etc.
Vorbește specific și concret! Aplicația înseamnă a face legătura dintre adevăr și viață. Pentru a face eficient lucrul acesta, trebuie să privești la situații din viața reală în care se aplică acest adevăr în mod concret. Sarcina ta, ca predicator, este să arăți lucrul acesta în mod clar și să îndemni la ascultare. Nu lăsa adevărul la un nivel abstract! Mulți predicatori fac așa și nu reușesc să coboare de la nivelul abstract al teologiei la nivelul specific și concret al vieții reale.
Nu neglija aplicația! Verifică-ți predica înainte de a o predica, pentru a vedea câte aplicații ai inclus. Sunt suficiente? Ai aplicat fiecare principiu major din text? Mentorul meu, Dr. Stephen Olford, obișnuia să ne îndemne să facem în așa fel încât aplicațiile să reprezinte 50% din predică!
Promisiunile, poruncile și exemplele nu sunt date doar pentru a fi acceptate la nivel intelectual sau la nivel de credință. Ele trebuie să fie inserate în viață. Biblia conține adevăruri ce trebuie crezute și urmate.
Singurul răspuns acceptabil față de adevărurile Bibliei este credința, care se vede nu în simpla acceptare pasivă a principiului, ci în înțelegerea implicațiilor sale în viață și în trăirea lor (adică în aplicarea lor). Nu uita că adevărurile și exemplele pot fi explicite sau implicite. Deși nu există dubii cu privire la ce este sau spune un principiu explicit, felul în care se aplică în viață poate să difere de la o cultură la alta. Sarcina noastră este să descoperim cum se aplică acest principiu explicit în viețile noastre și în cultura în care trăim.
Un principiu implicit poate fi un principiu la a cărui semnificație se ajunge prin deducție logică. De exemplu, „Să nu preacurvești” indică în mod indirect necesitatea de a trăi în puritate, fidelitate, dragoste.
Caută principiile și apoi urcă mai sus pe scara abstractului pentru a determina sensul lor mai larg. Apoi aplică aceste principii la viața noastră, așa cum trebuie să o trăim in societatea și în vremea noastră.
Pentru mai multe informații despre acest subiect, recomand capitolul: “How is the Christian to Apply the Old Testament to Life?” [Cum trebuie creștinul să aplice Vechiul Testament la viața sa?] din Making Sense out of the Old Testament [Interpretarea Vechiului Testament] de Tremper Longman III, (Grand Rapids: Baker Books, 1998), 103-136.
În felul acesta, poți face Cuvântul să se adreseze unor situații reale ale unor oameni reali. Aplicațiile care nu au sens ori sunt „pe lângă” nu vor avea prea mult impact.
Principiile adevărului din Biblie vorbesc tuturor oamenilor din toate timpurile. Sarcina noastră în predicare este să le aplicăm oamenilor noștri din vremea noastră – aceasta înseamnă relevanță.
Aceasta nu înseamnă că unul aplică textul corect, iar celălalt, nu. Pur și simplu înseamnă că cei doi au stiluri diferite, ori scot în evidență aspecte diferite ale aceluiași adevăr, ori că bisericile lor au nevoie de o altă abordare a aplicației.
Vorbește cu aceeași convingere și pasiune despre adevăr atunci când îl aplici! Momentul în care personalizezi adevărul trebuie să fie cel mai intens.
Aceasta nu înseamnă neapărat că trebuie să folosești pronumele „noi.” Poți să o faci uneori, însă în general vei folosi pronumele „tu”, pentru a fi personal și convingător. Totuși, trebuie să te asiguri că ai aplicat acest adevăr la viața ta înainte de a-i îndemna pe alții să îl asculte.
Include întotdeauna lucrul acesta în pregătirea predicii. Când predica este gata și o revizuiești înaintea Domnului, revizuiește-o într-un duh de rugăciune, rugându-L pe Dumnezeu să îți arate adevărurile pe care trebuie să le aplici în viața ta.
Vezi care sunt nevoile lor (fără a deveni personal sau a dezvălui ceva confidențial). Acoperă spectrul situațiilor de viață în care se găsesc ascultătorii tăi (ex. acasă, la muncă, la școală, în cartier) – include-i pe toți! Dă exemple de situații ipotetice pentru toate situațiile de viață. „Poate te confrunți cu lucrul acesta la locul de muncă…” etc. Poate că nu vei vorbi despre situația exactă în care se află fiecare persoană, însă îi vei face să-și amintească alte situații în care aplicația respectivă li se potrivește în mod personal.
Conform acestui principiu, predicatorul aplică Scriptura în viața lui personală. Dacă le predici altora ceea ce nu ai aplicat încă în viața ta, nu vei predica cu putere. Nu doar Dumnezeu știe când faci lucrul acesta, ci vor ști și oamenii. Predicatorul trebuie să predice ceea ce crede și trebuie să trăiască ceea ce predică.
Pentru a aplica textul în mod corect, acesta trebuie să devină real pentru tine. Oamenii, locurile și emoțiile trebuie să prindă viață în imaginația ta. Dacă textul este viu în mintea ta, atunci îți va fi mai ușor să vezi cum se aplică și altora.
Predicând oamenilor pentru un timp mai îndelungat și îndrumându-i, predicatorul ajunge să-i cunoască mai bine – să le cunoască temerile și nevoile. Cunoașterea oamenilor, unde trăiesc și cine sunt, ne permite să extindem aplicarea Scripturii în așa fel încât să acoperim cât mai multe domenii. Aceasta nu ne dă dreptul să folosim textul într-un mod nepotrivit sau inexact. Există o singură interpretare a Scripturii, însă există multe aplicații la experiențele și problemele oamenilor.
Aplicarea textului trebuie făcută cu autoritate și claritate. Nu trebuie să existe incertitudine cu privire la aplicarea textului. Oamenii vin la biserică pentru o îndrumare clară, pentru a alfa ce spune Dumnezeu, cum trebuie să trăiască și cum pot primi ajutor pentru problemele lor. Așadar, aplicațiile trebuie expuse în mod deschis, astfel încât oamenii să nu rămână nedumeriți, întrebându-se care a fost ideea.
Pentru versiunea audio în engleză a acestor predici, dați click pe unul din aceste link-uri: Link 1 - Rev. 2:1-4; Link 2 - Rev. 2:5-7
Titlu: Scrisori către cele șapte biserici: Efes, dreaptă, dar rece
Tema: Trezirea începe cu pocăință în poporul lui Dumnezeu
Punctul #1: Mai întâi, vestea bună: „Pe dinafară, biserica ta pare să fie sănătoasă din punct de vedere spiritual”
(1) Muncești constant și cu hărnicie (2a)
(2) Judeci răul cu claritate și hotărâre (2b)
(3) Perseverezi cu credincioșie și neobosit (3)
Punctul #2: Acum vestea rea: „Pe dinăuntru, biserica ta are o boală gravă de inimă”
(1) Diagnosticul lui Hristos: „Ți-ai părăsit dragostea dintâi” (4)
(2) Tratamentul lui Hristos:
(a) „Amintește-ți de unde ai căzut” (5a)
(b) „Pocăiește-te și fă faptele pe care le făceai la început” (5b)
(c) Avertizare: „Dacă nu, îți voi muta sfeșnicul de la locul lui” (5c)
(d) Promisiune pentru cei care iau în considerare avertizarea: “Îi voi da să mănânce din pomul vieții, care se află în raiul lui Dumnezeu.” (7)
1 Adaptat după Dave Veerman, How to Apply the Bible [Cum să aplicăm Biblia] (Wheaton, Ill: Tyndale House Publishers, 1993).
2 John Henry Jowett, The Preacher His Life and Work [Predicatorul, viața și lucrarea sa] (New York: Harper and brothers Publishers, 1912), 172, citat în Handbook of Contemporary Preaching, 211.
Ediția de Iarnă 2020
A ministry of…
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]
Consolidarea interpretării biblice, Partea 1:
„Cum să citim și să înțelegem Biblia”
Principiile pentru citirea și înțelegerea Bibliei sunt benefice pentru toți creștinii, fie ei predicatori, învățători de școală duminicală, lideri ai unui grup mic de studiu biblic, fie că vor să poată să explice Scriptura necreștinilor sau pur și simplu să își îmbunătățească propria înțelegere a Bibliei.
Nu te îngrijora dacă aceste principii ți se vor părea greu de înțeles! Unele îți vor provoca gândirea, fără îndoială, însă dacă le vei aplica, vei vedea valoarea lor inestimabilă. Voi încerca să le explic cât mai simplu.
Abordând acest demers, trebuie să fim pe deplin convinși că:
(1) Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu inspirat și infailibil.
(2) Scriptura prezintă adevăruri propoziționale și obiective.
(3) Scriptura poate fi înțeleasă și aplicată astăzi.
Dacă nu suntem pe deplin convinși cu privire la natura Scripturii, totul este o pierdere de timp, pentru că ceea ce vom spune nu va avea autoritate sau relevanță și nu vom aborda acest demers cu sârguința și grija necesară. În cazul acesta, nu am face decât să prezentăm o filozofie centrată pe om și nu adevărul etern al lui Dumnezeu.
Probabil cu toții suntem frustrați câteodată când ne luptăm cu un text biblic, încercând să înțelegem ce a vrut să spună autorul, cum au înțeles primii destinatari ce a scris el și cum ar trebui să înțelegem și să aplicăm noi acest text astăzi, totuși ne bazăm pe două resurse puternice:
1. Ne bazăm pe lucrarea Duhului Sfânt
Numai El ne poate ilumina pentru a avea o înțelegere corectă. Numai El poate folosi ceea ce transmitem altora pentru transformarea vieților lor. Noi nu putem mântui pe nimeni și nici nu putem schimba viața cuiva, însă Duhul Sfânt poate folosi ceea ce ne descoperă nouă din Cuvântul lui Dumnezeu pentru a-Și atinge scopurile Sale.
2. Ne bazăm pe puterea Cuvântului lui Dumnezeu
Dincolo de înțelegerea noastră imperfectă și de capacitățile noastre intelectuale limitate se află promisiunea conform căreia Cuvântul lui Dumnezeu „nu se întoarce … fără rod” (Is. 55:11). Lucrul acesta nu diminuează responsabilitatea noastră și nici dificultatea sarcinii noastre, însă este o încurajare să știm că Cuvântul lui Dumnezeu este în controlul Său și că El îl folosește pentru a-Și împlini planurile Sale.
Aceasta este încrederea pe care o avem ca predicatori și învățători ai Cuvântului lui Dumnezeu, că deși trebuie să fim foarte buni la exegeză, clari în expunere, relevanți în aplicare și puternici în comunicare, totuși rezultatul ultim se află în controlul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt și Cuvântul lui Dumnezeu.
Biblia, ca orice alt document scris, este adesea supus interpretărilor eronate și aplicărilor greșite, care, la rândul lor, duc adesea la conflicte între creștini. Problema este că putem înțelege ce spun cuvintele, fără a înțelege neapărat sensul intenționat de autor. Aceasta duce la interpretări și aplicații incompatibile.
Pentru că autorii biblici nu mai sunt în viață ca să îi putem întreba ce au vrut să spună, avem nevoie de anumite reguli de interpretare și principii care să ne ajute în acest demers. Speranța mea este că, aplicând principii corecte de interpretare atunci când studiezi Scriptura, vei putea să o înțelegi mai bine, să dai o învățătură mai bună și să faci aplicații mai relevante.
Deși uneori avem impresia că există mai multe variante de interpretare a unui text biblic, eu cred că:
(1) Fiecare text biblic are un sens de bază.
(2) Scriptura poate fi înțeleasă în mod corect numai cu ajutorul Duhului Sfânt (1 Cor. 2:10-16; 1 Ioan 2:20, 27), care:
a) în primul rând, i-a inspirat pe autorii Scripturii (2 Petru 1:21).
b) influențează gândurile și inima (i.e. „ochii” spirituali) celui care studiază sub călăuzirea Duhului pentru a ajunge la o înțelegere corectă a Scripturii.
c) ne îndreaptă către alte pasaje biblice care aduc lumină asupra textului pe care îl studiem.
d) folosește mijloace, cum ar fi analiza gramaticală, principiile de interpretare etc. pentru a ne ajuta să înțelegem mai bine.
Încercând să citim și să studiem Biblia și să ajungem la o înțelegere corectă a sa, modul nostru principal de abordare este să descoperim ce a vrut să spună autorul și cum învățăturile biblice antice (despre moralitate, practici religioase etc.) se aplică la noi astăzi.
Prima noastră sarcină din procesul acesta este să descoperim ce idee, concept, învățătură, principiu sau adevăr a dorit autorul inspirat să transmită primilor săi destinatari („intenția auctorială”). Lucrul acesta trebuie să îl aflăm în primul rând. Nu ceea ce credem noi (cititorii) că înseamnă. Nu ce înseamnă pentru societatea de astăzi. Nu ce înseamnă pentru mine (ca și cum ar putea însemna altceva pentru o altă persoană). Nu ce înseamnă în cultura noastră, deoarece culturile lumii sunt diferite. Într-adevăr, dacă ne-am baza pe interpretări culturale contemporane, Biblia ar putea fi interpretată în foarte multe feluri, în funcție de partea de lume în care te găsești.
Termenul tehnic pentru acest proces al descoperirii semnificației textului biblic este „exegeză”. Aceasta este sarcina de căuta și a determina semnificația textului biblic (cât de bine putem), pentru a putea explica ce înseamnă în mod clar și precis.
Aici, de fapt, încercăm să descoperim semnificația intenționată de autorul biblic, așa cum a fost înțeleasă de primii săi destinatari. În punctul acesta, vrem să înțelegem nu doar ceea ce „spune” textul, ci și, poate chiar mai important, ceea ce „înseamnă”.
Probabil că te-ai găsit cândva în situația în care cineva îți spune ceva, iar tu întrebi: „Ce vrei să spui cu asta?” Sau, chiar mai adesea, după conversație te întrebi: „Oare ce a vrut să spună?” Ai înțeles ce „a spus” (cuvintele, adică), dar nu ai înțeles ce „a vrut să spună”. Poate că au existat mai multe sensuri posibile. Poate că tonul vocii sau limbajul trupului au modificat sensul cuvintelor. Poate că a existat un sens ascuns sau cuvintele nu au putut fi interpretate în sens propriu.
Dacă aceasta este o provocare chiar la nivel contemporan, față-n față, cu cât mai mare este provocarea atunci când avem de-a face cu un text antic, ca Biblia? Așadar, pentru a descoperi semnificația textului trebuie să studiem textul (cuvintele, gramatica, sintaxa, contextul etc.), ceea ce ne va ajuta să ajungem la o înțelegere cât mai corectă a ceea ce a vrut să spună autorul.
Pentru a descoperi în mod corect semnificația textului, avem nevoie de un set de principii, reguli, proceduri și tehnici care să ne ajute să înțelegem textul biblic, conform cu ceea ce a vrut autorul să transmită – cu alte cuvinte, să împărțim „drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15). Termenul tehnic pentru aceasta este „hermeneutică”.
De pildă, dacă există două sau mai multe opțiuni de interpretare a unui text biblic, cum hotărăști care opțiune este nu numai corectă gramatical, ci și cea mai apropiată de ceea ce a vrut să transmită autorul? Aici ne bazăm pe principiile hermeneutice (i.e. de interpretare) pentru a ne ghida către înțelegerea corectă a textului.
Să luăm, de exemplu, expresia „bărbat al unei singure neveste” (1 Tim. 3:2 și 12). Ce înseamnă aceasta? Poate însemna că prezbiterul sau diaconul nu trebuie să fie divorțat sau necăsătorit și / sau că el trebuie să fie credincios soției lui, adică să aibă ochi doar pentru ea. Acestea ar fi cele mai probabile interpretări în America de Nord. Însă expresia mai poate însemna că prezbiterul sau diaconul nu poate să aibă mai multe soții în același timp (i.e. poligamie). Probabil că aceasta ar fi interpretarea aleasă în societățile în care se practică poligamia.
Chiar și cu reguli și proceduri hermeneutice bune, tot vom avea interpretări diferite ale Bibliei, însă lucrul acesta nu diminuează beneficiile acestor seturi de reguli și proceduri.
Este deosebit de important pentru noi, ca studenți, predicatori și învățători ai Cuvântului lui Dumnezeu să înțelegem textul înainte de a-l predica sau explica. Respectând principii bune de interpretare biblică, vom reuși să avem o înțelegere mai corectă și mai completă a textului.
Așadar, în concluzie, există două componente vitale de studiu pentru a înțelege, a interpreta și a explica Biblia în mod corect – exegeza și hermeneutica. Exegeza reprezintă studierea textului cu scopul de a-l înțelege, a-l interpreta, a-l explica și a-l aplica în mod corect. Hermeneutica este disciplina (sistemul) de interpretare care ne oferă un cadru în care putem lua decizii interpretative în cursul exegezei (ex. atunci când există mai multe opțiuni de interpretare). Astfel, hermeneutica este mijlocul, iar exegeza este scopul sarcinii noastre de a determina ce „a vrut” și ce „vrea” să spună textul, pentru a fi fideli textului atunci când îl explicăm și îl aplicăm în predicare și învățare.
O parte importantă a procesului exegetic este ceea ce se numește „realizarea legăturii” dintre textul antic, limbajul, cultura și destinatarii antici, pe de o parte, și limbajul, cultura și destinatarii contemporani, pe de altă parte; dintre ceea ce a însemnat atunci și ceea ce înseamnă în contextul de astăzi (i.e. aplicarea sa astăzi). Iată cum explică David Larsen lucrul acesta: „Textul biblic prinde viață… atunci când apare legătura dintre situația despre care vorbesc autorii biblici și situația cititorului sau ascultătorului modern.”2
A citi textul numai din perspectiva a semnificației sale actuale duce la tot felul de erori de subiectivism. Și invers, a citi textul numai din perspectiva semnificației sale originale face ca întreg exercițiul să fie doar un studiu de istorie antică, fără relevanță în zilele noastre. Totuși, Cuvântul lui Dumnezeu este „viu și lucrător” (Evr. 4:12) și cu atât mai mult când este explicat și predicat, când cuvântul scris pentru poporul lui Dumnezeu din vechime devine cuvântul vorbit pentru poporul lui Dumnezeu de astăzi.
Așadar, noi trebuie să „facem legătura”, determinând semnificația inițială a textului pentru a putea explica semnificația sa actuală, adică mesajul său pentru noi, cei de astăzi; cum îl explicăm și îl aplicăm în contextul actual?
1. Îndeplinind aceste trei sarcini de bază, vom putea determina mai corect sensul textului și semnificația sa actuală.
2. Provocarea noastră merge pe două planuri:
(a) Să descoperim semnificația intenționată de autor – ce a vrut să comunice primilor săi destinatari și cum l-ar fi înțeles ei?
(b) Să aflăm ideea teologică principală a autorului – care este ideea sa teologică dominantă?
3. Sarcina noastră hermeneutică este să „descoperim” semnificația textului, nu să „decidem” care este semnificația textului.3
În Fapte 2:25-31, Petru pare să spună că, în Psalmul 16, David știa că scria, în mod profetic, despre Hristos. Însă nici afirmația aceasta nu este foarte clară, pentru că atunci când Petru spune: „Căci David zice despre El…” (25), aceasta nu înseamnă neapărat că David știa că scrie despre Isus, ci că Petru știa că David a scris despre Isus. De fapt, toată Scriptura vorbește despre, și arată către, Hristos (cf. Lc. 24:27). După cum arată John Stott, să nu uităm că, auzind învățăturile lui Isus, ucenicii Săi (în cazul acesta, Petru) înțelegeau că referirile vechi-testamentare la „împăratul sau Unsul lui Dumnezeu, la David și sămânța sa, își găsesc împlinirea în Isus… Odată ce avem baza aceasta, interpretarea creștină a Vechiului Testament, ca și interpretarea lui Petru a psalmului 16, este perfect logică și consecventă.”4
Se pare că cea mai bună înțelegere a acestui psalm profetic, ca și a multor altora, este aceea conform căreia psalmul are o împlinire imediată în David și una viitoare, finală, în Isus. În ce privește împlinirea imediată, este clar, la o primă citire a psalmului, că David vorbește despre sine. Aceasta „pare să fi fost o cerere a psalmistului ca Dumnezeu să îl apere și să îl scape de moarte și de Șeol…Versetul 27 este cheia, verset în care îl vedem pe David exprimându-și încrederea că nu va fi abandonat în mormânt, că Dumnezeu nu va îngădui ca sfântul Său să vadă putrezirea.”5 Aceasta este aplicația directă.
În ce privește împlinirea viitoare, ceea ce David spunea, fără îndoială, despre sine în Psalmul 16:8-11 (reluat în Fapte 2:25-28), Petru aplică profetic la Mesia, „văzând în textul acesta o profeție a lui David care nu s-ar putea aplica, în mod ultim, la el însuși.”6 Petru duce mai departe Psalmul 16:8-11 și arată că David vorbea, de asemenea, în mod profetic despre Hristos, în care cuvintele psalmului își găsesc împlinirea ultimă și deplină. Împlinirea pentru David era, bineînțeles, tot în viitor și nu ne este foarte clar în ce măsură David a înțeles aceasta.7
În ce privește termenul „sfântul”, care cu siguranță se referea la David, Petru îl vede ca aplicându-se și mai bine la Hristos. În versetele 29-31, Petru aplică citatul la Hristos, folosind următoarea logică:
1. David este mort de mult timp: prin urmare, psalmul nu se putea referi în mod deplin și exclusiv la el (29)
2. Astfel, inspirat de Duhul Sfânt, David a scris în mod profetic despre urmașul său care va sta pe tronul său pentru totdeauna (30; cf. 2 Sam. 7:12-13)
3. Prin învierea lui Hristos, El devine unicul urmaș mesianic pe care David „l-a văzut” și despre care „a vorbit” (31).
Cred că putem spune, fără să greșim că, deși adevărul profețiilor vechi-testamentare este clar pentru noi, pentru autorii inspirați ai Vechiului Testament, ale căror cunoștințe profetice erau limitate, nu a fost la fel de clar (cel puțin nu în aceeași măsură în care este pentru noi). După cum însuși Petru arată în 1 Pet. 1:10-12, profeții vechi-testamentari știau ce cercetau și căutau (salvarea prin Mesia), însă nu cunoșteau detaliile (cine, cum, unde, când) așa cum le cunoaștem noi astăzi.
În multe (poate chiar în majoritatea) situațiilor, profeții vechi-testamentari au scris despre lucruri care depășeau cunoștințele lor. Iată câteva exemple care să vă ajute:
În aceste situații, trebuie să distingem între ceea ce autorii biblici știau că spun (orizontul profetic apropiat) și ceea ce știm noi, din revelația ulterioară, că spuneau (orizontul profetic îndepărtat). Din poziția în care ne găsim, noi avem o înțelegere mai profundă a ceea ce au scris ei, deoarece noi avem revelația progresivă și canonul complet al Scripturii. Larsen subliniază că „deși scopul nostru este să înțelegem ceea ce autorul a vrut să spună, totuși trebuie să recunoaștem că autorul uman nu a fost întotdeauna conștient de semnificația deplină a afirmațiilor sale inspirate (1 Pet. 1:10-12).”8
Vechiul Testament conține învățături importante, vitale pentru noi, cei de astăzi, care devin relevante și pline de semnificație atunci când vedem în ele tipologii, imagini și prefigurări ale adevărurilor nou-testamentare. Trebuie însă să fim atenți să facem diferența între ceea ce a vrut să spună autorul primilor săi destinatari, pe de o parte, și înțelegerea mai profundă pe care o avem noi în urma încheierii canonului, pe de altă parte, poziția noastră fiind una mai avantajoasă. În felul acesta, din locul pe care îl avem în istoria mântuirii, vedem tipologii și umbre ale lucrurilor care, pe atunci, încă urmau să fie revelate.
Trebuie să ne amintim întotdeauna că revelația biblică este progresivă. Vechiul Testament conține semințele Noului Testament, iar Noul Testament dezvăluie secretele Vechiului Testament. Prin urmare, trebuie să vedem în Vechiul Testament și lucruri care nu erau cunoscute de autorii vechi-testamentari. Din nou, după cum spune David Larsen:
„Fără îndoială, predicarea despre semnificația tipologiilor persoanelor, instituțiilor și evenimentelor vechi-testamentare are o bază biblică (cf. 1 Cor. 10:11 și cărții Evrei)… Avem o mai mare libertate atunci când interpretăm tipologii explicite din Vechiul Testament, cum ar fi Adam, potopul, Melhisedec, șarpele de aramă, mana, Paștele și Iona în burta peștelui ca imagini ale învierii lui Hristos. Există însă și tipologii implicite, care trebuie abordate cu multă atenție și grijă, cum ar fi cetățile de scăpare din Israelul antic, calendarul religios al Israelului sau viața lui Iosif ca imagine a suferințelor și a gloriei lui Isus Hristos.”9
Din exemplele date de Larsen în acest citat, este limpede că autorii inspirați ai Noului Testament au văzut tipologii, imagini și semnificații în Vechiul Testament, pe care autorii inspirați vechi-testamentari nu le-au văzut atunci când scriau. Să ne gândim, de exemplu, la viziunea lui Ezechiel cu valea oaselor uscate (Ezechiel 47). Intenția profetului a fost să descrie starea spirituală a Israelului și destinul său în viitor. Însă cu siguranță că imaginea aceasta poate fi aplicată la trezirea spirituală a poporului lui Dumnezeu în orice perioadă de timp. 10
Putem da multe alte exemple (vezi tabelul de mai jos) de personaje, evenimente, lucruri și concepte pe care autorii vechi-testamentari nu au intenționat să le transmită ca (dar care sunt) tipologii, alegorii, imagini, prefigurări sau reprezentări ale conceptelor sau împlinirilor nou-testamentare. În tabelul comparativ de mai jos, găsim referințele din Noul Testament care ne oferă o perspectivă și o interpretare nou-testamentară a textelor vechi-testamentare:
Comparație: Text VT vs. Înțelegerea sau folosirea sa în NT |
||
Folosirea / tipologia / aluzia / alegoria din NT |
Referința din NT |
|
Jertfirea lui Isaac |
Prefigurare a morții lui Hristos |
Niciuna |
Esau își vinde dreptul de întâi născut |
Renunțarea la drepturile spirituale |
Evr. 12:15-17 |
Iacov și Esau |
Ilustrare a suveranității lui Dumnezeu |
Rom. 9:10-13 |
Jertfirea lui Isaac |
Ilustrare a jertfei lui Hristos |
Niciuna |
Șarpele de aramă |
Simbol al lui Hristos pe cruce |
In. 3:14 |
Iona în burta peștelui |
Îngroparea lui Hristos |
Mat. 12:40 |
Predicarea lui Iona |
Predicarea lui Hristos |
Mat. 12:41; cf. Lc. 11:29 |
Mana din pustie |
Hristos „Pâinea vieții” |
In. 6:32-35 și urm.; 1 Cor. 10:3 |
Circumcizia în trup |
Circumcizia spirituală a inimii |
Rom. 2:28-29 |
Eroi ai credinței |
Exemple de urmat pentru noi |
Evr. 11 |
Avraam |
Exemplu de fapte bune, credință, justificare prin credință |
Evr. 11:8-11; Iacov 2:211, 23; Rom. 4:1-22 |
Adam |
Îl prefigurează pe Hristos ca cel de-al doilea Adam |
1 Cor. 15:22, 45-49; Rom. 5:14 |
David, Iosif |
Hristos |
Niciuna |
Agar și Sara |
O reprezentare a vechii legi mozaice vs. Libertatea Noului Legământ în Hristos |
Gal. 4:21-31 |
Zilele lui Lot |
Paralelă cu zilele Fiului Omului |
Lc. 17:28-29 |
Scăparea lui Lot/ Scăparea lui Noe |
Exemple ale modului în care Dumnezeu îi scapă pe cei evlavioși de ispită/ judecată |
2 Pet. 2:4-9 |
Profețiile Vechiului Testament |
Împlinite în Hristos |
Mai multe |
Zilele lui Noe |
Alegorie a zilelor venirii Fiului Omului |
Mat. 24:37-38 |
Noe și potopul |
Un simbol („imagine”) a botezului |
1 Pet. 3:20-21 |
Tot Vechiul Testament |
Îl prefigurează pe Hristos și arată spre El |
Lc. 24:27 |
Mielul de Paște |
Simbol al jertfei substitutive a lui Hristos |
In. 1:29 (cf. Gen. 22:8) |
Exodul |
Eliberarea din robia păcatului |
|
Marea Roșie |
Curățare, separare; botezare pentru un lider; îngropare față de viața veche |
1 Cor. 10:2 |
Jertfele din Vechiul Testament |
Simbol al morții sacrificiale a lui Hristos |
Fapte 8:32-33 (cf. Is. 53) |
Moise |
Antemergător al lui Hristos, Cel care va conduce poporul lui Dumnezeu |
Deut. 18:15? |
Stânca din pustie |
Hristos potolește setea noastră spirituală |
1 Cor. 10:4 |
Moartea israeliților în pustie |
Avertizare să nu poftim lucruri rele (idolatrie); să nu fim necredincioși |
1 Cor. 10:6, 11; cf. Evr. 3:7-4:16 |
Odihna în țara promisă |
Odihnă spirituală pentru poporul lui Dumnezeu |
Evr. 4 |
Legământul Vechiului Testament |
Legământul Noului Testament |
Evr. 8:7-13 etc. |
Jertfele de animale |
Jertfa lui Hristos |
Evr. 10:1-10 |
Îndatoririle preoțești |
Hristos ca Marele nostru Preot |
Evr. 10:11-18 |
|
Intrarea marelui preot o dată pe an în locul preasfânt prefigura ispășirea lui Hristos pentru noi ca Mare Preot |
Evr. 9:8-9; cf. 4:15 |
Cortul întâlnirii, sfânta sfintelor |
Prezența lui Dumnezeu |
Evr. 10:19 |
Pietrele templului |
Casa spirituală a poporului sfânt |
1 Pet. 2:4-5 și urm. |
Isaia 61:1-2, rostit de Isaia cu privire la el însuși |
Rostit de Isus cu privire la El Însuși |
Lc. 4:18-19 |
Psalmi – ex. 22, 69 |
Profeții despre Isus |
Mat. 27:46 |
Moises Silva arată că, și în cazul Noului Testament, destinatarii inițiali probabil că nu au înțeles semnificația deplină, așa cum putem înțelege noi astăzi:
„În procesul de determinare a semnificației unui anumit cuvânt sau a unei fraze din epistolele lui Pavel, exegeții se întreabă adesea: Cititorii inițiali ai epistolei au sesizat semnificația cutare? Adesea, o anumită interpretare este respinsă tocmai pe motivul că nu ne putem aștepta ca ei să se fi gândit la aceasta. În orice caz, probabil că toți teologii recunosc faptul că unele nuanțe mai profunde, mai subtile i-au depășit pe destinatarii inițiali ai apostolului.”11
Într-adevăr, chiar și apostolul Petru a recunoscut că Pavel a scris despre „unele lucruri greu de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor” (2 Pet. 3:15-16). Observați avertismentul lui Petru: Nu „răstălmăciți” Scriptura, ca s-o faceți să spună ce vreți voi! El afirmă: asta fac mulți „neştiutori şi nestatornici” – răstălmăcesc textele dificile „ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor” (16b).
Trebuie să luăm foarte în serios avertismentul lui Petru. Atunci când ne învață semnificația Scripturii, rolul Duhului Sfânt este și acela de a ne lumina mintea ca să pricepem învățătura sa și modul în care se aplică la viața noastră astăzi (pentru ca noi să nu o împingem în trecut), însă în același timp nu avem voie să mergem dincolo de ceea ce știm din Scriptură. Să nu te gândești că, dacă unii autori biblici au scris despre lucruri pe care nu le cunoșteau, asta îți dă ție dreptul să interpretezi sau să aplici Scriptura cum vrei tu! Nu pretinde că Duhul Sfânt te-a învățat lucruri pe care Scriptura nu le spune! Acesta este pur subiectivism și abuzare a Scripturii. Noi avem voie să interpretăm și să aplicăm Scriptura doar în moduri pe care ea, prin iluminarea Duhului Sfânt, le indică.
Cred că cea mai bună abordare este următoarea:
1. Să căutăm, cât de bine putem, semnificația intenționată de autorul inspirat, așa cum destinatarii săi inițiali ar fi înțeles-o (recunoscând că nu întotdeauna vom putea cunoaște această semnificație cu certitudine absolută).
2. Apoi, să căutăm orice înțelegere extinsă, interpretare, înțeles, sau aplicație care pot veni ca rezultat al:
(a) Revelației ulterioare (nu al interpretării subiective).
(b) Înțelegerii noastre mai profunde a Scripturii, datorită lucrării Duhului Sfânt.
3. Stabilește dacă textul poate fi folosit în mod legitim ca o ilustrație evidentă, un simbol sau o alegorie, chiar dacă lucrul acesta nu apare în mod explicit în Scriptură (ex. istoria lui Iosif).
Să aplicăm această metodă la exemplul lui Iona. În primul rând, ideea teologică pe care autorul o transmite destinatarilor săi este suveranitatea lui Dumnezeu în salvare. Apoi, primim o înțelegere mai profundă din Noul Testament, conform căreia Iona a reprezentat un simbol al morții și învierii lui Hristos (cf. Mat. 12:40-41; Lc. 11:30-32) – i.e. mijlocul prin care Dumnezeu salvează, în suveranitatea Sa.
În următorul număr al acestui jurnal, vom continua să discutăm alte aspecte importante ale citirii și înțelegerii Bibliei, care vă vor ajuta în studierea și explicarea Scripturii.
Pentru versiunea audio a acestor predici în engleză, dați click pe link-urile următoare: Link 1 - Rev. 2:8-9; Link 2 - Rev. 2:10; Link 3 - Rev. 2:10-11
Titlu: Scrisori către cele șapte biserici: Smirna – Credincios în suferință
Tema: A suferi pentru credință
Punctul #1: Isus îți cunoaște necazurile amare (8-9)
(1) Isus cunoaște amarele tale dureri fizice (9a)
(2) Isus cunoaște chinuitoarele tale presiuni financiare (9b)
(3) Isus cunoaște aprigii tăi dușmani spirituali (9c)
Punctul #2: Isus rostește cuvinte dulci de încurajare
(1) Cuvintele lui Isus de dulce încurajare se adresează temerilor noastre (10a-b)
(2) Cuvintele lui Isus de dulce încurajare întăresc credința noastră (10c)
(3) Cuvintele lui Isus de dulce încurajare întăresc speranța noastră (10d-11)
1 Acest material este parțial adaptat după Gordon Fee și Douglas Stuart, How to Read the Bible for All Its Worth [Biblia ca literatură] (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1993), 10-12, și David Dockery, “Preaching and Hermeneutics [Predicare și hermeneutică],” în Handbook of Contemporary Preaching [Manual de predicare contemporană], ed. Michael Duduit, (Nashville: B & H, 1992), 142-150.
2 David L. Larsen, Telling the Old, Old Story [Povestind vechea istorie] (Grand Rapids: Kregel Publications, 1995), 79.
3 Ibid., 81.
4 John Stott, The Spirit, The Church, and The World [Duhul, Biserica și lumea] (Downers Grove: Intervarsity Press, 1990), 76.
5 John B. Polhill, Acts [Fapte], The New American Commentary, ed. David S. Dockery (Nashville: Broadman Press, 1992), 113.
6 Ibid., 113.
7 Vezi I. Howard Marshall, Acts [Fapte], Tyndale New Testament Commentaries, ed. R. V. G. Tasker (Grand Rapids: Eerdmans, 1980), 76-77.
8 Larsen, 85.
9 Larsen, 88.
10 Larsen, 88.
11 Walter C. Kaiser și Moises Silva, An Introduction to Biblical Hermeneutics [Introducere în hermeneutica biblică] (Grand Rapids: Zondervan Publishing, 1990), 237-238.
A ministry of…
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]
Deși interpretarea biblică („hermeneutica”) este un subiect vast și uneori poate fi destul de complicat, este deosebit de important pentru noi să îl studiem pentru a putea predica Cuvântul în mod corect și clar și pentru a putea transmite ceea ce el spune și înseamnă, precum și modul în care se aplică la viețile noastre.
Studiind Scriptura, întâlnim adesea expresii, fraze și texte greu de înțeles și de interpretat pentru a afla ce a vrut să transmită autorul inspirat. Tocmai pentru aceste situații avem nevoie de reguli și principii care ne ajută să înțelegem un text cât mai bine cu putință, ținând cont de faptul că noi trăim într-o altă epocă, într-o cultură total diferită și vorbim o cu totul altă limbă.
În prima parte a capitolului „Cum să citim și să înțelegem Biblia” (vezi Ediția de iarnă, 2020, a acestui jurnal), am discutat despre:
1. Trei sarcini de bază în procesul de interpretare biblică:
(a) Determină sensul exact al textului (exegeză);
(b) Aplică principii corecte de interpretare a textului (hermeneutică);
(c) Fă legătura între textul antic, limba, cultura și destinatarii de atunci și limba, cultura și ascultătorii din zilele noastre.
2. Două întrebări hermeneutice importante:
(a) Autorii inspirați ai Vechiului Testament au înțeles pe deplin lucrurile despre care scriau?
(b) Autorii inspirați ai Noului Testament au înțeles pe deplin lucrurile despre care scriau?
Acum, în partea a doua a acestui capitol, continuăm să privim la alte aspecte importante ale interpretării biblice.
Unii spun că nu poți interpreta Biblia literal pentru că (1) Biblia folosește figuri de stil (metafore, hiperbole etc.) și (2) pentru că Biblia folosește limbaj poetic, precum și alte genuri literare care nu pot fi interpretate literal (ex. genul apocaliptic). Aceasta este o încercare de a diminua adevărul Bibliei. Noi, de fapt, interpretăm Biblia folosind aceleași principii pe care le folosim și în cazul altor texte literare.
Ce înseamnă „literal”? Dacă „literal” înseamnă o traducere rigidă cuvânt cu cuvânt, ce nu ține cont de limbajul figurat sau metaforic, atunci „nu”, nu interpretăm Biblia în mod literal. Însă dacă interpretarea „literală” înseamnă că luăm Biblia în serios; că noi credem că tot ceea ce ea afirmă este adevărat și că relatările sale sunt precise; că citim și interpretăm Biblia conform cu sensul său propriu și direct și cu intenția autorilor inspirați (ținând cont de stilul lor literar, de procedeele stilistice, genul literar folosit, gramatică, sensul cuvintelor în momentul scrierii, precum și de contextul istoric, economic, social, geografic și politic la momentul scrierii), atunci „da”, citim și interpretăm Biblia în mod literal.
Poate că ar fi mai bine să spunem sensul „literar” decât sensul „literal”. Sensul literar este o interpretare care „… reflectă tipul de literatură folosit, contextul, gramatica, contextul istoric și sensul cuvintelor” 1 – adică se bazează pe metoda de interpretare „gramatical-contextual-teologică”. Sau, am putea spune că sensul literar este o „interpretare care nu spiritualizează sau alegorizează” 2 ceea ce autorul nu a vrut să fie spiritualizat sau alegorizat – adică sensul „propriu”.
Interpretarea literală, prin urmare, înseamnă să interpretăm Biblia conform cu sensul său literal / literar – adică așa cum interpretăm orice scriere literară, „conform cu regulile obișnuite de gramatică, de vorbire, sintaxă și context.” 3 Interpretarea literală nu exclude, așadar, folosirea figurilor de stil sau a ilustrațiilor, nici a genurilor literare bazate pe imaginar sau pe simboluri ilustrative (ex. genul apocaliptic). Interpretarea literală nu exclude interpretarea obișnuită bazată pe o citire naturală (normală, simplă) a textului. Un prieten de-al meu, pastor, spunea: „Când sensul propriu are sens, atunci orice alt sens este nonsens.”
Interpretarea literală se află în opoziție față de alte metode de interpretare, cum ar fi alegorizarea, spiritualizarea, moralizarea și interpretarea pe baza tipologiilor. Sau, cu alte cuvinte, în spatele mijloacelor literare, a imaginilor, genurilor literare și a stilului folosit de autorul biblic se află o idee sau un concept. Și asta căutăm noi atunci când citim Biblia.
Deși Biblia este o carte unică, pentru că este inspirată de Duhul Sfânt, aceasta nu schimbă faptul că ea este folosește cuvinte din limbajul uman obișnuit și structuri gramaticale obișnuite. Prin urmare, felul în care o înțelegem se bazează pe aceleași reguli pe care le aplicăm atunci când citim și interpretăm orice altă piesă literară. Interpretarea literală nu înseamnă că aderăm la o literalitate „de lemn”, care pune textul biblic într-o cămașă de forță, ce ar putea să-l facă neinteligibil.
De aceea este atât de importantă metoda de studiere „gramatical-contextual-teologică”. Atunci când încerci să interpretezi textul în mod literal, trebuie să poți identifica: (a) diferitele componente gramaticale ale textului; (b) ideea sa teologică; (c) contextul său; și (d) genul său literar și procedeele stilistice folosite. Toate aceste aspecte au un impact asupra înțelegerii și interpretării textului.
Așadar, pentru a interpreta Biblia în mod corect, trebuie să analizăm și să înțelegem...
1. Gramatica – diferite structuri sintactice (propoziții și fraze) și cuvinte folosite – tipul lor și partea de vorbire (ex. substantiv, verb etc.), forma (ex. cazul; timpul verbal) și înțelesul lor.
2. Teologia. Ce spune autorul despre Dumnezeu (scopurile, caracterul, natura, planurile Lui etc.) și despre relația noastră cu Dumnezeu?
3. Contextul – istoric, politic, economic, social și cultural.
4. Genul literar și procedeele stilistice – stilul scrierii și figurile de stil.
Toată această analiză are un impact asupra modului în care înțelegem ideile (adevărul, teologia) pe care autorul inspirat a vrut să le transmită și este parte integrantă a procesului de interpretare literară.
Fără îndoială, interpretarea oricărei scrieri este puternic influențată de genul său literar și tot așa este și cu Biblia, care conține multe genuri literare diferite. Genul literar se referă la stilul în care este scris un text, și poate fi proză, poezie, proverb, gen epistolar, apocaliptic, evanghelie (care are pilda ca subcategorie), narațiune istorică, profetică etc.
Un text este interpretat în funcție de genul său literar. Dacă este scris, de exemplu, în limbaj apocaliptic, cu tot felul de imagini grozave, aproape halucinante și cu descrieri de scene escatologice, atunci textul trebuie interpretat în lumina aceasta.
Însă dacă identificăm genul literar al unui text, aceasta nu înseamnă că interpretarea devine evidentă. De exemplu, genul literar nu rezolvă problema istoricității. Cartea lui Iona este un exemplu grăitor. Cartea lui Iona este parțial o narațiune istorică, însă capitolul 2 este scris sub formă de poezie; din această cauză, părerile teologilor au fost împărțite, unii considerând că este o narațiune istorică, pe când alții au considerat că este doar o descriere alegorică a experienței lui Iona, capitolul poetic fiind rugăciunea de mulțumire a lui Iona. Bineînțeles, pentru necredincioșii care nu cred în miracole, capitolul poetic este o scuză pentru a arunca peste bord întreaga relatare istorică a cărții.
Pe lângă genurile literare, trebuie să recunoaștem procedeele stilistice folosite de autor, cum ar fi figurile de stil (metafora, comparația, hiperbola). Când sunt folosite, aceste procedee stilistice influențează modul în care interpretăm și înțelegem textul.
Vă rog să vă notați acest principiu: „Un singur sens; mai multe aplicații.” Credem că orice text din Scriptură are un singur sens, nu mai multe, atunci când este citit și interpretat așa cum a fost scris și intenționat de autor. Un text nu poate însemna ceva pentru tine și altceva pentru mine. Ce e scris, e scris. Orice text din Scriptură are un singur înțeles pentru totdeauna. Poate că există mai multe opțiuni de interpretare din cauza limitărilor ce apar în procesul de traducere și comunicare în scris, însă există un singur sens pe care autorul textului a vrut să îl transmită. Orice text din Scriptură poate să aibă, însă, mai multe aplicații. Din acel sens unic al textului biblic putem deriva mai multe aplicații, care au impact asupra comportamentului nostru, asupra vorbirii, asupra relațiilor noastre etc.
Să mai observăm un lucru: Datorită naturii progresive a revelației biblice, noi putem descoperi sensuri extinse și mai profunde ale textului, care nu au fost cunoscute de autorii inspirați și nici de destinatarii lor inițiali. Aceasta nu schimbă sensul original, ci îl dezvoltă.
Trebuie să ținem minte că, deși Biblia are mai mulți autori umani, totuși există un singur Autor Divin. Prin urmare, lucrurile care nu au fost cunoscute sau intenționate de autorul uman, au fost cunoscute și intenționate de Autorul Divin. Însă trebuie să avem o bază biblică atunci când atribuim Duhului Sfânt o semnificație extinsă, mai clară și mai profundă decât cea cunoscută de autorii umani. (Pentru mai multe informații, vezi Ediția de iarnă, 2020, a acestui jurnal.)
Unii teologi și predicatori încearcă să modernizeze Biblia, interpretând-o în lumina semnificației contemporane a cuvintelor și a standardelor culturale contemporane. Astfel ei reinterpretează, practic, Biblia și îi conferă semnificația pe care ei vor să o aibă astăzi. Însă Biblia nu a fost scrisă în zilele noastre, iar învățăturile ei nu trebuie schimbate pentru a se potrivi cu etica și practicile contemporane.
Totuși, trebuie să recunoaștem că Biblia conține multe practici antice care sunt ciudate pentru noi (ca să nu spunem mai mult) și care nu au nici un sens în cultura noastră. Așadar, provocarea pentru noi este, pe de o parte, să nu interpretăm Biblia astfel încât să fie relevantă în cultura noastră, ci, pe de altă parte, să facem diferența dintre principiile universale ale Bibliei (care se aplică tuturor oamenilor din toate timpurile și din toate vremurile) și practicile sale antice (care se limitează la cultura antică respectivă).
Totuși, la ce ne referim atunci când folosim termenul „cultură”? Cultura oricărei societăți este, esențialmente, modul în care se fac lucrurile și se exprimă atitudinile în respectiva societate, mod care s-a dezvoltat în timp. Mediul acesta poate că s-a dezvoltat în modul respectiv datorită unor decizii luate în trecut, datorită unor oameni cu influență, datorită unor crize sau unor situații care au avut loc, datorită felului în care a decurs istoria sa, datorită principiilor adoptate etc. Personalitatea și caracterul societății sunt exprimate prin valorile, prioritățile, activitățile sale, prin ceea ce agreează sau nu agreează, prin stilul de conducere, prin ceea ce susține, prin felul în care reacționează, prin rațiunea existenței sale, prin ceea ce crede etc.
Familiile au o cultură proprie. Acolo dobândim cele mai timpurii și poate cele mai adânc înrădăcinate convingeri despre viață și comportament, despre valori, priorități, relații (ex. relația cu părinții și cu frații), concepția despre lume și viață. Guvernul are o cultură; biserica ta are o cultură; locul tău de muncă are o cultură. Toată această condiționare culturală afectează modul în care citim, interpretăm și aplicăm Biblia.
Una dintre provocările pe care le întâmpinăm în interpretarea Scripturii este să înțelegem ce practici reflectă doar societatea antică (i.e. practici culturale) și se aplică doar la aceasta și care se aplică în toate vremurile (i.e. practici transculturale).
Întrebarea prioritară este: „Cum aplicăm Scriptura?” Din toate poruncile și practicile pe care le citim în Biblie, care se aplică și astăzi și pe care ar trebui să le practicăm și noi? Iar acestea ar trebui practicate ca în cultura antică sau într-o formă modificată?
(a) Zeciuiala – zeciuielile agricole (Lev. 27:30-33); zeciuielile pentru leviți și pentru munca preoțească de la cort (Num. 18:21 și urm.); zeciuiala agricolă și preoțească anuală (Deut. 14:22 și urm.); zeciuielile pentru levit, pentru străin, orfan și văduvă (Deut. 26:12 15).
(b) Violul – ex. Deut. 22:28-29. Reglementarea aceasta este valabilă și astăzi? Adică, dacă cineva violează o fată, trebuie doar ca violatorul să îi plătească tatălui fetei 50 șecheli de argint și să se căsătorească cu ea?
(c) Homosexualitatea – ex. Lev. 18:22. Această poruncă din VT împotriva homosexualității trebuie respectată și astăzi?
(d) Zoofilia – ex. Lev. 18:23. În zilele noastre este imoral ca un om să aibă relații sexuale cu animale?
(e) Hainele din materiale diferite – ex. Lev. 19:19. Este obligatoriu și pentru noi astăzi să nu purtăm haine confecționate din materiale diferite, cum ar fi din lână și in?
(f) Legea sabatului – ex. Ex. 20:9-10. Literalmente trebuie „să nu facem nicio lucrare” în ziua de sabat? Dacă da, care este definiția termenului „lucrare”? Care zi este sabatul pentru noi? Ce a vrut să spună Isus atunci când a zis: „Sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru Sabat” (Mc. 2:27)?
(g) Circumcizia – ex. Gen. 17:10. Circumcizia este o practică religioasă care ni se cere și nouă astăzi?
(h) Tatuajele – ex. Lev. 19:28. Trebuie să respectăm și noi interdicția împotriva tatuajelor pe corp?
(i) Stiluri de îmbrăcăminte – ex. Deut. 22:5: „Femeia să nu se îmbrace cu haine bărbătești, iar bărbatul să nu se îmbrace cu îmbrăcăminte femeiască.” La ce îmbrăcăminte se referă? Pentru cine este obligatorie această poruncă, de ce și în ce fel?
(a) Acoperirea capului la femei și descoperirea capului la bărbați (1 Cor. 11:1-16). În zilele noastre, femeile trebuie să își acopere literalmente capul la închinare sau este un principiu aici care ar fi mai bine exprimat într-un alt mod în cultura noastră? Cu alte cuvinte, acoperirea capului era doar o expresie culturală din vremea aceea a unui principiu care astăzi ar fi mai bine exprimat într-un alt mod?
(b) Tăcerea femeilor în biserică (1 Tim. 2:11-15; 1 Cor. 14:34). Învățătura lui Pavel cu privire la „tăcerea” femeilor în biserică este un principiu cultural sau transcultural? Este o învățătură specifică și se referă numai la femeile dintr-o anumită biserică (ex. biserica din Efes) pentru a opri pălăvrăgeala lor prin care deranjau serviciile bisericii? Sau este o practică ce se aplică tuturor femeilor din toate timpurile? Dacă tăcerea în sine este o reflecție a modului în care se practica un anumit principiu în lumea antică, care este principiul acela și cum ar trebui să-l aplicăm în cultura noastră?
(c) Supunerea soțiilor față de soții lor (Ef. 5:22). Cum trebuie să aplicăm învățătura lui Petru, conform căreia soțiile trebuie să se supună soților lor „precum Sara, care l-a ascultat pe Avraam și l-a numit domn” (1 Pet. 3:5-6)?
(d) Rugăciunea cu mâinile ridicate (1 Tim. 2:8). Porunca lui Pavel este culturală sau transculturală?
(e) Evanghelism (Lc. 10:4). Trebuie literalmente „să nu luați cu voi nici pungă cu bani, nici traistă, nici sandale, și să nu salutați pe nimeni pe drum”? Sau Isus afirmă un principiu care trebuie exprimat în mod adecvat în cultura noastră?
(f) Salutarea cu o sărutare sfântă (1 Cor. 16:20). Trebuie să ne salutăm așa astăzi? Dacă da, cum ar privi lumea doi bărbați care se sărută? Sau un bărbat sărutând o femeie care nu este soția lui? Sau două femei care se sărută?
(g) A bea vin (1 Tim. 5:23). Învățătura lui Pavel pentru Timotei: „…folosește și puțin vin, din pricina stomacului tău și a deselor tale îmbolnăviri” este o cerință și pentru noi? Este un tratament medical standard? Sau este o învățătură ce se adresează doar lui Timotei?
(h) Ungerea cu untdelemn (Iacov 5:14; Mc. 6:13). Ni se cere să practicăm și noi ungerea bolnavilor cu untdelemn? Dacă da, care este scopul și semnificația acestei practici? Este o practică medicală sau religioasă?
(i) A vinde averile și a da banii săracilor (Lc. 12:33). Cum aplicăm astăzi învățătura lui Isus?
(j) Părul lung la bărbat este o rușine (1 Cor. 11:14). Care este definiția părului lung? Cum practicăm astăzi lucrul acesta?
Acele aspecte ale învățăturilor biblice care reflectă practici culturale antice trebuie analizate pentru a determina:
1. Ce principiu neschimbător se află în spatele lor? Nu uita: Atunci când pregătim o predică, printre primele lucruri pe care le căutăm sunt adevărurile universale, principiile neschimbătoare. Acestea sunt punctele principale ale predicii.
2. Cum trebuie practicat acel principiu astăzi? Întreaga Biblie a fost scrisă de oameni din trecut, care au folosit limbajul, imaginile și cultura din zilele lor (adresându-se anumitor oameni și tratând anumite situații dintr-un moment anume), prin urmare elementul cultural este, cu siguranță, foarte puternic. Sarcina noastră este să aflăm dacă Biblia spune că acea practică culturală în sine este norma pentru toate vremurile sau dacă principiul din spatele practicii respective este, de fapt, norma pentru toate vremurile.
Pe lângă faptul că trebuie să identificăm impactul culturii antice asupra autorilor biblici, trebuie să identificăm și condiționarea noastră culturală atunci când citim Biblia. Trebuie să recunoaștem că, atunci când o citim și o interpretăm, înțelegerea noastră este condiționată de cultura în care trăim. De aceea oamenii din alte culturi adesea citesc părți din Biblie având o înțelegere diferită de a noastră.
Câțiva factori contemporani care influențează în mare măsură modul în care înțelegem textele antice sunt următorii: (a) metodele contemporane de comunicare (ex. telefon, e-mail, ziare etc.); (b) călătoritul (ex. avioane); (c) stilul de viață (ex. individualism și materialism); (d) îmbrăcămintea; (e) concepția despre lume și viață.
Atunci când studiem Biblia, pregătindu-ne să predicăm sau să dăm învățătură, trebuie să căutăm să o citim ca un cititor imparțial (deși probabil nu este posibil pe de-a-ntregul). De aceea, trebuie să ne disciplinăm în procesul de „exegeză” (prin care aducem la suprafață ceea ce se află în text), și nu în cel de „eisegeză” (prin care citim în text ceva ce nu există acolo). Acesta este motivul pentru care trebuie să urmăm anumite principii de bază în interpretare, pe care încerc să le explic în această serie de articole reunite sub titlul „Consolidarea interpretării biblice: Cum să citim și să înțelegem Biblia”. Seria va continua în următoarea ediție a acestui jurnal.
1 Corinteni 6:12-20
De: Dr. Stephen F. Olford
Aceasta este o continuare a seriei întrerupte în ediția de iarnă, 2019, a acestui jurnal.
Cea de-a treia neorânduială specifică bisericii din Corint era necurăția. Această problemă a luat naștere din învățătura larg răspândită pe atunci cu privire la trupul omenesc. Grecii întotdeauna au disprețuit trupul. Aveau chiar un proverb care spunea: „Trupul este un mormânt.” Elementele importante ale personalității umane erau sufletul și spiritul, în timp ce trupul nu avea nicio importanță.
Acest mod de gândire a dus la două tipuri de comportament. Primul tip a fost un ascetism foarte strict, care urmărea supunerea și umilirea dorințelor și instinctelor trupești. Cel de-al doilea tip de comportament, larg răspândit în orașul Corint, era folosirea trupului ca mijloc de satisfacere a tuturor poftelor sale la maxim. Această filozofie de viață era întărită de o interpretare greșită a învățăturii creștine cu privire la libertatea creștinului, predicată de Pavel. Ca urmare, imoralitatea orașului Corint pătrunsese și în viața bisericii. Cu aceste lucruri în minte, Pavel se adresează bisericii pe tema învățăturii despre trupul credinciosului.
„Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos” (1 Corinteni 6:12, 13). Pavel introduce subiectul libertății trupului credinciosului, citând două proverbe sau slogane, care ne solicită o atenție sporită. Este perfect adevărat faptul că creștinul este „chemat la slobozenie”, însă la fel de adevărat este faptul că nu trebuie să folosiți această libertate ca „o pricină ca să trăiți pentru firea pământească” (Galateni 5:13). Libertatea creștină nu este dorința de a face ceea ce vrem, ci mai degrabă puterea de a face ceea ce trebuie. Așa că Pavel ne spune două lucruri despre libertatea creștină:
1) Libertatea creștină este păzită în mod divin. „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine” (1 Corinteni 6:12). Ceea ce spune Pavel aici este că, deoarece nu mai suntem sub lege, ci sub har, suntem oameni liberi, dar că această libertate nu justifică în niciun fel nelegiuirea, căci „orice nelegiuire este păcat…” (1 Ioan 5:17). Așadar, deși creștinul este liber să își folosească trupul, totuși trebuie să respecte două principii călăuzitoare.
Primul principiu este că, deși toate lucrurile sunt îngăduite, nu toate sunt de folos, iar sensul expresiei „de folos” este „a fi de ajutor altor oameni”. Ne putem da imediat seama ce restricție impune acest lucru asupra comportamentului creștin, căci este evident că, dacă tot ce facem cu și prin trupurile noastre este pentru a-i ajuta pe alții, nu ne vom face vinovați niciodată de pângărirea libertății creștine.
Cel de-al doilea principiu este la fel de puternic. Pavel spune: „… toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.” (1 Corinteni 6:12). Dacă primul principiu are de-a face cu ceilalți, cel de-al doilea are de-a face cu noi înșine. Tot ceea ce facem și are tendința de a pune stăpânire pe noi nu este libertate, ci sclavie. Facem abuz de libertatea noastră dacă, atunci când facem uz de ea, ne diminuăm rodul spiritual al înfrânării.
Auzim astăzi adesea vorbindu-se despre „dragostea liberă”, însă dacă oamenii care vorbesc despre asta ar înțelege cum stau cu adevărat lucrurile, și-ar da seama că sunt sclavii acelor lucruri pe care susțin că au libertatea să le facă. Ai grijă ca libertatea ta să nu devină sclavie! Așadar, vedem că adevărata libertate creștină este păzită în mod divin, însă observăm mai departe că…
2) Libertatea creștină este călăuzită în mod divin. „Mâncărurile sunt pentru pântece și pântecele este pentru mâncăruri. Și Dumnezeu va nimici și pe unul, și pe celelalte. Dar trupul nu este pentru curvie: el este pentru Domnul și Domnul este pentru trup.” (1 Corinteni 6:13). Aici apare cel de-al doilea slogan folosit de Pavel pentru a ilustra învățătura despre libertatea creștină. Oamenii spun că dacă mâncarea este pentru stomac și stomacul pentru mâncare, orice altă foame trebuie astâmpărată în același fel. Însă există o eroare gravă în această argumentare. Într-adevăr, după cum spune episcopul Lightfoot: „Este o confuzie morală crasă.” În lumina legii sfinte a lui Dumnezeu, cu siguranță putem accepta faptul că mâncarea este esențială pentru stomac, însă cine ar îndrăzni să extindă această afirmație și să spună că adulterul este esențial pentru trup? De fapt, Pavel ne arată că, în ce privește stomacul și mâncarea, Dumnezeu le va distruge pe ambele; căci ele vor exista numai în timpul vieții noastre pământești.
Însă în ce privește trupul unui credincios, lucrurile stau altfel. Trupul nostru este al Domnului, atât aici, cât și în eternitate. După cum vedem în prezent, trupul este acum un mijloc al exprimării divine și, într-o zi, îmbrăcat în imortalitate, va fi instrumentul Său de glorie și slujire de-a lungul veacurilor veșniciei.
Așadar, a susține că toate poftele sunt egale și trebuie satisfăcute după bunul plac nu este nici logic, nici biblic. Este adevărat că mâncarea este pentru stomac, însă trupul este pentru Domnul și, prin urmare, nu este pentru nicio formă de imoralitate sau necurăție. Astfel, ajungem la concluzia că libertatea credinciosului cu privire la trupul său este o binecuvântare de care ne bucurăm; de asemenea, trebuie să mai spunem că această libertate este atât păzită, cât și călăuzită în mod divin. De la acest aspect al subiectului, Pavel merge apoi mai departe și vorbește despre ceea ce am putea numi:
„Și Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia și pe noi cu puterea Sa. Nu știți că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuiește în voi și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri?” (1 Corinteni 6:14, 15, 19). Cu o gândire pătrunzătoare, Pavel își confruntă cititorii cu învățătura despre sacralitatea trupului credinciosului. Într-adevăr, își exprimă uimirea că ei nu cunoșteau acest adevăr. Așa că el întreabă mereu, așa cum a făcut de-a lungul ultimelor două capitole: „Nu știți?” (v. 15); „Nu știți?” (v. 16); „Nu știți?” (v. 19). Da, trupul credinciosului a fost sfințit o dată pentru totdeauna de:
1) Dumnezeu Tatăl. „Și Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia și pe noi cu puterea Sa” (1 Corinteni 6:14). Tatăl, Cel care a făcut stomacul, îl va și distruge; însă Tatăl, care a făcut trupul, îl va învia. Destinul trupului este veșnic. Să ne amintim că „… Dumnezeu… ne-a făcut, ai Lui suntem…” (Psalmul 100:3). Psalmistul ne amintește mai departe că suntem „…o făptură așa de minunată” (Psalmul 139:14). Cu toate invențiile științifice din zilele noastre, încă nu a fost făcut nimic care să se poată compara cu minunea trupului omenesc. Și Pavel ne spune că Cel care ne-a făcut ne va și învia. Într-un alt loc el ne amintește că „… cetățenia noastră este în ceruri, de unde și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite și-l va face asemenea trupului slavei Sale…” (Filipeni 3:20, 21). Acesta este destinul suprem al trupului meu și al trupului tău și, știind lucrul acesta, nu putem, nu îndrăznim să pângărim modul în care îl folosim. Dumnezeu a sfințit trupurile noastre prin creație pentru totdeauna, și într-o zi le va sfinți prin înviere. Mai mult, trupurile noastre sunt sfințite de:
2) Dumnezeu Fiul. „Nu știți că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Voi lua eu mădularele lui Hristos și voi face din ele mădulare ale unei curve? Nicidecum!” (1 Corinteni 6:15). În primul rând, „nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați … ci cu sângele scump al lui Hristos …” (1 Petru 1:18, 19). Cu alte cuvinte, am fost cumpărați cu un preț, sau cum spune un comentator: am fost „cumpărați și plătiți” (Goodspeed). Pentru aceasta, Hristos a binevoit să se identifice cu noi. Aceasta este semnificația versetului 15. Versetul spune literalmente: „Nu știți că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos?” Mintea noastră este mintea Lui; ochii noștri sunt ochii Lui; buzele noastre sunt buzele Lui; mâinile noastre sunt mâinile Lui; picioarele noastre sunt picioarele Lui; trupurile noastre sunt mădularele Capului nostru Înviat.
Pavel dezvoltă mai târziu această temă minunată în capitolul 12, însă o introduce aici pentru a arăta incompatibilitatea totală și imoralitatea unui credincios care folosește mădularele lui Hristos pentru orice alt scop decât cel pentru care Dumnezeu le-a făcut. De fapt, folosirea mădularelor noastre pentru lucruri păcătoase este descrisă în original ca relație sexuală ilicită sau „viol”. Așadar, apostolul exclamă: „… Nu știți că cine se lipește de o curvă este un singur trup cu ea? Căci este zis: «Cei doi se vor face un singur trup.»” (1 Corinteni 6:16). „Adulterul,” după cum arată W. E. Vine, „aduce bărbatul și femeia într-o relație atât de apropiată și puternică încât aceștia formează o persoană complexă la un nivel inferior.”
Acesta este, așadar, argumentul pe care Pavel îl folosește pentru a sublinia sacralitatea trupului credinciosului. Însă, în al treilea rând, să observăm că trupul credinciosului nu este sfințit numai de Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul, ci și de:
3) Dumnezeu Duhul Sfânt. „Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuiește în voi și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri?” (1 Corinteni 6:19). Corintenii au înțeles imediat la ce se referea Pavel când a făcut această afirmație. În Corint existau altare pentru fiecare zeitate păgână. Mare parte a închinării în aceste temple era asociată cu practici imorale; însă, chiar în acest context, Pavel introduce un nou concept de viață. El spune: „Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt?” În greacă, accentul cade pe cuvântul „Sfânt”. Templul lui Dumnezeu, în care El locuiește prin Duhul Sfânt, nu este doar biserica, ci și trupul tău și trupul meu. Deci, chiar dacă spui că trupul tău este al tău, de fapt nu este chiar al tău, ci Îi aparține lui Dumnezeu. Dacă prețuim acest adevăr remarcabil la adevărata sa valoare, el ne va revoluționa modul de viață. Într-adevăr, lucrul acesta conferă demnitate vieții în totalitatea sa, așa cum nimic n-o poate face. Oriunde mergem și orice facem, noi suntem purtătorii Duhului Sfânt. Aceasta necesită eliminarea oricărui comportament care nu este potrivit pentru Împărăția lui Dumnezeu. Cu siguranță, adulterul este de neconceput. Însă principiul acesta are o aplicabilitate mult mai largă. Orice este nepotrivit în templul lui Dumnezeu devine nepotrivit pentru copilul lui Dumnezeu.
„Fugiți de curvie! Orice alt păcat pe care-l face omul este un păcat săvârșit afară din trup, dar cine curveşte păcătuiește împotriva trupului său. … Căci ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:18, 20). Cele două îndemnuri importante din aceste versete sunt: „fugiți de curvie” și „proslăviți pe Dumnezeu.” Unul este negativ, iar celălalt este pozitiv. Așadar, pentru a păstra puritatea trupului credinciosului trebuie să existe:
1) Evitarea totală a păcatului. „Fugiți de curvie…” (1 Corinteni 6:18). Verbul la imperativ prezent indică o acțiune repetată, constantă. Ar trebui să sune cam așa: „Faceți-vă un obicei din a fugi!” Acesta este singurul mod în care trebuie să tratăm păcatul. Când vine ispita, nu trebuie să te oprești să dezbați, să argumentezi sau să permiți gândurilor necurate să zăbovească în mintea ta. În momentul acela, când te afli sub atacul satanic, ceea ce trebuie să faci este „să fugi”. Una din cele mai frumoase și mai vii ilustrări a acestui adevăr o vedem în viața lui Iosif. Vă amintiți că, pe când se afla în casa lui Potifar, stăpâna casei a căutat să îl seducă și să îl facă să păcătuiască, însă Iosif a exclamat: „… Cum aș putea să fac eu un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Genesa 39:9) și a fugit din casă chiar în clipa aceea (v. 12).
Pentru a-și întări argumentul, Pavel mai spune că, spre deosebire de alte păcate, imoralitatea este un păcat împotriva trupului. „Orice alt păcat pe care-l face omul este un păcat săvârșit afară din trup, dar cine curveşte păcătuiește împotriva trupului său…” (1 Corinteni 6:18). Motivul este că acest tip de imoralitate este o ofensă împotriva persoanei însăși. Mai mult, acest păcat îndepărtează trupul de scopul și destinul său divin. Așa că Pavel spune: „Fugiți de curvie;” și în altă parte: „… nu purtați grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziți poftele” (Romani 13:14), care nu înseamnă altceva decât „nu vă îngrijiți și nu luați măsuri pentru a face păcatul posibil sau chiar real.”
Acesta este îndemnul negativ. Cel pozitiv implică:
2) Supunere totală față de Dumnezeu. „… proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul vostru …” (1 Corinteni 6:20). Observați că această poruncă este strâns legată de jertfa răscumpărătoare a lui Isus Hristos. Pavel spune: „… ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul vostru…” (v. 20). A-L glorifica pe Dumnezeu în trupurile noastre nu este o chestiune doar de obligație, ci și de recunoștință și devotament față de Cel care Și-a dat viața, pentru ca, fiind eliberați din robia lui Satan, să putem arăta prin trupurile noastre muritoare toată gloria Tatălui, a Fiului și a Duhului care locuiesc în noi. Gloria este strălucirea caracterului și, când trupurile noastre sunt pe deplin în posesia și sub controlul lui Dumnezeu care locuiește în noi, există o puritate care poate fi atât văzută, cât și simțită. Este ceea ce psalmistul numește „podoabe sfinte.” Înainte de căderea în păcat, Adam și Eva erau acoperiți cu gloria aceasta, însă au pierdut-o când nu s-au mai încrezut în Dumnezeu, ci în ei înșiși. După ce au pierdut-o, au cunoscut pentru prima dată că erau goi. Ce minunat este să știm că și în trupurile noastre supuse slăbiciunii, Isus Hristos poate fi glorificat zi de zi, fie prin viața sau prin moartea noastră (Filipeni 1:20). Aceasta este puritatea care condamnă lumea păcătoasă și convinge sufletul care caută. Este o puritate care dovedește că am fost cu Isus și am învățat de la El.
Aceasta este, așadar, învățătura biblică despre trupul credinciosului. Există o libertate a credinciosului cu privire la trupul său, care este păzită și călăuzită în mod divin. Există o sacralitate a trupului, care este dată de Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și, ca urmare, există puritatea trupului, caracterizată de o evitare completă a păcatului și o supunere totală față de Dumnezeu. Oricine va vedea un om trăind o viață curată cu adevărat va ști că acel om este vândut lui Dumnezeu.
Singurul mod în care putem încheia studiul pe această temă este să ne amintim cuvintele apostolului, pe care le-a scris credincioșilor din Roma: „Vă îndemn dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” (Romani 12:1).
Pentru versiunea audio a acestor predici în limba engleză, dați click pe link-urile următoare:Link 1 - Rev. 2:12-13; Link 2 - Rev. 2:14-15; Link 3 - Rev. 2:16; Link 4 - Rev. 2:17
Titlu: Scrisori către cele șapte biserici: Pergam – Perseverență și compromis
Subiect: Apărarea adevărului într-o cultură a compromisului
Punctul #1: Hristos laudă credincioșia (13)
Punctul #2: Hristos condamnă compromisul (14-15)
Punctul #3: Hristos poruncește pocăință (16)
Punctul #4: Hristos face o promisiune (17)
1 Duvall și Hays, Grasping God’s Word [Cum să înțelegem Cuvântul lui Dumnezeu], 187.
2 Charles Ryrie, “The Essentials of Dispensationalism [Principiile dispensaționalismului]” (Israel My Glory, May/June 2007), 29.
3 R. C. Sproul, Knowing Scripture [Cunoașterea Scripturii], 48-49.
A ministry of…
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]
Aceasta este partea a treia a studiului nostru intitulat „Consolidarea interpretării biblice: Cum să citim și să înțelegem Biblia”. În ediția precedentă a acestui jurnal, am vorbit în încheiere despre „Impactul culturii asupra înțelegerii noastre” – fiind vorba atât despre cultura antică, cât și despre cea contemporană. În această ediție, vom privi și la alte aspecte ale interpretării biblice (adică ale hermeneuticii), care au un impact asupra modului în care înțelegem textul atunci când studiem Biblia în procesul de pregătire pentru predicare.
Pe lângă diferențele dintre cultura antică și cea contemporană, care influențează foarte mult modul în care citim și înțelegem Biblia, mai există și întrebarea: care practici din Biblie sunt limitate la cultura antică (i.e. „practici culturale”) și care se aplică în toate culturile și în toate timpurile (i.e. „practici transculturale”). În primul rând, haideți să vorbim despre…
Cele două extreme care influențează modul în care înțelegem Scriptura sunt: (1) Fiecare practică din Biblie este transculturală și prescriptivă. Conform acestei concepții, orice practică biblică este neschimbătoare și obligatorie pentru toți oamenii din toate timpurile. (2) Fiecare practică din Biblie este culturală și neprescriptivă. Conform acestei concepții, orice practică biblică este limită la cultura și timpul său și, prin urmare, este prescriptivă doar pentru cei cărora le-a fost scrisă - i.e. este o practică culturală și limitată în timp.
Eu cred că poziția corectă se află undeva între cele două extreme, adică unele practici din Biblie sunt permanente și neschimbătoare, pe când altele sunt temporare și schimbătoare. Sarcina noastră este, în primul rând, să distingem între practicile, obiceiurile și tradițiile „culturale” și cele „transculturale”; în al doilea rând, să descoperim principiile neschimbătoare reflectate de practicile antice; iar în al treilea rând, să aflăm cum pot fi exprimate acele principii într-un mod semnificativ în cultura noastră.
Ai grijă! Sarcina aceasta nu este ușoară! De aceea s-au scris multe cărți pe această temă și disputa încă nu s-a încheiat. Una dintre principalele probleme este faptul că, de-a lungul timpului, culturile și perspectivele despre lume și viață se schimbă, ceea ce pune presiune pe comunitatea creștină în ce privește schimbarea interpretării textului pentru a se adapta acelor perspective culturale care se schimbă. Putem da ca exemplu, aici, îmbrăcămintea (1 Pet. 3:3-5), formele de închinare (instrumente, cântece etc.) și rolul femeilor în lucrarea publică a bisericii.
Din când în când, pot să existe argumente pentru schimbarea anumitor practici (dacă acestea sunt culturale și neprescriptive), pentru a asigura o mai bună comunicare a acelor principii neschimbătoare, însă niciodată nu ne va fi îngăduit să schimbăm interpretarea textului doar pentru a-l face să se potrivească culturii noastre. Aici este, de fapt, problema. Pentru a te ajuta să înțelegi mai bine chestiunea aceasta a elementelor culturale vs. cele transculturale, permite-mi să îți dau…
Exemplul #1: Spălarea picioarelor (In. 13:14). Unii creștini practică spălarea picioarelor, pe când alții nu. Există trei variante de interpretare în cazul acesta. Varianta #1: Aceasta este o practică culturală limitată și nu extragem niciun principiu de aici. Această variantă de interpretare susține că învățătura și practica respectivă era limitată la Palestina secolului I d.Hr., pentru că drumurile erau prăfuite și, prin urmare, se obișnuia ca gazda să spele picioarele celor care intrau în casa sa. Varianta #2: Acesta este un principiu transcultural și o practică universală. Conform acestei perspective, spălarea picioarelor este atât expresia unui principiu neschimbător, precum și metoda indicată pentru aplicarea acelui principiu – i.e. spălarea picioarelor este indicată ca o practică permanentă indiferent de cultură, o practică ce trebuie respectată în toate culturile și în toate timpurile. Varianta #3: Acesta este un principiu transcultural care se transpune în practici culturale diferite. Potrivit acestei interpretări, spălarea picioarelor este expresia culturală a unui principiu neschimbător, care poate fi exprimat în diferite moduri ce diferă de la o cultură la alta, precum și de la o perioadă la alta, moduri care sunt relevante pentru cultura și perioada contemporană.
Căutând să dăm un răspuns la această problemă, trebuie să punem două întrebări: Întrebarea #1: Care este principiul permanent, neschimbător exprimat aici? Răspuns: Principiul este că trebuie să arătăm smerenie și disponibilitate de slujire în relațiile cu ceilalți. Întrebarea #2: Cum este exprimat acest principiu în practică? Răspuns: În Palestina primului secol, acest principiu era pus în practică prin spălarea picioarelor unii altora pentru că (a) aceasta era una din cele mai de jos slujbe dintr-o gospodărie (ceea ce arată smerenie) și (b) pentru că pe atunci oamenii purtau sandale și umblau pe drumuri prăfuite (ceea ce arată disponibilitatea de a sluji). Însă în alte culturi, principiul acesta poate fi exprimat în moduri mai relevante, mai semnificative și mai pe înțeles; cu alte cuvinte, aceasta este o practică ce, în alte culturi, ar fi reflectată mai bine prin obiceiuri relevante pentru cultura respectivă. Așadar, în cazul de față, aș opta pentru cea de-a treia variantă de interpretare expusă mai sus.
Exemplul #2: Acoperirea capului la femei (1 Cor. 11). Și aici avem trei variante de interpretare (vezi R.C. Sproul, Knowing Scripture [Cunoașterea Scripturii], 107). Varianta #1: Aceasta este o practică culturală limitată și nu extragem niciun principiu de aici. Această interpretare afirmă că învățătura exprimată aici este limitată la cultura din Palestina primului secol, în care femeile creștine trebuiau să fie supuse bărbaților și să-și arate supunerea prin obiceiul de atunci de a-și acoperi capul. Practica aceasta arăta (a) modestia lor și (b) supunerea lor față de bărbați. Însă în cultura noastră, femeilor nu li se cere să își acopere capul și nici nu sunt considerate a fi subordonate bărbaților.
Varianta #2: Acesta este un principiu transcultural și o practică universală. Potrivit acestei interpretări, învățătura aceasta reprezintă un principiu transcultural, conform căruia toate femeile creștine de pretutindeni și din toate timpurile trebuie să își arate supunerea față de bărbați acoperindu-și capul. Însă este adevărat că în toate culturile și în toate timpurile acoperirea capului femeilor arată supunerea față de bărbați? Nu cred. De fapt, în culturile vestice, practica aceasta nu doar că ar fi considerată ciudată, ci ar putea transmite exact opusul a ceea ce ar vrea să transmită, considerându-se că femeile ar încerca astfel să atragă atenția asupra lor.
Varianta #3: Acesta este un principiu transcultural care se transpune în practici culturale diferite. Potrivit acestei interpretări, supunerea femeilor creștine față de bărbați este un principiu transcultural (bazat pe ordinea creației), însă felul în care este transpus în practică poate varia de la o cultură la alta, adică poate fi exprimat prin acoperirea capului, dar nu neapărat cu un văl, sau poate fi cu totul altceva. Eu înclin înspre această variantă de interpretare.
Subiectul acoperirii capului la femei a fost, iar în unele sfere creștine continuă să fie, un subiect de dispută. Exegeza pasajului este supusă unor dezbateri aprinse, în mare măsură din cauza faptului că pasajul conține un limbaj mai greu de înțeles. La un moment dat, Pavel pare să spună că părul femeii este învelitoarea capului său, așa că de ce mai are nevoie de văl (ex. 1 Cor. 11:15)? Și aplicația este supusă unor dezbateri aprinse. În unele culturi din zilele noastre, femeile (creștine sau necreștine) încă își mai acoperă capul în diferite moduri (ex. femeile musulmane folosesc vălul; femeile din Europa de est basmaua).
Majoritatea acestor dispute cu privire la principii transculturale versus principii culturale nu influențează doctrinele fundamentale, însă fără îndoială că pot crea, și în unele cercuri chiar creează, neînțelegeri. Așa că, ce putem face pentru a clarifica această dilemă a înțelegerii și interpretării practicilor culturale vs. transculturale din Biblie?
Evident, un prim pas ar fi să știm câte ceva despre practicile antice, despre istoria, perspectiva despre lume și viață și despre comunicarea din vremea aceea (sau cel puțin să avem resurse pe care să le putem consulta în privința aceasta). Apoi, avem nevoie de câteva reguli care să ne ajute să înțelegem și să interpretăm corect aceste texte influențate de cultura de atunci.
Aceste patru reguli de interpretare te vor ajuta să înțelegi și să interpretezi chestiunile culturale din text (adaptat după R.C. Sproul, Knowing Scripture [Cunoașterea Scripturii], 108 și urm.).
Regula #1: Studiază Biblia pentru a afla acele obiceiuri care s-au schimbat de-a lungul timpului. Această regulă ne ajută în special să identificăm lucrurile din Vechiul Testament care s-au schimbat în Noul Testament. Deși multe din practicile și cerințele din Vechiul Testament (ex. legile cu privire la mâncare, sistemul de jertfe, stilurile de îmbrăcăminte, limbajul, banii) au fost diferite în Noul Testament, principiile erau încă valabile. Schimbările care au avut loc nu s-au datorat neapărat schimbărilor culturale (ex. trecerea de la cultura evreiască a V.T. la cultura neamurilor din N.T.), ci, uneori, s-au datorat progresului revelației din planul de mântuire al lui Dumnezeu.
Trebuie să facem diferența între legile lui Dumnezeu (ex. jertfele), pe care El Însuși le-a schimbat, pentru că nu au fost date cu caracter permanent (cf. 2 Cor. 3:7, 11, 13; Evr. 8:7 și urm.) și instituțiile culturale (ex. căsătoria, sclavia). Unii s-au întrebat dacă, din moment ce atitudinea față de sclavie se schimba deja în Noul Testament (ex. Onisim nu trebuia pedepsit cu moartea, ci primit ca un frate), nu am fi oare îndreptățiți să tragem concluzia că relația de căsnicie se poate schimba și ea (ex. soția nu mai este sub autoritatea soțului) și că rolul femeilor în biserică de asemenea se poate schimba (ex. femeile pot îndeplini rolul de pastor al bisericii)? Însă, după cum arată R. C. Sproul, „trebuie să avem grijă să facem diferența între instituțiile a căror existență Biblia doar o recunoaște, cum ar fi «stăpânirile care sunt» (Rom. 13:1), și cele pe care Biblia le instituie, le susține și le stabilește”, cum ar fi căsătoria. Apoi continuă: „Principiul supunerii față de structurile de autoritate existente (cum ar fi statul roman) nu înseamnă neapărat că Dumnezeu aprobă acele structuri, ci este doar o chemare la smerenie și la ascultare civilă. În tainica Sa providență absolută, Dumnezeu poate rândui să existe un Cezar Augustus fără a-l aproba ca model de virtute creștină. Însă structurile și tiparele de autoritate din căsnicie sunt instituite și susținute în ambele testamente. A pune structurile biblice ale familiei pe aceeași treaptă cu problema sclaviei înseamnă să treci cu vederea diferențele dintre cele două. Așadar, Scripturile ne învață cum să ne comportăm într-o situație rea sau opresivă, însă în același timp stabilesc structuri care trebuie să oglindească scopurile bune ale creației.” (Sproul, Knowing Scripture [Cunoașterea Scripturii], 109).
Așadar, fii atent la obiceiurile „schimbătoare” din Biblie – cele pe care Dumnezeu Însuși le-a schimbat (ex. renunțarea la sclavie, din moment ce N.T. arată că acesta nu este un principiu permanent, ci doar o practică culturală) și cele pe care ființele umane păcătoase le-au schimbat.
Și fii atent la obiceiurile „neschimbătoare” din Biblie, cum ar fi (1) supunerea față de autoritatea statală, chiar dacă aceasta nu reflectă valori creștine (cu condiția, bineînțeles, ca această supunere să nu ne pună în conflict cu principiul care spune că trebuie „să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”); (2) menținerea căsătoriei ca o practică permanentă lăsată de Dumnezeu pentru unirea dintre un bărbat și o femeie și nu ca o practică supusă schimbărilor culturale.
Regula #2: Nu încerca să găsești în textul biblic practici culturale din primul secol la care autorul se prea poate să nu se fi gândit.
De exemplu, vei auzi uneori predicatori spunând că învățăturile lui Pavel cu privire la părul femeilor și la acoperirea capului veneau din dorința lui ca femeile creștine să arate altfel decât prostituatele de la templu din vremea aceea și din cultura aceea. Însă, după cum arată R.C. Sproul (vezi Knowing Scripture [Cunoașterea Scripturii], 110), aceasta înseamnă să vezi în text idei care sunt, de fapt, pure speculații făcute de anumiți teologi și nu ceea ce a reprezentat adevăratul motiv din spatele învățăturii respective. De fapt, în cazul acesta, o astfel de interpretare a textului este greșită, pentru că Pavel afirmă că învățătura sa cu privire la supunerea femeilor față de bărbați (1 Cor. 11:8-11) se bazează pe ordinea creației, care era exprimată atunci, în primul secol, prin acoperirea capului la femei. Învățătura aceasta nu avea nimic de-a face cu prostituatele de la templu, deși, fără îndoială, acestea dădeau dovadă de un comportament nerușinat atunci când nu își acopereau capul, ci chiar și-l rădeau (cf. 1 Cor. 11:5b-6).
Trebuie să recunoaștem că unele din practicile creștine din primul secol au fost, cu siguranță, contrare culturii de atunci (adică nu s-au conformat culturii), din moment ce creștinii au fost atât de persecutați pentru credințele și practicile lor. Așadar, trebuie să ținem seama de faptul că creștinii din primul secol au avut propriile lor practici, care erau specifice situației lor și care nu sunt prescriptive pentru alte culturi.
Regula #3: Atunci când autorul face referire la creație ca bază a învățăturii sale, el afirmă un principiu universal, transcultural și permanent.
Practicile care își au rădăcinile în creație nu pot fi niciodată considerate ca fiind culturale. A face acest lucru înseamnă a face irelevantă însăși temelia existenței noastre. „Legile creației nu au fost date omului ca evreu sau creștin sau ca locuitor al Corintului, ci sunt înrădăcinate în responsabilitatea omului înaintea lui Dumnezeu” (Sproul, 110-111).
Pavel face referire la creație atunci când argumentează că acoperirea capului arată supunerea femeilor față de bărbați în biserică (după cum am menționat mai sus, 1 Cor. 11:2-16) și din nou atunci când argumentează că femeile trebuie să stea în tăcere și supunere în biserică (1 Tim. 2:11-15).
Și Isus face referire la creație când răspunde la întrebarea fariseilor cu privire la divorț (Mat. 19:4-6), amintindu-le voia lui Dumnezeu cu privire la căsătorie revelată la creație. Deși Moise a permis divorțul din cauza împietririi inimii omului, totuși Isus susține standardul lui Dumnezeu în ce privește relațiile de căsătorie așa cum El le-a stabilit de la început.
Așadar, putem trage două concluzii: (1) Învățătura înrădăcinată în creație este transculturală dacă, pe parcursul revelației progresive, nu este modificată mai târziu în Scriptură (Sproul, 111); (2) Deși aceste principii înrădăcinate în creație sunt transculturale, modul în care sunt puse în practică poate depinde de la o cultură la alta.
Regula #4: Atunci când nu știi dacă o învățătură biblică este culturală ori transculturală, înclină mai bine înspre varianta transculturală.
Atunci când ai dubii, este mai bine să interpretezi un obicei ca fiind principiu mai degrabă decât să interpretezi un principiu ca fiind un simplu obicei. Nu recomand legalismul, care se manifestă prin: (1) O atitudine rigidă și o practicare strictă a unui sistem de reguli și norme nebiblice care pretinde interpretarea și aplicarea practicilor culturale (din Scriptură sau dinafara ei) ca principii transculturale; (2) Ridicarea anumitor practici (ca îmbrăcămintea, dieta) la nivel de doctrină biblică (i.e. transformarea unor practici în principii; transformarea formelor în principii), în special pentru a obține favoare înaintea lui Dumnezeu pentru salvare sau creștere spirituală (i.e. prin lege și nu prin har) prin realizarea anumitor lucruri și abținerea de la alte lucruri.
Însă, în loc să renunțăm la ele considerându-le irelevante și profund legaliste, eu recomand supunerea față de acele practici biblice pe care nu știm cu certitudine cum trebuie să le interpretăm și să le aplicăm (cultural și situațional; sau transcultural și universal). Aceasta nu este o situație ideală, ci doar o recomandare pentru acele texte pe care nu știm cum să le încadrăm în ce privește aplicarea lor în cultura zilelor noastre.
II. Consolidarea conducerii biblice
„Creșterea spirituală și impactul lucrării pastorale: un studiu exegetic asupra textului din 1 Tesaloniceni 1:1-10”
Citind acest studiu exegetic asupra textului din 1 Tesaloniceni 1:1-10, sper că vei vedea ce impact imens poate să aibă conducerea ta pastorală asupra creșterii spirituale a bisericii. Am văzut undeva această poezioară despre biserica perfectă:
„De vei găsi o biserică perfectă fără nicio pată sau durere, nu te duce acolo, căci nu va mai fi perfectă.
De vei găsi o biserică perfectă unde toate îngrijorările dispar, treci mai departe, ca nu cumva, intrând în ea, să strici această capodoperă.
Dar din moment ce nu există această biserică perfectă, cu bărbați și femei perfecte, să nu mai căutăm o astfel de biserică și să începem s-o iubim pe cea în care ne găsim.”
Niciunul dintre noi nu face parte dintr-o biserică perfectă, însă cu siguranță vrem să fim biserica pe care o dorește Dumnezeu și cu siguranță vrem să încercăm să imităm o biserică model. Și tocmai acesta este subiectul textului pe care îl studiem: imaginea bisericii model. Ce fel de oameni formează biserica model? Cum arată aceștia? Ce fac ei? Pe scurt, biserica model este formată din oameni evlavioși care mărturisesc evanghelia prin trăirea și vorbirea lor.
Biserica din Tesalonic era destul de tânără. Credincioșii din Tesalonic se convertiseră de curând de la închinarea păgână la idoli și din cauza aceasta au fost apoi persecutați pentru credința lor. Pavel le amintește, așadar, de rădăcinile lor spirituale. Le amintește că rădăcinile lor spirituale erau „în Dumnezeu Tatăl și în Domnul Isus Hristos” (1:1a). Ei aveau o viață comună în Dumnezeu, o viață înrădăcinată în Tatăl și în Fiul. Biserica trăiește „în” Dumnezeu; El este atât sfera spirituală, cât și sursa divină a existenței noastre, iar în afara lui Dumnezeu biserica nu are viață și nici motiv să existe. Știind că suntem „în Dumnezeu Tatăl și în Domnul Isus Hristos”, lucrul acesta ar trebui să ne facă să ne simțim în siguranță și protejați în fața persecuției, a batjocurii și a opoziției față de adevăr. Indiferent de împotrivirea de care avem parte, noi suntem în siguranță în Dumnezeu, a Cărui viață o împărtășim.
Pavel le mai amintește și de binecuvântările lor spirituale: „Har și pace de la Dumnezeu” (1:1b). Bunăvoința suverană a lui Dumnezeu era peste ei, deoarece găsiseră „har” în Hristos, iar „pacea” Sa era peste ei, pentru că fuseseră împăcați cu Dumnezeu prin Hristos. Așa este o adevărată biserică a lui Dumnezeu! Este formată din oameni a căror viață spirituală este înrădăcinată în Dumnezeu și ale căror binecuvântări spirituale curg din Dumnezeul harului și al păcii.
Pavel Îi mulțumește mereu lui Dumnezeu pentru ei (1:2), atunci când își amintește de manifestarea adevăratei lor spiritualități, deoarece evanghelia avea un loc central în viața lor. Și noi ar trebui, ca și Pavel, să aducem mulțumiri pentru astfel de oameni. Însă, cum îi recunoaștem?
1. Recunoaștem oamenii ancorați în evanghelie după faptele lor (1:3).
Roada Duhului se vede în ei. Credința, dragostea și nădejdea nu rămân inactive în viața credincioșilor evlavioși. Aceste trăsături sunt dovada exterioară a locuirii interioare a Duhului Sfânt. Ele sunt lucrarea practică și expresia evangheliei. Acesta este rezultatul vieții noi pe care o avem în Dumnezeu. Aceste trăsături nu sunt invizibile, ca un fel de ADN religios, ci sunt expresii active ale identității noastre ca popor al lui Dumnezeu.
Evanghelia, în esența sa, este „credință” în Hristos, care este exprimată prin „dragoste” pentru Dumnezeu și pentru semeni și care ne asigură o „nădejde” pentru veșnicie.
Observați că oamenii ancorați în evanghelie își arată credința prin faptele lor. „Căci ne aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinței voastre”(1:3a). Credința creștină produce fapte bune pentru Dumnezeu. După cum spune Iacov, „credința fără fapte este moartă” (Iacov 2:20). Dacă spui că ai credință, însă faptele tale nu arată lucrul acesta, nașterea ta din Dumnezeu este îndoielnică. Trebuie să ne arătăm credința prin faptele bune pe care le facem pentru Dumnezeu. Credința creștină schimbă în mod radical felul în care trăiești, așa că tu trăiești acum pentru a-I sluji lui Dumnezeu cu fapte care Îi aduc laudă Lui. Oamenii ancorați în evanghelie își arată credința prin faptele lor și…
Oamenii ancorați în evanghelie își arată dragostea prin slujirea lor. „Ne aducem aminte fără încetare … de osteneala dragostei voastre” (1:3b). Dragostea ne motivează să slujim altora fără să obosim. Este ușor să spui că iubești pe cineva, dar acestea sunt cuvinte goale și fără sens dacă dragostea aceasta nu se exprimă prin slujirea activă a persoanei respective.
Dragostea noastră pentru Dumnezeu ne face să îi slujim pe semenii noștri, chiar și atunci când trebuie să facem o muncă grea, laborioasă, obositoare, pentru că slujim cu dragoste jertfitoare, care caută binele celorlalți și pentru că muncim ca „înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru” și în numele Lui. Oamenii ancorați în evanghelie își arată credința prin faptele lor, dragostea prin slujirea lor și…
Oamenii ancorați în evanghelie își arată nădejdea prin perseverența lor. „Ne aducem aminte fără încetare… de tăria nădejdii în Domnul nostru Isus Hristos”(1:3c). Perseverența se naște dintr-o nădejde neclintită.
Unei creștine din China i s-au confiscat toate bunurile personale de șase ori, pentru că găzduia o biserică în casa ei. Se spune că această creștină a afirmat: „Nimic nu ne va putea opri! Nici persecuția, nici confiscarea tuturor bunurilor noastre!” De ce? De ce nu renunță creștinii aceștia? Pentru că au o nădejde neclintită, înrădăcinată într-o credință de nezdruncinat, și atunci când apar conflicte sau împotriviri, ei răspund printr-o perseverență fermă, în ciuda obstacolelor pe care le întâlnesc în cale.
Viața creștină este susținută de o nădejde trainică. Nădejdea noastră nu este de tipul „în visele tale” sau „listă de dorințe de Crăciun”; și nici nu este o nădejde ce poate fi distrusă de împrejurări dificile. Cineva a spus că „nădejdea creștină este certitudinea unei realități încă neexperimentate” (Alistair Begg). Nădejdea noastră este nădejdea evangheliei, siguranța salvării noastre, așteptarea iminentei întoarceri a Salvatorului nostru. Nădejdea noastră este nădejdea celor care cândva nu aveau nicio nădejde, însă acum au o nădejde care dă la o parte orice descurajare și împotrivire.
Orientarea spre viitor a nădejdii este ceea ce ne motivează. Atunci când ne concentrăm pe un viitor sigur, putem trata mai ușor problemele din prezent. Dacă nu trăiești cu nădejdea unui viitor mai bun, a unei alinări sau a unei împliniri, atunci cum poți persevera, cum poți merge mai departe?
Credință, dragoste, nădejde. Acestea sunt semnele oamenilor spirituali, ancorați în evanghelie, a oamenilor care, prin modul lor de viață, aduc prezența lui Hristos pe pământ. Cum sunt exprimate trăsăturile acestea în viața ta? Acesta este accentul din text – accentul nu cade pe niște idei pasive, ci pe expresii active ale identității noastre, pe lucrarea zilnică de rodire a Duhului în viața noastră. Cum arată aceste virtuți spirituale în viața ta? Faptele tale sunt o exprimare corectă a credinței tale? Slujirea ta față de semeni arată dragostea ta pentru ei? Perseverența ta arată nădejdea pe care o ai în Dumnezeu? Viața ta este exprimarea practică a prezenței lui Hristos pe pământ? Biserica ta este ancorată în evanghelie? Este formată din oameni care sunt cunoscuți după faptele lor? „Oamenii evlavioși mărturisesc evanghelia prin trăirea și vorbirea lor.” Oamenii din biserica ta sunt oameni care își arată credința prin faptele lor, dragostea prin slujirea lor și nădejdea prin perseverența lor?
Suntem recunoscători pentru oamenii ancorați în evanghelie, care dau dovadă de o adevărată spiritualitate. Așadar, recunoaștem oamenii ancorați în evanghelie după faptele lor. Și, în al doilea rând…
2. Recunoaștem oamenii ancorați în evanghelie după identitatea lor (1:4-6).
Relația strânsă a lui Pavel cu acești credincioși este exprimată prin faptul că el îi amintește mereu în rugăciune (1:2), își amintește ce au făcut și cum trăiau ei (1:3), precum și prin cunoașterea identității lor în Hristos (1:4). Aceștia erau creștini autentici, care își trăiau credința în mod practic și care erau cunoscuți pretutindeni după mărturia identității lor. Nu e de mirare că Pavel mulțumea totdeauna lui Dumnezeu pentru ei! Și noi ar trebui să aducem mulțumire pentru oamenii ancorați în evanghelie, care sunt exemple reale de spiritualitate. Mulțumim lui Dumnezeu că oamenii aceștia sunt cunoscuți după faptele lor și după identitatea lor!
În primul rând, noi suntem mărturii vii ale puterii salvatoare a evangheliei.
Puterea salvatoare a evangheliei se vede în (1) exercitarea suveranității lui Dumnezeu în alegere: „Știm, frați preaiubiți de Dumnezeu, alegerea voastră” (1:4). Nu putem fi oameni ancorați în evanghelie dacă nu suntem „aleși” de Dumnezeu – poporul ales și iubit de Dumnezeu. Alegerea este o doctrină biblică, fie că o înțelegem sau nu, fie că ne place sau nu. „Alegere” este termenul folosit pentru a descrie alegerea suverană a lui Dumnezeu a anumitor persoane pentru a fi salvate (cf. Efes. 1:4; Rom. 9:11; 11:5, 7, 28; 2 Pet. 1:10).
Poate vă întrebați de ce este necesară alegerea. Pentru că dacă Dumnezeu nu ne-ar fi ales și nu ne-ar fi atras la El, nimeni nu ar fi fost salvat vreodată. Nimeni nu ar fi fost salvat pentru că noi toți suntem, prin natura și trăirea noastră, păcătoși incorigibili, care nu s-ar întoarce niciodată la Dumnezeu cu credință salvatoare, dacă nu ar fi atrași de Duhul Său. De aceea este necesară alegerea.
Poate veți întreba: atunci de ce ne-a ales pe noi? Nu pentru că suntem mai neprihăniți decât alți oameni, pentru că „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar” (Rom. 3:10), ci Domnul ne-a ales pe noi pentru că Și-a revărsat dragostea asupra noastră în mod suveran. Noi suntem poporul Său ales și iubit și aceasta este temelia nădejdii noastre neclintite. Dumnezeu ne-a ales pentru că ne-a iubit și nu va renunța niciodată la noi! Suntem salvați pentru eternitate datorită dragostei Sale mari prin care ne-a salvat.
Oamenii ancorați în evanghelie sunt cei care sunt aleși de Dumnezeu și care, în baza a ceea ce fac și ceea ce sunt, prezintă o imagine reală a spiritualității, mărturii vii ale puterii salvatoare a evangheliei. Puterea salvatoare a evangheliei se vede în (1) exercitarea suveranității lui Dumnezeu în alegere și…
Puterea salvatoare a evangheliei se vede în (2) activitatea Duhului lui Dumnezeu prin Cuvântul Său. Mijlocul rânduit de Dumnezeu pentru comunicarea evangheliei este predicarea și aceasta necesită folosirea cuvintelor. Însă predicarea înseamnă mult mai mult decât niște simple cuvinte, căci doar cuvintele nu pot schimba o viață. Prin cuvinte exprimăm adevărul lui Dumnezeu și prin Duhul Sfânt experimentăm puterea lui Dumnezeu. Pavel spune: „În adevăr, Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt” (1:5a).
Puterea salvatoare a evangheliei se manifestă atunci când Cuvântul lui Dumnezeu este aplicat de Duhul lui Dumnezeu, căci Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu lucrează împreună. John Stott scrie: „Cuvintele rostite în slăbiciunea omenească trebuie să fie confirmate de putere divină… Nu trebuie să despărțim niciodată ceea ce Dumnezeu a unit, adică Cuvântul și Duhul Său. Cuvântul lui Dumnezeu este sabia Duhului. Duhul fără Cuvânt este neînarmat; Cuvântul fără Duh este fără putere.” (John Stott, The Gospel and the End of Time, The Message of 1 Thessalonians [Evanghelia și sfârșitul vremurilor, Mesajul cărții 1 Tesaloniceni], 34).
Numai Duhul Sfânt poate schimba vieți prin puterea Sa divină. Numai Duhul Sfânt poate convinge o inimă împietrită de adevărul evangheliei, în așa fel încât aceasta să fie transformată prin credința în Hristos. Numai El poate ilumina o minte orbită ca să poată înțelege mesajul evangheliei și să-și pună încrederea în Mântuitorul.
Pavel știa că tesalonicenii erau poporul ales al lui Dumnezeu, pentru că mesajul evangheliei lucrase cu putere în ei și le schimbase viața. Dacă nu ar fi fost poporul ales al lui Dumnezeu, urechile lor ar fi rămas surde la evanghelie. Însă în cazul lor, mesajul a fost însoțit de puterea Duhului Sfânt și a avut efect transformator. Acesta este semnul distinctiv al poporului ales și iubit de Dumnezeu. Viețile noastre sunt schimbate în mod radical de puterea transformatoare a evangheliei.
Așadar, puterea salvatoare a evangheliei se vede în (1) exercitarea suveranității lui Dumnezeu în alegere, (2) puterea Duhului lui Dumnezeu prin Cuvânt și în (3) credibilitatea slujitorilor lui Dumnezeu în predicare. Mesajul pe care tesalonicenii l-au auzit a avut un efect puternic în schimbarea vieții lor, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu a fost aplicat de Duhul lui Dumnezeu și deoarece mesagerii care le-au predicat evanghelia au fost credibili și convingători. Puterea evangheliei vine de la Duhul Sfânt și credibilitatea ei de la creștinii care o cred și o trăiesc!
Apostolii care le-au predicat tesalonicenilor au fost mesageri convingători și credibili pentru că aveau încredere deplină în mesajul lor: „Evanghelia noastră v-a fost propovăduită … cu o mare îndrăzneală” (1:5b). Ei erau pe deplin convinși de adevărul mesajului lor și se aflau cu totul sub ungerea Duhului asupra lucrării lor. Ei erau pe deplin convinși că acel Cuvânt pe care îl predicau era Cuvântul lui Dumnezeu și că acesta va duce la îndeplinire planul lui Dumnezeu.
Ei aveau încredere deplină în mesajul lor și erau consecvenți în mesajul lor. „Căci știți că, din dragoste pentru voi, am fost așa printre voi” (1:5c). „Viața noastră nu a fost ascunsă”, spune Pavel. „Noi am trăit în conformitate cu mesajul pe care l-am predicat. Ați știut că ceea ce am spus este adevărat pentru că ați văzut cum am trăit.” Apostolii erau predicatori ce întrupau mesajul pe care îl predicau. Cuvântul lui Dumnezeu se manifesta în viața lor. Ei întrupau evanghelia prin caracterul și comportamentul lor. Ceea ce spuneau se potrivea perfect cu modul în care trăiau. Iar asta face ca mesajul lor să fie extrem de credibil! Mesajul lor avea puterea de a schimba vieți, pentru că ei erau predicatori ancorați în evanghelie și plini de Duhul Sfânt, al căror mesaj era transmis cu convingerea Duhului și primit cu puterea transformatoare a Duhului. Și astfel mesajul devine profund credibil și convingător.
Numai când Duhul Sfânt lucrează în tine, mesajul are putere transformatoare în viața altora. Nu poți fi eficient în comunicarea evangheliei dacă viața ta nu este în consecvență cu mesajul tău. Ceea ce spui și crezi trebuie să fie în conformitate cu modul în care trăiești. Nu poți fi eficient în comunicarea evangheliei dacă nu ești pe deplin convins de puterea și veridicitatea ta. Numai Duhul Sfânt poate lua cuvintele tale și să le pună în mintea, inima și conștiința oamenilor cu o putere transformatoare, astfel încât ei să spună: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Predicatorii plini de putere spun adevărul lui Dumnezeu din Cuvântul lui Dumnezeu, convinși fiind de adevărul său, toate acestea venind din umplerea cu Duhul Sfânt și din activitatea Sa.
„Oamenii evlavioși mărturisesc evanghelia prin trăirea și vorbirea lor.” Suntem cunoscuți prin ceea ce facem și prin ceea ce suntem. Cine suntem noi? În primul rând, creștinii adevărați sunt mărturii vii ale puterii salvatoare a evangheliei și...
În al doilea rând, suntem mărturii vii ale puterii transformatoare a evangheliei (1:6-10).
Observați că (1) evanghelia ne transformă în exemple vii ale lui Hristos: „Și voi înșivă ați călcat pe urmele mele și pe urmele Domnului” (1:6a). Apostolii erau exemple vii ale lui Hristos pentru tesaloniceni și, ca urmare, ei au călcat pe urmele apostolilor. Este normal ca atunci când primești evanghelia să calci pe urmele celor care ți-au adus mesajul, nu-i așa? Când viața ta se schimbă în mod radical, vrei să fii ca ei. Ca și ei, vrei să ai încredere deplină în mesajul adus și, tot ca ei, vrei ca viața ta să fie în deplin acord cu mesajul. Astfel de oameni ne dorim să fim – creștini consecvenți, credibili, a căror viață demonstrează că ceea ce spunem este adevărat! Așadar, creștinii tesaloniceni au început să calce pe urmele lui Pavel și ale celorlalți apostoli. Au început să trăiască evanghelia ca și apostolii. Ei nu doar au primit mesajul apostolilor, ci le-au și urmat exemplul.
Creștinismul nu este o simplă mărturisire de credință, ci o viață schimbată. Când devenim creștini, devenim exemple de creștinism. Schimbarea care are loc nu este doar în interior, ci și în exterior, iar noi începem să urmăm exemplul altor creștini, care au o viață credibilă și influentă. Nu este suficient să spunem cuiva cum poate fi mântuit. Trebuie să întrupăm mesajul pe care îl transmitem, pentru ca ei să poată călca pe urmele noastre. Aceasta înseamnă ca Hristos să fie prezent prin noi pe pământ.
Observați că tesalonicenii nu doar că au călcat pe urmele apostolilor, ci chiar mai important, au călcat pe urmele „Domnului”. Călcând pe urmele lui Pavel, Îl urmau, de fapt, pe „Domnul”, pentru că viața lui Pavel îi îndrepta către viața lui Hristos. Așa cum Pavel aducea prezența lui Hristos printre ei, tot așa și ei aduceau prezența lui Hristos pe pământ, arătându-L pe Domnul celor din jur.
Asta înseamnă conducere spirituală și mentorare, nu-i așa? Așa are loc creșterea spirituală în cei pe care îi slujim. Conducerea creștină și mentorarea înseamnă să-i învățăm pe alții, din ceea ce cunoaștem și din experiența noastră de viață, ce este viața creștină, pentru ca ceea ce văd în noi să îi atragă la Hristos și să devină urmași ai Domnului, călcând pe urmele lui și arătându-L pe El celor din jur.
Așadar, ca pastori și lideri ai bisericii, trebuie să trăim înaintea oamenilor într-un mod atât de credibil și de asemănător lui Hristos, încât să facă și ei ceea ce văd la noi. Asta se poate întâmpla la școala duminicală, într-un grup mic de studiu biblic ori în casa ta, cu copiii tăi, sau în întâlnirile în plen ale bisericii.
Tot așa, trebuie să avem grijă ca cei pe care îi urmăm să întrupeze mesajul evangheliei prin vorbirea și comportamentul lor, astfel încât, călcând pe urmele lor, să călcăm, de fapt, pe urmele lui Hristos, aducând astfel prezența Sa pe pământ. Însă aveți grijă: a călca pe urmele lui Hristos și a-L arăta pe El presupune a suferi pentru evanghelie, așa cum și Hristos a suferit. Când te identifici cu Hristosul evangheliei, vei suferi pentru evanghelie, vei întâmpina împotrivire față de credința ta și stilul tău de viață. Acest lucru s-a întâmplat și cu tesalonicenii, care au „primit Cuvântul în multe necazuri” (1:6b). Erau persecutați pentru credința lor.
Poate că noi nu vom fi persecutați ca și creștinii din China, Sudan, Vietnam, Cambodgia sau din alte locuri. Însă vom întâmpina batjocura ateilor și a evoluționiștilor, furia fățișă a homosexualilor și a grupurilor religioase radicale, ostilitatea celor care se opun noțiunilor de adevăr absolut și afirmațiilor radicale ale evangheliei.
Poate că ai experimentat deja aceste lucruri în viața ta. Poate ai fost ridiculizat de colegii tăi la școală sau la facultate pentru că ai refuzat să ai relații sexuale în afara căsătoriei datorită credinței tale în Hristos. Poate colegii de muncă te-au evitat pentru că tu nu te uitai la filme pornografice și nu ieșeai să bei cu ei după orele de muncă datorită credinței tale în Hristos. Sau poate că vecinii din cartier te disprețuiesc pentru că mergi mereu la biserică datorită credinței tale în Hristos. Există multe feluri în care putem suferi pentru evanghelie.
Însă suferința creștină este însoțită, în mod paradoxal, de bucurie. Oamenii lui Dumnezeu pot suferi batjocură și împotrivire „cu bucuria care vine de la Duhul Sfânt” (1:6c). Acesta este rezultatul paradoxal al primirii evangheliei. Pe de o parte, întâmpinăm suferință, însă pe de altă parte, experimentăm „bucuria” care întrece suferința, bucurie ce vine din puterea care ne întărește a Duhului ce locuiește în noi.
Așa sunt oamenii ancorați în evanghelie. Oameni cunoscuți după faptele lor și după identitatea lor. Sunt mărturii vii ale puterii salvatoare a evangheliei și mărturii vii ale puterii transformatoare a evangheliei. (1) Evanghelia ne transformă în exemple vii ale lui Hristos și…
(2) Evanghelia ne transformă în exemple pentru alții (1:7-10). „…așa că ați ajuns o pildă pentru toți credincioșii din Macedonia și din Ahaia” (1:7). Călcând pe urmele apostolilor, tesalonicenii au ajuns să fie exemple pentru alții.
Devenim exemple pentru alții atunci când credința noastră este contagioasă (1:8-9a). „8În adevăr, nu numai că de la voi Cuvântul Domnului a răsunat prin Macedonia și Ahaia, dar vestea despre credința voastră în Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni, așa că n-avem nevoie să mai vorbim de ea. 9Căci ei înșiși istorisesc ce primire ne-ați făcut” (1:8-9a).
Vestea despre credința unei biserici ancorate în evanghelie se răspândește pretutindeni. Cuvântul Domnului (evanghelia) răsună din biserica aceea și toată lumea, de aproape și de departe, o aude, pentru că acei credincioși mărturisesc evanghelia prin trăirea și vorbirea lor. Toată lumea știa ce se întâmplase în Tesalonic. Persecuția nu a împiedicat mărturia lor, din contră, a făcut-o mai înfloritoare. Alți oameni au auzit de convertirea lor și au început să spună: „Știți ce s-a întâmplat în Tesalonic? Știți că atunci când au primit evanghelia, creștinii tesaloniceni au început să fie persecutați, iar ei s-au bucurat în mijlocul persecuției?”
Aici este punctul în care vița-de-vie devine ancoră pentru evanghelie. Auzim adesea lucrul acesta în mărturiile personale, nu-i așa? Cineva este mântuit și știi deja că oamenii vor spune: „Ai auzit ce s-a întâmplat cu cutare? A devenit religios. L-a găsit pe Dumnezeu!” Toată lumea vorbește despre oamenii ancorați în evanghelie, care sunt mărturii vii ale puterii transformatoare a evangheliei. Lucrarea adevărată a Duhului lui Dumnezeu nu are nevoie de reclamă, pentru că este evidentă și convingătoare. Credința aceasta este contagioasă.
Când Dumnezeu a început să lucreze în Brooklyn Tabernacle din New York, vestea aceasta s-a răspândit în toată lumea. Se întâmplă la fel și cu tine în mijlocul comunității tale? Biserica ta este un exemplu îndrăzneț de credință contagioasă? Sunteți voi mărturii vii ale puterii transformatoare a evangheliei?
Devenim exemple pentru alții atunci când credința noastră este contagioasă și devenim exemple pentru alții prin convertirea noastră radicală (1:9b-10). Convertire radicală înseamnă (1) o schimbare radicală a direcției: „… de la idoli v-ați întors la Dumnezeu…” (1:9b). Aceiași oameni care se închinau cândva la idoli, s-au întors acum cu totul de la păgânism și și-au predat viața lui Dumnezeu. Este o schimbare radicală de direcție. Convertirea radicală înseamnă întoarcere „la Dumnezeu” cu credință și renunțare „la idoli”. Credincioșii adevărați nu se pot închina și la Dumnezeu, și la idoli. Așadar, convertire radicală înseamnă o schimbare radicală a direcției.
Și convertire radicală mai înseamnă (2) o schimbare radicală în trăire: „…să slujiți Dumnezeului celui viu și adevărat” (1:9b). Aceasta este dovada pocăinței adevărate – întoarcerea de la Satan și de la păcat și întoarcerea la Dumnezeu și la sfințenie. O schimbare radicală în trăire înseamnă că începeți să „slujiți” lui Dumnezeu. Ești eliberat de sclavia păcatului, de paralizia superstițioasă a închinării la idoli, de puterea păcatului și pus în măreața libertate a slujirii lui Dumnezeu. Asta fac oamenii ancorați în evanghelie – ei slujesc „Dumnezeului celui viu și adevărat.” Ce viață schimbată!
Tu slujești Dumnezeului „celui viu”! Nu unor statui moarte de piatră sau lemn, ci Dumnezeului celui viu, Cel care este viața, Cel în care avem viața, mișcarea și ființa, Cel care dă viață și suflare tuturor oamenilor. Și slujești Dumnezeului celui „adevărat”. Nu zeilor falși care te înșală, ci Dumnezeului adevărat care nu minte. Nu zeilor falși ai materialismului, pluralismului, relativismului, hedonismului, narcisismului, ci singurului Dumnezeu adevărat.
Așadar, convertire radicală înseamnă o schimbare radicală a direcției, o schimbare radicală în trăire și convertire radicală mai înseamnă (3) o schimbare radicală a așteptărilor. Așteptările noastre se schimbă pentru că (a) viitorul nostru este sigur: „... să așteptați din ceruri pe Fiul Său” (1:10a). Asta fac oamenii ancorați în evanghelie – așteaptă cu nădejde neclintită întoarcerea lui Hristos din cer, când moartea va fi înghițită de viață.
Așteptările noastre se schimbă pentru că viitorul nostru este sigur și așteptările noastre se schimbă pentru că (b) viitorul nostru este protejat. „L-a înviat din morți: pe Isus, care ne izbăvește de mânia viitoare” (1:10b). Acel Isus care a intrat în istoria omenirii și a umblat pe pământul acesta este Însuși Fiul lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu L-a înviat din morți. Hristos este viu la dreapta lui Dumnezeu și așteaptă să Își ia în cer poporul ales și iubit. De aceea viitorul nostru este protejat, pentru că învierea lui Hristos ne garantează învierea noastră. După cum Dumnezeu L-a înviat din morți pe Hristos, tot așa ne va învia și pe noi.
Atunci când experimentăm o convertire radicală, așteptările noastre se schimbă pentru că viitorul nostru este sigur, viitorul nostru este protejat, așteptările noastre se schimbă pentru că (c) viitorul nostru este rezolvat: „Isus… ne izbăvește de mânia viitoare” (1:10c). Cei care sunt ai lui Hristos nu se tem de mânia lui Dumnezeu, deoarece Hristos, Eliberatorul și Salvatorul nostru, ne-a izbăvit de judecata lui Dumnezeu, plătind prețul păcatelor noastre cu sângele Său pe cruce. Mânia lui Dumnezeu în judecată se va arăta cu siguranță. Toți cei care se încred în Hristos sunt izbăviți de mânia Lui, însă toți cei care Îl resping pe Hristos vor fi condamnați sub mânia Sa. Nevoia stringentă a omenirii este izbăvirea de mânia viitoare prin Hristosul evangheliei. Ce mângâiere să știi că atunci când vii la Dumnezeu cu credință, viitorul tău este rezolvat, iar destinul tău veșnic în cer este asigurat!
Oamenilor nu le place să audă despre mânia lui Dumnezeu. Vor să audă numai despre dragostea lui Dumnezeu pentru că, spun ei, un Dumnezeu iubitor nu i-ar condamna niciodată. Vedeți, în subconștientul lor, oamenii încearcă să scape de judecata lui Dumnezeu, însă adevărul este că „Dumnezeu… va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta” (Fapte 17:31), Domnul Isus Hristos. Mânia lui Dumnezeu nu este un concept abstract pentru dezbaterile filosofilor, ci o realitate tangibilă cu care păcătoșii vor avea de-a face. Așadar, slavă lui Dumnezeu că noi, ca popor răscumpărat al lui Dumnezeu, am fost salvați de mânia viitoare!
Acum așteptăm cu nerăbdare întoarcerea iminentă a lui Hristos din cer (cf. Fil. 3:20-21). Acum așteptăm cu nerăbdare ca El să ducă la capăt răscumpărarea noastră prin transformarea trupurilor noastre și mutarea noastră la cer. Noi nu putem grăbi venirea lui Hristos, nu putem schimba data sau modul revenirii Lui, însă ne uităm după El cu nerăbdare, așteptând și muncind. Iminenta întoarcere în trup a lui Hristos este speranța necurmată a oamenilor ancorați în evanghelie. Este o parte esențială a trăirii evangheliei, însă nu se mai vorbește prea mult despre ea. O mare parte a bisericii contemporane a uitat de „fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos” (Tit 2:13). Bisericile din zilele noastre par să fie mai concentrate pe prezentul îmbelșugat decât pe viitorul binecuvântat. Creștinii par că vor să audă mai degrabă despre viața lor, despre familiile, nevoile și bunăstarea lor, decât despre glorioasa revenire a lui Hristos cu slavă și putere, când El va face din nou toate lucrurile frumoase pentru Dumnezeu Tatăl.
Despre aceasta predici tu? Aceasta este așteptarea ta? Aceasta este nădejdea ta? Viitorul tău este sigur, protejat și rezolvat? Te încrezi în tine însuți, în faptele tale bune, în banii tăi sau în visele tale în lumea aceasta? Sau aștepți cu nerăbdare întoarcerea lui Hristos?
Concluzii
Acesta este, așadar, portretul adevăratei spiritualități, al creștinismului autentic: „Oamenii evlavioși mărturisesc evanghelia prin trăirea și vorbirea lor.” Oamenii ancorați în evanghelie sunt cunoscuți după faptele lor; sunt oameni care își demonstrează credința prin faptele lor, dragostea prin slujirea lor și nădejdea prin perseverența lor. Și oamenii ancorați în evanghelie sunt cunoscuți după identitatea lor; sunt oameni transformați de evanghelie în exemple vii ale lui Hristos și exemple pentru ceilalți.
Aceasta trebuie să predicăm noi, ca lideri ai bisericii, și așa trebuie să trăim, pentru ca oamenii noștri să crească spiritual prin slujirea noastră. Trebuie să trăim evanghelia în așa fel încât oamenii să-L vadă pe Hristos în noi. Te recunoști în cuvintele acestea? Îl văd oamenii pe Isus în tine? Calcă ei pe urmele tale pentru că ești un om evlavios care mărturisește evanghelia prin vorbirea și trăirea sa?
III. Schițe de predici
Pentru versiunea audio a acestor predici în engleză, dați click pe link-urile următoare: Link 1 - Rev. 2:18-20; Link 2 - Rev. 2:20-23; Link 3 - Rev. 2:23-29.
Titlu: Scrisori către cele șapte biserici: Tiatira – Progres fără integritate
Tema: Înșelăciunea subtilă a păcatului în biserică
Punctul 1: Hristos laudă biserica pentru progresul său (2:19)
Punctul 2: Hristos condamnă biserica pentru lipsă de integritate (2:20)
Punctul 3: Hristos avertizează biserica în caz că nu se va pocăi (2:21-23)
Punctul 4: Hristos reamintește bisericii de harul Său (2:24-29)
A ministry of…
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]
Aceasta este partea a patra a studiului nostru intitulat „Consolidarea interpretării biblice: Cum să citim și să înțelegem Biblia.” În primele trei părți ale acestui studiu (numerele 34, 35 și 36 ale acestui jurnal) am privit la următoarele aspecte:
Prima parte
1. Trei sarcini de bază în procesul de interpretare biblică
2. Două întrebări hermeneutice importante
Partea a 2-a
1. Interpretarea literală
2. Cum interpretăm anumite genuri literare și procedee stilistice
3. Un singur sens; mai multe aplicații
4. Impactul culturii asupra înțelegerii noastre – cultura antică și cultura contemporană
Partea a 3-a
1. Două extreme: interpretarea culturală vs. interpretarea transculturală
2. Două exemple de interpretare culturală vs. interpretare transculturală
a) Spălarea picioarelor
b) Acoperirea capului la femei
3. Patru reguli pentru înțelegerea și interpretarea chestiunilor culturale
Acum, în partea a patra, vom schița Zece reguli simple ale interpretării biblice. Am găsit cartea lui R. C. Sproul, Knowing Scripture [Cunoașterea Scripturii], p. 63-99, ca fiind de mare ajutor pe această temă.
REGULA #1: Interpretează Scriptura în conformitate cu semnificația intenționată de autor
Dacă ai studiat bine textul, ar trebui să poți formula în scris ceea ce autorul a vrut să transmită primilor săi destinatari. Trebuie să fii în stare să formulezi semnificația mesajului original înainte de ajunge la semnificația sa pentru ascultătorii tăi. Eu recomand să reformulezi pasajul în cuvintele tale (să îl parafrazezi). În felul acesta îți vei da seama dacă înțelegi semnificația textului. Dacă nu o înțelegi, nu vei putea să o exprimi în cuvintele tale. Încearcă să o scrii amplificând semnificația cuvintelor și a expresiilor și explicând figurile de stil în cuvintele tale.
REGULA #2: Interpretează un text din Scriptură în lumina altor texte din Scriptură
Noi credem că Scriptura este de inspirație divină, prin urmare credem și că nicio parte din Scriptură nu contrazice și nu este în conflict cu o altă parte din Scriptură, pentru că Dumnezeu nu se poate contrazice singur.
Principiul acesta (de a interpreta un text din Scriptură în lumina altor texte din Scriptură) este foarte important din două motive. În primul rând, din cauza atacurilor necredincioșilor împotriva Scripturii. Una din principalele acuzații ale necredincioșilor împotriva Scripturii este că aceasta se contrazice singură. Biblia are peste 40 de autori umani și a fost scrisă de-a lungul unei perioade lungi de peste 16 secole, prin urmare, dacă nu ar fi inspirată în mod divin, ar fi foarte posibil să apară în ea contradicții și nepotriviri. Însă interpretând orice text din Scriptură în lumina altor texte din Scriptură, poți să arăți că Scriptura nu se contrazice.
În al doilea rând, interpretarea unui text din Scriptură în lumina altor texte din Scriptură este un principiu important datorită atitudinii cu care creștinii citesc Scriptura. Creștinii nu citesc și interpretează Biblia cu scopul de a găsi nepotriviri în text (ca necreștinii). Mai degrabă, căutăm inconsecvențe în interpretarea noastră asupra textului, care ar putea fi dezvăluite cu ajutorul principiului care spune: „Interpretează un text din Scriptură în lumina altor texte din Scriptură.” Mai mult, citim și interpretăm Scriptura cu o atitudine de supunere față de autoritatea inerentă a Scripturii, față de acuratețea, integritatea și coeziunea textului, așa că dacă există o contradicție sau o inconsecvență în interpretarea noastră, problema e la noi, nu la text.
Așadar, un principiu de bază al interpretării biblice sănătoase este acesta: Pentru a înțelege corect un text din Scriptură, trebuie să aduci în discuție alte texte biblice, fie asemănătoare, fie contrastante. Dacă interpretarea pe care o dai unui text intră în conflict cu învățătura altui text care are un mesaj asemănător sau contrastant, atunci interpretarea ta nu este corectă. Dacă există mai multe opțiuni de interpretare pentru un verset sau un text, iar varianta pe care ai ales-o tu nu este compatibilă cu alte texte similare sau contrastante, atunci acea variantă de interpretare trebuie respinsă și aleasă alta care nu are probleme de compatibilitate.
Respectarea acestei reguli de interpretare biblică ajută în câteva moduri:
(1) Extinde studiul și expunerea textului aducând mai multă lumină asupra sa din alte texte biblice.
(2) Acționează ca un mijloc de protecție care ne împiedică să interpretăm textul într-un mod care să nu fie compatibil cu alte texte biblice.
(3) Ne garantează înțelegerea revelației progresive a lui Dumnezeu din Scriptură. Odată cu trecerea timpului, Dumnezeu S-a revelat tot mai mult pe Sine, ne-a revelat voia Sa, scopurile Sale etc. în Scriptură.
(4) Ne ajută să vedem modul în care Dumnezeu s-a raportat la poporul Său și a lucrat cu poporul în diferite perioade. Așadar, Scriptura nu este numai o descoperire progresivă a revelației divine, ci și o descoperire progresivă a relației lui Dumnezeu cu omenirea.
REGULA #3: Folosește textele majore, clare și multe din Scriptură pentru a le explica pe cele mai puțin clare, mai mici și mai puține.
Revelația Scripturii este progresivă, prin urmare este de înțeles faptul că revelația timpurie poate fi mai puțin clară decât revelația ulterioară, prima fiind parțială și uneori neclară. Acele texte din Scriptură care tratează parțial un subiect nu au autoritate de interpretare asupra textelor mai complexe și mai clare care tratează același subiect. Revelațiile clare și majore le clarifică pe cele mai puțin clare și mai mici.
Aceasta subliniază din nou nevoia de a avea regula #2: Interpretează un text din Scriptură în lumina altor texte biblice.
REGULA #4: Ai grijă atunci când tragi concluzii și faci deducții „logice”.
Regula aceasta este strâns legată de regula precedentă. Ceea ce pare o deducție sau o concluzie logică din Scriptură se poate să nu fie adevărată. Ceea ce ni se pare nouă logic se poate să nu fie logic din perspectiva lui Dumnezeu. În mod clar, dacă învățătura explicită contrazice concluzia ta logică sau ceea ce ție ți se pare subînțeles, atunci învățătura explicită are prioritate. Așadar, este important să cauți învățătură explicită care susține ceea ce tu crezi că reiese din text.
Este atât de ușor să adoptăm interpretări și aplicații ale Scripturii bazate pe deducții logice sau presupuse învățături subînțelese sau concluzii pe care le tragem din text și care nu corespund deloc cu ceea ce autorul a vrut să transmită.
Trebuie să fim foarte atenți în ce privește deducțiile și concluziile; pe de altă parte, însă, trebuie să identificăm principiile generale ce reies din detaliile specifice ale textului atunci când îl studiem. Ai grijă ca acele concluzii pe care le tragi din text să fie principiile fundamentale, universale și eterne revelate în text.
REGULA #5: Nu forța Scriptura să atingă un standard literar nejustificat
Când spun „standard literar nejustificat” mă refer la un standard pe care nu l-ai pretinde de la nicio altă scriere literară. R. C. Sproul se referă la lucrul acesta atunci când spune „citește Biblia ca orice altă carte” (Knowing Scripture, [Cunoașterea Scripturii] 63). Un alt comentator explică lucrul acesta astfel: „Atunci când interpretăm Biblia, să nu avem așteptări mai mari decât de la orice altă scriere literară serioasă” (Mal Couch, ed. A Biblical Theology of the Church, [O teologie biblică a bisericii] 15).
Bineînțeles, Biblia nu este doar ca orice altă carte pentru că: (1) este unică (nicio carte nu este ca Biblia); (2) este divină (nu este niciun autor ca Cel al Bibliei); (3) este inspirată (nu este nicio altă sursă, comunicare, revelație sau putere ca cea a Bibliei).
Totuși, trebuie să o citim ca pe orice altă carte în sensul că Biblia folosește cuvinte scrise, ca orice altă carte – cuvinte care aveau un anume sens atunci când au fost scrise; cuvinte care trebuie să fie interpretate și înțelese în concordanță cu regulile gramaticale obișnuite din acea vreme și care au fost scrise pentru a fi înțelese astfel. De asemenea, nu trebuie să îi atribuim libertăți literare pe care nu le-am atribui altei scrieri literare.
Să reținem însă acest avertisment: chiar dacă înțelegem corect semnificația cuvintelor și gramatica, aceasta nu înseamnă că oricine citește Biblia va ajunge neapărat la concluziile corecte cu privire la ce spune aceasta și la modul în care se aplică în viețile noastre. Pentru aceasta avem nevoie de iluminarea Duhului Sfânt, pe care numai credincioșii Îl au. Necredincioșii pot înțelege cuvintele de pe pagină; pot analiza gramatica textului; pot face o analiză literară pe care ar face-o oricărei alte scrieri literare. Însă necredincioșii nu pot ajunge la concluzii corecte pentru că ei nu au parte de iluminarea Duhului Sfânt (1 Cor. 2:14; Ef. 4:18) – ei nu pot înțelege Biblia decât la nivel de literatură. Chiar dacă au o înțelegere intelectuală, totuși nu au înțelegere spirituală. Astfel, necredincioșii nu se supun autorității Scripturii; trag concluzii greșite din ea; nu pot să vadă semnificația spirituală a Scripturii; nu îi acordă valoarea cuvenită; nu acceptă implicațiile Scripturii în privința credinței și a trăirii; și nu vor accepta aplicarea Scripturii la viața lor. Pentru a acorda Scripturii valoarea cuvenită, pentru a ajunge la concluzii corecte cu privire la ce spune ea și pentru a o aplica relevant la viața noastră, avem nevoie de iluminarea Duhului Sfânt.
Atunci când spun „să nu forțezi Scriptura să atingă un standard literar nejustificat”, mă refer la faptul că structurile sale gramaticale (cuvinte, expresii, propoziții etc.), contextele sale (istoric, cultural, politic etc.) și genurile sale literare (poetic, narativ etc.) trebuie analizate în același fel în care analizăm orice altă scriere literară, însă prin împuternicirea Duhului Sfânt. Această metodă obiectivă de interpretare biblică ne ferește de interpretarea subiectivă, mistică și neștiințifică, prin care cititorul poate face textul să spună tot ce vrea sau gândește el.
REGULA #6: Citește și interpretează Biblia dintr-o perspectivă aplicativă personală.
Nu te întreba „Ce înseamnă aceasta pentru mine?”, ci „Cum se aplică la mine lucrul acesta?” Când ne punem această întrebare, nu doar descoperim aplicația actuală și relevantă pentru noi, ci în primul rând aflăm cum s-a aplicat textul la oamenii cărora le-a fost adresată inițial scrierea. Văzând cum autorul și-a construit argumentul și cum l-a aplicat la situația de viață a primilor săi destinatari (i.e. de ce scria, ce problemă trata etc.), descoperim modul în care s-ar putea aplica la noi înșine, respectând limitele sensului original al textului.
Vă rog să rețineți această limitare: deși un adevăr poate fi aplicat în multe moduri, totuși aplicațiile sunt limitate la învățătura originală a autorului. Nu ai autoritatea de a aplica Scriptura oricum vrei tu, tot așa cum nu ai autoritatea de a o interpreta în orice mod vrei tu. Cineva spunea: „Există mai multă erezie în zona aplicațiilor decât în zona explicațiilor.”
Așadar, trebuie să citim și să interpretăm Biblia dintr-o perspectivă aplicativă personală, identificând semnificația originală dată de autor textului respectiv (și ceea ce primii săi destinatari au înțeles); identificând situația de viață a primilor destinatari (și cum li s-au aplicat cele scrise în text); și apoi aplicându-l în mod corespunzător la propria noastră cultură și situație de viață (i.e. într-un mod care corespunde cu situația originală și în concordanță cu acesta).
REGULA #7: Identifică genul literar și procedeele stilistice și interpretează-le în mod corespunzător.
Am definit deja ceea ce eu numesc interpretare literală, mai ales când este vorba despre procedee stilistice (cum ar fi figurile de stil) și genuri literare (cum ar fi poezia, genul apocaliptic, alegoria etc.). Fiecare gen literar trebuie interpretat în mod corespunzător. De exemplu, poezia ebraică trebuie interpretată în concordanță cu structurile și tradițiile sale - ex. paralelismele etc. (ex. Ps. 2:4; Prov. 1:20; Gen. 4:23; Is. 55:6-7). Trebuie să facem diferența între proverb și lege. Ca și proverbele noastre, nici cele ebraice nu au fost intenționate să fie truisme universale pentru toți oamenii din toate timpurile, ci principii generale care sunt universal valabile pentru cei care trăiesc o viață evlavioasă.
REGULA #8: Studiază cu multă atenție structurile gramaticale și sensul cuvintelor
Nu poți interpreta în mod corect Scriptura dacă nu acorzi o importanță deosebită gramaticii – (1) părți de vorbire (ex. substantiv, verb); (2) forma fiecărui cuvânt (ex. singular sau plural; timpul prezent sau viitor etc.); (3) semnificația și folosirea cuvintelor în contextul lor și relația dintre ele (i.e. sintaxa) pentru a forma expresii, propoziții și paragrafe. Nu forța cuvintele să spună ceea ce vrei tu să spună sau ceea ce crezi tu că înseamnă, pe baza semnificației lor contemporane. Trebuie să înțelegi cuvântul așa cum a fost folosit în contextul său literar, cultural și istoric original. Nu uita că uneori cuvintele își schimbă semnificația de-a lungul timpului.
Acordă atenție cuvintelor care se repetă, cuvintelor importante și cuvintelor-cheie. Cuvintele și expresiile care se repetă de obicei îți spun ceva despre ceea ce autorul vrea să scoată în evidență și / sau subiectul textului (ex. Fil. 1:27; 2:2,3,5; 3:15,16; 4:2,7). Cuvintele importante ar putea fi: (1) Termeni teologici (ex. justificare); sau (2) Verbul principal dintr-o propoziție; sau (3) Conjuncții și prepoziții. Cuvintele nu pot fi interpretate făcând abstracție de folosirea lor. Așadar, asigură-te că determini sensul unui cuvânt analizând forma și folosirea sa în context. Când ai un cuvânt cu sensuri multiple, trebuie să te uiți la contextul său, precum și la alte folosiri ale cuvântului în Biblie pentru a-i determina sensul.
REGULA #9: Citește și interpretează Biblia din perspectivă cristologică.
Ce vreau să spun prin aceasta este că trebuie să citim Biblia din perspectiva Noului Testament. Fiecare mesaj trebuie să indice înspre Hristos sau înspre viața creștină în Hristos. În fiecare predică accentul trebuie să cadă pe mântuire (cf. Bryan Chapell, “Fallen Condition Focus [Accentul pe condiția omului după cădere]” (FCF) în Christ Centered Preaching [Predicarea cristocentrică], 1994). Iar accentul acesta nu este numai pe mântuirea celor pierduți, ci și pe creșterea credincioșilor pentru ca ei să devină așa cum îi dorește Dumnezeu. Chapell afirmă că „o înțelegere corectă a unui pasaj precum și esența unei predici presupun focalizarea pe condiția omului după cădere” (Bryan Chapell, 42).
Din punct de vedere teologic, scopul fiecărei predici trebuie să coincidă cu scopul textului biblic, care este „un aspect al condiției umane care cere învățare, mustrare și / sau mângâiere din Scriptură” (Chapell, 43). Urmărind acest obiectiv, fiecare predică va urmări același scop.
REGULA #10: Citește și interpretează Biblia din perspectivă teologică.
Caută indicii în text despre adevărul (adevărurile) exprimat(e) de autor. Întreabă-te: (1) Ce doctrină (teologie) discută autorul? (2) Care este adevărul dominant ce reiese din text? Nu încerca să impui textului preferințele tale doctrinale! Nu citi în text mai mult decât scrie! Întreabă-te: (1) Ce spune textul despre Dumnezeu? (2) Ce spune despre relația omului cu Dumnezeu? (3) Ce spune despre modul în care trebuie să trăim pentru Dumnezeu? Dacă nu găsești în text răspunsul la aceste întrebări, probabil că nu știi care este ideea teologică a textului.
Dificultatea acestei sarcini depinde adesea de genul literar. Genul non-didactic poate fi mai provocator atunci când trebuie să identifici învățătura textului – să luăm, de pildă, Cântarea Cântărilor sau cartea lui Iona. Cartea lui Iona vorbește despre modul în care lucrează Dumnezeu cu un profet îndărătnic? Sau despre suveranitatea lui Dumnezeu în toate circumstanțele – în natură (furtuni, plante și viermi), asupra marinarilor păgâni, asupra profeților îndărătnici și a neamurilor păcătoase etc.?
Din acest punct de vedere, trebuie să fii foarte atent atunci când interpretezi textele narative și să te asiguri că înțelegi învățătura lor. Trebuie să extragi ideea teologică din detaliile narațiunii.
Ca lideri creștini, adesea ne confruntăm cu respingere atât din partea bisericilor, cât și din partea lumii. A fi creștin poate fi un lucru provocator și adesea chiar intimidant, nu-i așa? Lumea este atât de împotrivitoare evangheliei și lui Hristos. Uneori, animozitatea lor ne face să ne fie teamă să rămânem fideli lui Hristos. Dar iată încurajarea – Isus a zis: „V-am spus aceste lucruri ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (In. 16:33).
Așadar, ce facem noi, ca lideri ai poporului lui Dumnezeu, să ne încurajăm bisericile să-L mărturisească pe Hristos atunci când cultura în care ne găsim este atât de ostilă? Acesta este subiectul nostru în acest articol: „Mărturisirea lui Hristos într-o lume care Îl urăște” (In. 15:18-27). Sper ca acest studiu biblic să vă ajute și să vă încurajeze, în acest context în care devine tot mai dificil să-l mărturisești pe Hristos în mod public în lumea aceasta.
În pasajul nostru, Isus tocmai Își îndemnase ucenicii să rămână în El (15:1-11) și să se iubească unii pe alții (15:12-17). Isus merge mai departe acum, avertizându-i cu privire la ura lumii împotriva Sa și, prin urmare, și împotriva lor, urmașii Săi (15:18-25) și îi încurajează să depună mărturie despre El în mijlocul acestei uri (15:26-27).
Principiul pe care îl învățăm din acest pasaj este că „În ciuda împotrivirii din partea lumii, Îl putem mărturisi pe Hristos cu credincioșie.” Observăm trei principii teologice în acest text…
Observați că 1. Lumea îi urăște pe urmașii lui Hristos pentru că L-a urât pe Hristos mai întâi (15:18). „Dacă vă urăște lumea, știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră” (15:18). Când Isus spune, „dacă” vă urăște lumea, nu vrea să spună că poate vă va urî sau poate nu. Acest „dacă” este unul cauzal, nu un „dacă” condițional. Lumea îi urăște pe urmașii lui Hristos – nu există îndoială în privința aceasta.
Ucenicii experimentaseră deja lucrul acesta. Ei știau ce se întâmplase cu omul născut orb și cu părinții lui în capitolul 9. Ei știau că părinții orbului „se temeau de iudei; căci iudeii hotărâseră acum că, dacă va mărturisi cineva că Isus este Hristosul, să fie dat afară din sinagogă” (9:22). Iudeii pur și simplu intimidau oamenii, deoarece aceștia experimentaseră puterea vindecătoare a lui Isus. Iudeii erau hotărâți să reducă la tăcere mărturia despre ceea ce făcuse Isus pentru fiul lor. În zilele ce urmau, ucenicii aveau să experimenteze o ură și mai mare din partea lumii. Există o ură înnăscută ce izvorăște din cei ce opun cu înverșunare lui Hristos. Adevărul este că lumea îi urăște pe creștini pentru că L-a urât pe Hristos. Lumea este plină de bărbați și femei a căror ură satanică pentru Hristos se manifestă în ura lor față de urmașii lui Hristos.
Isus Își încurajează ucenicii spunându-le: „Dacă vă urăște lumea, știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră (15:18).” Mângâierea creștinilor care au parte de ură din partea lumii este faptul că suferă alături de Mântuitorul lor. Isus S-a confruntat mai întâi cu ura din partea lumii, iar creștinii suferă pentru Hristos acum. Apostolul Pavel spune că acesta este un privilegiu, un dar: „Căci, cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Fil. 1:30). Isus nu ne cheamă să experimentăm lucruri pe care nu le-a experimentat El mai întâi. Din cauza suferinței și a împotrivirii, mulți din ucenicii lui Isus L-au părăsit (In. 6:66). Nu au putut suporta împotrivirea, respingerea, umilirea, pedeapsa fizică. Mulți creștini din zilele noastre întâmpină această provocare.
Așadar, 1. Lumea îi urăște pe urmașii lui Hristos pentru că L-a urât pe Hristos mai întâi; 2. Lumea îi urăște pe urmașii lui Hristos pentru că noi am fost aleși de Hristos (15:19-20). „Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea” (15:19). A fi „din lume” înseamnă a te identifica cu lumea, a susține credințele și principiile sale morale, a-ți însuși obiceiurile și caracterul lumii. Dacă faci asta, Isus spune că „lumea ar iubi ce este al ei”. Dacă ai trăi după standardele lumii și ai fi motivat de ele, lumea te-ar accepta ca pe unul de-al ei. Însă adevărul este că lumea nu te acceptă. De fapt, lumea vă urăște „pentru că nu sunteți din lume.” Motivul pentru care nu sunteți din lume este că Isus v-a „ales din mijlocul lumii.”
Ai înțeles? Isus spune că există un singur motiv pentru care nu ești acceptat de lume și nu ești supus acesteia, și anume pentru că „Eu v-am ales din mijlocul lumii”. Acesta este harul suveran și îndurarea Sa față de ucenicii Săi. Ucenicii erau despărțiți de „lume” nu pentru că era ceva bun sau merituos în ei în fața lui Dumnezeu, ci pentru că ei fuseseră aleși de Isus în mod suveran. Și la fel cum Isus i-a chemat pe ucenici în mod suveran, tot așa îi cheamă pe toți credincioșii de astăzi să vină la El, să fie urmașii și reprezentanții Lui. Și asta este ceea ce ne face să fim diferiți de lume. Noi am fost chemați din mijlocul lumii de Dumnezeu și puși deoparte pentru El, pentru ca El să ne folosească în mod exclusiv pentru scopurile Sale.
Repetând ceea ce le spusese deja în 13:16, Isus spune: „Aduceți-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: „Robul nu este mai mare decât stăpânul său’” (15:20a). Ucenicii lui Isus nu se pot aștepta la un tratament mai bun decât a primit Isus Însuși. El nu a fost scutit de persecuție și nici noi nu suntem. „Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi” (15:20b). Cu alte cuvinte, modul în care lumea se raportează la Isus este același mod în care se va raporta și la noi, urmașii Lui. Dacă L-au persecutat pe El, îi vor persecuta și pe urmașii Lui. Și invers, dacă au ascultat cuvântul Lui, vor asculta și cuvântul urmașilor Lui. Pe scurt, lumea va reacționa față de tine în același fel în care a reacționat față de Isus.
Lumea îi urăște pe urmașii lui Hristos - 1. pentru că L-a urât pe Hristos mai întâi; 2. pentru că creștinii au fost aleși de Hristos din lume și 3. Lumea îi urăște pe urmașii lui Hristos pentru că lumea nu Îl cunoaște pe Dumnezeu (15:21). „Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis” (15:21). Lumea îi va persecuta și îi va urî pe cei ce poartă numele lui Isus, „pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.” Nu îl poți cunoaște pe Dumnezeu decât prin Isus Hristos. Dacă Îl urăști pe Isus, înseamnă că nu Îl cunoști pe Dumnezeu – „Cel care L-a trimis.” Oricine Îl cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu știe că Isus este singurul Său Fiu etern, pe care L-a trimis în lume. Dacă ar fi știut că Isus era Cel trimis de Dumnezeu, nu s-ar fi purtat așa cu El. Biblia spune că „Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii” (1 In. 4:14).
Așadar, primul principiu teologic din acest pasaj este că lumea îi urăște pe urmașii lui Hristos. Însă, observați al doilea principiu teologic…
1. Nu există scuză pentru ura împotriva lui Hristos cauzată de cuvintele pe care El le-a rostit (15:22-23). „Dacă n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nicio dezvinovățire pentru păcatul lor” (15:22). Adevărul este că ar fi trebuit să știe cine era Isus. El a venit ca să li-L facă cunoscut pe Dumnezeu și a făcut lucrul acesta prin cuvinte și prin fapte. Dacă Isus nu le-ar fi revelat cine era El prin învățătura Sa, atunci ei nu s-ar fi făcut vinovați de păcatul respingerii Sale ca Mesia al lor, pentru că ar fi fost neștiutori – „n-ar avea păcat.” Însă, pentru că Isus le-a descoperit cine era, „acum n-au nicio dezvinovățire pentru păcatul lor.” A-L respinge pe Isus este un lucru de neiertat; oamenii aceștia sunt vinovați. De ce? Pentru că Isus le-a spus clar adevărul despre cine este El și cine este Dumnezeu. Și totuși, ei tot L-au respins. Și nu există nicio scuză pentru lucrul acesta. Nicio persoană care s-a născut vreodată în lumea aceasta nu va avea vreo scuză pentru respingerea lui Isus atunci când va sta înaintea marelui tron alb de judecată al lui Dumnezeu – nimic de spus, nicio scuză, nicio justificare. De ce? Pentru că au auzit adevărul și l-au respins.
„Cine Mă urăște pe Mine urăște și pe Tatăl Meu” (15:23). Nu poți să Îl cunoști pe Dumnezeu decât cunoscându-L pe Hristos și crezând în El. Dacă Îl urăști pe Isus, Îl urăști și pe Tatăl. Evreii din vremea lui Isus pretindeau că Dumnezeu era Tatăl lor, însă ei L-au respins pe Isus, nerecunoscându-L ca Fiul lui Dumnezeu, Mesia. Lucrul acesta este imposibil, pentru că Isus și Tatăl sunt una. Poți să spui că Îl cunoști pe Dumnezeu, însă dacă Îl respingi pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, Îl respingi și pe Dumnezeu Tatăl. Așadar, oamenii și grupurile religioase care pretind că se închină lui Dumnezeu, însă neagă divinitatea lui Hristos, ispășirea Sa substitutivă pentru păcate, învierea Sa din morți etc., nu Îl cunosc și nu pot să Îl cunoască pe Dumnezeu.
Așadar, 1. nu există scuză pentru ura împotriva lui Hristos cauzată de cuvintele pe care El le-a rostit. Și 2. nu există scuză pentru ura împotriva lui Hristos cauzată de lucrările pe care El le-a făcut (15:24-25). „Dacă n-aș fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat” (15:24a). Cuvintele lui Isus (15:22) sunt o dovadă incontestabilă a cine este El și la fel sunt și lucrările Lui. Cuvintele și lucrările Sale au fost unice. Dacă nu ar fi făcut semnele miraculoase pe care le-a făcut, atunci, spune El, „n-ar avea păcat.” Însă Isus a făcut „lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut” și din acest motiv oamenii sunt responsabili de modul în care răspund față de El. „Dar acum le-au și văzut, și M-au urât și pe Mine și pe Tatăl Meu” (15:24b). Răspunsul oamenilor din vremea lui Isus a fost să-L respingă în timpul vieții Sale, precum și la moartea Sa. O astfel de respingere era de neiertat pentru că dovezile cu privire la persoana Sa erau de necontestat. Respingându-L pe El, Îl respingeau și pe Cel care L-a trimis pe El.
Și astăzi se întâmplă tot așa. Avem dovada cuvintelor și lucrărilor lui Isus chiar în fața noastră, în Scriptură. Așadar, orice om este responsabil de modul în care răspunde în fața acestei dovezi. Ce vedem în textul acesta este că adesea dovezile nu sunt suficiente pentru a-i convinge pe unii oameni de faptul că sunt păcătoși și au nevoie de un Salvator. Atât de împietrită este inima omului!
„Dar lucrul acesta s-a întâmplat ca să se împlinească vorba scrisă în Legea lor: «M-au urât fără temei»” (15:25). Iată un adevăr tragic de trist – „M-au urât fără temei.” Oamenii care ne urăsc de obicei au un motiv. Însă în cazul lui Isus, L-au urât fără temei. Aceasta arată incredibila împietrire și răutate a inimii umane! Isus a făcut bine oamenilor fără bani și fără plată. Le-a făcut bine și celor care nu Îl cunoșteau, vindecându-i pe cei bolnavi, hrănindu-i pe cei flămânzi și înviindu-i din morți pe unii din ei. El a adus un mesaj de har și îndurare. El a venit să ni-L facă cunoscut pe Dumnezeu.
Urându-L pe Isus fără temei, vrăjmașii Lui au împlinit, fără să știe, două lucruri: (a) au fost responsabili pentru moartea Lui; și, în același timp, (b) au împlinit planul veșnic de mântuire al lui Dumnezeu. Dumnezeu a folosit faptele rele ale oamenilor pentru împlinirea voii Sale desăvârșite, astfel încât ființele umane sunt responsabile pentru moartea lui Isus, și în același timp, prin moartea Sa, Dumnezeu oferă viață veșnică rasei umane. Aceasta este dragostea magnifică a lui Dumnezeu și harul Său!
Ce am învățat până aici? În primul rând, lumea îi urăște pe urmașii lui Hristos (15:18-20). În al doilea rând, nu există scuză pentru ura împotriva lui Hristos (15:22-25). Așadar, noi, ca lideri ai lui Hristos în biserica Sa, cum Îl slujim cu credincioșie și cum mărturisim despre El într-o astfel de lume plină de ură? Iată încurajarea…
1. Îl putem mărturisi pe Hristos datorită împuternicirii Duhului Sfânt (15:26). În Ioan 15:18-25, Isus i-a avertizat pe ucenici că va veni persecuția și le-a explicat motivele pentru care vor fi persecutați. Acum, în 15:26-27, Isus îi încurajează pe ucenici, spunându-le de unde ne va veni puterea de a-L mărturisi pe El în mijlocul împotrivirii și persecuției. Așa cum le spusese la începutul capitolului 14, Isus le amintește din nou că mângâierea și puterea noastră în fața opoziției este Duhul Sfânt. „Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine” (15:26). Isus le-a promis că atunci când se va întoarce în cer, le va trimite pe „Mângâietorul… de la Tatăl.” Aceasta, bineînțeles, este ceea ce s-a întâmplat la Rusalii.
Duhului Sfânt este, prin natura Sa, „Duhul adevărului” (15:26b). La fel cum Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul și Isus este adevărul, tot așa și Duhul Sfânt este adevărul pentru că Persoanele Sfintei Treimi sunt una. Așadar, natura Duhului Sfânt este adevărul însuși, iar lucrarea Duhului Sfânt este aceea de a „mărturisi despre Mine.” Acesta este unul din principalele roluri ale Duhului Sfânt astăzi în lume. Isus spune în 16:8: „Și când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata.” În lume, Duhul Sfânt mărturisește despre păcătoșenia cumplită a rasei umane, despre îndurarea inimaginabilă a lui Dumnezeu și despre miracolul de neînchipuit al răscumpărării lui Hristos. Duhul Sfânt este „Duhul adevărului”, care mărturisește despre adevărul lui Dumnezeu.
Așadar, 1. Putem depune mărturie pentru Hristos datorită împuternicirii Duhului Sfânt și 2. Îl putem mărturisi pe Hristos datorită relației noastre cu El (15:27). „Și voi, de asemenea, veți mărturisi, pentru că ați fost cu Mine de la început” (15:27). Ucenicii urmau să experimenteze foarte curând lipsa totală a mărturisirii despre Hristos, atunci când toți L-au părăsit și au fugit. Însă la venirea Duhului Sfânt, ei vor fi îmbărbătați și împuterniciți să mărturisească fără teamă. Bărbații speriați care L-au părăsit pe Hristos vor fi în curând bărbați curajoși, care-L vor mărturisi pe Hristos fără teamă chiar până la moarte, datorită relației lor cu El de la început.
Ca și ucenicii, pentru că avem o relație personală cu Hristos, suntem împuterniciți de Duhul Sfânt să mărturisim fără teamă despre harul lui Dumnezeu. Putem mărturisi despre condiția morală jalnică a rasei umane. Putem mărturisi despre harul salvator al lui Dumnezeu în Hristos. Și toate acestea în mijlocul împotrivirii din partea lumii. Ca lideri ai bisericii, responsabilitatea noastră astăzi este să fim un exemplu în ce privește mărturisirea lui Hristos chiar și în mijlocul împotrivirilor. Fiind ucenicii Săi, Duhul Sfânt locuiește în noi și suntem puși în lume pentru a mărturisi despre cine este Isus, de ce a venit, ce a făcut, unde este acum, precum și despre iminenta Sa întoarcere. Noi mărturisim despre El de fiecare dată când ne rugăm înainte de masă. Mărturisim despre El de fiecare dată când spunem altora despre Hristos. Mărturisim despre El atunci când ne opunem celor care Îl înjosesc pe Hristos. Mărturisim despre El prin stilul nostru de viață, prin vorbirea noastră, faptele noastre, prioritățile noastre, asocierile noastre, obiceiurile noastre. În tot ceea ce spunem sau facem, trebuie să urmărim să Îi aducem glorie lui Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos.
Iată de am învățat din pasajul acesta: 1. Lumea îi urăște pe urmașii lui Hristos pentru că L-au urât pe El mai întâi (15:18-20); 2. Nu există scuză pentru ura împotriva lui Hristos cauzată de (a) cuvintele pe care El le-a rostit și (b) de lucrările Sale (15:22-25); totuși, 3. În ciuda urii din partea lumii, Îl putem mărturisi cu credincioșie pe Hristos, (a) datorită împuternicirii Duhului Sfânt (15:26) și (b) datorită relației noastre cu El (15:27). Aceasta este mângâierea și încurajarea noastră.
Fie ca aceasta să fie încurajarea și provocarea noastră astăzi, mai ales pentru cei care conduc și păstoresc poporul lui Dumnezeu. Isus ne-a avertizat că nu va fi ușor să mărturisim despre El. Însă ne-a încurajat și ne-a echipat să facem aceasta, chiar în ciuda urii din partea lumii. Fie să Îi fim credincioși Lui în lumea aceasta care Îl urăște!
Tema: Biserica poate arăta un creștinism de fațadă chiar și atunci când e aproape să moară
Punctul I: Există o diferență între reputație și realitate: „Știu faptele tale: că îți merge numele că trăiești, dar ești mort.” (3:1)
1. Reputația bisericii („numele”) era aceea de biserică vie
2. Însă în realitate era „moartă.”
Punctul II: Există o legătură între trezire și lucrare (3:2)
1. Biserica aceasta trebuia să „se trezească” – „veghează”
2. Biserica aceasta trebuia să „lucreze” – „întărește ce rămâne”
Punctul III: Trebuie să ne amintim și ne pocăim (3:3-6)
1. Trebuie să ne amintim trecutul – „Adu-ți aminte, dar, cum ai primit și auzit!” (3:3a)
2. Trebuie să recunoaștem prezentul – „Ține și pocăiește-te!” (3:3b)
3. Trebuie să ne concentrăm din nou asupra viitorului
a) Mulți din cei care dorm vor fi luați prin surprindere de judecata lui Hristos – „Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoț, și nu vei ști în care ceas voi veni peste tine.” (3c)
b) Câțiva sfinți vor primi aprobarea lui Hristos – „Totuși ai în Sardes câteva nume care nu și-au mânjit hainele” (3:4a)
Acestor puțini sfinți credincioși, Hristos le promite că…
- „Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcați în alb, fiindcă sunt vrednici. Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe.” (3:4b-5a)
- „Nu-i voi șterge nicidecum numele din Cartea vieții.” (3:5b-c)
Concluzii: „Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul” (3:6).
A ministry of…
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]
În prezenta ediție a acestui jurnal, vreau să introduc subiectul predicării din textele narative din Vechiul Testament, pe care îl voi dezvolta în ediția următoare.
În primul rând, trebuie să menționez câteva lucruri despre semnificația Vechiului Testament. Observați, vă rog, ce spun Scripturile despre Vechiul Testament. De exemplu…
Romani 15:4: „Și tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învățătura noastră, pentru ca, prin răbdarea și prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.”
1 Cor. 10:11: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde și au fost scrise pentru învățătura noastră.”
2 Tim. 3:16-17: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.”
Luca 24:27: „Și a început de la Moise și de la toți prorocii și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.” Aici, Isus, Cuvântul viu, a deschis și le-a tâlcuit cuvântul scris al Vechiului Testament și mărturia acestuia despre El.
În al doilea rând, permiteți-mi să schițez cele trei secțiuni care formează structura Vechiului Testament…
1. Tora / Legea (de la Geneza până la Deuteronom). Tora cuprinde perioada de la începutul timpului până la intrarea în țara promisă.
2. Profeții:
a) Profeții timpurii (Iosua, Judecători, Samuel, 1 și 2 Împărați). Această secțiune cuprinde perioada de la intrarea în țara promisă până la exil.
b) Profeții târzii. Această secțiune este compusă din 31/2 profeți mari (inclusiv ½ Daniel) plus 12 profeți mici = 15½ în total, după cum urmează:
Profeți pre-exilici: Iona, Amos, Osea, Mica, Isaia, Naum, Habacuc, Țefania, Ioel (9 în total)
Profeți din timpul exilului: Ezechiel, Obadia, Daniel, Ieremia (3½ în total)
Profeți post-exilici: Hagai, Zaharia, Maleahi (3 în total)
3. Scrierile:
Scrierile mici: Rut, Estera, Plângerile lui Ieremia
Cărțile de istorie teologică: 1 și 2 Cronici, Ezra, Neemia, ½ Daniel.
Cărțile de înțelepciune: Iov, Proverbe, Cântarea Cântărilor, Eclesiastul
Cărțile poetice: Psalmii
Ce este un text narativ? Pe scurt, un text narativ (sau o istorisire) este o cronică a unor evenimente care au avut loc într-o anumită perioadă de timp. Prin urmare, principala caracteristică a unui text narativ este mișcarea, o mișcare cronologică și experiențială (i.e. nu ca o fotografie, ci mai degrabă ca un film). Narațiunile relatează modul în care evenimentele au avut loc în timp, dar fac și legătura între ele – fiecare acțiune determină o altă acțiune sau un răspuns. Astfel, se formează un lanț de evenimente ce conduce, în cele din urmă, la o concluzie, aceasta fiind o parte foarte importantă a narațiunii, deoarece încheie narațiunea. Concluzia arată consecințele înșiruirii de evenimente ce a avut loc.
Așadar, fiecare narațiune are o introducere, un cuprins și o încheiere, ca și predica, iar toate aceste secțiuni sunt interdependente. Introducerea descrie situația, nevoia, problema. Cuprinsul descrie acțiunea care vine ca un răspuns la situația, nevoia sau problema prezentată în introducere. Încheierea decurge din cuprins, pentru că ne spune ce rezultă din acțiunea care a avut loc în cuprins. Astfel, încheierea se leagă și de partea de introducere (ca și de cuprins) prin faptul că rezolvă nevoia, situația sau problema cu care a început narațiunea.
Narațiunile, așadar, nu doar descriu derularea evenimentelor în timp, ci scopul lor este să organizeze aceste evenimente, să dea „o semnificație și o formă logică înșiruirii de evenimente, care altfel nu ar avea coerență”, pentru ca viața, așa cum este descrisă în narațiune, să nu fie „o învălmășeală fără sens de experiențe separate” (Tom Long, Preaching and the Literary Forms of the Bible [Predicarea și formele literare ale Bibliei], 72). De fapt, întreaga viață este o narațiune; nu una care „nu înseamnă nimic”, după cum spune Shakespeare, ci una care are scop și semnificație, pentru că Dumnezeu este în control, ducându-Și la îndeplinire planurile Sale suverane. De asta mărturiile personale sunt atât de puternice.
Există câteva tipuri de narațiuni. În acest articol, când vorbim despre narațiune, ne referim la narațiunea „istorică”, ce conține referiri la evenimente istorice (i.e. povestiri adevărate care au avut loc în istorie), cu excepția cazurilor când poate fi demonstrat că intenția autorului a fost alta. Așadar, Biblia se bazează pe istoria reală. Istoria Vechiului Testament, așa cum este scrisă, este, de fapt, o istorie literară. Poate că pe alocuri este de proveniență orală, iar în anumite secțiuni descoperim diferite surse, însă este o literatură ce conține narațiune înrădăcinată în istorie.
Întotdeauna este bine să ne amintim că autorii Vechiului Testament, ca și cei ai Noului Testament, nu au fost doar teologi, ci și scriitori talentați, după cum arată Tom Long:
„Autorii inspirați ai Bibliei au fost artiști literari foarte talentați și sofisticați, cunoscători ai limbajului creativ. Totuși, aceste tendințe artistice nu au căpătat frâu liber, ci au fost ținute sub control de scopurile teologice majore care au guvernat scrierea… Acest scop teologic major i-a pus pe autorii biblici… în mijlocul unei interacțiuni între două forțe. Pe de o parte, ei credeau în caracterul neschimbător al voii lui Dumnezeu, în credincioșia promisiunii divine și erau siguri că Dumnezeu avea un plan bun și coerent pentru creația Sa. Pe de altă parte, ei știau că istoria umană era dezordonată, libertatea umană era aleatorie, iar ființele umane erau încăpățânate și împotrivitoare. Narațiunea este forma literară ce poate să surprindă cel mai bine interacțiunea dintre aceste forțe potrivnice… Pe scurt, autorii biblici au scris narațiunile nu într-un vid, ci încercând să armonizeze forma literară cu perspectiva lor teologică despre lume și viață.” (Thomas Long, Preaching and the Literary Forms of the Bible [Predicarea și formele literare ale Bibliei], 67).
Aceasta este principala caracteristică a narațiunii ebraice (ex. David și Goliat). Acțiunea este împărțită într-o serie de scene, care au loc în decoruri diferite. De obicei, există o relație specială între acțiune, locul acțiunii și personajele implicate în acțiune. Locul acțiunii creează o atmosferă diferită. Așadar, când predici din narațiunea Vechiului Testament, ține cont de…
(a) Personaje. Cum sunt descrise (statutul lor, numele, originea)? Cine este implicat în acțiune? Cum interacționează personajele? Autorii folosesc diferite tehnici literare pentru a-i caracteriza pe oamenii despre care scriu:
(i) Descrierea. Narațiunea ebraică oferă foarte puține detalii, doar descrieri generale. Narațiunea ebraică este mai puțin interesată de descrierea înfățișării unui personaj; ea mai degrabă îl conduce pe cititor, ajutându-l să descopere ce fel de om este personajul respectiv.
(ii) Privirea în interiorul personajului. Naratorul oferă cititorului ferestre prin care să vadă starea mentală sau emoțională a personajului. Naratorul poate să facă observații despre gândurile sau părerile personajului (ex. Gen. 8:11b; Ex. 2:24, 25). De pildă, poate cita gândurile unui personaj în mod extensiv (ex. Ex. 2:14; Ex. 3:3).
(iii) Dialogul. Aceasta este metoda preferată în narațiunea ebraică de a susține acțiunea intrigii – cine ce a spus și cui.
(iv) Acțiunile. Acțiunile pot fi narate fără folosirea dialogului. Astfel de relatări ale unor acțiuni fără folosirea dialogului scot în evidență personajul. Ele sunt ca un comentariu neanunțat despre un personaj (ex. Gen. 30:33-34).
(v) Contrastul. Așezând personajele în juxtapunere, autorul scoate în evidență trăsături de caracter - ex. Debora și Barac (Judecători 4-5). Debora este întotdeauna hotărâtă, pe când Barac este ezitant.
(vi) Punctul de vedere. Autorul poate prezenta informații prin vocea și ochii naratorului omniscient sau prin ai unui din personajele din narațiune - ex. David și Batșeba (2 Sam. 11). Această narațiune începe cu informații contextuale din partea naratorului (v. 1). Apoi cititorul vede ceea ce vede David (v. 2). Cea de-a treia perspectivă este cea a unui mesager (v. 3). Apoi, până la sfârșitul capitolului, autorul îl face pe cititor să penduleze între perspectivele diferitelor personaje – perspectiva lui David, a lui Urie, a lui Ioab, a mesagerului și a Batșebei. În încheiere, naratorul se adresează în mod direct cititorului: „Fapta lui David n-a plăcut Domnului” (v. 27b). Este important ca întotdeauna să ne dăm seama cine vorbește.
(b) Dialogul. Ai grijă să nu psihologizezi ceea ce se spune! Adesea, primele cuvinte rostite exprimă esența întâmplării. Aici ies la iveală gândurile și motivațiile.
(c) Intriga (i.e. ordinea evenimentelor). Dezvoltarea intrigii poate fi simplă sau complexă, însă întotdeauna există o acțiune în desfășurare, care are o introducere, un cuprins și o încheiere. Uneori conflictul apare în introducere, se dezvoltă de-a lungul cuprinsului și se rezolvă în încheiere.
(d) Ritmul. Cum progresează narațiunea?
(e) Naratorul. Naratorul poate fi omniscient, ascuns ori anonim. Își poate exprima în mod direct punctul de vedere. De asemenea, poate chiar să apară în narațiune prin unul din personajele sale.
Narațiunile Vechiului Testament sunt comprimate, de aceea trebuie să fii atent la detalii și la aranjare. Fii atent la modul în care autorul și-a selectat materialul! Selectarea materialului depinde de obicei de ceea ce autorul dorește să transmită – i.e. el include în narațiune doar ceea ce trebuie să știm pentru a înțelege mesajul său teologic. Nu încerca să oferi detalii pe care autorul nu ni le-a dezvăluit decât dacă acestea reies în mod clar dintr-un alt pasaj!
Narațiunea vechi-testamentară arată mai mult decât spune. Un comentariu subtil sau un eveniment ori o scurtă descriere pot transmite niște afirmații foarte importante. „Arareori autorul va dezvălui cititorilor săi punctul de vedere al lui Dumnezeu” (Sidney Greidanus, Modern Preacher and the Ancient Text [Predicatorul modern și textul antic], 207). În general, punctul de vedere trebuie dedus. De obicei, naratorul vorbește prin cuvintele și acțiunile personajelor din narațiune. Ei sunt mijlocul prin care el își transmite mesajul. Autorul rămâne, de obicei, ascuns, mai ales atunci când se fac afirmații directe și critice.
1. Repetiția. Cuvinte-cheie, expresii, propoziții, motive recurente (ex. pietrele în narațiunea despre Iacov, apa în povestea lui Moise) și teme.
2. Tipare, structuri și episoade recurente. De exemplu, în cartea Judecători, poporul Israel făcea ce era rău…Dumnezeu i-a dat pe mâna dușmanilor…Dumnezeu le trimitea un eliberator…poporul își revenea…și din nou făcea ce era rău.
3. Jocuri de cuvinte. Acestea sunt uneori greu de observat în traducerea noastră, însă erau evidente pentru primii cititori sau ascultători.
4. Versuri poetice în contexte narative (limbaj elevat). De exemplu: „Ascultarea face mai mult decât jertfele și păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor” (1 Sam. 15:22).
5. Marcatori ai structurilor narative (inclusio și chiasme). Aceste mijloace literare sunt adesea folosite pentru a forma structura narativă.
Inclusio (repetarea începutului la sfârșitul narațiunii) este un marcator al structurii narative. Acestea arată cum sau unde începe și se termină narațiunea. Vedem mai clar lucrul acesta în narațiunea despre Iacov (Gen. 28:10-32:31) unde, mai întâi, „asfințise soarele” deasupra lui Iacov (Gen. 28:11), iar mai târziu „...răsărea soarele” peste el (Gen. 32:31). De ce a găsit cu cale autorul să includă acest detaliu? Din două motive:
(1) Cele două expresii marchează începutul și sfârșitul acestei secțiuni – Gen. 32:31 unde „răsărea soarele” face legătura cu Gen. 28:11, unde „asfințise soarele.” Aceste două expresii formează un inclusio.
(2) Secțiunea cuprinsă între 28:11 și 32:31 formează un „ciclu spiritual” semnificativ în viața lui Iacov, în care el trece de la întuneric spiritual (apusul soarelui – aceasta este probabil cea mai întunecată perioadă din viața lui, când a fost alungat din casa lui și nu are un loc unde să stea) la lumină spirituală (răsăritul soarelui – Iacov a făcut un pas important în relația sa cu Dumnezeu, după toți acei ani și toate experiențele prin care trecuse).
Chiasmele atrag atenția cititorilor asupra punctului culminant al narațiunii. În cartea Rut vedem foarte clar o structură chiastică inversată (vezi Tom Long, 82-86):
Introducerea (1:1-22). Spirala descendentă a situației de viață a lui Naomi și Rut.
Cuprinsul:
a) Dezvoltarea relației lui Rut cu Boaz (2:1-23)
b) Planul lui Naomi și răspunsul lui Rut (3:1-18)
c) Traiectoria ascendentă și punctul culminant – răspunsul lui Boaz (4:1-12).
Încheierea (4:13-22). Răscumpărarea lui Boaz. Rut și Naomi sunt binecuvântate. Speranța este reînviată.
6. Analogia și contrastul sau comparația. Narațiunile vechi-testamentare folosesc analogia sub forma figurilor de stil, cum ar fi metaforele, comparațiile, hiperbolele, personificarea (sau antropomorfismele). În felul acesta, autorul descrie realitatea despre care vorbește în narațiune în termeni care fac apel la imaginația și simțurile noastre.
Tot așa, contrastul și comparația sunt folosite frecvent de autorii narațiunilor vechi-testamentare. De exemplu, în 1 Samuel, autorul nu pierde timpul vorbind despre contrastul dintre Ana (și fiul ei, Samuel) și Eli (și fiii săi, Hofni și Fineas). Ana și fiul ei sunt binecuvântați de Dumnezeu, pe când Eli și fiii săi sunt judecați de El. La fel, avem contrastul puternic între Saul și David, în care Saul acționează ca termen de comparație pentru David – i.e. trăsăturile de caracter ale lui Saul sunt exact opusul trăsăturilor de caracter ale lui David și scot în evidență caracterul lui David.
În următoarea ediție a acestui jurnal, voi schița câteva sugestii pentru studierea și predicarea din narațiunile ebraice.
Poate crezi că atunci când ți-ai rostit jurămintele de cununie a fost singura dată când ai jurat să „respecți și să asculți” pe cineva, însă vreau să îți spun că acesta ar trebui să fie și angajamentul unei biserici sănătoase față de liderii săi. În acest articol, aș vrea să discut despre „Respectarea liderilor bisericii”, pe baza versetelor din Evrei 13:7-8 și 17-19.
Noul Testament nu vorbește prea mult despre relația dintre biserică și liderii săi, însă puținele lucruri pe care le spune sunt de o importanță vitală. Acest pasaj din Evrei 13 ne învață că „O biserică sănătoasă își respectă liderii evlavioși.” Autorul epistolei către Evrei ne dă trei îndemnuri ce definesc modul în care o biserică își respectă liderii.
„Aduceți-vă aminte de mai marii / liderii voștri” (13:7). Noi trebuie să ne „aducem aminte” de liderii noștri – de cei care au slujit printre noi, care ne-au influențat și ne-au format, făcându-ne să devenim ceea ce suntem astăzi (cum gândim și acționăm și ceea ce credem). Autorul epistolei către Evrei spune: „Gândiți-vă cine au fost ei, ce au spus și au făcut ei, ce moștenire v-au lăsat și cum v-au influențat viața! Gândiți-vă la slujirea lor în mijlocul vostru!” Acesta este un exercițiu bun, însă nu unul nostalgic, ci unul care să ne aducă aminte de exemplul lor de credincioșie și perseverență și care să ne facă să le urmăm exemplul. Ei sunt eroii noștri, mentorii pentru care avem un mare respect. Ei sunt cei care au avut o mare influență în viața noastră, cei care sunt exemple de viață creștină, cei cu privire la care ne întrebăm uneori: „Ce ar fi spus, ce ar fi făcut sau ce ar fi gândit despre cutare sau cutare lucru? Ce ne-au învățat ei despre asta? Cum ar fi reacționat? Ce ne-ar fi sfătuit în situația asta?”
Trăim într-o epocă în care se arată foarte puțin respect liderilor, în special celor din generația precedentă. „Ei nu mai sunt printre noi, iar noi trebuie să mergem mai departe înspre lucruri mai noi și mai bune. Cele vechi au fost bune pentru vremea aceea, însă noi suntem progresiști și lucrurile s-au schimbat.” Autorul epistolei către Evrei spune: „Nu! Dimpotrivă, aduceți-vă aminte de vechile pietre de hotar, de căile încercate și adevărate! Aduceți-vă aminte de cei care v-au așezat în adevăr! Aduceți-vă aminte de cei care au avut un rol important în formarea credinței voastre! Aduceți-vă aminte de cei care au lucrat între voi, prin credință, făcând o muncă de pionierat pentru a vă aduce evanghelia!” Apostolul ne îndeamnă să învățăm de la ei…
„... Care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu…” (13:7a). Cuvântul lui Dumnezeu era subiectul discuțiilor lor, al învățăturii și al predicării lor. Ei nu vorbeau și nu predicau despre lucruri fără importanță. Ei nu predicau predici de tipul „cum să…”, ci predicau evanghelia. Ei zideau biserica și te zideau în credința cea mai sfântă. Învățătura și discursul lor erau temelia pe care se zidea biserica. Dacă vei cerceta mai în profunzime, vei vedea că învățătura lor există și astăzi. Poate că ei nu mai sunt astăzi cu noi în mod fizic, însă cu siguranță sunt cu noi din punct de vedere spiritual.
Noi le arătăm respect liderilor noștri evlavioși atunci când le urmăm exemplul de credincioșie. Trebuie să le urmăm exemplul cu privire la ce au vestit. Și…
„Uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința”(13:7b). „Credința” lor se referă la ce i-au învățat pe alții, la ce au crezut și au trăit. Fără îndoială, se referă și la adevărul Scripturii pe care l-au crezut și la credința personală în Dumnezeu pe care au practicat-o. Credincioșii evrei cărora li se adresează această epistolă erau ispitiți să renunțe la credința lor creștină și să se întoarcă la credințele și practicile lor evreiești. Așadar, aceste îndemnuri erau foarte potrivite…
(a) Urmați-le credința în credincioșia lui Dumnezeu – credința care te face să trăiești în dependență de Dumnezeu; credința care îți dă încrederea că Dumnezeu se va îngriji de toate nevoile tale potrivit cu bogățiile slavei Sale în Hristos Isus; credința care te ajută să înfrunți viitorul, chiar dacă nu știi unde te va duce.
(b) Urmați-le credința în adevărul lui Dumnezeu, credința dată sfinților odată pentru totdeauna (Iuda 3), Scripturile inspirate care conțin tot ceea ce avem nevoie pentru viață și evlavie (2 Pet. 1:3), credința care constituie acel adevăr pe care îl credem, în care avem încredere și pe care îl proclamăm.
„Urmați” credința lor! Aceasta nu înseamnă să îi urmăm orbește doar pentru că fac parte din istoria noastră sau doar pentru atașamentul emoțional pe care îl avem față de ei. Dar urmați-i, uitându-vă „cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire.” După ce vă uitați cu băgare de seamă la viața și învățătura lor, după ce priviți cu atenție la sfârșitul felului lor de viețuire, după ce vedeți care este roada mărturiei lor, după ce vedeți în mod repetat că moștenirea vieții lor este încununată de succes, după ce vă uitați la tot cursul vieții lor (de la început și până la sfârșit), după ce vedeți cum și-au trăit viața, urmați-le exemplul! Urmați-le credința, trăiți ca și ei, vorbiți ca și ei! Fiți statornici în credință, așa cum au fost și ei!
Și dacă crezi că liderii bisericii nu sunt demni de încredere (unii sunt buni, alții sunt răi; unii stau, alții pleacă; unii ți-au lăsat un gust plăcut, pe când alții ți-au lăsat un gust amar), atunci privește la capul bisericii și imită-L pe El, liderul nostru suprem și exemplul suprem de credință, „Isus Hristos”, Cel care „este același ieri și azi și în veci” (13:8). El este neschimbător, imuabil, consecvent în mod desăvârșit. El este „Isus”, Salvatorul, Cel care Își salvează poporul de păcatele sale. El este „Hristos”, Unsul, Mesia, Cel trimis, Fiul lui Dumnezeu. El este Cel care nu se schimbă, Cel care este „același ieri și azi și în veci.”
Isus Hristos este același „ieri” pentru că El este Dumnezeul trecutului, Dumnezeul creației și Dumnezeul răscumpărării, Cel care a murit și a înviat. El este același „azi”, pentru că El este Dumnezeul prezentului, Cel care mijlocește pentru noi la dreapta lui Dumnezeu, marele nostru Preot (5:6; 6:20; 7:17, 21, 24-25, 28; 9:24). El este același „în veci”, pentru că El este Dumnezeul viitorului, Domnul cel veșnic, înaintea căruia orice genunchi din acest univers se va pleca într-o zi (Fil. 2:10-11).
Și pentru că El este întotdeauna același, poți să ai încredere în El! El este „Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine” (Rev. 1:8). El este Dumnezeul Vechiului Testament și Dumnezeul Noului Testament. El este Domnul bisericii. Dacă a existat vreodată un conducător / lider în care să putem avea încredere absolută tot timpul și pentru totdeauna, atunci acela este Isus Hristos. Oamenii ne pot dezamăgi, însă El nu ne va dezamăgi niciodată. Oamenii vin și pleacă, însă El nu ne va părăsi niciodată. Liderii evlavioși ne vor îndrepta privirea către El, pentru că El este exemplul absolut, desăvârșit și neschimbabil pe care trebuie să-l urmăm. El nu se schimbă niciodată. Întotdeauna te poți baza pe El. „Tu ai întemeiat în vechime pământul, și cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; toate se vor învechi ca o haină; le vei schimba ca pe un veșmânt, și se vor schimba. Dar Tu rămâi Același, și anii Tăi nu se vor sfârși” (Ps. 102:25-27). „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Mal. 3:6).
Când privești la sfârșitul vieții acelor lideri evlavioși ce au avut o influență bună în viața ta, nu uita că lucrul acesta s-a întâmplat doar în măsura în care ei L-au reflectat pe Salvatorul nostru măreț, etern, adevărat și neschimbător.
Așadar, îi respectăm pe liderii evlavioși atunci când le urmăm exemplul de credincioșie. Și observați, de asemenea, versetul 17...
Societatea din zilele noastre nu agreează deloc ideea de supunere. Spiritul vremii noastre este: „Fac ce vreau! Nimeni nu poate să-mi spună ce să fac.” Din păcate, această atitudine se infiltrează și în biserică uneori. Însă această lipsă de supunere reciprocă, această lipsă de respect pentru autoritate creează haos, anarhie, dezbinare, lipsă de unitate și, în cele din urmă, eficiența bisericii este slăbită, iar Satan câștigă teren. Însă apostolul ne îndeamnă astfel: „Ascultați de mai marii voștri și fiți-le supuși” (13:17a). De ce? Pentru că...
Îndemnul acesta avea o semnificație deosebită pentru acești credincioși evrei care erau ispitiți să renunțe la creștinism și să se întoarcă la iudaism. Acum era cel mai potrivit moment pentru ei să asculte de liderii lor evlavioși. În mod clar, ei nu învățaseră să urmeze exemplul liderilor, iar în biserică prevala o atitudine de independență.
Însă, trebuie să „ascultăm” de liderii evlavioși și să ne supunem conducerii lor – să ascultăm de învățătura lor, de deciziile lor și să urmăm direcția pe care o dau bisericii. Și trebuie să ne „supunem” autorității lor, căci autoritatea lor vine de la Domnul bisericii (și chiar și de la biserică).
Conducerea cu autoritate este esențială pentru unitatea, armonia și eficiența bisericii. Ascultarea implică supunere. Nu e vorba despre o supunere oarbă, pe negândite. Nu e vorba nici despre o supunere ce se sustrage de la responsabilitate. Nu este vorba despre o supunere care intră în conflict cu învățătura sau direcția Scripturii, căci altfel avertismentul din Evrei 13:9 despre „învățături străine” nu ar avea sens. Aceasta nu înseamnă nici o supunere sectară, care te face să acționezi fără să gândești, să renunți la propriile convingeri sau să îi urmezi orbește pe alții. Mai degrabă, este vorba despre o supunere inteligentă, cu discernământ, față de lideri evlavioși care au o vorbire și un comportament exemplar. Arătăm respect față de poziția și autoritatea lor, dar în același timp ne angajăm într-un dialog respectuos și bine gândit pe subiecte importante, toate acestea făcându-le în supunere față de Domnul bisericii.
Cei care sunt chemați de Dumnezeu să fie lideri ai bisericii, cei care au darurile necesare, care au câștigat respectul bisericii, care întrunesc calificările biblice și care au un comportament și o vorbire curată și puternică, sunt oameni care conduc cu autoritate divină, iar noi le datorăm ascultare și supunere (cf. 1 Tes. 5:12-13). Asta spune textul biblic: „Ascultați... și fiți-le supuși!” În mod clar, aici nu este vorba despre liderii corupți (cf. Ezechiel 34) – cei care îi duc pe oameni într-o direcție greșită, le dau o învățătură falsă și care nu trăiesc o viață curată din punct de vedere moral. Apostolul nu vorbește aici despre astfel de lideri. Biserica este învestită cu autoritate și are o procedură anume pe care trebuie s-o aplice în cazul liderilor păcătoși și corupți (ex. 1 Tim. 5:20). Însă nu despre asta este vorba aici. Apostolul vorbește despre evreii care nu s-au supus liderilor lor, care erau oameni evlavioși, a căror credință ar fi trebuit s-o urmeze și a căror viață era o mărturie a spiritualității lor. De aceea autorul îi îndeamnă să urmeze exemplul liderilor lor, să îi asculte și să li se supună.
Trebuie să avem grijă ca spiritul vremii să nu se infiltreze în bisericile noastre, iar relația cu liderii bisericii să fie o relație sănătoasă, transparentă și de supunere reciprocă. Trebuie să ne supunem liderilor evlavioși, așa cum ne supunem Domnului bisericii. Dacă nu facem asta, înseamnă că nu ne supunem lui Hristos Însuși, și în cazul acesta biserica se află într-un mare pericol.
Trebuie să ne supunem conducerii lor pentru că sunt învestiți cu autoritate divină. Și trebuie să ne supunem conducerii lor pentru că…
„... Căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele” (13:17b). Liderii evlavioși nu sunt niște dictatori care pretind supunere oarbă bazată pe frică. Ei sunt păstori care se îngrijesc zilnic de turma lui Dumnezeu (cf. Ez. 3:17-18). Aceasta este responsabilitatea liderilor bisericii – să vegheze la bunăstarea spirituală și fizică a oamenilor ce le-au fost încredințați. Ei „priveghează asupra sufletelor voastre” (lit. „ei stau treji peste voi”), „ca unii care au să dea socoteală” – vor da socoteală bisericii și, mai important, vor da socoteală lui Dumnezeu Însuși.
Liderii evlavioși sunt păstori. Ei hrănesc turma lui Dumnezeu, o protejează de pericole și o conduc în direcția bună. De asemenea, se îngrijesc de bunăstarea turmei. Așadar, liderii bisericii sunt responsabili de tine. Și cu cât grija lor e mai mare, cu atât mai mult le datorăm loialitate și ascultare.
Trebuie să ne supunem liderilor bisericii pentru că (1) sunt învestiți cu autoritate divină, pentru că (2) vor da socoteală pentru grija lor pastorală și pentru că...
„... Pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând” (13:17c). Noi trebuie să ne respectăm liderii, arătându-le ascultare și supunere, pentru ca ei să își poată duce la îndeplinire responsabilitățile „cu bucurie, nu suspinând.” Munca păstorului nu trebuie să fie niciodată o povară din cauza oilor rebele, nerecunoscătoare, nerespectuoase și arțăgoase. Datoria noastră este să le ușurăm sarcina, să fim o bucurie pentru ei, nu o povară.
Se recunosc ușor bisericile care nu își respectă liderii și nu sunt pe aceeași lungime de undă cu ei. Membrii acestor biserici se plâng mereu (precum copiii lui Israel care l-au împovărat atât de mult pe Moise încât aproape l-au omorât). Își critică mereu liderii cu răutate, dărâmându-i. Însă nu așa trebuie să fie! Conducerea cu bucurie sau cu suspin depinde de modul în care te porți cu liderii bisericii tale. Ei se bucură atunci când tu asculți, te supui, îi respecți și îi cinstești, însă nu pentru că așa pot să facă ce vor, ci pentru că în felul acesta poporul lui Dumnezeu este fericit, roditor și unit.
„Bucuria” ar trebui să caracterizeze bisericile noastre, și nu „cârtirea”. În bisericile noastre ar trebui să fie (1) oameni mulțumiți, care se bucură în Domnul, care își respectă liderii și îi urmează cu bucurie și (2) lideri fericiți, care conduc cu bucurie oamenii lui Dumnezeu înspre o relație tot mai profundă cu Hristos și unii cu alții.
O biserică unită, care gândește în perspectivă, Îl slujește pe Dumnezeu în mod activ, o biserică în care membrii ei arată dragoste față de ceilalți și se bucură unii de alții, crescând împreună în adevăr și folosindu-și darurile pentru a-L glorifica pe Dumnezeu, este o biserică binecuvântată. Dintr-o astfel de biserică își doresc oamenii să facă parte și într-o astfel de biserică necredincioșii cad cu fața la pământ spunând: „Dumnezeu este în mijlocul vostru” (1 Cor. 14:25). Trebuie să ținem minte întotdeauna că biserica nu este a noastră. Este biserica lui Hristos – El este suveran peste biserica Sa. Iar noi suntem responsabili în fața Sa. Liderii noștri sunt responsabili în fața Sa. A le împovăra slujba înseamnă a-i nimici pe cei pentru care a murit Hristos.
Nu este „de niciun folos” (13:17d), spune autorul, să-i faci pe liderii tăi să suspine sub povara răzvrătirii, a împotrivirii și a certurilor. Aceste lucruri care nu sunt de niciun folos îi istovesc și îi descurajează pe lideri, iar lucrul acesta este devastator pentru biserică.
Mulți pastori renunță la lucrare pentru că este prea împovărătoare. Când predam la Stephen Olford Center în Memphis, veneau acolo pastori din toată lumea, iar mulți dintre ei erau pe punctul de a renunța la lucrare, pentru că nu mai puteau suporta. Erau descurajați și dezamăgiți de lucrare. Ceea ce credeau că va fi o bucurie s-a transformat într-o sursă de suspine. Iar când se întâmplă asta, toți au de pierdut. Atât pastorul, cât și biserica își pierd bucuria și rodnicia în Domnul.
Se întâmplă uneori să fie nevoie de schimbări în conducere? Da! Și există un mod în care se poate face lucrul acesta. Însă nu despre asta este vorba aici. Noi discutăm acum despre o viață bisericească normală, sănătoasă – oameni ai lui Dumnezeu care trăiesc împreună în armonie și supunere reciprocă.
Așadar, ne cinstim liderii evlavioși atunci când le urmăm exemplul de credincioșie și când ne supunem conducerii lor pastorale. De asemenea...
Epistola scoate în evidență câteva lucruri despre biserica aceasta de evrei, care nu își respecta liderii și nu creștea spiritual. De asta aveau nevoie de sfaturi și mustrări serioase și repetate. Ceva se întâmplase în relația dintre pastor (liderul bisericii) și adunare. Poate că biserica își imagina că pot rezolva mai multe prin critică decât prin rugăciune și dialog. În orice caz, liderul bisericii nu le dă cu bâta peste cap și nu îi mustră pentru atitudinea lor, ci mai degrabă, îi îndeamnă: „Rugați-vă pentru noi” (13:18a).
De ce trebuie să ne rugăm pentru liderii bisericii noastre? Pentru că...
„Rugați-vă pentru noi; căci suntem încredințați că avem un cuget bun, dorind să ne purtăm bine în toate lucrurile”(13:18). Se pare că acești credincioși evrei criticau comportamentul liderului bisericii. De asta el și-a cercetat „cugetul” și își afirmă hotărârea de a se „purta bine în toate lucrurile.” În loc să răspundă cu mânie sau într-un mod răzbunător, el le cere să se roage pentru el. Când un lider le cere oamenilor săi să se roage pentru el, acesta este un act de smerenie, o expresie a dependenței și o recunoaștere a nevoii sale.
Nu există un mod mai bun de a răspunde criticilor decât cu smerenie. „Am nevoie de rugăciunile voastre”, le spune el, rugăciuni de încurajare și mijlocire, rugăciuni pentru înțelepciune și har. Eu nu le știu pe toate și nu am toate răspunsurile. Nu mă port și nu vorbesc întotdeauna așa cum ar trebui. Am nevoie să vă rugați pentru mine ca Dumnezeu să mă ajute în lucrare. Simt mereu atacurile lui Satan în lucrare, și am nevoie de protecția rugăciunilor voastre. Vă rog, rugați-vă pentru mine!”
O astfel de cerere de rugăciune smerită are, cu siguranță, un rol vindecător. Este catalizatorul restabilirii unității și stimulează reînnoirea dragostei bisericii pentru liderul său. Este ramura de măslin care îi face să accepte învățăturile și sfaturile sale de bunăvoie și, de asemenea, alungă criticile. În orice caz, orice s-ar fi întâmplat, conștiința lui este curată, „... căci suntem încredințați că avem un cuget bun.” În ciuda criticilor lor, conștiința lui este curată. Fără îndoială, unele din învățăturile sale fuseseră cu totul noi pentru acești credincioși evrei. Poate că învățătura sa despre preoția levitică și despre jertfele și ritualurile vechi-testamentare care s-au împlinit în Hristos și nu mai erau acum necesare, era prea mult pentru ei. Totuși, el îi asigură că și-a cercetat faptele, atitudinile, motivațiile și învățăturile și este „încredințat / convins” în cugetul și conștiința sa că învățătura sa este corectă și plină de dragoste, că sfaturile sale sunt necesare și binevenite și că motivațiile sale sunt curate și deschise. El nu știe să fi spus sau făcut ceva ce ar trebui să retragă sau pentru care să își ceară scuze sau care să fi cauzat atitudinea lor față de el. De asemenea, le spune că nu le poartă pică pentru ceea ce se întâmplase. Nu este arogant din cauza poziției sale și nu îi ia de sus, ci vine cu smerenie înaintea lor: „... dorind să ne purtăm bine în toate lucrurile.”
Se pare că oamenii criticaseră comportamentul liderului bisericii, iar acesta, după ce s-a cercetat, spune: „Vreau să mă port bine în toate lucrurile.” Rugămintea pe care le-o adresează ne amintește de rugămintea pe care Pavel le-o face corintenilor: „Am dat drumul gurii față de voi, corintenilor! Ni s-a lărgit inima. Înțelegeți-ne bine! N-am nedreptățit pe nimeni, n-am vătămat pe nimeni, n-am înșelat pe nimeni. Nu spun aceste lucruri ca să vă osândesc, căci am spus mai înainte că sunteți în inimile noastre pe viață și pe moarte” (2 Cor. 6:11; 7:2-3). Și din nou: „Și eu voi cheltui prea bucuros din ale mele și mă voi cheltui în totul și pe mine însumi pentru sufletele voastre. Dacă vă iubesc mai mult, sunt iubit cu atât mai puțin?”(12:15). Ce contrast era între suferința îndurată de Pavel pentru corinteni și bucuria pe care i-o făcuseră filipenii (1:3-4) și tesalonicenii (1 Tes. 2:19-20; 3:9)!
Ce provocare pentru noi, nu-i așa? Sunt implicat în lucrarea pastorală de mulți ani și am avut și eu parte de critici, deci știu despre ce vorbesc. Acum predau și mentorez mulți pastori a căror lucrare este o povară, și nu o bucurie, din cauza criticilor. Ei îl iubesc pe Domnul și vor ce e mai bun pentru oamenii lui Dumnezeu. Ei se dăruiesc pe ei înșiși mereu și mereu, luând locul cel mai de jos, punându-se la dispoziția și la mila bisericii și primesc în schimb respingere, împotrivire și acuzații false. Inimile lor sunt astfel rănite din cauza certurilor și a tensiunilor.
Curând se descurajează și încep să creadă că nu se descurcă, sau că Dumnezeu poate nu i-a chemat de fapt la lucrarea pastorală, sau că poate ar fi mai bine ca altcineva să conducă biserica lor. Uneori este necesar lucrul acesta, însă adesea nu este. De obicei, acești bărbați sunt slujitori adevărați care slujesc cu hărnicie poporul lui Dumnezeu.
Liderii bisericii nu sunt perfecți. Se poate întâmpla uneori ca, pe bună dreptate, să nu fii de acord cu ei, însă trebuie să le arăți respect în continuare și să te porți blând cu ei. Merită să-i încurajăm și să îi sprijinim în rugăciune atunci când se smeresc, când au conștiința curată și când se poartă bine în toate lucrurile.
Ne respectăm liderii evlavioși atunci când ne rugăm pentru provocările pe care le întâmpină în lucrare. Ei au nevoie de sprijinul nostru în rugăciune pentru a face față criticilor și…
„Mai ales vă rog cu stăruință să faceți lucrul acesta, ca să vă fiu înapoiat mai curând” (13:19). Aceasta este o cerere specifică, urgentă și sfâșietoare. Nu știu ce se întâmplase între acești credincioși evrei, însă pastorul lor îi imploră să se roage ca să se poată întâlni și să aibă părtășie din nou cât mai curând. Nu știu dacă criticile lor sau alte împrejurări duseseră la această înstrăinare, însă orice ar fi fost, el îi imploră să se roage ca această distanțare, această ruptură să fie reparată și să fie restaurate unitatea, armonia, pacea, bucuria și părtășia.
Dezbinarea este o mare povară pentru liderii evlavioși, pentru că ei știu „ce plăcut și ce dulce este să locuiască frații împreună” (Ps. 133:1-3). Ei știu că dezbinarea este o problemă a bisericii pe care Domnul Isus a prevăzut-o și pentru care s-a rugat în Ioan 17.
Așadar, din pasajul acesta, vedem că „O biserică sănătoasă își respectă liderii evlavioși.” Ne respectăm liderii evlavioși în trei moduri: (1) urmându-le exemplul de credincioșie; (2) supunându-ne conducerii lor pastorale; și (3) rugându-ne pentru provocările ce le întâmpină în slujire.
În cele din urmă, însă, totul se reduce la rugăciune. Așa că, haideți să ne angajăm cu toții să ne rugăm pentru pastorii noștri, pentru cei implicați în slujire și pentru liderii bisericii! Ei au nevoie de rugăciunile voastre, le doresc și le merită. Ei poartă zilnic poverile bisericii și grija pentru biserică. Te încurajez să te implici activ în rugăciune în biserica ta, sprijinind brațele liderilor bisericii, așa cum au făcut Aaron și Hur pentru Moise în Exod 17. Poți fi un „partener de rugăciune ca Aaron și Hur”, care se roagă pentru liderii săi, atunci când ei se întâlnesc ca să discute despre lucrurile spirituale și practice ale bisericii. Roagă-te pentru ei să aibă înțelepciune, compasiune, discernământ și credincioșie față de adevăr!
Mai presus de toate, haideți să ne respectăm liderii urmând exemplul lor de credincioșie, supunându-ne conducerii lor pastorale și rugându-ne pentru provocările pe care le întâmpină în lucrare. Aceasta este singura soluție pentru biserică și pentru lume.
Titlul: Scrisori către cele șapte biserici: Laodiceea – Boala prosperității (Apoc. 3:14-22)
Tema: O biserică ce devine independentă față de Hristos poate deveni inutilă pentru El
Punctul 1: Hristos cunoaște atitudinea fiecărei biserici (3:15-17)
1a) El știe când o biserică ajunge mulțumită de sine (15-16)
1b) El știe când o biserică se auto-amăgește (17)
Punctul 2: Hristos cunoaște nevoia fiecărei biserici (3:18-19)
El știe că avem nevoie de…
2a) … bogățiile Lui pentru a ne vindeca de sărăcie spirituală (18a)
2b) … haine albe pentru a ne acoperi goliciunea spirituală (18b)
2c) … alifie pentru ochi ca să ne vindecăm de orbire spirituală (18c)
2d) … pedeapsa Lui care să ne ducă la pocăință spirituală (19-21)
Concluzie: „Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul” (3:22).
A ministry of…
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]
În prezenta ediție a acestui jurnal, voi continua (din nr. 38, ediția de iarnă 2021) subiectul predicării din narațiunile istorice (ebraice) din Vechiul Testament. Voi încerca să schițez un mod de abordare a predicării din narațiunile istorice, răspunzând la următoarele întrebări: Cum predicăm dintr-o narațiune? Repovestim textul pur și simplu și facem o aplicație la final? Împărțim narațiunea în secțiuni și extragem principii din fiecare secțiune în parte? Sau abordăm textul narativ ca pe o epistolă nou-testamentară și extragem din el principii și aplicații?
Când predicăm dintr-o narațiune, aș sugera că…
1) Trebuie să respectăm și să fim atenți la genul literar al textului atât când facem exegeza, cât și în predicare însă, în același timp, trebuie să înțelegem că predicarea unei narațiuni nu este o simplă repovestire a textului, la care mai adăugăm niște aplicații. Mai degrabă, scopul principal al unei istorisiri biblice este să comunice teologie. Istorisirile biblice nu sunt simple descrieri; ele sunt și prescrieri.
2) Trebuie să deducem principii universal valabile din textele narative biblice, așa cum facem și din epistolele Noului Testament. Diferența este că, în predicarea noastră, trebuie să urmăm, să reflectăm și să respectăm forma de povestire a textului. Pentru asta, trebuie (a) să ne schimbăm stilul de predicare în așa fel încât să reflecte genul narativ; (b) să urmăm succesiunea evenimentelor și esența povestirii; și (c) să modificăm structura schiței de predică pentru a corespunde cu genul narativ.
Putem învăța multe lucruri despre predicarea din narațiunile Vechiului Testament din cartea Faptele Apostolilor. De exemplu, în Fapte 7, Ștefan repovestește istorisirea răscumpărătoare (1) a eliberării și răscumpărării poporului legământului de către Dumnezeu; (2) a păcătoșeniei și răzvrătirii poporului; urmată de (3) aplicarea povestirii la ascultători – adică Ștefan le spune că și ei erau răzvrătiți, că se împotriveau Duhului Sfânt, că L-au omorât pe Cel neprihănit etc. De fapt, aplicarea la ascultători a istorisirii răscumpărătoare a fost atât de puternică și de directă, încât aceștia l-au ucis pe Ștefan (cf. lui Pavel, Fapte 13:16-41).
Dumnezeu a spus povestea. Sarcina noastră este să explicăm principiile sale universale, teologice și eterne și să le aplicăm la ascultătorii noștri. Așa cum analizăm un pasaj dintr-o epistolă pentru a afla principiul său teologic central și adevărurile înrudite cu el, precum și aplicațiile sale actuale, în același fel trebuie să analizăm o narațiune pentru a afla adevărul său teologic central și aplicațiile ce decurg din el. Pentru aflarea adevărului central folosim același procedeu atât în cazul narațiunilor, cât și în cazul epistolelor. N-ar fi fost nevoie să fii teolog dacă trebuia doar să repovestești narațiunea. Era suficient un povestitor sau un actor pentru a pune în scenă povestirea în termeni și limbaj contemporan. Sunt de părere că, în timp ce repovestim narațiunea, trebuie să îi ajutăm pe ascultători să înțeleagă…
1) Ce a însemnat atunci și ce înseamnă acum (făcând legătura între narațiune și noi, cei de astăzi).
2) Care sunt adevărurile sale teologice.
3) Care sunt implicațiile și aplicațiile pentru noi, creștinii.
Pentru aceasta este necesară atât repovestirea narațiunii (pentru ca aceasta să prindă viață pentru ascultătorii de astăzi), cât și explicarea și aplicarea principiului său central. Acest proces este, așadar, didactic și teoretic, este același proces ca și cel folosit în predicarea epistolelor. O diferență care apare între predicarea din epistole și predicarea dintr-un text narativ este că, în cazul epistolelor, analizăm și predicăm paragrafe, pe când în cazul narațiunilor predicăm „scene.” Scenele reflectă mișcarea ce are loc în cadrul povestirii și fiecare scenă trebuie interpretată în lumina întregii povestiri, pentru că povestirea în ansamblul ei revelează adevărul central, preponderent.
Ca și în cazul altor texte de predică, scopul este să aflăm ce ne descoperă textul narativ despre Dumnezeu (despre natura Sa, voința Sa, căile Sale etc.). Primul pas este…
a) Stabilește unde începe și unde se termină povestirea. Dacă este o povestire mai mică ce face parte dintr-una mai mare, stabilește unde se încadrează în povestirea mai mare. Adună date din context (i.e. descrierile și narațiunile din contextul mai larg). Descoperă intriga. Care este succesiunea evenimentelor ce se desfășoară în povestire? Are loc o schimbare majoră în cursul povestirii? Dacă da, unde și de ce?
b) Identifică structura textului, împărțind povestirea în scene/episoade. Analizează scenele și imaginile din fiecare scenă. Fă o hartă pentru fiecare paragraf sau scenă, notând observațiile exegetice, întrebările etc. legate de fiecare scenă.
c) Observă cum se desfășoară povestirea scenă cu scenă. Adesea ne este prezentat contextul prima dată, iar apoi se desfășoară acțiunea scenă cu scenă. Acțiunea expune, de obicei, o dilemă (un conflict, o tensiune) care duce la un punct culminant (cum va fi rezolvată dilema aceasta?). Apoi vine deznodământul dilemei și concluzia. Toate povestirile au un punct culminant care duce la un deznodământ. Așadar, în cursul desfășurării evenimentelor, identifică punctul culminant și răspunde la întrebările: Cum se rezolvă conflictul? Care este concluzia? Acesta este aspectul dinamic al povestirilor.
d) Analizează personajele. Observă cum acționează și reacționează personajele de-a lungul povestirii. Identifică punctele lor tari și pe cele slabe, precum și rolul lor în povestire (ex. personajul principal, adversarul personajului principal, protagonistul povestirii, un spectator etc.).
e) Analizează cuvintele și gândurile. Adevărul central al povestirii este exprimat prin cuvinte sau prin gânduri? Identifică, în special, afirmațiile făcute de narator. Fără aceste afirmații, povestirea adesea nu ar avea sens, pentru că nu am cunoaște motivele, acțiunile ascunse și altele asemenea. Nu uita că naratorul este omniscient – el cunoaște gândurile, conversațiile intime și private, evenimentele ascunse, și cunoaște până și gândurile lui Dumnezeu. Aceste afirmații reprezintă pătrunderea lui Dumnezeu în povestire, pentru că El este adevăratul povestitor – ex. „Fapta lui David n-a plăcut Domnului” (2 Sam. 11:27b).
f) Identifică diferitele structuri literare și figuri de stil folosire în narațiune. De exemplu, povestirea este scrisă la persoana a treia sau la persoana întâi? Accentul cade pe acțiune sau pe dezvoltarea caracterului? Există chiasme, repetiții, contraste, paralelisme etc.? Dacă da, care este rolul acestor figuri de stil în povestire?
După analizarea și rezumarea povestirii așa cum am arătat mai sus, ar trebui să poți stabili (a) subiectul povestirii; și (b) ce spune autorul despre acel subiect. Subiectul povestirii este adevărul teologic central pe care povestirea îl transmite. Ceea ce autorul spune despre subiect constituie punctele principale (sau secțiunile povestirii) ale predicii.
Următorul pas este să scrii adevărul teologic central (numit uneori și „ideea principală” sau „ideea exegetică”). O modalitate în care poți să faci lucrul acesta este să începi cu un singur cuvânt care surprinde subiectul pasajului și să formulezi întrebarea la care autorul pare să răspundă cu privire la acel subiect. Apoi, scrie un răspuns cuprinzător la acea întrebare.
După ce ai făcut lucrul acesta, rezumă povestirea într-o singură frază descriptivă ce prezintă succint răspunsul la care ai ajuns mai sus. Această afirmație devine adevărul central al predicii – i.e. rezumatul predicii într-o singură frază.
Eu procedez cam așa, de obicei. Încerc să împletesc schița mea teologică cu repovestirea textului, făcând aplicații în timpul și / sau la sfârșitul fiecărei scene. Același model îl folosesc și pentru predicarea din epistole, doar că aici, în loc să explic doctrina epistolei, explic ideea teologică din narațiune.
În introducere, se includ informațiile legate de context și orice informații necesare plasării povestirii în context și, de asemenea, se explică practicile culturale și alte lucruri ce țin de cultura antică.
După cum am menționat mai sus, este important să rezumi predica într-o singură frază în introducere, pentru ca ascultătorii să știe care este ideea teologică principală a povestirii, o idee pe care urmează să o demonstrezi în cursul predicii. Încearcă să formulezi acest adevăr în așa fel încât să reflecte acuratețea istorică și scopul literar al povestirii, folosind termeni care creează o idee teologică atemporală.
Dacă o vei formula corect, vei obține un concept teologic atemporal, care se aplică oamenilor lui Dumnezeu din orice vreme și orice loc. Aceasta devine ideea homiletică ce va determina modul în care prezinți restul materialului. Ideea homiletică este răspunsul la o nevoie specifică, la o problemă sau la una din greutățile vieții.
Sarcina predicatorului este să arate ascultătorilor (1) modul în care oamenii din narațiune s-au raportat la anumite nevoi spirituale, probleme, boli etc., cum au reacționat și cum s-au luptat cu ele; (2) că luptele lor erau aceleași cu ale noastre; și (3) că soluția lor este și soluția noastră.
Repovestește istorisirea scenă cu scenă. Aici arăți cum reiese ideea teologică din povestire.
a) Creează o schiță teologică ce reflectă șirul povestirii
Fiecare narațiune are o structură bine determinată. Faptul că este o narațiune nu înseamnă că nu are structură. Fiecare povestire are un curs al său și acesta reprezintă structura narațiunii. Una din primele tale sarcini este să găsești structura textului, la fel ca în cazul oricărui alt gen literar biblic.
Așadar, fă o schiță urmând scenele povestirii (mișcarea lor, fluxul de idei). Schițele narative sunt precum simfoniile muzicale – o singură piesă cu mai multe mișcări. Schimbarea scenei este cheia trecerii către secțiunea următoare a schiței de predică. Fiecare scenă pe care o descoperi în explorarea textului trebuie să aibă o idee teologică (i.e. enunțarea unui adevăr sau principiu universal valabil). Pentru a descoperi aceste enunțări, întreabă-te…
1) Ce ne spune scena aceasta despre Dumnezeu (despre căile, scopurile, judecățile Sale etc.)?
2) Ce ne spune scena aceasta despre (despre relația noastră cu Dumnezeu, despre starea noastră spirituală etc.)?
Răspunsurile la aceste întrebări, formulate în fraze, vor forma enunțurile din fiecare scenă cu privire la principiul teologic. Ai grijă ca ideea teologică generală dedusă din fiecare scenă să aibă legătură cu principiul teologic principal al întregii povestiri – adică „predica într-o singură frază” care apare, de obicei, în introducere – și să îl dezvolte.
Nu crea o schiță artificială în care punctele principale să reflecte descrierea scenelor, însă care să nu reflecte cursul și dezvoltarea ideii teologice a povestirii. Mai degrabă, fă o schiță teologică formată din afirmații despre principiul teologic general care urmează cursul povestirii și, în același timp, reflectă mesajul acesteia. Când formulezi titlurile scenelor povestirii ca principii teologice, îți formulezi de fapt punctele principale ale schiței de predică ținând cont de ideea teologică generală și de scopul narațiunii și în concordanță cu acestea.
Uneori este de ajutor să combini descrierile scenă cu scenă cu afirmații teologice general valabile pentru scenele respective. Această abordare nu doar împarte povestirea în mai multe părți pentru a fi mai ușor de înțeles pentru ascultători, ci o și unește cu principiile teologice. Pentru a ilustra ceea ce vreau să spun, voi da un exemplu pe baza textului din Geneza 21:9-21…
Adevărul universal ce reiese din pasaj: „În providența lui Dumnezeu, triumful este adesea precedat de necazuri.”
Gen. 21:9-10. Ranchiuna Sarei (descrierea scenei): Necazurile vin adesea din atitudinile noastre greșite (adevăr universal).
Gen. 21: 11-14a. Situația dificilă în care se află Avraam (descrierea scenei): Necazurile vin adesea din deciziile noastre greșite (adevăr universal).
Gen. 21:14b-16. Izgonirea lui Agar (descrierea scenei): Necazurile vin adesea din împrejurările rele în care ne aflăm (adevăr universal).
Gen. 21:17-21. Intervenția lui Dumnezeu (descrierea scenei): Necazurile își găsesc întotdeauna rezolvarea în bunătatea lui Dumnezeu (adevăr universal).
Uneori (ca în exemplul acesta), folosesc descrierea scenei ca titlu pentru paragraf (scenă) și formulez adevărul (principiul) universal ca titlu al aplicației. Cu alte cuvinte, am două titluri la fiecare scenă, unul care descrie acțiunea scenei și altul care descrie principiul derivat din acțiunea scenei. Lucrul acesta oferă ascultătorilor o direcție clară pe parcursul povestirii prin intermediul titlurilor scenelor, cât și principii clare ce ni se aplică nouă astăzi, prin titlurile aplicațiilor. În felul acesta, una decurge natural din cealaltă, pe măsură ce predici pasajul scenă cu scenă.
Astfel, în Geneza 21:11-14a de exemplu, titlul pe care l-am dat scenei respective este: „Situația dificilă în care se află Avraam” (i.e. ce să facă cu Agar și Ismael în urma plângerilor Sarei). Iar principiul teologic universal valabil pe care îl formulez în aplicație este: „Necazurile vin adesea din deciziile noastre greșite” (sau „deciziile pe termen scurt produc uneori necazuri pe termen lung”) – aceasta este lecția pe care o avem de învățat.
Te poți feri de structuri artificiale în schițele de predici din texte narative…
1) Dacă nu impui „puncte” predicii, făcând astfel o narațiune să sune ca un text dintr-un manual de științe.
2) Dacă ai grijă ca principiile expuse să reiasă în mod natural din narațiune.
3) Dacă formulezi principiile ca afirmații teologice desprinse din fiecare scenă, la fel cum ai proceda cu un text din orice alt gen literar.
Ai grijă ca schița predicii să respecte textul narativ…
1) Urmând firul narațiunii;
2) Expunând intriga, desfășurarea acțiunii, punctul culminant, deznodământul și încheierea narațiunii; și
3) Demonstrând ideea teologică a narațiunii.
b) Fă aplicațiile în timpul sau la sfârșitul fiecărei scene. În felul acesta, fiecare scenă a povestirii se leagă în mod direct de viața ascultătorilor. Însă trebuie să ai grijă atunci când predici din narațiunile vechi-testamentare, să nu muți firul povestirii în mod automat în viața ascultătorilor tăi. Faptul că ei au făcut ceva atunci nu înseamnă că și noi trebuie să facem la fel astăzi. Este foarte ușor, când predici din narațiunile V.T., să cazi în capcana de a moraliza povestirea (ajungând să spui ascultătorilor că ar trebui să facă un lucru, pentru că și cutare l-a făcut) sau de a alegoriza povestirea (astfel că realitățile fizice încep să aibă semnificații spirituale ascunse). Pentru a te feri de lucrul acesta, trebuie să ai grijă să faci aplicații la ideea teologică a textului, și nu la firul povestirii.
Ai grijă ca remediul problemei să fie formulat în mod clar. Prezintă pe scurt implicațiile acceptării sau respingerii acestui remediu – arată cum acceptarea remediului aduce binecuvântare spirituală, pe când respingerea acestuia aduce și mai multă boală spirituală, declin și răceală spirituală. Cheamă ascultătorii să aleagă binecuvântarea (sănătatea, viața), și nu judecata (boala, moartea) – cu alte cuvinte, cere un răspuns!
1. Predicarea narațiunilor în felul acesta le permite ascultătorilor…
a) Să simtă că povestirea prinde viață.
b) Să prindă ideea teologică (pe care nu ar observa-o în cursul citirii obișnuite).
c) Să înțeleagă implicațiile ce li se aplică lor.
d) Să răspundă la aplicațiile pe care le faci la viața lor contemporană.
2. Predicarea narațiunilor în felul acesta te asigură că…
a) Respecți genul narativ.
b) Ai scos la lumină ideea teologică a povestirii.
c) Ai arătat oamenilor cum se leagă povestirea aceea veche de viața lor contemporană.
d) I-ai făcut pe oameni să se lupte cu tensiunea creată de intriga povestirii.
e) I-ai determinat să se gândească la soluția (remediul) de care au ei nevoie.
În 2 Corinteni, Pavel dezbate subiectul slujirii și al conducerii biblice, pe care, în urmă cu câțiva ani, am început să îl explorez în acest jurnal, după cum urmează…
1. Încredere în slujire - Călăuzirea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu (2 Cor. 2:14-3:6, Ediția de primăvară 2013)
2. Natura slujirii autentice:
Punctul 1, Natura mesajului – nu este despre noi; este despre El (2 Cor. 4:1-6, Ediția de vară 2012).
Punctul 2, Natura vieții creștine – putere în slăbiciune (2 Cor. 4:7-16, Ediția de vară 2013).
3. Motivația pentru slujire:
Punctul 1, Transformarea noastră viitoare (2 Cor. 4:16-5:9, Ediția de toamnă 2013).
Punctul 2, Responsabilitatea noastră înaintea lui Dumnezeu (2 Cor. 5:10-13, Ediția de iarnă 2014).
În ediția aceasta, aș vrea să continui explorarea expunerii lui Pavel despre „Motivația pentru slujire” - Punctul 3, Dragostea sacrificială a lui Hristos (2 Cor. 5:14-17).
Dragostea sacrificială a lui Hristos, care a fost revelată pe deplin prin ispășirea substitutivă, ne constrânge să-L slujim. În esență, ce vrea să spună Pavel aici este că Hristos a murit pentru noi, de aceea noi Îl slujim pe El (nu pe noi înșine), în mod specific prin predicarea unui mesaj de reconciliere.
După ce am văzut o motivație prospectivă pentru slujire (faptul că vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu) în 2 Cor. 5:10-13, Pavel ne oferă acum și o motivație retrospectivă pentru slujire, și anume dragostea lui Hristos (2 Cor. 5:14-17). Într-adevăr, el insistă asupra faptului că „dragostea lui Hristos ne strânge” (5:14a). Motivația primordială din viața unui slujitor autentic este dragostea lui Hristos. Pentru Pavel nu conta faptul că unii îl considerau nebun (2 Cor. 5:13). În tot ceea ce făcea și îndura era mânat de dragostea lui Hristos. Și aceeași dragoste „ne strânge” prin faptul că ea stabilește parametrii slujirii noastre. Acesta este efectul practic al dragostei lui Hristos față de noi și în noi - ea ne determină să facem ceea ce facem pentru El în slujirea noastră.
Care este, așadar, natura dragostei lui Hristos care ne constrânge atât de mult? „14 Căci dragostea lui Hristos ne strânge; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toți, toți deci au murit. 15Şi El a murit pentru toți, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel ce a murit și a înviat pentru ei” (5:14-15).
Contextul acestui paragraf este următorul: Pentru că înțelegem „frica de Domnul” în ce privește judecata viitoare, „pe oameni căutăm să-i încredințăm” (5:11) că trebuie să creadă adevărul aducător de pace al evangheliei (5:19-20). Iar motivația pentru un astfel de mesaj și o astfel de lucrare este dragostea irezistibilă a lui Hristos care ne constrânge (5:14-15).
Principiul este acesta: Moartea unei singure persoane (care nu a meritat să moară, deoarece era fără păcat) pentru alții (care au meritat să moară, pentru că sunt păcătoși) face ca întregul grup (acei „toți” pentru care El a murit) să fie părtași în moartea Sa, pentru că Cel fără păcat a murit în locul lor, plătind pedeapsa pentru păcatele lor.
Aplicația este aceasta: Natura și măsura dragostei lui Hristos (demonstrată prin moartea Sa ispășitoare) ne motivează să facem ceea ce facem în slujirea creștină. Putem să ne lăsăm ușor distrași de dezbaterea teologică cu privire la natura și măsura ispășirii din aceste versete și să trecem cu vederea aplicația din discursul lui Pavel. Cu siguranță, versetele acestea ne spun multe despre natura și măsura ispășirii – voi vorbi despre asta mai jos – însă Pavel aplică, înainte de toate, dragostea sacrificială a lui Hristos, care l-a determinat pe El să moară pentru noi, la motivația noastră de a-L sluji pe El.
Pavel formulează apoi două concluzii general valabile (2 Cor. 5:14-15)…
Prima concluzie general valabilă cu privire la moartea lui Hristos este că toți au murit. „Fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toți, toți deci au murit.” (5:14). Deoarece Hristos a murit pentru întreaga omenire, în principiu întreaga omenire a murit. Este ușor de înțeles că Hristos a murit pentru toți, deoarece ideea aceasta este susținută și în alte părți din Scriptură. Însă ce înseamnă că „toți deci au murit” (5:14b)? În mod clar, moartea lui Hristos implică moartea tuturor. După cum spune R.V.G. Tasker, „Moartea lui Hristos a fost moartea tuturor oamenilor, în sensul că El a murit moartea de care ei ar fi trebuit să aibă parte; pedeapsa pentru păcatele lor a fost purtată de El (1 Cor. 15:3; 2 Cor. 5:20); El a murit în locul lor” (Tasker, The Second Epistle to the Corinthians [A doua epistolă către Corinteni], TNTC, Eerdmans, 1958, 86). El a murit pentru toți - iar dacă ei, în cele din urmă, Îl vor primi sau Îl vor respinge este cu totul altă problemă. Pedeapsa pentru păcatele lor a fost plătită prin moartea Sa. El a îndurat moartea pe care ei o meritau. Așadar, în principiu, „toți au murit.” Aceasta este concluzia pe care o trage Pavel aici – moartea unuia singur pentru mai mulți înseamnă că toți au murit (prin cel care a murit). Aceasta este o afirmație simplă cu privire la statutul fiecărei ființe umane în moartea sacrificială a lui Hristos pe cruce – El a murit pentru ei, prin urmare toți au murit. Pedeapsa a fost plătită pentru toți.
Spunând aceasta, Pavel nu susține mântuirea universală (este destul de limpede că nu toți au viață spirituală), ci susține faptul că mântuirea este asigurată și oferită tuturor prin moartea lui Hristos. Pentru că El a murit pentru ei, în principiu au murit și ei și, prin credința în El, ei se pot întoarce la El dacă doresc – cu alte cuvinte, moartea lui Hristos în locul lor a făcut posibil ca toți oamenii să fie salvați, însă doar cei care cred sunt, de fapt, salvați. Hristos a murit în locul întregii omeniri și pentru întreaga omenire – acesta este, într-adevăr, adevărul central al evangheliei. (cf. Col. 1:20; Rom. 8:32).
Așadar, prima concluzie universal valabilă cu privire la moartea lui Hristos este că „toți au murit.”
Cea de-a doua concluzie universal valabilă cu privire la moartea lui Hristos este că unii trăiesc, și nu toți. „Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei” (5:15). „Cei ce trăiesc” reprezintă în mod clar o altă categorie de oameni decât acei „toți” pentru care a murit Hristos (5:14b). Robert L. Dabney spune astfel: „Dacă acei toți pentru care a murit Hristos înseamnă doar toți cei care trăiesc prin El – adică cei aleși – atunci ar părea că textul spune aici că dintre cei aleși pentru care a murit Hristos, doar o parte vor trăi pentru Hristos” (Dabney, Lectures [Prelegeri], 525). Bună observație!
Efectul morții lui Hristos în „cei ce trăiesc” (i.e. credincioșii, cei aleși) este reînnoirea și transformarea lor morală. Nu toți oamenii au parte de această transformare morală, ci doar creștinii, datorită vieții noi pe care o au în Hristos. Moartea lui Hristos are efect doar pentru ei (nu pentru toți), datorită credinței lor în Hristos, iar ca rezultat ei au o motivație nouă în viață, un nou mod de viață. Scopul morții lui Hristos a fost ca cei care cred (cei care au murit față de firea pământească prin moartea Lui pentru ei) să aibă o viață nouă din punct de vedere moral; o viață cu un nou scop moral și o nouă motivație. Astfel, „cei care trăiesc” sunt doar cei credincioși, care, ca urmare a morții lui Hristos în locul lor și a credinței lor în El, acum pot „să nu mai trăiască pentru ei înşişi” (ceea ce nu putem spune despre necredincioși), „ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei”. Ca urmare, ei sunt făpturi noi în Hristos (5:17).
Pe scurt, Pavel spune că, pe baza morții substitutive a lui Hristos pentru noi (5:14b) și a acceptării din partea noastră a morții Sale ca plată pentru păcatele noastre, creștinii au o motivație cu totul nouă – și anume aceea că nu mai trăim pentru noi înșine, ci trăim pentru Cel care a murit și a înviat pentru noi (5:15). Astfel, Pavel face o aplicație simplă a acestui adevăr – pentru că Hristos a murit pentru toți, fără excepție, și pentru că El ne-a iubit pe toți cu o dragoste dezinteresată, motivația noastră în slujirea creștină este să predicăm evanghelia lui Hristos tuturor, fără excepție, din dragoste dezinteresată. Totuși, nu toți vor accepta oferta salvării Sale, însă cei care o vor accepta („cei ce trăiesc” 5:15a), vor primi o viață nouă în Hristos și vor trăi pentru El. Prin urmare, dragostea lui Hristos este ceea ce ne constrânge acum să trăim pentru El și determină modul în care Îl slujim pe El. La fel cum Hristos și-a dat viața pentru noi, tot așa ne dăm și noi viața Lui. Dragostea Lui pentru noi ar trebui să se reflecte în dragostea noastră pentru alții, și mai ales în faptul că luăm parte la „slujba împăcării” (5:18-21), adică la evanghelie. Pentru că trăim în El, suntem „trimiși împuterniciți ai lui Hristos” (5:20).
Așadar, natura și măsura ispășirii este, fără îndoială, baza argumentului lui Pavel din textul acesta, însă nu ar trebui să devenim atât de absorbiți de această dezbatere încât să pierdem din vedere ideea principală a lui Pavel. Noi nu slujim în lucrare din motive egoiste, ci doar pentru El, ca să fim ambasadorii Lui pe pământ.
Ca urmare a morții lui Hristos pentru mine, eu trăiesc acum în El și pentru El și, astfel, viața mea este schimbată la nivel de comportament, scop și activitate. Învățătura aceasta este consecventă cu toată învățătura Scripturii despre viața creștină – viața creștină este o viață schimbată (Gal. 2:20), firea pământească este răstignită și omul cel nou trăiește pentru Hristos (Gal. 5:24; Ef. 4:17 și urm.). Viața noastră este radical diferită de cea de dinainte. În loc să trăim o viață egoistă (Ef. 2:1-3; 4:17-19), trăim o viață ce Îl are pe Hristos în centru (Ef. 2:4-10; 4:20 și urm.). Astfel, noi, cei care am murit și am înviat împreună cu Hristos nu doar că putem, ci mai exact, suntem chemați să predicăm mesajul împăcării (5:18-21), care este vizibil și puternic în viața noastră. Suntem chemați să trăim o viață nouă prin slujirea noastră autentică, motivați de (1) puterea mesajului în contrast cu slăbiciunea mesagerului (4:7); (2) privirea lui Dumnezeu asupra slujirii noastre (5:10-13); și (3) dragostea lui Hristos (5:14-17).
Din argumentul său (5:14-15), Pavel deduce două consecințe (5:16-17).
Consecința #1: „Aşa că, de acum încolo (adică din momentul în care a început să trăiască pentru Hristos și nu pentru sine), (prima consecință) „nu mai cunoaștem pe nimeni în felul lumii” (5:16a). Pavel nu îi mai evaluează și prețuiește pe oameni pe baza înfățișării lor exterioare sau pe baza relațiilor și standardelor umane, subiective și superficiale (ex. bogății, rasă, poziție socială etc.; cf. Gal. 3:28). Mai degrabă, relația lui cu alți oameni și aprecierea lui față de ei se bazează pe valorile spirituale ale omului cu mintea înnoită, pentru care surorile și frații lui nu sunt cei din familia naturală, ci cei din familia spirituală (cf. Mat. 12:46 și urm.). El nu se mai raportează la oameni la un nivel firesc, ci îi vede altfel acum pe ceilalți, nu potrivit firii, ci îi vede ca fiind „o făptură nouă” (5:17) în Hristos.
„Și, chiar dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuși acum nu-L mai cunoaștem în felul acesta” (5:16b). Înainte de convertirea sa, Pavel Îl cunoștea pe Hristos „în felul lumii” – cu mintea sa firească, dezinformată și greșită, și avea o părere omenească despre El. Însă ulterior, relația sa cu Hristos a fost cu totul alta. Acum, el nu Îl mai privește dintr-o perspectivă umană, exterioară, ci Îl prețuiește pentru cine este El cu adevărat, pentru că Îl cunoaște prin Duhul Sfânt care locuiește în el. Hristos nu poate fi cunoscut cu adevărat „în felul lumii” (i.e. cu mintea firească, pe baza valorilor umane). De aceea oamenii nenăscuți din nou ajung la concluzii false cu privire la El. Este nevoie de experiența convertirii prin Duhul Sfânt ca să Îl poți cunoaște și să Îl înțelegi astfel ca Dumnezeu și Răscumpărător. Mulți care L-au cunoscut pe Hristos „în felul lumii” nu L-au cunoscut prin Duhul, singurul care ne iluminează înțelegerea cu privire la Persoana Domnului Isus. „Pavel, ca Petru și Toma, a trebuit să învețe că ceea ce contează nu este să Îl fi văzut pe Hristos sau să știi despre El, ci să Îl iubești pe El și să crezi în El (1 Pet. 1:8; In. 20:29)” (Philip E. Hughes, The Second Epistle to the Corinthians [Cea de-a doua epistolă către Corinteni], 201).
Consecința #2. „Căci” (o altă consecință ce decurge din 5:14-15) nu doar că nu mai cunoaște pe nimeni în felul lumii (inclusiv pe Hristos), ci „dacă este cineva în Hristos”, el consideră că acea persoană „este o făptură nouă” (5:17a), pentru că așa este, într-adevăr. Toți cei ce au fost născuți de sus sunt „în Hristos” și au astfel o nouă identitate, relații noi, o familie nouă, valori noi, obiective noi. Ei sunt văzuți ca fiind „în Hristos” nu „în felul lumii” – când ne uităm la ei, Îl vedem pe Hristos, și nu firea păcătoasă.
A fi „în Hristos” implică siguranță (acum și în viitor), identitate, relație, natură divină, „o făptură nouă” (cf. Ef. 2:10; 4:24). „Cele vechi (omul vechi, firea păcătoasă predispusă la păcat etc.) s-au dus (au pierit; au dispărut în istorie); iată (deodată, prin surprindere, o mare bucurie) că toate lucrurile s-au făcut noi” (5:17b). Suntem făpturi noi și avem viață veșnică, datorită statutului pe care îl avem „în Hristos.” Și ceea ce a avut loc în noi (și care se va încheia atunci când vom fi glorificați) este un precursor și o garanție a noii creații.
Titlu: Scrisori către cele șapte biserici – Credincioșie față de Hristos (Apoc. 3:7-13)
Tema: Dacă Îi ești credincios lui Hristos, El va transforma slăbiciunea ta într-un stâlp de putere.
Punctul 1: Hristos ne încurajează prin puterea Lui suverană (3:8-11)
1a) El controlează în mod suveran accesul nostru la El (3:8)
1b) El constrânge în mod suveran pe oricine opune rezistență (3:9)
1c) El ne păzește în mod suveran de judecata Sa (3:10-11)
Punctul 2: Hristos ne încurajează prin promisiunea Lui suverană (3:12-13)
2a) Celor slabi le promite putere divină (3:12a)
2b) Celor credincioși le promite un nume divin (3:12b)
Concluzie: „Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.” (3:13)
A ministry of…
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]
Permiteți-mi să încep acest articol făcând câteva observații scurte despre cărțile poetice și despre genul literar poetic. Cartea Psalmilor este, în mod evident, cartea poetică, însă o împărțire mai largă ar include și majoritatea cărților de înțelepciune (Iov, Proverbe, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor). În plus, majoritatea psalmilor ar putea intra în categoria literaturii de înțelepciune. Așadar, când împărțim cărțile biblice în categorii literare, întotdeauna există această intersectare între categorii. Potrivit lui Kaiser, „aproximativ o treime din Vechiul Testament și o parte surprinzător de mare din Noul Testament sunt scrise în formă poetică” (Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă, în Walter Kaiser și Moises Silva, Introducere în Hermeneutică, 86).
Categoria mai largă a cărților poetice din V.T. (i.e. inclusiv cărțile de înțelepciune) este numită, de obicei, „Scrierile” (pentru a o diferenția de Lege și de Profeți) și, în canon, se află între Lege și Profeți. Astfel, structura canonului recunoaște conținutul și stilul literar distinctiv al acestor cărți. „Prezența acestor… cărți în Scrieri spune ceva despre relația lor cu Tora (Pentateuhul) și cu Profeții – cărțile acestea nu sunt nici Lege, nici cărți profetice. De fapt, perspectiva lor asupra lumii este destul de diferită de cea a Torei și a Profeților, deși au și multe lucruri în comun” (C. Hassell Bullock, Preaching the Poetic Literature [Predicarea din literatura poetică] în Handbook of Contemporary Preaching [Manual de predicare contemporană], ed. Michael Duduit, 293).
Scopul și rolul principal al psalmilor întotdeauna a fost (și este) unul liturgic (cântece de laudă, de lamentație etc.), însă includerea lor în canon ne autorizează să îi și predicăm, nu doar să îi cântăm. În definitiv, psalmii conțin o teologie foarte profundă. Ei arată într-adevăr că închinarea prin muzică și prin predicare sunt ambele răspunsuri potrivite înaintea lui Dumnezeu. Totuși, trebuie să fim foarte conștienți de faptul că stilul literar al cărților poetice cere o exegeză și o predicare ce reflectă genul lor literar unic. Psalmii trebuie interpretați și aplicați în contextul teologic al întregii psaltiri. „Psaltirea este… o carte de laudă care proclamă că Dumnezeu, ca și Creator și Răscumpărător, a dat poporului Israel, prin Tora, prin revelația de Sine în istorie, posibilitatea unei vieți noi și indicații clare cu privire la modul în care aceasta trebuie trăită” (William Dumbrell, The Faith of Israel [Credința Israelului], 212, citat în Graeme Goldsworthy, Preaching the Whole Bible as Christian Scripture [Predicarea Bibliei ca Scriptură creștină], 200).
Tema generală a psalmilor, așadar, este răscumpărarea, cu accent pe Dumnezeu (marele Împărat al poporului legământului) și actele Sale istorice de eliberare. Graeme Goldsworthy scrie: „Predicatorul trebuie să își îndrepte mereu ascultătorii către perspectiva biblică despre Dumnezeu centrată pe evanghelie” (Preaching the Whole Bible as Christian Scripture [Predicarea Bibliei ca Scriptură creștină], 201).
Așadar, cum ar trebui folosiți psalmii în biserica creștină? Evident, pot fi folosiți așa cum erau folosiți în vremurile biblice, ca și carte de imnuri religioase. Răspunsul ascultătorilor de atunci era să Îl laude pe Dumnezeu pentru lucrările Sale răscumpărătoare, prin urmare aceasta este o reacție potrivită și din partea noastră. Atât autorii nou-testamentari, cât și Domnul Isus au citat adesea psalmii (cartea Psalmi este citată în Noul Testament mai mult decât oricare altă carte din Vechiul Testament – se estimează că ar fi 350 de citate, citări și referiri directe sau indirecte), atât ca profeții referitoare la Isus, cât și ca sursă și autoritate pentru teologia lor). De exemplu, Pavel citează din psalmi în Romani 3:10-18 pentru a-și susține argumentul cu privire la păcătoșenia omenirii (Goldsworthy, 199).
În mod clar, tema principală a cărții Psalmi este accentul mesianic (pe moartea și învierea lui Hristos) și impactul psalmilor asupra rasei umane, fie pentru salvarea celor drepți sau pentru condamnarea celor răi (după cum vedem în Psalmul 1).
Haideți să analizăm acum genul literar al psalmilor ca poezie ebraică.
Există diferite tipuri de psalmi, cum ar fi psalmi didactici (ex. Ps. 1); mesianici (ex. Ps. 2); psalmi despre creație (ex. Ps. 19); psalmi de lamentație (ex. Ps. 22); psalmi despre istoria mântuirii (ex. Ps. 78); psalmi de laudă (ex. Ps. 96). Cei mai mulți psalmi sunt lamentații, însă mulți se încadrează în mai multe categorii.
Psalmii sunt poezie ebraică și reflectă structura și procedeele literare specifice acestui gen. După cum scrie Tom Long: „Fiecare psalm din psaltire a ajuns, în cele din urmă, să facă parte din colecția de psalmi care, după cum spune Patrick D. Miller, Jr., «au făcut parte din închinarea comunității de credință, a evreilor și a creștinilor, pe scară largă și fără întrerupere»” (Thomas Long, Preaching the Literary Forms of the Bible [Predicarea din genurile literare biblice], 44, cu citat din Patrick D. Miller, Jr., Interpreting the Psalms [Cum să interpretăm psalmii], 20).
Ca și în cazul genului literar dramatic, funcția literară a psalmilor este să facă apel la emoții și la imaginație. Ei stârnesc un răspuns interior profund ce merge dincolo de rațiune. „Poezia schimbă modul în care gândim și simțim, dar nu arătându-ne lucruri pe care nu le știm sau printr-o argumentare convingătoare, ci făcând ajustări armonioase în locuri profunde și importante din imaginația noastră.” Long ne oferă exemplul Psalmului 42:1: „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” Cuvintele condensate se extind în mintea noastră într-o imagine imensă, iar apoi psalmistul leagă această imagine de realitatea noastră spirituală, adică de relația noastră cu Dumnezeu (Long, 45).
Psalmii ne vorbesc nu doar la un nivel profund intim, devoțional (ex. în rugăciunile și meditațiile noastre despre Dumnezeu), ci și la un nivel foarte practic experiențial și pastoral (ex. la înmormântări, nunți, sărbători, în boală, în deznădejde etc.) Psalmii ne vorbesc cu o prospețime și o relevanță contemporană în aceste ocazii, însă și cu o repetabilitate și formalitate tradițională. „Faptul că Psaltirea conține psalmi despre mânie, abandon și disperare ne confirmă că astfel de emoții nu doar că apar în viața de credință, ci și că astfel de experiențe sunt repetabile, predictibile și previzibile. Am mai trecut prin ele și înainte” (Long, 46).
Psalmii au o formă condensată, concisă și intensă (așa cum trebuie să fie poezia) și folosesc cuvintele în mod diferit față de alte genuri literare (așa cum trebuie să facă poezia). După cum arată Robert Alter, „poezia, lucrând printr-un sistem de înlănțuiri complexe de sunete, imagini, cuvinte, ritmuri, sintaxă, teme, idei, este un instrument pentru exprimarea unor semnificații bogate și uneori a unor sensuri contradictorii, care nu pot fi exprimate ușor prin alte tipuri de discurs” (Robert Alter, The Art of Biblical Poetry [Arta poeziei biblice], 113, citat în Long, Preaching and the Literary Forms [Predicarea și genurile literare], 47).
Paralelismul este probabil principala structură retorică în cartea Psalmilor. Paralelismul este atât de des folosit și de important în Psalmi, încât McQuilkin recomandă să „folosim paralelismul poeziei ebraice pentru a putea pătrunde semnificația ei… Marca distinctivă a poeziei ebraice este corespondența ideilor, sau paralelismul, între un vers și următorul sau între o secțiune a poeziei și următoarea” (Robertson McQuilkin, Understanding and Applying the Bible [Cum să înțelegem și să aplicăm Biblia], 199). Altfel spus, paralelismul este un procedeu literar prin care poetul ne oferă o parte de vers (A), apoi următoarea parte a versului (B), în așa fel încât conținutul lui (B) are legătură cu conținutul lui (A). Legătura aceasta este realizată, în principal, în trei moduri:
1. Prin paralelism sinonimic – o idee similară din (A) este repetată în (B) fără un adaos semnificativ. De exemplu:
a) Ps. 73:1, (A) Da, bun este Dumnezeu cu Israel… (B) cu cei cu inima curată.
b) Prov. 1:20, (A) Înțelepciunea strigă pe ulițe…(B) îşi înalţă glasul în pieţe.
c) Gen. 4:23, (A) Ada şi Ţila, ascultați glasul meu!… (B) Nevestele lui Lameh, ascultați cuvântul meu!
d) Luca 1:46b-47a, (A) Sufletul meu mărește pe Domnul… (B) şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu.
2. Prin paralelism antonimic - ideea din (B) este în contrast sau în opoziție cu ideea din (A). De exemplu:
Prov. 10:1, (A) Un fiu înțelept este bucuria tatălui… (B) dar un fiu nebun este mâhnirea mamei sale.
Prov. 15:2, (A) Limba înțelepților dă știință plăcută …(B) dar gura nesocotiților împroașcă nebunie.
3. Prin paralelism sintetic - ideea din (B) extinde ideea din (A), o duce mai departe, o clarifică, îi adaugă ceva. De exemplu:
Ps. 22:2, (A) Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi răspunzi… (B) strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă.
Is. 55:6-7, (A) Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi…(B) chemați-L câtă vreme este aproape (55:6); și (A) Să se lase cel rău de calea lui…(B) şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui (55:7).
Toate aceste forme de paralelism apar, de exemplu, în Psalmul 1. Caracteristicile unui om evlavios sunt scoase în evidență prin paralelismul sintetic din versetul 1 și sunt prezentate în contrast cu omul neevlavios prin paralelismul antitetic din versetul 2. Psalmul continuă apoi, dezvăluind o imagine grăitoare a omului evlavios, care este ca un pom sădit lângă apă etc., în contrast cu omul rău, care este ca pleava pe care o spulberă vântul. Omul evlavios este descris mult mai pe larg decât omul neevlavios, psalmistul lăsându-ne să întrevedem astfel punctul său de vedere cu privire la cum ar trebui noi să fim, un punct de vedere care apare chiar în mod explicit la sfârșitul psalmului.
Pe scurt, Long subliniază următoarele: „Efectul retoric al poeziei psalmului, așadar, este să creeze două sfere de activitate contrastante în conștiința cititorului sau a ascultătorului. O sferă este plină de o mișcare frenetică, disperată și fără direcție, care dispare rapid. Cealaltă este liniștită, statornică, pașnică, animată de acțiunea puternică și calmă a omului înțelept ce meditează la Tora. O predică eficientă inspirată din acest psalm poate nu doar să descrie acest contrast, ci și să recreeze impactul său vizual și emoțional asupra ascultătorilor” (Long, 51).
Permiteți-mi să indic doar două:
1. Simbolismul – ex. Prov. 11:22: „Femeia frumoasă şi fără minte este ca un inel de aur pus în râtul unui porc.”
2. Figurile de stil. De unde știm când poetul folosește o figură de stil și nu un limbaj literal? Permiteți-mi să vă dau trei criterii:
(a) Atunci când există o nepotrivire între subiect și predicat – ex. „Dumnezeu este stânca noastră.”
(b) Atunci când predicatul atribuie subiectului acțiuni ce nu sunt posibile în lumea reală – ex. „Munții băteau din palme.”
(c) Atunci când poetul transmite accente dramatice, sentimente intense sau un lucru memorabil. Printre figurile de stil se numără comparația, metafora, parabola, alegoria, ironia etc.
În următoarea ediție a acestui Jurnal, voi trece de la analiza teoretică a psalmilor (i.e. structura psalmilor) la cea practică, explorând anumite aspecte ale predicării din literatura poetică.
Aceasta este o continuare a seriei mele despre conducerea pastorală biblică, având la bază îndemnurile lui Pavel din 2 Corinteni. Puteți citi celelalte articole din această serie în următoarele ediții ale acestui Jurnal, în ordinea aceasta: Ediția de primăvară 2013, Ediția de vară 2012, Ediția de vară 2013, Ediția de toamnă 2013, Ediția de iarnă 2014, Ediția de primăvară 2021.
După ce a explicat diferite aspecte fundamentale ale slujirii pastorale – încrederea în slujire, natura slujirii autentice și motivația pentru slujire – apostolul Pavel face acum legătura între noi și lucrurile acestea la un nivel practic. Haideți să privim la următoarele observații…
1. Slujba împăcării aplicată la noi (5:18a). Pentru cei care au fost transformați într-o „făptură nouă”, a început o nouă eră, „cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (5:17b). Iar sursa acestei transformări extraordinare este Însuși Dumnezeu – „Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu…” (5:18a). Cel care a adus toate lucrurile în ființă la creație este Cel care îi re-creează pe credincioși, transformându-i într-o „făptură nouă” în Hristos. Așa cum lucrarea de creație I-a aparținut exclusiv lui Dumnezeu, tot așa, lucrarea de re-creare Îi aparține în exclusivitate lui Dumnezeu, fiind realizată prin Isus Hristos (cf. 1 Tim. 2:5; In. 14:6; Fapte 4:12).
Însă lucrurile nu se opresc aici. Dumnezeu nu doar că ne-a re-creat, făcându-ne noi în Hristos, ci „…ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos” (5:18a). Faptul că Dumnezeu ne-a re-creat în Hristos duce inevitabil la împăcarea noastră cu Dumnezeu Însuși prin Hristos. Cele două idei merg împreună – re-crearea noastră de către Dumnezeu și împăcarea noastră cu El.
Astfel, împăcarea este parte integrantă din transformarea noastră în făpturi noi în Hristos, pentru că odată ce suntem înnoiți, primim vieți noi care sunt în concordanță cu viața lui Dumnezeu și, astfel, suntem împăcați cu Dumnezeu. Păcatul nu mai împiedică această relație. Acea fire păcătoasă, care ne-a făcut vrăjmași ai lui Dumnezeu, fii ai neascultării etc. (Ef. 2:1-3), a fost dată la moarte și noi am fost înviați pentru a trăi o viață nouă (Rom. 6:4). Relația noastră cu Dumnezeu, care mai înainte era ireconciliabilă (creaturi păcătoase vs. un Dumnezeu sfânt), a fost făcută posibilă prin moartea lui Hristos (Rom. 5:10; Ef. 2:13).
Deși omul a rupt relația cu Dumnezeu prin păcat, El este atotputernic și iubitor și, din veșnicia trecută, a făcut planul de răscumpărare astfel încât, prin moartea Fiului Său, El „să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Rom. 3:26). Cel care ne-a creat în mod suveran ne-a și re-creat în mod suveran (Ef. 2:10) și ne-a împăcat cu Sine (Rom. 5:10; Col. 1:21).
2. Slujba împăcării încredințată nouă (5:18b-19). Fiind făpturi noi în Hristos și fiind împăcați cu Dumnezeu prin Hristos, El „ne-a încredințat slujba împăcării” (5:18c). Cei care au fost împăcați cu Dumnezeu au primit privilegiul extraordinar al „slujbei împăcării...” Împăcarea noastră cu Dumnezeu prin Hristos devine baza și încrederea slujirii noastre. Doar cei care au fost împăcați cu Dumnezeu primesc slujba aceasta a împăcării, prin care noi proclamăm mesajul împăcării, pentru ca și alții să poată fi împăcați cu Dumnezeu și cu semenii.
Aceasta este, pe scurt, slujba ce ne-a fost încredințată și la care am fost chemați. Aceasta este comoara ce se naște prin și în vase de lut. Aceasta este glorioasa slujire a Noului Legământ, un mesaj de împăcare cu Dumnezeu, „…că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine…” (19a).
Pavel detaliază acum ideea din 5:18. Dumnezeu nu doar a acționat „prin Hristos” (i.e. Hristos a fost agentul împăcării), ci Dumnezeu a acționat „în Hristos” în această lucrare de împăcare - i.e. Dumnezeu era una cu Hristos în lucrarea de împăcare; ceea ce a făcut Hristos, Dumnezeu a făcut. Actul împăcării a fost un act comun al Trinității, ai Cărei membri sunt întotdeauna una în gândire, în scopuri și în acțiune.
Mai mult, sfera împăcării se lărgește acum de la „noi” (5:18) la lume – „adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (5:19a). Actul de împăcare al lui Dumnezeu în Hristos avea în vedere nu doar împăcarea „noastră” (5:18), ci și împăcarea „lumii” cu El. Faptul că Pavel se referă la lume în general reiese și din folosirea pronumelor „lor” și „pe ei” (i.e. lumea) în contrast cu „nouă” și „pe noi” (5:16, 18) – „… neținându-le în socoteală păcatele lor” (19b). Nu este vorba despre mântuire universală (vezi articolul meu pe 2 Cor. 5:14-17 în Nr. 39 al acestui Jurnal), ci despre sfera universală / disponibilitatea împăcării – trecută, prezentă și viitoare. În trecut, Dumnezeu a pregătit și a desăvârșit singurul fundament pentru împăcarea lumii cu Sine, adică prin și în Hristos și lucrarea Sa încheiată pe cruce. În prezent, Dumnezeu îi împacă cu Sine pe toți aceia care primesc oferta Sa de salvare și împăcare, adică pe credincioșii aleși. În viitor, Dumnezeu va împăca toate lucrurile cu Sine la sfârșitul veacurilor, „ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăși într-unul, în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Ef. 1:10; cf. Col. 1:20).
Pe scurt, argumentul din 5:18-19 spune cam așa: Dumnezeu „ne-a împăcat (pe noi, care suntem făpturi noi în Hristos) cu El” (5:18a), iar apoi El „ne-a încredințat slujba împăcării” (5:18b), care este aceasta: „că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neținându-le în socoteală păcatele lor, şi (pentru a sublinia ideea) ne-a încredințat nouă propovăduirea acestei împăcări” (5:19).
Cei care au fost împăcați cu adevărat au primit „slujba împăcării” (5:18b) a Noului Legământ, care este anunțată prin „propovăduirea acestei împăcări” (5:19b). Aceasta este o încredințare din partea lui Dumnezeu pentru noi – El ne-a încredințat acest mesaj, acest cuvânt de proclamare. Aceasta este slujba noastră! Vestea bună a împăcării pe care Dumnezeu a realizat-o în și prin Hristos pe cruce, ne-a încredințat-o nouă să o proclamăm. Rezultă, în mod clar, că slujba noastră este o slujbă de proclamare care are aceeași sferă de lucru ca și împăcarea - adică, o sferă universală.
3. Slujba împăcării propovăduită de noi (5:20-21). „Noi, dar, suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos, şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcați-vă cu Dumnezeu” (5:20). Noi, cei care am fost împăcați cu Dumnezeu prin Isus Hristos, suntem „trimiși împuterniciți ai lui Hristos” în această slujbă a împăcării.
Așadar, cum trebuie îndeplinită această slujbă a împăcării? În același fel în care un ambasador își face datoria. Ambasadorul este un reprezentant diplomatic al guvernului sau al regelui care conduce țara sa și pe care îl reprezintă într-o altă țară. El comunică poziția sau dorințele guvernului sau regelui său către guvernul sau regele țării în care este trimis.
Noi suntem „trimiși împuterniciți (ambasadori) ai lui Hristos.” Noi suntem reprezentanții Lui în lume, împuterniciți să rostim mesajul Său în numele Său. Noi suntem vocea Sa în lume, „ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi…”. Atunci când noi, ca ambasadori ai lui Hristos, ne îndeplinim slujba și proclamăm mesajul împăcării, îndemnând oamenii să se împace cu Dumnezeu, de fapt Dumnezeu este Cel care vorbește prin noi, pentru că noi transmitem mesajul Său, așa cum este descoperit în Cuvântul Său, cu autoritatea Sa și prin puterea Duhului Său.
Așadar, Pavel pune un egal între predicare și cuvintele directe ale lui Dumnezeu! Atunci când proclamăm cu credincioșie mesajul care ne-a fost încredințat, Dumnezeu îi îndeamnă, de fapt, pe oameni prin noi. Aceasta este predicarea personificatoare, predicare ce întrupează adevărul și Îl arată pe Dumnezeu prin noi. Slujirea nu este ceva separat de noi, ca un loc de muncă. Mai degrabă, face parte din ceea ce suntem; este parte integrantă din personalitatea noastră, din caracterul, comportamentul și natura noastră. De aceea proclamarea a ceea ce Dumnezeu a făcut în și prin Hristos este ceva atât de personal și de plin de pasiune.
Astfel, când predicăm, noi de fapt „îndemnăm / rugăm fierbinte / implorăm…”. Nu vorbim, pur și simplu, ca într-o simplă discuție sau ca și cum am ține o prelegere; îi îndemnăm pe oameni, ca și cum viața lor ar depinde de asta, pentru că viața lor chiar depinde de asta! „Vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos”, vorbind și acționând ca trimiși împuterniciți ai Lui în fața lumii, „împăcați-vă cu Dumnezeu.”
Cuvântul tradus prin „îndemnăm / rugăm fierbinte / implorăm” conține o notă de urgență, pasiune, neliniște, insistență. Aceasta trebuie să fie natura slujirii noastre – noi proclamăm un mesaj de care oamenii pierduți au o disperată nevoie, iar urgența aceasta vine din faptul că (1) nu mai este mult timp pentru a crede acest mesaj; și (2) judecata va veni asupra celor care îl resping. Așadar, responsabilitatea slujirii noastre este să spunem oamenilor cum se pot împăca cu Dumnezeu, adică prin moartea ispășitoare și învierea triumfătoare a lui Hristos în locul lor (5:14-15).
Deși ideea principală a acestui paragraf este proclamarea împăcării în fața celor necredincioși (cf. 5:11, 14-15, 19), totuși, și poporul lui Dumnezeu are nevoie de acest mesaj al împăcării, nu doar cei pierduți (vezi 6:1-2). Copiii lui Dumnezeu au nevoie să se împace mereu cu Dumnezeu, nu pentru că își pierd mântuirea, ci pentru că își pierd părtășia cu Dumnezeu atunci când acționează, vorbesc sau gândesc în moduri contrare naturii și caracterului Său. Copiii lui Dumnezeu alunecă uneori și nu trăiesc ca niște creștini. Astfel, le dăm ocazia acestor oameni să se întoarcă la Dumnezeu și să continue să se sfințească, proclamându-le mesajul împăcării în numele lui Hristos.
Și la ce bun să-i rugăm fierbinte pe oameni să se împace cu Dumnezeu, dacă nu le spunem și pe ce bază și în ce mod este posibilă împăcarea? Așadar, noi nu doar îi rugăm fierbinte să se împace cu Dumnezeu (i.e. pentru a experimenta împăcarea salvatoare), ci le explicăm și pe ce bază pot fi împăcați – adică, pentru că „pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El (Dumnezeu) L-a făcut (pe Hristos) păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (5:21). Cei care sunt făpturi noi în Hristos și au fost împăcați cu Dumnezeu nu își mai poartă păcatele, pentru că Hristos le-a purtat în locul lor (cf. 5: 21). Pe Cel fără păcat Dumnezeu L-a făcut (cf. Evr. 4:15; 7:26; 1 Pet. 2:22; 1 In. 3:5) „păcat pentru noi…”. Cu alte cuvinte, dreptatea și mânia lui Dumnezeu împotriva păcatelor noastre au fost vărsate asupra lui Hristos, în loc să fie îndreptate împotriva noastră. El a fost înlocuitorul nostru. „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiți”(Is. 53:5). Hristos „S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora” (Evr. 9:28).
Observați că textul nu spune că Dumnezeu L-a făcut păcătos pe Hristos. Nu! După cum spune Philip Hughes, „a te gândi că Hristos a fost făcut păcătos ar însemna să distrugi fundamentul mântuirii, care cere moartea Unuia fără păcat în locul omenirii păcătoase. Dumnezeu însă L-a făcut păcat: adică Dumnezeu Tatăl L-a făcut pe Fiul Său întrupat nevinovat obiectul mâniei și judecății Sale, pentru noi, și astfel, în Hristos crucificat, păcatul lumii este judecat și îndepărtat” (Philip Hughes, The Second Epistle to the Corinthians [A doua epistolă către Corinteni], NICNT, 213).
La fel cum Hristos nu a devenit păcătos, tot așa nici noi nu devenim neprihăniți. Mai degrabă, devenim „neprihănirea lui Dumnezeu în El.” Ne este atribuită neprihănirea divină. Primim neprihănirea Lui și suntem declarați neprihăniți (i.e. justificați), însă nu devenim neprihăniți, pentru că încă putem păcătui și chiar păcătuim din când în când. Observați că neprihănirea noastră (și, astfel, împăcarea noastră cu Dumnezeu) este „în El.” Suntem îmbrăcați cu El, uniți cu El în moartea și învierea Sa. Viața noastră este în El. Speranța noastră este în El. Dumnezeu ne vede desăvârșiți în El – „Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta” (1 In. 4:17). Totuși, în ce privește poziția noastră înaintea lui Dumnezeu (spre deosebire de starea noastră, care poate varia), suntem văzuți în „neprihănirea lui Hristos” care ne-a fost atribuită și nu mai suntem sub condamnare, pentru că suntem „în Hristos Isus” (Rom. 8:1).
Hristos era singurul ce putea face posibilă împăcarea cu Dumnezeu, pentru că doar El era Cel fără păcat și astfel doar El putea aduce singura jertfă pentru păcatele noastre care să fie acceptabilă înaintea lui Dumnezeu (cf. Mat. 3:17; 17:5). Numai un om perfect putea lua locul nostru, pentru că viața unui alt păcătos imperfect nu putea satisface cerințele sfinte ale lui Dumnezeu. El cere moartea păcătoșilor – „Sufletul care păcătuiește, acela va muri” (Ez. 18:20). Doar cineva care a trăit o viață fără păcat și nu avea nevoie de împăcare putea să își dea viața de bunăvoie în locul nostru înaintea lui Dumnezeu – El a luat locul nostru, a murit în locul nostru și pentru binele nostru, pentru ca noi să putem fi împăcați cu Dumnezeu.
El a devenit păcat pentru noi, „… ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”. Schimbul este, astfel, încheiat. El a devenit păcat pentru noi, iar noi devenim neprihăniți în El. Aceasta este numită uneori „dubla imputare”. Păcatele celor care primesc acest mesaj al împăcării Îi sunt imputate lui Hristos (El a devenit păcat pentru noi, plătind datoria păcatului nostru la cruce), iar neprihănirea Lui le este atribuită lor (noi devenim neprihănirea lui Dumnezeu în El) și, prin urmare, Dumnezeu ne vede desăvârșiți în Hristos. După cum spune Petru, „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire” (1 Pet. 2:24; cf. Rom. 4:6; 1 Cor. 1:30; 1 Pet. 3:18). Acest schimb extraordinar a făcut posibil ca Dumnezeu „să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Rom. 3:26).
Așadar, vedem că fundamentul și mijlocul împăcării noastre cu Dumnezeu este moartea substitutivă, benevolă și ispășitoare a lui Hristos pe cruce, moarte ce a făcut posibil ca ființele umane păcătoase să aibă păcatele spălate (ispășite) și să stea înaintea lui Dumnezeu iertate și justificate, ca făpturi noi în Hristos.
Aceasta este transformarea minunată pe care o aduce evanghelia. Aceasta este evanghelia pe scurt. Acesta este fundamentul și mijlocul prin care Dumnezeu a făcut posibilă slujba împăcării, adică evanghelia – și anume prin moartea substitutivă a lui Hristos. Ce mesaj avem de proclamat! Ce schimb avem de oferit! Nu e de mirare că noi, ca „trimiși împuterniciți ai lui Hristos”, trebuie să îi rugăm fierbinte pe oameni să-l accepte!
Observații finale
Aceasta este, așadar, slujirea noastră pastorală, „Slujba împăcării: împăcarea tuturor oamenilor” (2 Cor. 5:18-21). Este responsabilitatea noastră, ca predicatori ai Cuvântului lui Dumnezeu și lideri ai bisericii lui Hristos, să proclamăm acest mesaj. Mesajul împăcării, care a fost aplicat la noi (5:18a) și ne-a fost încredințat (5:18b-19), trebuie să fie proclamat de noi (5:20-21). Predici acest mesaj? Știu oamenii cum pot fi împăcați cu Dumnezeu datorită slujirii tale? Se împacă oamenii cu Dumnezeu prin Fiul Său în urma slujirii tale?
Titlu: Să învățăm de la Isus, Partea 1, Cum să învingem ispita (Mat. 3:13-4:11)
Tema: Pentru a învinge ispita, trebuie să fim înarmați cu Cuvântul lui Dumnezeu
Punctul 1: Trebuie să fim pregătiți să întâmpinăm ispita
1a) … prin supunerea față de Cuvântul lui Dumnezeu (3:13-15)
1b) … prin ungerea Duhului Sfânt (3:16)
1c) … prin confirmarea / binecuvântarea lui Dumnezeu Tatăl (3:17)
Punctul 2: Trebuie să fim pregătiți să ne opunem ispitei
2a) Satan atacă ceea ce spune Dumnezeu și purtarea Lui de grijă (14:3-4)
2b) Satan atacă puterea și protecția lui Dumnezeu (14:5-7)
2c) Satan atacă scopurile și planurile lui Dumnezeu (4:8-10)
A ministry of…
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]
În ultima ediție a acestui jurnal (Vara 2021), v-am prezentat câteva caracteristici literare ale poeziei ebraice. Am analizat următoarele…
A. Tipurile de psalmi
B. Scopul și funcția lor retorică
C. Structura retorică a poeziei ebraice
D. Procedeele literare folosite în poezia ebraică
În prezenta ediție, voi oferi o scurtă privire de ansamblu asupra a încă două aspecte ale predicării din poezia ebraică…
În general, trebuie să ai grijă să interpretezi și să aplici fiecare psalm în conformitate cu contextul său teologic și istoric. Chiar dacă ne identificăm cu starea sau plângerea psalmistului și a oamenilor lui Dumnezeu în general, totuși trebuie să avem grijă să nu încercăm întotdeauna să facem un transfer direct între contextul psalmistului și al nostru. De exemplu, spre deosebire de psalmist, noi nu așteptăm cu nerăbdare și nădejde răscumpărarea mesianică viitoare – pentru că, din poziția noastră în istoria răscumpărării, Mesia a venit deja! Aceasta ne conferă, așadar, o perspectivă diferită, deși poate trecem și noi prin circumstanțe de viață similare.
Totuși, predicarea din poezia ebraică îi ajută pe ascultătorii noștri să aibă o perspectivă biblică și practică în câteva domenii de viață diferite.
1. Poezia ebraică descrie evenimente și experiențe reale. Să luăm ca exemplu păcatul lui David. După ce a comis adulter, conștiința sa l-a chinuit zi și noapte, el fiind profund conștient de vina ce o purta (Ps. 51:3). Într-adevăr, el exprimă efectul psihosomatic intens de liniște interioară și geamăt exterior resimțit atunci când a încercat, pentru o vreme, să își acopere păcatul (Ps. 32:3-4).
Psalmii aceștia descriu o experiență reală și foarte vie. Și chiar dacă tu nu ai comis acest gen de păcat, totuși cred că toți putem mărturisi că am experimentat chinuri sufletești similare din cauza păcatului din viața noastră, până când l-am mărturisit, ne-am pocăit de el, ne-am împăcat cu Dumnezeu și cu cei împotriva cărora am păcătuit.
2. Poezia ebraică funcționează ca o muzică poetică, inspirându-ne să vedem situația de viață în care ne găsim dintr-o perspectivă eternă. De exemplu, Habacuc 3:17-19 este o încurajare poetică minunată pentru păstrarea încrederii în Dumnezeu, chiar și atunci când viața și viitorul par a fi sumbre.
3. Poezia ebraică ne activează emoțiile prin identificarea cu experiențele personale și răspunsurile autorului. De exemplu, ne identificăm cu nedumerirea psalmistului cu privire la aparenta prosperitate a celui rău din Psalmul 73 în comparație cu situația sa.
În literatura poetică biblică, este acoperit întregul spectru al emoțiilor umane. Este important să clarifici lucrul acesta când predici din literatura poetică, pentru că noi suntem ființe emoționale și avem nevoie să știm cum să ne exprimăm răspunsurile emoționale la diferite situații înaintea lui Dumnezeu.
4. Poezia ebraică ne provoacă imaginația. Dumnezeu nu ne-a făcut numai cu emoții, ci și cu imaginație. Când predici din literatura poetică, încearcă să închizi ochii și să îți imaginezi scena, într-un mod potrivit și discret. Iată trei caracteristici ale poeziei care te vor ajuta în sensul acesta:
a) Identifică figurile de stil – ele te ajută să înțelegi situația autorului. Psalmul 40:1 surprinde mișcarea autorului, așa cum a descris-o cineva: „Din mocirlă la cor.” Prin felul în care autorul își descrie situația, poți să ți-l imaginezi urcând literalmente din groapa pieririi și începând să cânte laudele Domnului (cf. și Ps. 42:1; Plângeri 1:14). Este important să găsești și să înțelegi figurile de stil, cum ar fi personificarea, comparația, metafora etc.
b) Observă sinceritatea discursului – aceasta te ajută să înțelegi gravitatea autorului. În Ieremia 20, profetul este în butuci (20:2), reamintindu-și promisiunea lui Dumnezeu de a-l proteja. În 20:7-10, autorul este disperat, apoi în 20:13 este optimist, iar în 20:14-18 din nou este disperat. Transparența cu care își exprimă schimbările răspunsurilor emoționale ne ajută să surprindem gravitatea situației în care se află autorul, precum și răspunsul său față de această situație.
c) Evaluează discursul ca întreg – acesta îți va arăta subiectul autorului. De exemplu, după ce îndeamnă poporul Israel să se pocăiască (Osea 14:1-3), autorul descrie tot ce va face Dumnezeu pentru a restaura Israelul – vindecarea de apostazie, aducerea lor la o viață nouă și împăcarea lor cu Dumnezeu (Osea 14:4-7).
5. Poezia ebraică ne ajută la interpretare. În procesul de interpretare a poeziei ebraice ne ajută cunoașterea diferitelor mijloace literare pe care aceasta le folosește, cum ar fi…
a) Paralelismul. Am discutat deja aspectul acesta într-o oarecare măsură în ediția anterioară a acestui jurnal (Vara 2021). Aș adăuga doar că esența poeziei semitice este paralelismul. Poezia ebraică are la bază, în general, principiul ecoului – autorul strigă, iar afirmația lui se repetă ca un ecou. De exemplu, Psalmul 1:5: „De aceea cei răi nu pot ţine capul sus în ziua judecăţii (strigarea)…. nici păcătoşii în adunarea celor neprihăniţi (ecoul).” Observați că expresia „cei răi” este echivalentă cu „păcătoşii” (paralelism sinonimic), pe când „ziua judecăţii” este în contrast cu „adunarea celor neprihăniţi” (paralelism antitetic/ contrastant). Astfel, autorul, prin intermediul paralelismului poetic, descrie adevărul conform căruia cei răi nu vor face parte din adunarea celor neprihăniți când vor fi înviați pentru judecată.
b) Repetiția. Iată câteva exemple:
Psalmul 136: „Căci în veac ţine îndurarea Lui” (vers repetat ca un refren în fiecare dintre cele 26 de versete).
Isaia 5: „Vai de cei ce…” (expresie repetată de 6 ori în 5:8, 11, 18, 20, 21, 22), culminând cu „Vai de mine” (6:5). Este ușor să proclamăm nenorocirea asupra altora, însă trebuie să ne includem și pe noi.
Amos 4: „Cu toate acestea, tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul” (afirmație repetată în 4:6, 8, 9, 10, 11), și culminând cu avertismentul „…pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău” (4:12).
c) Jocuri de cuvinte. Ieremia 1:11 folosește simbolul unui migdal. Migdalul era cunoscut ca și „copacul veghetor / deșteptător” pentru că era primul copac care înflorea primăvara. Așadar, folosind un joc de cuvinte, Dumnezeu spune: „Eu veghez” (Ieremia 1:12) – și expresia aceasta diferă doar cu o literă de cuvântul folosit pentru migdal. Ieremia a văzut migdalul înflorind în fiecare an, iar Dumnezeu continua să vegheze asupra cuvântului Său pentru a-l împlini.
Din nou, în Amos 8:1, Dumnezeu i-a arătat profetului un coș cu fructe de vară. Acestea erau ultimele fructe de sezon. Prin urmare, Dumnezeu spune: „A venit sfârşitul” (8:2). Majoritatea dintre noi citim Vechiul Testament într-o traducere în limba noastră maternă, ceea ce ne împiedică să vedem jocurile de cuvinte.
d) Figurile de stil. Psalmul 1 compară omul evlavios cu „un pom sădit lângă un izvor de apă” (v. 3), în contrast cu omul neevlavios care este ca „pleava pe care o spulberă vântul” (v. 4). Astfel, folosind comparația, contrastul este mai clar – omul evlavios este statornic, puternic, de neclintit din punct de vedere moral și spiritual, pe când omul neevlavios este nestatornic, șubred, schimbător și nefolositor din punct de vedere moral și spiritual (cf. și Is. 17:12-13 re: pleava).
f) Acrostihuri. Acrostihul este o poezie care folosește literele alfabetului pentru a forma un cuvânt sau o expresie. Acest procedeu literar funcționează ca un sistem de memorare. Probabil că cel mai cunoscut acrostih biblic este Psalmul 119, în care fiecare dintre cele 22 de litere ale alfabetului ebraic deschide o secțiune de 8 versete despre Scriptură. Tot așa, cartea Plângerile lui Ieremia este scrisă exclusiv în format acrostih.
6. Poezia ebraică ne ajută să…
a) Memorăm Cuvântul – ex. se duce, se așază, se oprește (Ps. 1)
b) Medităm la Cuvânt – „Domnul este Păstorul meu”
c) Slujim cu Cuvântul, predicând, de exemplu, fie o singură predică (ex. Psalmul 23) ori o serie (ex. Psalmii treptelor, 120-134) ori câte o predică din fiecare tip de psalm.
7. Poezia ebraică ne oferă ilustrații prin...
a) Citarea unui autor biblic pentru a ilustra o idee – ex. „După cum spune psalmistul…” sau „Așa cum scrie în Cântarea Cântărilor…”
b) Explicarea unei imagini sau a unui simbol – ex. Ps. 23:1: „Domnul este Păstorul meu.”
c) Aplicarea unui verset la un alt text din Scriptură. Ex. Ps. 107:29 aplicat la Mat. 8:23-27.
8. Poezia ebraică ne oferă tipare pe care putem să le folosim, cum ar fi…
a) Mărturisirea păcatului (ex. Psalmul 51)
b) Încrederea în Domnul (ex. Psalmul 27:3)
c) Celebrarea gloriei lui Dumnezeu – de exemplu…
Ps. 19:1-6: Gloria lui Dumnezeu în creație
Ps. 106: Gloria lui Dumnezeu în istorie
Mica 7:18-19: Gloria lui Dumnezeu în răscumpărare
Dacă predici o serie de predici din psalmi, este bine să ai o predică introductivă despre Psaltire – tipuri, contexte, structură și teologie. Apoi, când îți pregătești predica…
1. Caută versetul ce rezumă pasajul, un verset-cheie ce rezumă întregul pasaj sau îl clarifică. De exemplu, în Psalmul 73, psalmistul privește la viața celor neevlavioși în comparație cu propria sa viață (73:1-14) și nu poate înțelege de ce cei răi par să prospere, „…până ce am intrat în Sfântul Locaş al lui Dumnezeu; şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi” (73:16-17). Totul s-a clarificat atunci când psalmistul și-a dat seama că Dumnezeu este suveran și în control. El îi judecă pe cei răi.
Vedem aceeași desfășurare a lucrurilor și la Iov. El s-a plâns că puterea lui Dumnezeu era vizibilă în creație, însă cuvântul Lui abia era auzit, iar acțiunile Sale erau greu de înțeles (Iov 26). Mai târziu însă, Iov își dă seama că nu putem înțelege corect căile lui Dumnezeu decât atunci când Îl auzim în mod personal, și, bineînțeles, așa a înțeles el în cele din urmă căile lui Dumnezeu în viața sa când Dumnezeu i-a vorbit din mijlocul furtunii (38:1).
2. Caută accentul teologic al pasajului. O mare parte din teologia noastră vine din literatura poetică biblică. Prin urmare, trebuie să aflăm perspectiva teologică a cărții și a pasajului pe care îl studiem. Apoi, ne revine datoria să legăm perspectiva teologică de realitățile vieții. După cum spune Graeme Goldsworthy, „Psalmii, așadar, sunt reflecții asupra acțiunilor salvatoare ale lui Dumnezeu și asupra slăbiciunilor umane… Unii psalmi repetă istoria salvării, alții pur și simplu preamăresc măreția lui Dumnezeu, pe când alții sunt un strigăt de suferință, tânjind după restaurare” (Preaching the Whole Bible as Christian Scripture [Predicarea întregii Biblii ca Scriptură creștină], 196-197).
Dacă vrei să predici teologie din cărțile poetice, va fi nevoie adesea să predici un subiect teologic, apelând și la alte texte care să completeze pasajul respectiv. De exemplu, cărțile poetice ridică întrebări esențiale despre viață și formulează plângeri, însă nu oferă întotdeauna un răspuns definitiv și de durată. Iov a primit un răspuns de la Dumnezeu, însă un răspuns parțial. Una este să spui: „Iov, trebuie să te încrezi în suveranitatea Mea!” Este adevărat, însă noi căutăm un răspuns mai concret. De aceea, noi, ca predicatori, trebuie să mergem la profeți și la Noul Testament, unde găsim o teologie definitivă a sensului și scopului vieții, a aparentelor nedreptăți din experiențele umane și a prezenței lui Dumnezeu în toate acestea. Acolo aflăm că răspunsul la căutarea sensului și a eliberării din împrejurările în care ne găsim este venirea lui „Mesia”.
1. O chemare la împăcarea cu Dumnezeu a poporului lui Dumnezeu (6:1-2). „Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” (6:1). Slujba noastră de împăcare nu este direcționată numai înspre necredincioși, ci și înspre poporul lui Dumnezeu (cf. mai multe la p.10). Corintenii cu siguranță aveau nevoie să se împace cu Dumnezeu după dezastrul ce avusese loc în biserica lor – acesta este contextul (cf. 1 Cor.). În slujire, noi suntem „împreună-lucrători cu Dumnezeu” (1 Cor. 3:9), „unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu” (2 Cor. 6:1a). Este lucrarea Lui și noi lucrăm împreună cu El ca ambasadori ai Săi, ca purtătorii Săi de cuvânt, ca reprezentanții Săi.
Astfel, noi nu proclamăm doar un mesaj de împăcare pentru lume, ci și un mesaj de împăcare pentru poporul lui Dumnezeu. Noi îndemnăm lumea să se „împace cu Dumnezeu”, pentru că relația lor cu Dumnezeu este ruptă, distantă – pentru că ei nu s-au împăcat niciodată cu Dumnezeu. Și „vă sfătuim (pe voi, credincioșii din Corint), să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” (6:1b). Ei, la un moment dat, „au primit” harul lui Dumnezeu – i.e. ei fuseseră împăcați cu Dumnezeu prin harul Său în Hristos. Însă, în mod clar, acești creștini nu trăiau acum ca niște oameni împăcați cu Dumnezeu. Părea că ar fi primit harul lui Dumnezeu „în zadar” – i.e. ei nu arătau și nu se purtau ca niște oameni împăcați cu Dumnezeu.
Cum e posibil să primești harul lui Dumnezeu în zadar? Oare Pavel vrea să spună că ei nu fuseseră niciodată cu adevărat împăcați cu Dumnezeu, că mărturisirea lor de credință era nesinceră? Nu, apostolul nu se îndoia deloc de faptul că aceștia erau creștini autentici.
Oare vrea Pavel să spună că au fost salvați cândva, însă acum erau pierduți din nou? Puțin probabil, deoarece aceasta ar contrazice învățătura clară a Noului Testament cu privire la siguranța mântuirii credinciosului (ex. Fil. 1:6; 1 Pet. 1:5; In. 10:27-30).
Pavel vorbește aici „lumii” (2 Cor. 5:19) și nu credincioșilor? Nu, terminologia folosită în acest verset (2 Cor. 6:1) ne arată că el își îndreaptă acum îndemnurile către o audiență diferită de cea din capitolul anterior, pentru că (a) se adresează cu „voi”, nu „ei” (cf. 2 Cor. 5:19); (b) expresia „de asemenea” [așa apare în traducerea în limba engleză; în română nu apare, n.tr.] indică faptul că apostolul aplică acum ceea ce a spus la altcineva; și (c) „să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” – aici cu siguranță este vorba despre cei care își mărturisiseră deja credința – nu despre „lume”, care nu a „primit harul lui Dumnezeu” deloc, deci nu putea fi „în zadar.”
Atunci, de ce îi îndeamnă apostolul aici „să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu”? Presupun că din cauză că teologia și comportamentul lor ridicau semne de întrebare. Comportamentul lor era, în mod clar, un comportament lumesc – erau divizați, se lăudau cu imoralitatea sexuală, se dădeau în judecată unul pe altul la tribunal, divorțau etc. Toate acestea puneau, fără îndoială, sub semnul întrebării sinceritatea credinței lor. În ce privește teologia lor, corintenii păreau să accepte o evanghelie coruptă (2 Cor. 11:3-4; cf. Gal. 1:6-9). Aceasta îl determina pe apostol să se îndoiască de sinceritatea credinței lor. Corintenii trăiau pentru ei înșiși, nu „pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor. 5:15). Aceasta făcea ca evanghelia să nu aibă niciun efect asupra vieții și mărturiei lor. Activităților lor erau „lemn, fân și paie”, și nu „aur, argint și pietre scumpe” (1 Cor. 3:10-15). Aceasta făcea ca evanghelia să fie, practic, ineficientă în viața lor.
Se pare, așadar, că apostolul se îndoiește de sinceritatea mărturisirii lor de credință din cauza comportamentului și teologiei lor. Astfel, el îi îndeamnă pe corinteni să trăiască ca unii care au „primit harul lui Dumnezeu”, așa încât credința lor să nu fie goală, fără valoare și neroditoare; așa încât comportamentul și gândirea lor să nu contrazică mărturisirea lor de credință; așa încât ei să nu se întoarcă acum de la ceea ce auziseră de la el și primiseră mai înainte; așa încât să nu se dovedească a fi ca Eva, care, din cauza înșelăciunii lui Satan, s-a abătut de la „credincioșia […] faţă de Hristos” (2 Cor. 11:3).
Este atât de ușor să transformi harul lui Dumnezeu în carnalitate, în destrăbălare și, astfel, credința ta să devină neroditoare, goală și lipsită de autenticitate, putere și esență. Este atât de ușor să îți afirmi credința în evanghelia lui Hristos, iar apoi să acționezi contrar acestei credințe. Cred că, într-o anumită măsură, toți ne facem vinovați de lucrul acesta din când în când, atunci când îngăduim păcatul în viața noastră. Însă „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 In. 1:9), pentru ca acel păcat să nu devină o practică în viața noastră și să nu ne caracterizeze; pentru ca să nu facem harul lui Dumnezeu nul și neavenit, fără efect, doar niște simple cuvinte goale, fără substanță.
Și ca să le amintească, Pavel spune: „Căci El zice: «La vremea potrivită, te-am ascultat; în ziua mântuirii, te-am ajutat. Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.»” (6:2). Citând din Isaia, Pavel le amintește corintenilor că a fost o zi a salvării hotărâtă de Dumnezeu, când el le-a proclamat Vestea Bună; le amintește de „vremea potrivită” când Dumnezeu i-a auzit și i-a ajutat; de vremea când evanghelia le fusese predicată de Pavel, trimisul lui Dumnezeu; de vremea când au răspuns mesajului împăcării și când au primit „harul lui Dumnezeu”.
„Acum este vremea potrivită.” „Acum” înseamnă vremea harului, vremea în care ei răspunseseră pozitiv la chemarea profetului Isaia (cf. Is. 49:8). „Acum” este „anul de îndurare al Domnului” (Lc. 4:18-19; cf. Is. 49:8-9; 61:1-2). Acestea nu sunt „vremurile de neştiinţă” (Fapte 17:30) de care Dumnezeu nu ține seama, ci vremea pe care El a hotărât-o și „porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30). Este vremea potrivită pentru că Dumnezeu a hotărât-o – „când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său…” (Gal. 4:4). De aceea este anul potrivit al Domnului nostru, anul îndurării Domnului nostru, pentru că Hristos a venit și evanghelia a fost făcută cunoscută în plinătatea sa.
„Acum este ziua mântuirii.” Aceasta este perioada actuală a harului lui Dumnezeu prin Hristos, când El îi cheamă pe oameni să se pocăiască și să creadă evanghelia. Așa că, nu uita de ziua mântuirii tale! A fost o zi hotărâtă de Dumnezeu, o zi importantă din calendarul tău. Nu trebuie să uităm niciodată ce a făcut Dumnezeu pentru noi în Hristos și momentul în care aceasta a devenit realitate în viața noastră ca urmare a hotărârii suverane a lui Dumnezeu. Deci, nu trăi acum ca și cum harul lui Dumnezeu ar fi în zadar! Asta este ideea!
Așadar, în primul rând, Pavel face „O chemare la împăcarea cu Dumnezeu a poporului lui Dumnezeu” (6:1-2). Iar apoi face…
2. O chemare la împăcarea poporului lui Dumnezeu cu slujitorul lui Dumnezeu (6:3-7:16). Corintenii nu trebuiau doar să se împace cu Dumnezeu arătând că nu „au primit harul lui Dumnezeu în zadar,” ci trebuiau să se împace și cu cel care le adusese vestea bună a harului lui Dumnezeu – Pavel însuși. Cea mai importantă recomandare a apostolului era autenticitatea sa în slujire (cf. 2:17; 4:2). Așadar, în primul rând, el îi cheamă să se împace cu el datorită slujirii sale vrednice, amintindu-le de viața lui exemplară care recomandă atât slujirea, cât și slujitorul. Și, în al doilea rând, îi cheamă să se împace cu el datorită inimii sale pastorale, amintindu-le de grija, devotamentul și sensibilitatea sa.
a) O chemare la împăcare bazată pe o slujire vrednică (6:3-10). „3. Noi nu dăm nimănui niciun prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată. 4. Ci, în toate privinţele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu…” (6:3-4a).
Dacă corintenii trăiau și gândeau în moduri contrare evangheliei, al cărei har îl primiseră, și dacă se distanțau de apostol din motive greșite, atunci ar trebui să se gândească la viața și slujirea omului care le predicase evanghelia. Dacă slujitorul evangheliei nu are o viață personală exemplară, atunci sfatul pe care îl dă ascultătorilor săi (6:1-2) nu are nicio valoare. Nu ar fi posibilă o împăcare cu poporul lui Dumnezeu dacă slujitorul însuși nu ar fi autentic. Într-adevăr, un slujitor adevărat nu ar vrea ca el să diminueze sau să împiedice lucrarea evangheliei. Slujitorul lui Dumnezeu nu trebuie să dea „nimănui niciun prilej de poticnire” care ar putea periclita împăcarea poporului lui Dumnezeu cu el. „Noi nu dăm nimănui niciun prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată” (6:3).
De ce i-ar ruga fierbinte un slujitor pe oamenii lui Dumnezeu să trăiască o viață plăcută lui Dumnezeu (o viață care arată că „harul lui Dumnezeu” este real în ei – adică nu e „în zadar”), dacă slujitorul însuși nu face acest lucru? Și de ce i-ar îndemna slujitorul lui Dumnezeu pe oamenii săi să se împace cu el, dacă viața și slujirea lui ar fi nesinceră în vreun fel (i.e. lipsită de credibilitate; ipocrită)?
Astfel, Pavel spune: „Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu… Noi nu dăm nimănui niciun prilej de poticnire... Ci, în toate privinţele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu” (6:1-4a). Pavel a vrut să le arate corintenilor că ceea ce aștepta de la ei făcea și el. El nu dăduse nimănui prilej de poticnire, de păcătuire sau de denigrare a evangheliei. Asta nu însemna însă că oamenii nu se vor simți ofensați din când în când de cuvintele sale (pentru că predicarea adevăratului slujitor al lui Hristos este „neplăcută” pentru oameni, în sensul că îi atinge exact în acele locuri unde eșuează, acolo unde sunt slabi, inconsecvenți; evanghelia mustră conștiința lor și le spune ceea ce nu vor să audă).
Mai degrabă, „în toate privințele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu.” Viața personală a slujitorului (comportamentul, vorbirea, atitudinea, relațiile etc.) trebuie să fie în deplină concordanță cu mesajul împăcării pe care îl predică pentru ca cei care ascultă (atât credincioși, cât și necredincioși) să nu întâmpine nimic ce i-ar putea împiedica să primească mesajul.
Viața și mărturia ta sunt vrednice în toate aspectele slujirii tale? Predicarea ta poate fi neutralizată atât de ușor de un cuvânt greșit, o relație nepotrivită, de practici etice îndoielnice, de glume nepotrivite, ipocrizie etc. Atât de ușor poți fi pus în rândul celor care au „doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Tim. 3:5).
O slujire vrednică trece dincolo de multe circumstanțe, cum ar fi (i) suferința fizică (6:4c-5), (ii) standardele etice (6:6-7b), și (iii) realități paradoxale (6:8-10).
(i) Suferința fizică este descrisă aici în următorii termeni: „prin multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temnițe, în răscoale, în osteneli, în vegheri, în posturi” (6:4b-5). Indiferent de împrejurări (cf. 2 Cor. 4:8-11), Pavel a răbdat „ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut” (Evr. 11:27). El și-a urmărit țelul, „premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Fil. 3:14). Avea ochii ațintiți asupra țelului său suprem și asupra Celui pe care îl slujea (nu asupra oamenilor și împrejurărilor). Gândul lui era neclintit (cf. Rom. 8:18; 2 Cor. 4:16-18; Fil. 3:8-14).
Noi, cei care suntem implicați în lucrare, putem confirma cu siguranță că în slujire sunt lucruri care necesită „multă răbdare,” fie nevoi emoționale, încercări, atacuri spirituale, relații rupte, nevoi fizice etc. Lucrul acesta face ca slujirea lui Pavel să fie atât de vrednică în fața atâtor suferințe, împotriviri și greutăți.
Slujirea noastră este vrednică atunci când îndurăm suferință fizică (6:4b-5). Suferința fizică are trei aspecte – adversități fizice, împotrivire fizică și lipsuri fizice. O astfel de răbdare în împrejurări atât de potrivnice este foarte vrednică și este o dovadă a autenticității unui slujitor, căci cine ar îndura o astfel de suferință dacă nu ar fi un slujitor autentic?
Adversitățile fizice sunt descrise astfel: „în necazuri, în nevoi, în strâmtorări” (6:4b). Acest triplet folosește trei termeni (aproape sinonimici) pentru a descrie suferința ce însoțește slujirea, în general.
„Necazuri” înseamnă mai mult decât simple probleme. Pare să fie un termen general pentru suferințe de orice fel. Vine definește necazurile ca fiind suferințe cauzate de presiunea împrejurărilor sau de împotrivirea oamenilor (1 Tes. 3:4; 2 Tes. 1:6, 7). Termenul pare să aibă o conotație aproape escatologică (ex. Mat. 24:9). Invariabil, spune Vine, se referă la „ceea ce vine asupra cuiva din afară” (W. E. Vine, Expository Dictionary of N.T. Words [Dicționar expozitiv al termenilor din Noul Testament], 30, 31.) Semnificația termenului pare a fi strâns legată de chin, durere, calamități.
„Necazurile” lui Pavel sunt descrise în Fapte (ex. 14:22; 20:23; cf. și 2 Tim. 3:11) și el face adesea referire la ele în epistolele sale (ex. Rom. 8:35-36; 2 Cor. 1:4, 8; 2:4; 4:8, 17; 8:2, 13; 1 Tes. 3:3). Pavel este mângâiat de faptul că suferințele lui erau o prelungire a „suferințelor lui Hristos” (Col. 1:24). Necazurile sunt, pur și simplu, parte integrantă a vieții de slujire (2 Tim. 4:5). Isus ne-a avertizat: „… în lume veți avea necazuri” (In. 16:33) și, cu siguranță, lucrul acesta se adeverește în slujire.
„Nevoile” se referă la pericolele și greutățile care vin peste noi, iar „strâmtorările” poartă sensul de a fi presat într-un loc strâmt din care nu poți scăpa. Așadar, suferința fizică include adversitatea fizică, dar și…
Împotrivirea fizică, descrisă astfel: „în bătăi, în temnițe, în răscoale...” (6:5a). Acest triplet vorbește despre suferințele pe care le avem de îndurat din partea celor care ne stau împotrivă – suferința ca rezultat al persecuțiilor, al violenței și al împotrivirilor. „Bătăile” în mod clar se referă la biciuiri sau lovituri, pe care apostolul le-a suferit din plin. „Temnițele” sunt suferința rezultată în urma falselor acuzații – mai exact, să fii aruncat în închisoare de dragul evangheliei (cf. Fapte 16:24; 24:23-27; 28:16, 30). „Răscoalele” se referă la tulburări, atacuri ale mulțimii și altele asemenea, despre care citim adesea în cartea Fapte (cf. Fapte 13:45; 14:19; 17:5; 18:12-17; 19:29; 21:30; 22:22-23; 23:10).
Așadar, a suferi de dragul slujirii implică adversitate fizică, împotrivire fizică și…
Lipsuri fizice, descrise astfel: „... în osteneli, în vegheri, în posturi...” (6:5b). Acest ultim triplet descrie consecințele fizice care pot veni asupra cuiva care este atât de dedicat slujirii încât suferă de extenuare în împrejurări grele (ex. locuri străine, necunoscute), și este privat de odihnă și hrană. „Ostenelile” implică privarea de odihnă, extenuare fizică din cauza orelor lungi și a muncii grele (cf. 1 Tes. 2:9). „Vegherile” sunt, în mod evident, privarea de somn, probabil din cauza locurilor în care Pavel era nevoit să doarmă (ex. la bordul unui vas), sau din cauza grijii sale pentru oameni, ori din cauză că muncea prea mult (cf. 2 Cor. 11:27), în special pentru un slujitor bivocațional. „Posturile” sunt privarea de mâncare și hrană; din nou, poate din cauza volumului de muncă nu avea timp să mănânce sau poate nu-și permitea să mănânce (cf. 1 Cor. 4:11-12; 2 Cor. 11:27).
Așadar, slujirea cere „multă răbdare”, deoarece, din când în când, vom întâmpina și vom avea de îndurat suferință fizică în diferitele sale aspecte, cum ar fi: adversități fizice, împotrivire fizică și lipsuri fizice. Voi continua acest studiu în următoarea ediție a acestui Jurnal.
Titlu: Să învățăm de la Isus, Partea a 2-a, Să mărturisim identitatea Lui (Mat. 16:13-23)
Tema: Dacă Îl cunoaștem pe Isus, trebuie să fim gata să mărturisim cine este El și ce a făcut El
Punctul 1: Isus pune o întrebare cu privire la identitatea Sa (16:13-20)
1a) „Cine zic oamenii că sunt Eu?” (16:13-14)
1b) “Dar voi… cine ziceți că sunt?” (16:15-20)
- Marea mărturisire a lui Petru (16:16)
- Marea revelare a lui Isus (16:17-20)
Punctul 2: Isus profețește cu privire la suferințele Lui (16:21-23)
2a) Petru Îl mustră pe Isus (16:22)
2b) Isus îl mustră pe Petru (16:23)
A ministry of…
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]
În prezenta ediție a acestui jurnal, voi începe să explorez subiectul predicării din textele narative din evanghelii. Cele patru evanghelii, care alcătuiesc aproape jumătate din Noul Testament, procentual vorbind, se concentrează pe viața și lucrarea lui Isus Hristos (Mc. 1:1; Mat. 1:1; Fapte 1:1-2; In. 20:31). Din moment ce Isus Hristos este personajul principal al celor patru evanghelii, este clar că interpretarea și predicarea evangheliilor reflectă această prioritate cristocentrică.
În evanghelii, Isus Hristos este portretizat ca fiind împlinirea Legii, al doilea Moise, Cel ce va veni despre care au scris prorocii. De aceea, atunci când abordăm orice pasaj din evanghelii, trebuie să ne întrebăm mai întâi: „Ce ne spune pasajul acesta despre vestea bună a lui Isus Hristos, despre dragostea Lui pentru noi, despre misiunea, suferința, moartea și învierea Sa, despre Împărăția Sa și despre voia Lui pentru noi și pentru societatea în care trăim?” (Sidney Greidanus, “Preaching in the Gospels” [Predicarea din evanghelii], 333).
Pe lângă aceasta, trebuie să ne întrebăm ce rol joacă alte personaje din evanghelii. Cred că putem spune că, ori de câte ori intră alte personaje într-o scenă narativă din evanghelii, ele au rolul de a extinde și a duce mai departe mesajul și lucrarea lui Isus, precum și acela de a ne ajuta să înțelegem mai mult cu privire la El. De exemplu, dacă predici din Ioan 6:1-14, ceea ce Andrei și Filip au spus și au făcut ca răspuns la întrebarea lui Isus (6:5) este important din perspectiva istorisirii. Astfel, trebuie să explicăm lucrul acesta pentru o înțelegere corectă. Totuși, accentul narațiunii cade pe cine este Isus și cum se manifestă El în evenimentul descris în pasaj. Aflăm că Andrei și Filip nu Îl cunoșteau cu adevărat pe Isus, pentru că dacă L-ar fi cunoscut, nu ar fi spus ceea ce au spus și nu ar fi făcut ceea ce au făcut. Ideea principală a narațiunii este că, din moment de Isus este Dumnezeu, (1) El putea face pâini din pietre (pentru a hrăni mulțimea), sau (2) putea scoate bani din gura unui pește (pentru a cumpăra pâine) sau, așa cum au descoperit, (3) El putea înmulți cinci pâini mici și doi pești pentru a hrăni întreaga mulțime de oameni. Răspunsul la întrebarea lui este că Isus nu avea nevoie să cumpere pâine, pentru că El era Dumnezeu Creatorul. La aceasta mă refer atunci când vorbesc despre interpretarea cristocentrică a episodului respectiv.
Scopul principal al textelor narative din evanghelii, ca și cel menționat mai sus, este să prezinte teologia autorului cu privire la natura divină și caracterul lui Isus, însă învățătura lor se rezumă oare la atât? Sau învățăm din ele și anumite lecții practice pe care le putem aplica în viața noastră? Eu sunt de părere că personajele secundare din textele narative din evanghelii, ca Andrei și Filip, joacă un rol foarte important, nu doar prin faptul că pun în evidență viața și slujirea lui Isus, ci și prin faptul că ne prezintă limitările umane, nevoile, păcatul, necredincioșia etc., mai ales în relația lor cu Isus și în înțelegerea lor cu privire la El. Trebuie să avem grijă să nu reducem aceste narațiuni la simple lecții morale, însă cu siguranță autorii povestesc detalii despre aceste personaje secundare pentru ca noi să ne putem regăsi în ei (să ne vedem necredința, înțelegerea limitată cu privire la Isus și lipsa de încredere în El); de asemenea, vedem în ei exemple din viața reală cu care ne putem identifica în ce privește lupta spirituală și teologică de a înțelege cine este Isus cu adevărat. Chiar dacă nu acesta este rolul principal al evangheliilor, totuși este unul important.
Lucrarea lui Isus s-a concentrat pe a „propovădui Evanghelia Împărăției” (Mat. 4:23; 9:35; Mc. 1:14-15; Lc. 4:43), o Împărăție care „s-a apropiat de voi” (Lc. 10:9, 11), „a venit peste voi” (Mat. 12:28), „este aproape” (Mat. 3:2;10:7) și „este înăuntrul vostru” (Lc. 17:21), pentru că Împăratul era prezent. De asemenea, Isus Și-a însărcinat ucenicii să predice același mesaj (Mat. 10:7; Lc. 9:2), un mesaj pe care l-au scris în evangheliile lor pentru a ne fi nouă de folos. Acest mesaj al evangheliei a continuat, bineînțeles, să fie predicat de apostoli, după cum vedem în Fapte (cf. Fapte 28:31) și în epistole.
În evanghelii, răscumpărarea mult așteptată în Vechiul Testament sosește, în cele din urmă. Toate prefigurările și umbrele acestei răscumpărări (în jertfe etc.) își găsesc împlinirea în Hristos. Această jertfă finală, adusă o dată pentru totdeauna, este plasată în contextul istoric al evangheliilor – mesajul și evenimentul profețit se desfășoară în istorie (i.e. devin realitate) începând cu anunțul făcut de ultimul profet vechi-testamentar (Ioan Botezătorul) cu privire la venirea lui Mesia (Mat. 3:1 și urm.) și continuând cu nașterea, viața, învățătura, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer. Acum, noi privim în urmă la acele evenimente și sarcina noastră în predicare este să facem legătura între timpul, cultura și perspectiva teologică de atunci și cele de acum.
„Evanghelie” înseamnă veste bună, vestea bună despre Isus Hristos (1 Cor. 15:1) și proclamată de El (Mc. 1:14-15).
1. Stilul literar. Genul literar al evangheliei este specific celor patru evanghelii și, într-o anumită măsură, și cărții Fapte, care continuă stilul literar narativ episodic în relatarea creșterii bisericii creștine după înălțarea la cer a lui Isus. Să observăm următoarele caracteristici ale evangheliilor…
a) Evangheliile sunt narațiuni (colecții de povestiri). Aceasta este forma pe care Duhul Sfânt a ales-o pentru a comunica mesajul lui Isus și despre Isus, fără îndoială pentru ca noi să putem intra în povestire și nu doar să aflăm niște fapte istorice. De aceea, ele comunică imagini, mirosuri, sunete, lucruri imaginate. Fiecare evanghelie este formată, așadar, dintr-o serie de povestiri, unele fiind legate între ele și formând astfel o secțiune cu aceeași temă.
b) Evangheliile sunt biografice, deși poate că nu în forma cu care suntem noi obișnuiți. Evangheliile au fost scrise pentru a transmite o istorie teologică, centrată pe Isus Hristos. Prin urmare, evangheliile sunt cristologice, teologice și biografice.
c) Evangheliile sunt „predicabile” (homiletice) ca stil, reflectând predicarea lui Isus și a ucenicilor Săi.
d) Evangheliștii și-au ales materialul istoric în mod selectiv. Fiecare evanghelie are modul său de a relata viața și lucrarea lui Isus, prezentând anumite episoade selectate (i.e. nu fiecare episod) din viața și învățătura lui Isus dintr-o anumită perspectivă. Comparând diferențele ce apar între relatările aceluiași eveniment vom avea un indiciu bun cu privire la perspectiva evanghelistului.
e) Fiecare evanghelist a scris urmărind un anumit scop teologic. De exemplu, în Ioan 20:31, deși scopul lui Ioan este unul evanghelistic, totuși nu este doar evanghelistic prin aceea că, odată ce un om a crezut în Fiul lui Dumnezeu, el trebuie să trăiască cu El și în El și pentru El. Astfel, autorii evangheliilor au consemnat evenimentele istorice și le-au prezentat în așa fel încât să ne convingă să credem și „crezând, să aveți viața în Numele Lui”.
f) Fiecare evanghelist a scris pentru a-și prezenta propria perspectivă teologică cu privire la Isus – viața, învățătura și misiunea Sa. Astfel, Matei Îl prezintă pe Isus ca Mesia și Împărăția Sa. Marcu Îl prezintă pe Isus ca Robul desăvârșit care suferă. Luca Îl prezintă pe Isus ca Fiul Omului (i.e. umanitatea perfectă a lui Isus). Ioan Îl prezintă pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu (i.e. divinitatea lui Isus).
Pentru că fiecare autor prezintă o perspectivă diferită, istoriile lor încep diferit. Matei începe cu genealogia și nașterea lui Isus. Marcu începe cu mesajul lui Ioan Botezătorul (fără narațiunea nașterii lui Isus). Luca începe cu nașterea lui Ioan Botezătorul și apoi a lui Isus. Ioan începe cu existența lui Isus de dinainte de întrupare.
g) Evangheliștii și-au aranjat materialul în mod diferit. Evenimentele descrise în evanghelii nu sunt aranjate neapărat în ordine cronologică – uneori sunt aranjate în funcție de subiect. Așa se explică faptul că evenimentele apar în altă ordine în fiecare evanghelie. Există diferențe și în formulare, ceea ce arată faptul că aceste relatări nu sunt făcute după înregistrări – i.e. nu sunt descrise cuvânt cu cuvânt neapărat, ci pot fi parafrazate sau rezumate. Și nici nu au relatat tot ceea ce a spus sau a făcut Isus (cf. In. 21:25). Așa se explică faptul că uneori Isus a vorbit câteva ore, însă ceea ce e consemnat poate fi citit în câteva minute (ex. Predica de pe Munte).
h) Accentul principal în fiecare evanghelie cade pe ultima săptămână din viața lui Isus. Subiectul acesta cuprinde cel mai mult material, procentual vorbind. De exemplu, în Evanghelia după Ioan, ultima săptămână din viața lui Isus începe în capitolul 12. Astfel, ajungem la concluzia că Duhul Sfânt i-a călăuzit pe autorii evangheliilor cu privire la materialul inclus și la modul de aranjare a acestuia.
i) Genul literar al evangheliei nu este o rămășiță a Vechiului Testament, ci o continuare a acestuia – în următoarele moduri, de exemplu:
(i) Evangheliile continuă istoria salvării.
(ii) Atât Vechiul Testament, cât și evangheliile, conțin, în sens larg, istorie narativă, pilde, lege, literatură apocaliptică, minuni etc.
(iii) Evangheliile consemnează împlinirea în Hristos a așteptărilor vechi-testamentare, și astfel, a profețiilor. Totuși, în ce privește genul literar, aș spune că „evanghelia” este un gen literar unic.
2. Structura literară și caracteristicile. Trei dintre evanghelii (Matei, Marcu și Luca) se numesc evanghelii „sinoptice” (literal, „văzute împreună, asemănătoare”), deoarece conțin material similar, pe când Evanghelia după Ioan este cu totul diferită.
Evangheliile sunt culegeri de povestiri, fiecare spunând ceva despre Isus, unele fiind legate unele de altele pentru a forma istorisiri mai mari și toate formând o singură istorie. Așadar, când citești evangheliile, întreabă-te:
a) Ce ne spune această istorisire despre Isus?
b) Ce ne spune autorul în istorisirea mai mare (i.e. în grupajul de istorisiri), ținând cont de context – ce a fost înainte și ce vine după?
Să luăm ca exemplu seria de trei istorisiri consemnate în Luca 10:25 până la Luca 11:13 (vezi Duval și Hays, Grasping God’s Word [Cum să înțelegem Cuvântul lui Dumnezeu], 248-249)…
a) Luca 10:25-37 relatează episodul despre învățătorul legii care vrea să moștenească viața veșnică.
Contextul acestei discuții începe cu întrebarea adresată lui Isus de către învățătorul legii: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (10:25) și continuă cu cea de-a doua întrebare: „Şi cine este aproapele meu?” (10:29). Isus răspunde la cea de-a doua întrebare, una de autojustificare, printr-o pildă care spune: „Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon” (10:30-35).
Principiile teologice pe care le învățăm din acest episod sunt:
(i) Aproapele nostru este orice persoană aflată în nevoie.
(ii) Dragostea pentru aproapele nostru nu este limitată de rasă, religie, bani, naționalitate.
b) Luca 10:38-42 relatează vizita lui Isus în casa Mariei și a Martei.
Principiul teologic pe care îl învățăm de aici este că uneori putem fi atât de ocupați lucrând pentru Isus, încât să neglijăm relația cu El.
c) Luca 11:1-13 relatează învățătura lui Isus despre rugăciune venită ca răspuns la cererea ucenicilor: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” (11:1). De aici învățăm principiile teologice care susțin că…
(i) Rugăciunea Îi este adresată lui Dumnezeu Tatăl și este o expresiei a reverenței față de Dumnezeu (11:2).
(ii) Rugăciunea include cererile pe care I le adresăm lui Dumnezeu cu privire la nevoile noastre zilnice, la iertarea datoriei păcatelor și cererea pentru protecție în fața ispitei (11:3-4).
(iii) Putem îndrăzni în rugăciunile noastre (11:5-8).
(iv) Rugăciunea este o expresie a încrederii în Dumnezeu ca Tată al nostru că ne va răspunde atunci când cerem, că ne va călăuzi atunci când căutăm și că ne va deschide ușa atunci când batem (11:9-10).
(v) Ca un Tată iubitor, Dumnezeu se bucură să răspundă cererilor noastre (11:11-13).
Firul roșu care trece prin toate aceste istorisiri scurte diferite, însă legate teologic și tematic, este termenul „relații”.
a) Luca 10:25-37. Iubește-i și slujește-i pe cei în nevoie (i.e. „aproapele” nostru, semenii noștri) indiferent cine sunt și indiferent de prejudecățile noastre cu privire la ei.
b) Luca 10:38-42. Întotdeauna pune relația ta personală cu Isus și timpul de părtășie cu El înaintea activităților tale religioase (înaintea slujirii).
c) Luca 11:1-13. A vorbi cu Dumnezeu în rugăciune este un privilegiu minunat, prin care ne exprimăm dragostea pentru Dumnezeu și dependența noastră de El pentru nevoile noastre zilnice.
Observații finale
Sper ca acest articol introductiv despre predicarea din narațiunile din evanghelii te va ajuta să înțelegi „Genul literar al evangheliei: stilul literar, structura și caracteristicile sale.” Data viitoare voi continua acest studiu cu câteva principii și sugestii de interpretare care să te ajute la o mai bună înțelegere și predicare din evanghelii.
Continuăm să studiem minunatele învățături pastorale pe care Pavel le scrie bisericii din Corint. Pasajele biblice studiate în seria aceasta până acum sunt structurate după cum urmează…
2 Cor. 2:14-3:6, Încrederea în slujire (Ediția de primăvară, 2013)
2 Cor. 4:1-16, Natura slujirii autentice:
Partea 1-a, Natura mesajului, 2 Cor. 4:1-6 (Ediția de vară, 2012)
Partea a 2-a, Natura slujirii, 2 Cor. 4:7-16 (Ediția de vară, 2013)
2 Cor. 4:16-5:17, Motivația slujirii
Partea 1-a, Transformarea noastră viitoare, 2 Cor. 4:16-5:9 (Ediția de toamnă, 2013)
Partea a 2-a, Responsabilitatea noastră înaintea lui Dumnezeu, 2 Cor. 5:10-13 (Ediția de iarnă, 2014)
Partea a 3-a, Dragostea sacrificială a lui Hristos, 2 Cor. 5:14-17 (Ediția de primăvară, 2021)
2 Cor. 5:18-7:16, Slujba împăcării
Partea 1-a: Împăcarea tuturor oamenilor, 2 Cor. 5:18-21 (Ediția de vară, 2021)
Partea a 2-a, Împăcarea poporului lui Dumnezeu, 2 Cor. 6:1-7:16
1. O chemare la împăcarea cu Dumnezeu a poporului lui Dumnezeu, 2 Cor. 6:1-2 (Ediția de toamnă, 2021).
2. O chemare la împăcarea poporului lui Dumnezeu cu slujitorul lui Dumnezeu (6:3-7:16).
a) O chemare la împăcare bazată pe o slujire vrednică, 2 Cor. 6:3-10 (Ediția de primăvară, 2021 și Ediția de iarnă, 2022).
b) O chemare la împăcare bazată pe o inimă pastorală, 2 Cor. 6:11-7:16 (va apărea în edițiile viitoare).
În ultima ediție a acestui jurnal (Numărul 41, Ediția de toamnă 2021) ne-am încheiat studiul la versetul din 2 Corinteni 6:5, tratând doar parțial secțiunea 2a (vezi mai sus): „O chemare la împăcare bazată pe o slujire vrednică.” Am observat că o slujire este vrednică prin felul în care…
(i) Îndură suferința fizică (6:4-5).
(ii) Menține standardele etice (6:6-7).
(iii) Îndură realitățile paradoxale (6:8-10).
Data trecută am vorbit despre faptul că (i) o slujire vrednică îndură suferință fizică (6:4-5), iar acum vom continua acest studiu cu…
ii) O slujire vrednică menține standardele etice (6:6-7). Standardele etice ajută la identificarea și confirmarea „slujitorilor lui Dumnezeu” (6:4) care dau dovadă de o slujire vrednică. Slujirea etică se remarcă „... prin curăţie, prin înţelepciune, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste neprefăcută, prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele de lovire şi de apărare pe care le dă neprihănirea” (6:6-7). Când sunt susținute și trăite așa cum trebuie, aceste standarde etice caracterizează un slujitor vrednic și o slujire vrednică. Ca slujitori ai lui Dumnezeu, apostolii puteau spune: „în toate privinţele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu” (6:4), îndurând diferite suferințe fizice (după cum am văzut data trecută, 6:4-5) și menținându-și standardele etice.
Haideți să analizăm aceste standarde etice după care este recunoscută o slujire vrednică…
„… prin curăţie” (6:6a) înseamnă că noi, ca slujitori ai lui Dumnezeu, ne menținem standardele etice, susținând și practicând sfințirea vieții. Trebuie să trăim o viață fără reproș și fără să existe vreun lucru în viața noastră pentru care să putem fi discreditați pe bună dreptate. Suntem oameni integri din punct de vedere moral. Lucrul acesta este, în mod evident, fundamental pentru o slujire vrednică.
„… prin înţelepciune” (6:6b) se referă la înțelegerea noastră, în special a lucrurilor spirituale, care se află la baza slujirii noastre. Cunoașterea adevărului lui Dumnezeu trebuie să fie baza comportamentului nostru și a standardelor noastre etice.
„… prin îndelungă răbdare” (6:6c). În slujire avem nevoie de multă răbdare, mai ales cu cei care ne stau împotrivă și care adesea nu au cunoștințe de bază biblice și solide pe care să le folosească în argumentarea lor. Pavel însuși avea de-a face aici cu cei din biserica din Corint care îl criticau și îi stăteau împotrivă. El cunoștea bine testul răbdării.
„… prin bunătate” (6:6d). Aceasta este mila, harul și blândețea lui Hristos. Răbdarea și bunătatea i-au dat putere lui Pavel, fără îndoială, să suporte și să răspundă în mod potrivit atunci când a suferit fizic din cauza celor care îi stăteau împotrivă și când a suferit din punct de vedere emoțional din cauza celor care îl știau și ar fi trebuit să se poarte mai bine cu el (ex. corintenii). S-a spus că „răbdarea este reactivă, iar bunătatea este proactivă” (P. Barnett, citat în David E. Garland, 2 Corinthians [2 Corinteni], 308). Fără îndoială că aceste două calități morale îl caracterizau pe Pavel în orice împrejurare, fie că înfrunta împotrivire și persecuție din partea vrăjmașilor evangheliei, fie că înfrunta critică și respingere din partea oamenilor lui Dumnezeu. El a urmat exemplul lui Hristos, care „când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător” (1 Pet. 2:23).
„... prin Duhul Sfânt” (6:6e). Unii sugerează că aici ar fi vorba despre duhul omului. Însă din contră, Duhul Sfânt este adesea asociat cu aceste calități – sfințenie, răbdare, bunătate, cunoaștere etc. (cf. Rom. 14:17; 15:13; 1 Cor. 12:8; Gal. 5:22). Duhul Sfânt este, în definitiv, Cel care ne ajută să avem aceste podoabe etice. Pavel cu siguranță avea roadele Duhului în și prin puterea Duhului.
Standardele etice corecte pot fi atinse în mod adecvat doar de către cei care sunt „plini de Duh” (Efes. 5:18) și, astfel, împuterniciți de el să trăiască pentru Dumnezeu și să-L slujească pe El. Într-adevăr, expresiile ce urmează, „cuvântul adevărului”, „puterea lui Dumnezeu” și „armele de lovire şi de apărare pe care le dă neprihănirea” (2 Cor. 6:7) susțin ideea că Pavel se referă aici la o Persoană divină, adică la Duhul Sfânt, ca agent divin care ne împuternicește ca slujitori să avem aceste calități comportamentale.
„... printr-o dragoste neprefăcută” (6:6f). Dragostea sinceră este o altă componentă a unei slujiri vrednice. Dragostea sinceră este dragostea fără ipocrizie, dragostea neprefăcută. Într-adevăr, poate că Pavel avea în minte o comparație cu corintenii a căror dragoste pentru el era ipocrită, condiționată și ocazională.
„... prin cuvântul adevărului” (6:7a), adică Scriptura. E posibil ca Pavel să se refere și la Cuvântul rostit în adevăr. Însă probabil că se referă aici la Cuvântul lui Dumnezeu care este adevărul și declară adevărul.
„...prin puterea lui Dumnezeu” (6:7b). După cum slujitorul respectă standardele etice în slujirea sa primind putere să se comporte exemplar din punct de vedere etic prin puterea Duhului Sfânt, tot așa reușește și prin „prin puterea lui Dumnezeu.” Noi nu avem în noi înșine puterea de trăi vieți exemplare pentru Dumnezeu în slujire. Putem face asta doar în măsura în care umblăm „în Duhul” și umblăm „prin puterea lui Dumnezeu”, și nu prin puterea noastră (cf. Rom. 1:16; 15:19; 1 Cor. 1:18; 2:4-5; 1 Tes. 1:5).
„... prin armele de lovire şi de apărare pe care le dă neprihănirea” (6:7c). Nu suntem doar împuterniciți de Dumnezeu (6:7b) pentru slujire, ci suntem și protejați de Dumnezeu în lupta spirituală a slujirii de „armele pe care le dă neprihănirea” și pe care El ni le pune la dispoziție (cf. Ef. 6:11-17). Expresia „de lovire şi de apărare” pare să indice faptul că suntem protejați în orice împrejurare, indiferent de unde vine atacul, indiferent de împrejurările în care apare atacul și indiferent ce formă ia acesta, fie că primim „slavă” sau „ocară,” „vorbire de rău” sau „vorbire de bine” (6:8).
Astfel, prin aceste opt trăsături etice, Pavel pune în contrast slujitorii adevărați cu înșelătorii, cu apostolii falși care îl criticau. Adevăratul slujitor al evangheliei păstrează un comportament etic și standarde etice fără șovăire.
Așadar, o slujire vrednică se recunoaște după felul în care (i) învinge suferința fizică (6:4-5), (ii) menține standardele etice (6:6-7) și...
(iii) O slujire vrednică îndură realități paradoxale (6:8-10). Pavel descrie aici nouă situații paradoxale prin care a trecut și a rămas statornic și în ciuda cărora slujirea lui era una vrednică. Având Cuvântul Adevărului, puterea lui Dumnezeu și neprihănirea lui Dumnezeu ca arme de război pentru atac sau apărare, el poate ține piept oricărei situații, fie adevărată sau neadevărată, în favoarea sau defavoarea lui, fie încurajatoare sau descurajatoare.
„... în slavă şi în ocară, în vorbire de rău şi în vorbire de bine” (6:8a). Pavel știa cu siguranță ce însemna să primești aprecieri diferite, dar și contrastante despre sine și lucrarea sa. Oamenii acum cădeau la picioarele lui și îl venerau ca zeu, iar în clipa următoare îl omorau cu pietre (ex. la Listra, Fapte 14:8-19). Unii îi lăudau lucrarea, pe când alții o discreditau. Unii spuneau lucruri rele și neadevărate, pe când alții îl vorbeau de bine. Însă indiferent dacă oamenii îl respectau sau nu, fie că îl vorbeau de bine sau de rău, Pavel și-a dus mai departe slujirea, pentru că scopul lui era să fie găsit vrednic înaintea lui Dumnezeu.
Lista continuă, însă acum avem două paradoxuri antitetice – i.e. un contrast între modul în care îl vedeau alții și cine era el cu adevărat…
„... Suntem priviţi ca nişte înşelători, măcar că spunem adevărul” (8:b). În ciuda acuzațiilor dușmanilor săi care îl considerau a fi un înșelător și în ciuda insinuărilor corintenilor cum că el nu ar spune adevărul (e.g. 2 Cor. 1:17-20), realitatea era că el spunea adevărul în dragoste. Poate că alții (posibil falșii apostoli) îl consideră (și îl acuză că ar fi) un înșelător, unul care păcălește oamenii, însă adevărul este că ceea ce proclamă el este adevărat. Așadar, nu lăsa acuzațiile oamenilor să-ți împiedice slujirea.
„... ca nişte necunoscuţi, măcar că suntem bine cunoscuţi” (6:9a). Deși nu căuta faimă sau aclamații publice, totuși el era cunoscut, fără îndoială, pentru reputația sa, dacă nu prin contact direct. Mai precis, cei care nu-i erau apropiați (sau care îi erau, de fapt, împotrivă) nu-i cunoșteau inima pastorală și caracterul integru. În sensul acesta era „necunoscut.” Și, mai mult, el nu era acel gen de persoană care își expune ușor gândurile și sentimentele (așa cum face în epistola aceasta). Însă el era bine cunoscut celor pe care îi slujea în moduri personale și tangibile. Motivațiile lui erau bine cunoscute, la fel și mesajul său, principiile etice, stilul de viață, devotamentul său față de Dumnezeu și credincioșia în predicarea evangheliei.
După paradoxurile antitetice urmează paradoxurile complementare…
„... ca unii care murim, şi iată că trăim” (6:9b). Moartea era întotdeauna o realitate iminentă în slujirea lui Pavel – era un pericol profesional. Era o consecință a greutăților pe care le întâmpina (2 Cor. 4:8-10; Fapte 11:24-25; 16:19-26). De asemenea, era realitatea trăirii în „părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui” (Fil. 3:10; 2 Cor. 4:11).
„… ca nişte pedepsiţi, măcar că nu suntem omorâţi” (6:9c). Pavel vede greutățile, împotrivirea și persecuția întâmpinate în slujirea sa ca fiind „pedeapsa” lui Dumnezeu (1 Cor. 11:32; Evr. 12:6). Aceste încercări prin care l-a trecut Dumnezeu, oricât de grele ar fi fost, s-au oprit chiar înainte de a-i cauza moartea. În contextul acestui pasaj, se pare că Pavel citează aceste experiențe extreme ca fiind experiențe prin care slujitorii „vrednici” demonstrează cine sunt prin răspunsul lor prin care Îl imită în mod clar pe Hristos, acceptând astfel de împrejurări ca mâna lui Dumnezeu care îi disciplinează pentru binele și creșterea lor.
„... ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli” (6:10a). În ciuda perspectivei sale pozitive asupra vieții și slujirii, aceasta nu înseamnă că Pavel nu a experimentat suferința. (ex. 2 Cor. 2:1-3; Rom. 9:2; Fil. 2:27). Însă el putea să facă față suferinței cu o bucurie de nezdruncinat.
„... ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi” (6:10b). Pavel își practica meșteșugul lui de facere de corturi pentru a-și câștiga traiul. Fără îndoială că o astfel de meserie nu-l îmbogățea. Și nu se îmbogățea nici din predicarea evangheliei (2 Cor. 2:17; 4:2; cf. Fil. 4:12). De fapt, el a ales să fie sărac pentru a nu fi dator nimănui și pentru a nu împovăra pe nimeni (2 Cor. 11:9;12:6) și, de asemenea, pentru a nu discredita evanghelia (Fapte 20:33-35). Însă i-a îmbogățit pe mulți din punct de vedere spiritual prin slujirea lui (1 Cor. 4:8; 2 Cor. 1:6).
„... neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile” (6:10c). Chiar dacă este sărac, nu se plânge. El are totul în Hristos și este, astfel, bogat. (Fil. 4:12).
Observații finale
Pavel descrie aceste trăsături ale unei slujiri vrednice și ale unui slujitor vrednic „pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată” (6:3). O slujire vrednică va trece orice test, pentru că astfel de slujitori se poartă admirabil în multe împrejurări dificile și opresive; ei îndură suferință fizică (6:4-5), mențin standardele etice (6:6-7) și îndură realitățile paradoxale (6:8-10).
În concluzie, Pavel pune în contrast slujitorii adevărați și vrednici cu cei necinstiți și vicleni. După cum spune un comentator, „Pavel afirmă că evanghelia este discreditată de acei slujitori care sunt neînfrânați, necurați, ignoranți, aroganți, indignați, necuviincioși, răi și cu o dragoste prefăcută, și care caută să câștige bunăvoința celor de pe urma cărora pot profita în vreun fel. Astfel de slujitori nu au Duhul Sfânt și nici puterea lui Dumnezeu” (David E. Garland, 2 Corinthians [2 Corinteni], 310).
Fie ca acest studiu să ne provoace să avem grijă ca slujirea noastră să fie fără pată și ireproșabilă, purtându-ne într-un fel care Îi aduce glorie lui Dumnezeu!
Titlu: Să învățăm de la Isus să fim creștini cu influență, Partea 1 (Mat. 5:13)
Tema: Creștinii influenți sunt cei care fac o schimbare pentru Dumnezeu în lume
Punctul 1: Ne îndeplinim misiunea când influențăm lumea pentru Dumnezeu (5:13a)
„Voi sunteţi sarea pământului.”
1a. Noi trebuie să avem o influență dătătoare de viață într-o lume coruptă și muritoare
(i) … păzind lumea de distrugerea păcatului
(ii) … curățând lumea de infecția păcatului
1b. Noi trebuie să avem o influență deosebită într-o lume imorală și nereligioasă
(i) … pătrunzând lumea, fără a ne pierde identitatea
(ii) … dând gust lumii, fără a fi neplăcuți
Punctul 2. Nu ne îndeplinim misiunea dacă devenim nefolositori lui Dumnezeu în lume (5:13b)
„Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni.”
2a. Putem deveni nefolositori dacă nu ne atingem scopul pe care ni l-a dat Dumnezeu în lume
– i.e. devenind ca sarea care „își pierde gustul.”
2b. Putem deveni nefolositori dacă ne pierdem valoarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu în lume
– i.e. devenind „buni la nimic.”
A ministry of…
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]
Seria aceasta despre „Consolidarea predicării expozitive” a început cu ediția de toamnă 2018 (Numărul 29) a acestui jurnal. Scopul acestei serii este să construim pe ceea ce am învățat în seria precedentă („Fundamentele esențiale ale predicării expozitive”, Numerele 1-28, Toamna 2011 – Vara 2018). În seria actuală, am acoperit până acum următoarele subiecte:
1. Îmbunătățirea introducerilor (Toamna 2018)
2. Consolidarea încheierii (Iarna 2019)
3. Folosirea eficientă a ilustrațiilor (Primăvara 2019)
4. Folosirea aplicațiilor (Vara și Toamna 2019)
5. Consolidarea interpretării biblice (Iarna, Primăvara, Vara, Toamna 2020)
6. Predicarea din narațiunile istorice ebraice (Iarna și Primăvara 2021)
7. Predicarea din literatura poetică ebraică (Vara și Toamna 2021).
8. Predicarea din evanghelii (Iarna 2022).
În Ediția de iarnă 2022, am trecut în revistă Secțiunea A, „Genul literar al evangheliei: stilul literar, structura și caracteristicile.” În prezenta ediție, voi continua cu același subiect, mergând mai departe la secțiunea B…
Am fost ajutat în secțiunea aceasta în special de lucrările următorilor autori: Graeme Goldsworthy (“Preaching the Whole Bible as Christian Scripture” [„Predicarea întregii Biblii ca Scriptură creștină”], 222-232), Sidney Greidanus (“Handbook of Contemporary Preaching” [„Manual pentru predicarea contemporană”], 329-343) și J. Scott Duval și J. Daniel Hays (“Grasping God’s Word” [„Cum să înțelegem Cuvântul lui Dumnezeu”], 249-253).
1. Fii atent la diferențele date de perspectivă. Interpretarea este influențată de perspectiva pe care o avem. Perspectiva noastră diferă de cea a autorilor inspirați ai evangheliilor, în mare parte datorită diferențelor culturale, cronologice, teologice și lingvistice dintre ei și noi. Așadar, când predicăm din evanghelii, trebuie să cunoaștem aceste diferențe și să le interpretăm în mod corespunzător.
Prima întrebare pe care trebuie să ne-o punem este aceasta: „Care este ideea teologică sau intenția autorului?” Cred că putem spune că mesajul general al tuturor evangheliștilor este împărăția lui Dumnezeu. Într-adevăr, după cum spune Sidney Greidanus, „toate cele patru evanghelii leagă acest mesaj central al împărăției lui Dumnezeu de persoana și lucrarea lui Isus Hristos… Această veste bună atotcuprinzătoare – că, în Isus Hristos, împărăția lui Dumnezeu se apropie, a venit și va veni – cere o interpretare teocentrică-cristocentrică a fiecărui text din evanghelii” (“Preaching in the Gospels” [„Predicarea din evanghelii”], 332).
2. Începe cu analiza textului. Analiza textului te ajută să dobândești o înțelegere mai bună a structurii și a conținutului istorisirii.
În ce privește structura, în general, povestirile din evanghelii sunt structurate în jurul a patru secțiuni progresive:
(1) Situația de viață, contextul sau fundalul.
(2) Problema sau situația de față.
(3) Conflictul sau punctul culminant.
(4) Deznodământul.
(5) Concluzia – o aplicație, o lecție sau o provocare.
Analizând structura, încearcă să afli ce determină dinamica povestirii – ar putea fi anumite întrebări, frica, împotrivirea față de Isus etc.
În ce privește conținutul, poți analiza destul de ușor contextul, personajele, locurile și evenimentele, folosind șase întrebări standard cu privire la text:
(1) Care sunt personajele implicate? – fie că apar cu numele sau fără nume.
(2) Ce se întâmplă?
a) Contextul povestirii.
b) Problema în cauză (ex. o vindecare sau o furtună etc.).
c) Progresia evenimentelor.
d) Ce au spus sau au făcut personajele sau cum au reacționat etc.
(3) Când a avut loc lucrul acesta? – timpul din zi, anotimpul, în timpul unei sărbători evreiești sau în timpul unei nunți etc.
(4) Unde a avut loc? – pe lac, într-o casă privată, într-o cetate, în sinagogă etc.
(5) De ce au avut loc evenimentele din această povestire? – pentru a avea loc o minune, pentru a arăta credința sau necredința cuiva sau din cauza îndoielii cu privire la cine era Isus etc.? În această etapă analitică, caută indicii pe care autorul le-ar putea oferi cu privire la scopul povestirii. Aceste indicii pot apărea la începutul sau la finalul povestirii. Să luăm ca exemplu (din Duval și Hays) pasajul din Marcu 4:35-41 unde întrebarea finală din partea ucenicilor arată că Marcu a inclus acest eveniment în relatarea sa pentru a consolida învățătura despre Persoana lui Isus. El nu era doar un rabin, ci Însuși Dumnezeu, singurul care poate controla creația Sa și singurul care îi poate porunci.
(6) Cum se desfășoară povestirea? – cu scopul de a împlini nevoia cuiva sau de a răspunde la o întrebare, de a arăta puterea lui Isus asupra naturii sau intervenția Sa într-o criză etc.
O altă unealtă analitică utilă este să observi folosirea repetiției în povestire. Acesta este un indicator util în interpretare în toată literatura biblică, nu doar în evanghelii – repetarea unui cuvânt, a unei expresii sau a unei teme. Repetiția este folosită de către autor pentru a explica și a clarifica ideea pe care vrea să o transmită.
3. Află care este principiul teologic universal al povestirii. Odată ce ai analizat cu atenție structura și conținutul povestirii, trebuie apoi să le integrezi în principiul general ilustrat de istorisirea respectivă. Practic, răspunzi la întrebarea: „Care este scopul povestirii?” Mai exact, ce idee teologică vrea să demonstreze autorul prin povestirea aceasta și prin modul în care o spune? Vorbește despre relații, credință sau necredință etc.? Este o lecție în povestire pe care trebuie s-o învățăm? Reacția noastră față de Isus este oglindită în reacțiile descrise în povestire?
Uneori, autorii evangheliilor accentuează o idee folosind o serie de povestiri. De exemplu, Luca 15 conține trei povestiri sub formă de pilde: (1) Oaia pierdută; (2) Banul pierdut; și (3) Fiul risipitor. Datoria noastră este să aflăm care este ideea teologică comună care le unește. Putem afla dacă o povestire este legată tematic de cea de dinainte sau de cea de după ea, uitându-ne la contextul lor, la personaje, temele folosite (ex. tema comună în Luca 15 este „pierdut” și „aflat”).
Odată ce ai aflat care sunt principiile teologice, încearcă să le formulezi în așa fel încât să fie relevante, aplicabile și personalizate pentru ascultătorii tăi. Asta trebuie să predicăm noi – ideea teologică ce se aplică tuturor oamenilor din toate timpurile. Nu e greu să relatezi istorisirea pentru ascultătorii tăi, însă datoria noastră este să le spunem mai mult de-atât. Noi trebuie să explicăm principiile teologice ale istorisirii, însă nu doar în relație cu personajele, ci mai ales în relație cu noi. Trebuie să răspundem la întrebarea: „Ce are asta de-a face cu mine?” Iar când faci asta, ai grijă să fii fidel textului, în contextul mai larg al Scripturii.
Concluzii. Acești pași sunt esențiali atunci când vrei să predici din textele narative din evanghelii. Nu este suficient să repovestești textul și să deduci niște aplicații morale din el. Trebuie să înțelegi perspectiva teologică a autorului inspirat al evangheliei și accentul său cristocentric, să analizezi structura și conținutul istorisirii și să afli principiul teologic al istorisirii ca întreg, precum și principiul teologic al fiecărei scene din povestire. Apoi ești gata să-ți pregătești predica și să aplici în mod corect principiile povestirii la viața noastră de astăzi.
Întreaga secțiune de la 2 Corinteni 5:18 până la 2 Corinteni 7:16 vorbește despre slujba împăcării, după cum urmează:
A. Împăcarea tuturor oamenilor (2 Cor. 5:18-21).
B. Împăcarea poporului lui Dumnezeu (2 Cor. 6:1-7:16)
(1) Împăcarea lui cu Dumnezeu (2 Cor. 6:1-2).
(2) Împăcarea lui cu slujitorii lui Dumnezeu (6:3-7:16) – pentru că împăcarea cu Dumnezeu este reală și deplină doar atunci când există împăcare și cu pastorul, pentru că el este ambasadorul lui Dumnezeu (5:20).
În acest studiu, vom analiza 2 Corinteni 6:11-18 și vom continua studierea acestei secțiuni și în edițiile următoare.
În primul rând, dați-mi voie să fac câteva observații introductive despre structura pasajului pe care îl vom studia (2 Cor. 6:11-7:16), pentru că au existat multe dezbateri între teologi cu privire la paternitatea acestui pasaj – dacă a fost scris de apostolul Pavel și, dacă da, dacă conține un fragment dintr-o altă scrisoare. Motivul acestor dezbateri este faptul că limbajul din 6:11-13 se schimbă atât de abrupt în 6:14-7:1. Într-adevăr, 7:2 pare să continue ideea din 6:13, iar pasajul din 6:14-7:1 pare un adaos fără legătură cu restul textului. De fapt, șirul de idei poate fi observat de-a lungul pasajului, fără nevoia de a presupune că textul din 6:14-7:1 este un fragment din alt document sau o inserție editorială. Într-adevăr, exprimarea din 7:3 („căci am spus mai înainte că sunteţi în inimile noastre”) este o referire clară la pasajul din 6:11-13 și sugerează faptul că autorul a vorbit despre altceva între cele două pasaje.
Secțiunea aceasta, așadar, este punctul culminant al unui tratat integrat despre slujirea apostolică a lui Pavel care începe în 2:14 și se termină în 7:16. După cum arată, cu perspicacitate, David Garland, această secțiune finală pe care o studiem nu este o digresiune, ci mai degrabă un rezumat al întregii argumentări, culminând cu un îndemn. De aceea avem această listă de imperative: (a) „împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (5:20); (b) „vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” (6:1); (c) „lărgiţi-vă şi voi [inima, n.tr.]” (6:13); (d) „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi” (6:14); (e) „Ieşiţi... despărţiţi-vă ... nu vă atingeţi” (6:17); și (f) „Deschideţi-vă inima faţă de noi (NTR)” (7:2) [vezi David Garland, 2 Corinthians [2 Corinteni], New American Commentary, 322-323].
În primul rând, îndemnul lui Pavel se bazează pe…
1. O chemare pastorală la dragoste (6:11-13). „11 Am dat drumul gurii faţă de voi, Corintenilor! Ni s-a lărgit inima. 12 Voi nu sunteți la strâmtoare în noi; dar inima voastră s-a strâns pentru noi. 13 Faceţi-ne şi voi la fel: vă vorbesc ca unor copii ai mei – lărgiţi-vă şi voi!”
Modul în care Pavel li se adresează aici corintenilor este unic în epistolele sale trimise acestora. Poate că folosește acest mod de adresare pentru a-și exprima dragostea pe care o are pentru ei în inima sa și poate că îi numește așa pentru a face îndemnul său mai personal. Pavel a fost sincer și transparent față de ei, nu doar în vorbire, ci și în dragoste. El le-a vorbit în mod deschis datorită dragostei ce le-o poartă. Fără îndoială că el le vorbește atât de direct din cauza pericolului ce îi pândea dacă ei ar fi mers mai departe pe drumul pe care porniseră. Cu cât pericolul este mai mare, cu atât avertismentele noastre sunt mai clare și mai fățișe și observăm lucrul acesta când supraveghem copiii. Deschiderea inimii sale față de ei nu s-a schimbat niciodată, în ciuda practicilor lor păcătoase care cereau o mustrare aspră. Dragostea lui pentru corinteni și mustrarea pe care le-o aduce nu se exclud reciproc – Pavel îi iubește și își arată dragostea față de ei chiar și atunci când ei nu merg perfect, așa cum se cuvine, pe calea Domnului (deși așa ar prefera el, fără îndoială).
Vorbindu-le ca pastor al lor, el accentuează dragostea sa pentru ei – „Ni s-a lărgit inima” (6:11). Însă dragostea trebuie să fie reciprocă. „Voi nu sunteţi la strâmtorare în noi”, spune el, pe când „inima voastră s-a strâns pentru noi” (6:12). Astfel, în continuare Pavel îi îndeamnă să-i împărtășească dragostea – „lărgiţi-vă şi voi (inima, n.tr.)” (6:13). Înflăcărarea și autenticitatea dragostei lui pentru ei nu s-au schimbat, pe când dragostea lor pentru el se disipase sau cel puțin nu era evidentă. Lucrul acesta nu este ceva neobișnuit pentru cineva care a fost mustrat cu severitate și care trăiește într-un mod total opus față de cel care l-a mustrat.
Este plin de învățăminte modul în care Pavel îi mustră pe corinteni. Când îi mustră, el își și exprimă dragostea lui pentru ei (6:11-13; 7:2-4). Aceasta ne amintește faptul că mustrarea trebuie făcută cu dragoste pentru a fi acceptată și eficientă. Când avem de-a face cu credincioși care păcătuiesc, chiar dacă trebuie să-i disciplinăm dacă nu se pocăiesc (cf. 1 Cor. 5), totuși trebuie să echilibrăm disciplinarea cu dragostea creștină, pentru că altfel nu facem decât să aplicăm o pedeapsă legalistă, punându-i de fapt să stea la colț până se pocăiesc sau punându-i deoparte până se schimbă. În orice caz, trebuie să fim „credincioși adevărului, în dragoste”.
Pavel le vorbește cum ar vorbi un tată „unor copii” (6:13), spunându-le să-i împărtășească dragostea. Este natural și normal pentru copii să-și iubească părinții. Corintenii erau copiii spirituali ai lui Pavel. Lor le predicase mesajul împăcării și ei îl primiseră. Ei erau beneficiarii slujirii lui Pavel, atât în ce privește mântuirea, cât și lucrarea bisericii. Acum se aflau în pericolul de a respinge această binecuvântare, ca și cum ar fi fost în van. De aceea, această chemare pastorală la dragoste este urmată de…
2. Ochemare pastorală la avertizare (6:14-18). „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? 15 Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? 16 Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui Viu, cum a zis Dumnezeu: «Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.» 17 De aceea: «Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. 18 Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic.»”
Această chemare pastorală la avertizare pare să apară de nicăieri în șirul de idei din acest pasaj. Și totuși, după cum am menționat mai sus, din context reiese că este legat în mod direct de (a) versetele precedente (6:11-13) care vorbesc de distanțarea corintenilor față de Pavel (și coincidenta lor apropiere de apostolii mincinoși sau, cel puțin, influențarea lor de către aceștia - cf. capitolelor 10 și 11); și (b) problemele care fuseseră discutate în prima epistolă și care erau atât de lumești. Căci, dacă cineva avea nevoie să ia aminte la acest avertisment cu privire la sfințenie, aceștia erau corintenii, care se divizau în partide (1 Cor. 1), lăudându-se cu imoralitatea sexuală din biserică (1 Cor. 5), dându-se în judecată unul pe altul (1 Cor. 6), practicând imoralitatea sexuală cu prostituate (1 Cor. 6:15-20), practicând idolatria (1 Cor. 8 și 10) și făcând abuz de Cina Domnului (1 Cor. 11:17-34). Aceste probleme și ce aveau de făcut corintenii cu privire la ele au făcut subiectul primei epistole a lui Pavel și aceste sfaturi din 2 Corinteni 6:14-7:1 sunt o reiterare a acelor învățături despre păcat, despre stiluri de viață și practici lumești.
Pentru ca relația corintenilor cu Pavel să fie restaurată pe deplin, ei vor trebui să demonstreze că s-au separat complet de rău. Dragostea lor pentru Pavel putea fi exprimată pe deplin doar dacă își demonstrau ascultarea față de el, în mod specific prin separarea lor de lume (6:14-7:1), pentru că dragostea și sfințenia merg împreună; dragostea niciodată nu poate trece cu vederea păcatul. Cel mai bun mod în care ar putea să își exprime dragostea față de el ar fi să facă așa cum îi învață el, căci Isus a spus: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte acela Mă iubeşte” (In. 14:21).
Așadar, putem afirma în mod rezonabil (și în conformitate cu sensul general și cu subiectul ambelor epistole) că textul din 6:11-7:16 este îndemnul pastoral final al lui Pavel către acești oameni să se împace cu el, mai ales că ei făcuseră câțiva pași necesari pentru a se separa de rău (ex. l-au disciplinat pe omul vinovat de incest în 1 Cor. 5). Și are sens ca acest tip de îndemn să vină la sfârșitul discursului său, care vorbește tocmai despre caracterul conciliant al slujirii pastorale.
Problema era că cei din Corint erau „înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi” (6:14), o asociere față de care trebuie să se distanțeze (6:15-18). Poate, și destul de probabil, că această problemă a jugului nepotrivit era rădăcina problemelor din Corint, provocând divizare și lipsă de evlavie. A fi „înjugaţi” cu necreștini este o nepotrivire (lit. greșit împerecheat) – a fi unit cu un partener nepotrivit, ca atunci când boii sau caii sunt înhămați nepotrivit și, prin urmare, nu trag împreună (pentru că realmente nu pot) în aceeași direcție. Ei nu pot lucra împreună, căci merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiți (Amos 3:3)? Jugul credinciosului este jugul lui Hristos, care este bun și ușor pentru cei care sunt uniți cu El (Mat. 11:30).
Acest avertisment nu se referă în mod specific la căsătorie, deși cu siguranță este inclusă și aceasta. Avertismentul se referă la orice asociere nepotrivită între credincioși și necredincioși. Un „jug” este o relație sau o înțelegere care îi leagă pe oameni într-o asociere strânsă unul cu celălalt, o relație care nu poate fi decât armonioasă și de durată dacă cele două părți sunt în acord. În mod clar, aici se vorbește specific despre înțelegerea cu privire la lucrurile spirituale, însă principiul se aplică cu siguranță și în alte relații – nu este un caz fericit și nici productiv dacă cele două părți nu cad de acord (filosofic, spiritual, economic etc.). Și de obicei, dacă asocierea se face între un credincios și un necredincios, influența necredinciosului în „jug” este mai puternică decât cea a credinciosului. După cum spune David Garland în mod poetic, „cei care se înjugă împreună cu necredincioși se vor trezi curând arând ogorul lui Satan” (Garland, 331).
În acest context, să fii înjugat la un jug cu un necredincios înseamnă o alianță – de unde și alegerea termenilor:
(a) „jug” (14a) – împărtășire, participare (μετοξη)
(b) „legătură” (14b) – comuniune (κοινωνια)
(c) „înţelegere” (15a) – armonie, lit. „simfonie” (συμφωνησις)
(d) „legătură cu” (15b) – parte, porție (μερις)
(e) „se împacă” (16a) – unire (συγκαταθεσις)
Pentru un creștin, a fi „înjugat” la un jug cu un necreștin înseamnă a forma o alianță intimă, pe de o parte, între cineva care mărturisește că este neprihănit în Hristos și, pe de altă parte, cineva care trăiește în împotrivire față de legea neprihănită a lui Hristos și care o încalcă - i.e. „fărădelege” (6:14b). Este ca și cum ai încerca să unești „lumina cu întunericul” (6:14c) într-o entitate comună – ceea ce este imposibil. Este ca și cum ai forța un acord între poli opuși, între „Hristos și Belial / Satan”(6:15a), între un „credincios” și un „necredincios” (6:15b), între „templul lui Dumnezeu” și templul „idolilor” (6:16).
Întrebarea retorică din acest text este: „Cum poate un credincios să intre într-o relație care pretinde a fi o înțelegere comună, de egalitate și unire cu cineva a cărui perspectivă despre lume și viață și a cărui trăire militează împotriva sa?” Și răspunsul implicit este: „Nu se poate!” – cel puțin nu poți face asta și menține, în același timp, o mărturie creștină consistentă sau trăi o viață creștină fericită și productivă. Nu, fără îndoială…
(a) Noi ne-am „făcut părtaşi” Duhului Sfânt (Evr. 6:4) și, ca și copii ai lui Dumnezeu, suntem „scutiţi de pedeapsa” lui Dumnezeu (Evr. 12:8).
(b) „Părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos” (1 In. 1:3b; cf. 1:6), nu cu cei care săvârșesc fărădelegea. „Părtăşia” noastră este cu „Isus Hristos, Domnul nostru” (1 Cor. 1:9) și cu Duhul Sfânt (2 Cor. 13:13), nu cu întunericul sau cu demonii (1 Cor. 10:20).
(c) „Potrivirea” noastră este cu Cuvântul lui Dumnezeu (Fapte 15:15) și cu biserica lui Dumnezeu (1 Cor. 1:10-11; Mat. 18:19-20).
(d) „Partea” noastră este în „moştenirea sfinţilor” (Col. 1:12), nu cu cei necredincioși, a căror parte este în iazul de foc.
(e) „Înțelegerea” noastră (lit. unire, cauză comună) este cu biserica Dumnezeului celui viu (1 Tim. 3:15), nu cu templul demonilor morți (2 Cor. 6:16b).
Pavel nu spune în mod explicit la ce se referă aici, însă o analiză a contrastelor pe care le folosește (legătură între neprihănire și fărădelege; unirea între lumină și întuneric; înțelegere între Hristos și Satan; legătura dintre un credincios și un necredincios; împăcare între templul lui Dumnezeu și templul idolilor) pare să indice că s-ar referi în primul rând la orice asociere a creștinilor cu idolatria și jertfele păgâne (cf. 1 Cor. 8:1-13; 10:14-33).
Întreaga imagistică a „jugului” elimină posibilitatea de a aplica această învățătură la relațiile ocazionale, căci altfel creștinii ar trebui să iasă cu totul din lume, ceea ce, după cum spune Pavel în altă parte, nu trebuie să facem (1 Cor. 5:9-10). Noi nu trebuie să trăim în comunități izolate, separați de orice contact cu lumea. Într-adevăr, dacă am face aceasta, am proceda în mod total opus față de întreaga învățătură a lui Hristos cu privire la datoria creștinului de a fi sare și lumină în lume. Ideea asupra căreia insistă Pavel aici este că creștinii trebuie să își țină creștinismul (valorile spirituale, standardele etice, relațiile, practicile și credințele) separate de valorile, standardele, relațiile, practicile și credințele lumești. Într-adevăr, a fi înjugat la un jug cu un necredincios înseamnă a forma o relație permanentă și foarte apropiată cu cineva care este, de fapt, vrăjmaș al crucii lui Hristos (Fil. 3:18).
Argumentul lui Pavel (6:16-18) este susținut de diverse citate din Vechiul Testament puse împreună (Lev. 26:11-12; Ez. 37:26, 27; Is. 52:11; 2 Sam. 7:14; cf. și Deut. 32:18-19), care susțin…
(a) Unitatea și relația exclusivă a lui Dumnezeu cu poporul Său: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.” (6:16), unitate și relație care exclud pe oricare alta.
(b) Chemarea la separare de cei în mijlocul celor cărora Dumnezeu nu locuiește: „De aceea: «Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic.»” (6:17-18).
Aceste citate din Vechiul Testament vorbesc despre închinarea înaintea lui Dumnezeu, care trebuie făcută în separare completă de orice „necurății” (Apoc. 17:4; Lev. 5:2; 10:10). Cu alte cuvinte, închinarea la Dumnezeu și închinarea la idoli nu pot fi unite în niciun caz. Pentru că credincioșii sunt „templul lui Dumnezeu”(1 Cor. 3:16), noi nu putem fi uniți cu templul idolilor (2 Cor. 6:16). Doar atunci când ne separăm de astfel de lucruri și persoane „vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic.”
Concluzii finale. Există un echilibru delicat între separarea de lume cu scopul de a ne păstra sfinți pentru Domnul și conectarea cu lumea cu scopul evanghelizării. Evident, corintenii erau bine integrați în lume și nu separați de ea. Poate că de asta nu se vorbește deloc despre persecuție împotriva corintenilor. Dimpotrivă, ei chiar erau acceptați ca participanți la închinarea în templul păgân (1 Cor. 8:10) și se implicau în imoralitate sexuală (1 Cor. 5). Credincioșii nu își au locul în închinarea la idoli sau în orice comportament imoral sau necurat, care, așa cum spune Pavel, ar trebui „să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi” (Efes. 5:3).
Echilibrul pare să fie, pe de o parte, separarea noastră, ca să nu fim „înjugați” cu cei necredincioși (i.e. să nu fim sub influența lor; să nu avem obligații față de ei; să nu ne amestecăm cu ei; să nu fim corupți de ei; să nu adoptăm practicile lor imorale) și totuși, pe de altă parte, trebuie să ne străduim să dezvoltăm relații cu ei bazate pe bunătate creștină, pe cinste, dragoste, puritate și har, astfel încât ei să fie receptivi atunci când mărturisim despre Hristos și despre evanghelie.
Titlu: Să învățăm de la Isus să fim creștini cu influență, Partea a 2-a (Mat. 5:14-16)
Subiect: Să trăim cu adevărat pentru Dumnezeu în lume
Tema: Creștinii influenți sunt cei care fac o schimbare pentru Dumnezeu în lume
I. Doar ucenicii lui Isus transmit lumina lui Dumnezeu într-o lume de întuneric spiritual (5:14-15)
A. Doar creștinii transmit lumina lui Dumnezeu în lume... prin ceea ce suntem (14a)
1. Doar noi suntem ucenicii Lui (cf. In. 1:9; In. 8:12)
2. Doar noi suntem reprezentanții Lui în lume (cf. 1 In. 4:17)
B. Doar creștinii transmit lumina lui Dumnezeu în lume... prin ceea ce știm (14a)
1. Doar noi știm ce se află ascuns în întuneric (cf. 1 Cor. 4:5; Ef. 5:13)
2. Doar noi cunoaștem cauza întunericului
a) Noi știm că trăim zilele din urmă (cf. 2 Tim. 6:1-5)
b) Noi știm că aceasta este vremea duhurilor înșelătoare și a învățăturilor demonice (1 Tim. 4:1)
c) Noi știm că orice profet fals este din lume (1 In. 4:1-3)
d) Noi știm că „toți au păcătuit...” (Rom. 3:23; In. 3:19)
3. Doar noi cunoaștem soluția pentru acest întuneric
a) Soluția pentru acest întuneric este adevărul lui Dumnezeu (cf. 1 In. 1:5-10; 1 In. 4:6; In. 1:17; In. 8:32)
b) Numai creștinii au răspunsul la întrebările esențiale ale vieții – cine suntem, de unde venim, de ce suntem aici, încotro ne îndreptăm
C. Doar creștinii transmit lumina lui Dumnezeu în lume… prin motivul existenței noastre (14b-15)
1. Noi existăm ca să ocupăm o anumită poziție (5:14b)
2. Noi existăm ca să îndeplinim un anumit scop (5:15)
Punctul 2: Doar ucenicii lui Isus transmit gloria lui Dumnezeu într-o lume de întuneric spiritual (5:16)
2a. Împlinind porunca lui Isus și lăsând lumina noastră să strălucească (5:16a)
2b. Făcând fapte bune care indică înspre Dumnezeu, sursa lor (5:16b)
A ministry of…
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]
Pildele nu apar exclusiv în evanghelii. Natan, de pildă, a folosit o pildă ca să-l înștiințeze pe David cu privire la păcatul său (2 Sam. 12:1-10). Isaia a folosit o pildă pentru a ridica acuzații împotriva casei lui Israel (Is. 5:1-7. Să reținem că pilda se află în Is. 5:1-6, iar aplicația în Is. 5:7). Totuși, în acest articol voi trata pilda ca sub-gen al „evangheliei”.
1. Definiția și structura pildelor. Pilda este o scurtă povestire în care anumite experiențe și personaje din viața de zi cu zi reprezintă anumite adevăruri morale sau spirituale. Isus a folosit adesea pilde pentru a explica ceva. De obicei, o pildă începe cu descrierea evenimentelor sau a personajelor implicate într-o anumită situație și se încheie cu o aplicație directă sau cu explicarea povestirii, astfel încât ascultătorii să înțeleagă relevanța pildei în viața lor. De asta vedem adesea reacții negative puternice la pildele lui Isus, pentru că ele atingeau conștiința ascultătorilor.
2. Formele literare ale pildelor. Simplu spus, pilda este o formă de limbaj figurat. Permiteți-mi să fac următoarele distincții…
(1) Pildele „adevărate”. Când spun pilde „adevărate”, mă refer la acele pilde care urmează structura și definiția de mai sus. Iată câteva exemple de pilde „adevărate”: (1) Bunul Samaritean (Lc. 10:25-37); (2) Oaia pierdută, banul pierdut și fiul rătăcitor (Lc. 15:1-32); (3) Pilda celor poftiți la cină (Lc. 14:15-24); (4) Pilda lucrătorilor viei (Mat. 20:1-16); (5) Pilda bogatului nemilostiv (Lc. 16:19-31); (6) Pilda celor zece fecioare (Mat. 25:1-13).
(2) Comparațiile. Unele pilde iau forma unor comparații extinse, în care subiectul și obiectul cu care acesta este asemănat sunt lucruri distincte și sunt explicate printr-o comparație, folosind expresiile „se aseamănă cu” sau „ca” – ex. „Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu…” (Mat. 13:44-46). Iată câteva exemple de pilde sub formă de comparații extinse: (1) Pilda aluatului (Mat. 13:33); (2) Pilda semănătorului (Mat. 13:1-23); (3) Pilda grăuntelui de muștar (Mat. 13:31-32).
(3) Metaforele. Unele pilde au caracteristicile unei metafore extinse, în care, spre deosebire de comparația extinsă, comparația între subiect și obiectul cu care este comparat este implicită și inseparabilă – ex. „Voi sunteţi sarea pământului… Voi sunteţi lumina lumii” (Mat. 5:13-14). Deși s-ar putea spune că astfel de afirmații sunt simple metafore (ceea ce este adevărat), totuși, în contextul în care sunt folosite, cred că este corect să considerăm că unele au anumite caracteristici de pilde în structura și scopul lor.
3. Scopul pildelor. În ciuda simplității aparente a formei și conținutului pildei, au existat multe dezbateri cu privire la semnificația lor. Și într-adevăr, unele pilde sunt greu de înțeles, cum ar fi pilda ispravnicului necredincios (Lc. 16:1-13). Citim o astfel de povestire și ne întrebăm: „Ce anume a vrut să spună Isus? Oare chiar laudă El nedreptatea acestui om? Sau este ceva dincolo de ceea ce se observă la prima vedere?” Chiar și ucenicii au întrebat uneori ce înseamnă unele din pildele lui Isus (Mc. 4:10; Lc. 8:9).
Din păcate, și explicațiile date de Isus cu privire la semnificația pildei sunt greu de înțeles: „Vouă”, le-a zis El, „v-a fost dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru, toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde; pentru ca, „măcar că privesc, să privească şi să nu vadă, şi măcar că aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele.” (Mc. 4:11-12; citând din Is. 6:9-10). Deși această afirmație nu înseamnă că acesta a fost scopul tuturor pildelor lui Isus, totuși explică de ce Isus a folosit unele pilde pentru a prezenta taina divină cu privire la natura împărăției lui Dumnezeu, o taină a cărei semnificație este descoperită celor ce au viață divină, însă care este ascunsă de cei ce refuză adevărul cu încăpățânare.
Poate că înțelegem mai bine explicația lui Isus atunci când ne gândim că lucrarea Lui a avut două efecte diametral opuse. După cum spune apostolul Pavel, pentru unii ascultători, mesajul lui Isus din pilde a fost „o mireasmă de la viaţă spre viaţă”, însă pentru alții, „o mireasmă de la moarte spre moarte” (2 Cor. 2:14-16). Sau după cum spune apostolul Petru, „pentru voi care aţi crezut”, Isus este prezentat în pilde astfel: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului”, însă pentru necredincioși, El este „o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere” (1 Pet. 2:7-8). Cu alte cuvinte, pildele lui Isus îi sileau pe oameni să se poziționeze de-o parte sau de alta. Fie erai cu El, fie împotriva Lui. În mod clar, acesta a fost efectul multor pilde – îi divizau pe oameni, arătând astfel adevărul din inima lor. După cum spune Moises Silva, „Pildele… atunci când sunt adresate celor care se împotrivesc Domnului, devin instrumente ale judecății. Astfel, «celui ce are i se va da; dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are» (Mc. 4:25).” (Silva, An Introduction to Biblical Hermeneutics [O introducere în hermeneutica biblică], 111).
Pildele mai au, apoi, rolul de a face deosebire între cei care Îl ascultau pe Isus – pe de o parte, să ascundă adevărul de cei care respingeau cuvintele Lui și, pe de altă parte, să clarifice adevărul pentru cei care răspundeau pozitiv la cuvintele Lui. Pentru cei care răspundeau pozitiv la cuvintele Sale, pildele lui Isus Îl revelau pe Dumnezeu, adevărul Lui și planurile Sale pentru poporul Său. Pentru cei care Îl respingeau pe Isus și cuvintele Sale, pildele erau folosite de Isus ca instrumente de judecată și ca mijloc de a ascunde adevărul de ei (ex. Mat. 13:10-15; Mc. 4:11-12; Lc. 8:9-10). După cum spune Henry Virkler, „aceleași pilde care îi ajutau pe credincioși să înțeleagă mai bine, erau fără sens pentru cei care își împietreau inima în fața adevărului” (Virkler, Hermeneutics [Hermeneutică], 165). Această învățătură este similară cu cea din 1 Corinteni 2, care vorbește despre capacitatea persoanei regenerate de a înțelege adevărul spiritual, în comparație cu incapacitatea persoanei neregenerate. Diferența constă în faptul că prima are vedere spirituală, pe când cealaltă este oarbă din punct de vedere spiritual. Așadar, pildele au două ținte sau puncte focale – credincioșii și necredincioșii.
Pildele au două scopuri: (1) să dea învățătură ascultătorilor cu privire la adevăruri spirituale ca rugăciunea, dărnicia etc. (ex. Mat. 13:10-12; Mc. 4:11) și (2) să îi provoace cu privire la trăirea lor nepotrivită, păcătoasă sau ipocrită (ex. Lc. 7:36-50). În general, scopul pildelor este să descopere adevărul cu privire la caracterul și identitatea ascultătorilor – cine și ce sunt ei.
4. Natura pildelor. Poate că ceea ce explică de ce Isus a folosit atât de mult pildele în învățătura Sa este faptul că acestea sunt istorisiri interesante simple despre viața de zi cu zi, ușor de înțeles pentru oamenii de rând, cu care se puteau identifica și din care puteau extrage învățături.
Pildele, așadar, descoperă, clarifică, scot în evidență și aplică adevărul spiritual, adresându-se atât inimii, cât și conștiinței. Pildele, prin natura lor, lasă o impresie în mintea și conștiința oamenilor mult mai dramatică, eficientă și de durată decât simpla rostire a ideii – ex. văduva insistentă și judecătorul nedrept (Lc. 18:1-8) sau vameșul și fariseul (Lc. 18:9-14).
Pildele sunt, așadar, povestiri veridice despre situații, persoane și evenimente familiare, în care se compară o situație, o persoană sau un eveniment cu altul, pentru a ilustra, a lămuri și a învăța un adevăr spiritual important, însă necunoscut sau nerecunoscut. Prin natura lor, pildele sunt indirecte și cer un răspuns de la ascultători.
5. Cum să înțelegem și să interpretăm pildele. Pilda este mesajul. Scopul ei este să capteze atenția ascultătorilor, să-i uluiască cu privire la acțiunile lor sau să-i determine să reacționeze într-un fel sau altul față de Isus și lucrarea Lui. Această trăsătură a pildelor le face greu de interpretat, pentru că este ca și cu interpretarea glumelor – dacă trebuie să interpretezi o glumă, ea nu mai este amuzantă și își pierdea acea claritate intuitivă. Ca și în cazul impactului imediat al unei glume, cei care ascultă o pildă se vor identifica imediat cu punctele de referință care i-au făcut să înțeleagă ideea pildei.
Pildele nu au același impact în cazul nostru ca și în cazul ascultătorilor din vremea aceea, pentru că uneori nu prindem imediat ideea ca și ei, din cauza distanței în timp și a diferențelor de cultură și limbaj. Totuși, dacă interpretăm corect pildele, putem înțelege și noi ceea ce au înțeles ei atunci.
În general, interpretarea și aplicarea povestirii vin la finalul pildei, fiind distincte de povestirea în sine. De exemplu, în Luca 7:40-42, cele trei puncte de referință sunt: cămătarul și cei doi datornici. Identificarea are loc imediat: (1) Dumnezeu este precum cămătarul; (2) femeia păcătoasă și Simon sunt ca cei doi datornici. Pilda este un cuvânt de judecată, care cere un răspuns de la Simon. Forța pildei este atât de mare încât Simon nu putea rata mesajul ei. Trebuie să observăm că punctele de referință nu constituie pilda. Rolul lor este doar de a-i atrage pe ascultători în povestire și să ofere un punct de referință cu care aceștia să se identifice. Scopul povestirii se află în răspunsul cerut. În cazul nostru, un cuvânt de judecată împotriva lui Simon și a prietenilor lui și un cuvânt de acceptare și iertare către femeie.
Să nu uităm că toate pildele lui Isus sunt, într-o anumită măsură, un mijloc prin care Isus a ales să descrie și să proclame Împărăția. Prin urmare, trebuie să cunoaștem foarte bine semnificația Împărăției în lucrarea lui Isus.
6. Principii pentru studierea și interpretarea pildelor. Atunci când pildele au fost rostite pentru prima dată, rareori aveau nevoie de interpretare, pentru că ascultătorii le înțelegeau în mod intuitiv. Însă pentru că noi nu ne aflăm acolo și pentru că noi le avem doar în formă scrisă, nu avem acea înțelegere imediată a unor puncte de referință, pe care o aveau ascultătorii de atunci. Prin procesul exegetic, însă, putem descoperi mesajul lor cu un grad de acuratețe destul de mare. Și ce trebuie noi să facem este să aducem acel mesaj în contextul nostru (cum a făcut Matei – ex. 18:10-14; 20:1-16). O modalitate în care poți face lucrul acesta în predicarea ta este să inserezi în povestire puncte de referință contemporane potrivite din punct de vedere contextual și hermeneutic.
Toate instrumentele, procedurile și principiile exegetice tradiționale obișnuite trebuie folosite atunci când studiem pildele în contextul lor, cu scopul de a deduce intenția autorului, însă genul literar al pildei pare atât de fluid, având o varietate mare și conținând multiple niveluri de semnificații, încât permite o mare flexibilitate în predicare. Să nu uităm că membrilor noștri le plac pildele și de obicei le consideră la fel de fascinante cum erau, fără îndoială, și pentru primii ascultători. Aceasta subliniază puterea narațiunii.
Regula de aur (ca și în cazul oricărui studiu exegetic în vederea pregătirii unei predici) este să nu facem pilda să spună altceva decât trebuia să spună. Aceasta este o greșeală frecventă în interpretarea pildelor – adică să încerci să dai fiecărui detaliu o semnificație alternativă paralelă (i.e. să alegorizezi interpretarea). Problema alegorizării ca metodă de interpretare este faptul că e foarte subiectivă. Zece persoane diferite ar putea avea zece semnificații diferite pentru fiecare detaliu al pildei. O regulă generală pentru înțelegerea și predicarea pildelor este că, așa cum spunea un prieten de-al meu, pastor, nu trebuie să încercăm „să facem pilda să se conformeze” – adică să nu încercăm să facem fiecare detaliu să aibă o semnificație anume decât dacă aceasta este evidentă în pildă.
Mai mult, alegorizarea, adică încercarea de a conferi semnificație fiecărui mic detaliu, duce adesea la pierderea din vedere a mesajului general al pildei. Pentru a contracara alegorizarea ca metodă de interpretare, unii teologi susțin că fiecare pildă are un singur mesaj și că detaliile sunt doar o cosmetizare narativă. Însă aceasta este o simplificare exagerată. De exemplu, în pilda fiului risipitor, tatăl, fiul și fratele mai mare nu reprezintă fiecare o altă persoană? Pildele pot transmite un singur mesaj sau mai multe, la fel cum pot avea mai multe scopuri, forme și aplicații. Totuși, chiar dacă o pildă poate avea mai multe puncte de referință, fiecare pildă (ca orice alt pasaj din Scriptură) transmite o singură idee teologică sau un singur principiu teologic.
7. O abordare echilibrată a interpretării pildelor (adaptat după Craig Blomberg, citat în Duval și Hays, 260 și urm.).
(a) Caută ideea principală a fiecărui personaj principal. Toate celelalte detalii doar dezvoltă povestirea. De exemplu, în pilda fiului risipitor (Lc. 15:11-32), este limpede că fiul risipitor reprezintă păcătosul care se întoarce la Dumnezeu cu pocăință și credință. Tatăl reprezintă dorința lui Dumnezeu de a oferi îndurare și iertare. Fratele mai mare reprezintă oamenii religioși – fariseii și cărturarii, cei cărora Isus le spunea pilda (Lc. 15:2) și care credeau că erau singurii vrednici de harul lui Dumnezeu.
Apoi, în pilda samariteanului milostiv (Lc. 10:29-37), omul bătut de tâlhari îl reprezintă pe aproapele nostru care se află în nevoie (acesta este subiectul abordat de Isus, Lc. 10:29). Preotul și levitul îi reprezintă pe liderii religioși, de la care te-ai aștepta să-și iubească aproapele în mod necondiționat, însă care s-ar putea să nu facă asta cu adevărat. Samariteanul îi reprezintă pe cei care de la care nu te-ai aștepta să-și iubească „aproapele”, care vin dintr-un context religios și cultural diferit, însă care s-ar putea să își arate, de fapt, dragostea într-un mod practic și public.
(b) Stabilește ideea principală pe care au înțeles-o ascultătorii inițiali. Nu citi și nu interpreta o pildă, izolând-o de contextul ei! Verifică cu atenție contextul ei literar! Pildele lui Isus întotdeauna ilustrează ceea ce se întâmpla în împrejurarea imediat anterioară.
Atunci când încerci să stabilești ideea principală a unei pilde, există câteva întrebări ajutătoare, cum ar fi: (1) Care este răspunsul cerut și oferit? (2) Există o surpriză, o întorsătură sau ceva șocant în narațiune? (3) Cum sau ce ne învață pilda despre Împărăție – direct ori indirect? (4) Care este învățătura și accentul teologic și cristologic? (5) Ce tip de pildă este – o pildă adevărată, o comparație sau o metaforă? (6) Care sunt scenele și mișcările din pildă? (7) Cine sunt ascultătorii? (8) Cine sunt personajele principale și pe cine reprezintă ele? (9) Care este ideea teologică centrală?
8. Câteva sugestii în plus pentru interpretarea pildelor.
(1) Ascultă pilda din nou și din nou. Identifică punctele de referință care ar fi fost alese de ascultătorii lui Isus. Încearcă să stabilești cum s-ar fi identificat cu povestirea ascultătorii inițiali – ce ar fi auzit ei și cum ar fi interpretat și aplicat ce au auzit. Uneori semnificația pildei apare în pildă în mod explicit; alteori semnificația este sugerată în aplicație (cf. Mat. 5:13; 18:21, 35; 29:1-16; 22:14; 25:13; Lc. 12:15-21; 15:7, 10; 18:1, 9; 19:11).
(2) Cercetează contextul cu atenție. Ca în cazul oricărei metodologii de interpretare serioase, cercetează cu atenție contextul fiecărei pilde din perspectiva din care autorul a ales să-și prezinte materialul. De exemplu, pilda lucrătorilor viei (Mat. 20:1-16) vine imediat după istorisirea cu tânărul bogat (Mat. 19:16-22). După ce se arată că bogățiile pot fi un mare obstacol în ce privește intrarea în Împărăție, Petru spune: „Iată că noi am lăsat totul şi Te-am urmat” (Lc. 18:28). Isus îl asigură pe Petru că își vor primi răsplata cuvenită (Lc. 19:28-30), însă continuă apoi cu pilda despre „un gospodar care a ieşit dis-de-dimineaţă să-şi tocmească lucrători la vie” (Mat. 20:1), pildă în care Isus mustră atitudinea lui Petru de auto-neprihănire: „Vezi ce am făcut noi pentru tine, Isus, și la câte am renunțat pentru Tine…” Petru vorbea ca acei lucrători din vie, care credeau că li se cuvine o plată mai mare decât celor care nu au lucrat la fel de mult, în loc să se mulțumească să-L slujească pe Hristos din dragoste. Aceasta este perspectiva din care autorul a ales să prezinte pilda.
În primul rând, să privim la contextul istoric și cultural – adică la contextul specific al pildei. De exemplu, Isus spune pilda fiului risipitor anume pentru a-i mustra pe cărturari și farisei, care cârtiseră împotriva Lui: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Lc. 15:1-2). Apoi, Isus spune pilda în care fariseii și cărturarii sunt prezentați ca fiind cei care „se plâng în loc să se bucure atunci când un păcătos este «găsit»… Ceea ce trebuie să evaluăm aici este rolul fiului mai mare, al cărui unic frate – nu unul dintr-o sută și nici măcar unul din zece – fusese pierdut. Acest frate mai mare îi reprezintă pe fariseii care cârteau și care păreau incapabili să se bucure împreună cu Dumnezeu și cu îngerii din cer” (Moises Silva, 112-113).
Pentru a înțelege contextul cultural, trebuie să studiem obiceiurile oamenilor din primul secol, ca să înțelegem impactul a ceea ce se spune sau se face. De exemplu, când fiul risipitor cerea ca tatăl să-i dea partea lui de moștenire, el cerea ceva ce, în mod normal, nu ar fi primit înainte de moartea tatălui său. Făcând lucrul acesta, el sugera că și-ar fi dorit ca tatăl său să moară. Dacă înțelegem aceasta, dragostea tatălui și harul arătat atunci când își primește fiul înapoi sunt chiar mai uimitoare.
Continuăm tot cu acest text biblic în prezenta ediție a jurnalului. Data trecută am studiat 2 Cor. 6:11-18 și am vorbit despre primele două secțiuni ale textului:
1. O chemare pastorală la dragoste (6:11-13).
2. O chemare pastorală la avertizare (6:14-18).
Continuăm acum cu cea de-a treia secțiune…
3. Aplicarea chemării pastorale (7:1-4). „Deci...” (se trage o concluzie din ceea ce s-a spus mai înainte), pe baza promisiunilor din Vechiul Testament (6:16-18), conform cărora Dumnezeu va fi Tatăl lor, readucându-și poporul într-o relație corectă cu El, dacă (observați că promisiunile sunt condiționate) se vor separa de rău (adică de practicile religioase păgâne; mai exact, de închinarea la idoli), Pavel poruncește: „Deci fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (7:1).
Pentru Pavel, principiul de bază al sfințeniei pentru poporul lui Dumnezeu este: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi” (6:14), iar trăirea acestei sfințenii în poporul lui Dumnezeu înseamnă „să ne curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului” (7:1). Principiul este că „cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (1 Cor. 6:9-10). Cei din poporul lui Dumnezeu au fost „spălați…sfințiți… socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor. 6:11) și sunt, așadar, curățiți, declarațional și pozițional, „de orice întinăciune a cărnii şi a duhului...”
Principiul trebuie să fie evident în trăirea lor ca să fie adevărat cu privire la ei. Cu alte cuvinte, sfințirea pozițională trebuie să fie demonstrată prin sfințirea practică. Am fost sfințiți de Dumnezeu – aceasta este sfințirea pozițională (ex. Fapte 26:18; Evr. 10:14; 13:12; 1 Pet. 1:2; Ef. 5:26; In. 17:17) – și noi trebuie să ne sfințim – aceasta este sfințirea practică și progresivă (1 Cor. 1:18; 1 Pet. 3:15; ), pentru ca unirea noastră cu Hristos să devină din ce în ce mai evidentă și mai reală în viața noastră. Fiind eliberați de robia păcatului (Rom. 6:11-18), putând astfel să nu mai păcătuim (1 In. 3:9), Dumnezeu lucrează în noi (1 Tes. 5:23; Tit 2:14), ca să devenim tot mai asemănători cu Hristos (2 Cor. 3:18; Rom. 8:29; Evr. 13:20-21; 1 In. 2:6; 3:7). Duhul Sfânt, în special, este agentul divin activ în sfințirea noastră (1 Tes. 4:3; 2 Tes. 2:13; Gal. 5:16-18, 22-23).
Nu există conflict între cele două concepte gemene de sfințire pasivă și sfințire activă. Sfințirea nu este doar o lucrare a lui Dumnezeu în noi, prin care suntem sfințiți, puși deoparte, numiți sfinți (1 Cor. 1:2; 2 Cor. 1:1) și Dumnezeu nu numai că ne-a dat sfințirea în Hristos (Rom. 1:30; 2 Tes. 2:13), ci și noi ne sfințim, străduindu-ne să evităm păcatul (1 Cor. 6:18; 2 Cor. 7:1; 1 In. 3:6-9) și să facem ceea ce Dumnezeu spune că este adevărat cu privire la noi (1 Cor. 7:34; 1 Tes. 4:3-8; Rom. 6:19), dorind să fim tot mai mult ca și Hristos (Rom. 8:13; Evr. 12:1; Fil. 2:12; 3:13-14; 2 Pet. 1:5 și urm.).
„Întinăciunea” (pângărirea, murdărirea) care rezultă din a fi „înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi” (mai exact, din închinarea la zei) este totală, pentru că întinează și „carnea și duhul.” De aceea, „curățirea” cerută apoi „cărnii” (curățire exterioară, fizică – cine suntem în exterior) și „duhului” (curățire interioară, spirituală – cine suntem în interior) este, de asemenea, totală.
„Să ne ducem sfinţirea până la capăt.” Îndemnul acesta sugerează, cu certitudine, că sfințirea noastră este progresivă, pentru că ne străduim aici și acum către sfințenie, înțelegând totodată că sfințenia deplină va fi experimentată doar la glorificarea noastră. Însă chiar dacă desăvârșirea procesului de sfințire va avea loc în eschaton (1 Tes. 3:13; Iuda 24; 2 Cor. 11:2), totuși continuăm să ne luptăm acum pentru a duce acest proces la capăt. Repet, folosirea expresiei „să ducem până la capăt” indică faptul că noi trebuie să facem lucrul acesta. În ce-i privește pe corinteni, ei trebuie să-și ducă sfințirea până la capăt, separându-se de orice întinăciune și asociere cu cei necredincioși – în special în ce privește închinarea la idoli, dar nu numai.
Așa cum „frica de Domnul” a fost unul dintre factorii motivatori în slujirea lui Pavel (5:11; cf. 1 Cor. 2:3; 2 Cor. 7:11), tot așa trebuie să fie unul dintre factorii principali în motivarea poporului lui Dumnezeu în procesul sfințirii – „să ne curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului.” Noi trăim sub privirea atotvăzătoare și atotcunoscătoare a lui Dumnezeu. Nu putem scăpa de cercetarea și judecata Lui.
Continuând șirul de idei din 6:11-12, Pavel își continuă chemarea pastorală adresată corintenilor. „Înţelegeţi-ne bine! N-am nedreptăţit pe nimeni, n-am vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe nimeni” (7:2). El stăruiește pe lângă ei: „Înţelegeţi-ne bine”. El le adusese vestea bună a evangheliei pentru prima dată, așa că inimile lor ar trebui să fie deschise pentru el și, dimpotrivă, închise pentru apostolii falși (care câștigau influență asupra lor) și pentru necredincioșii ale căror practici păgâne le adoptau (David E. Garland, 2 Corinthians [2 Corinteni], 344). În definitiv, nu era nimic la el care să-i facă să se poarte cu el așa cum o făceau. Chiar dacă i-a mustrat aspru și le-a dat instrucțiuni drastice, el nu a nedreptățit pe nimeni, nu a vătămat și nu a înșelat pe nimeni. Așa că, de ce să se poarte astfel cu el? De ce să-l dea la o parte?
„Nu spun aceste lucruri ca să vă osândesc, căci am spus mai înainte că sunteţi în inimile noastre pe viaţă şi pe moarte” (7:3). Pavel vrea să se asigure că ei nu vor răstălmăci ceea ce el a spus în apărarea sa în 7:2. Cineva s-ar putea gândi, mai ales cineva aflat în starea spirituală a corintenilor, că Pavel nu se apăra acolo, ci îi acuza pe ei. De aceea, el își clarifică afirmația: „Nu spun aceste lucruri ca să vă osândesc” și își reconfirmă dragostea pentru ei: „sunteţi în inimile noastre pe viaţă şi pe moarte.” El vrea ca aceste lucruri să fie înțelese foarte clar.
Expresia „pe viaţă şi pe moarte” ar putea fi tradusă „ca să murim împreună pentru (“εις” în greacă) a trăi împreună.” Acesta este într-adevăr scopul său, prin care Pavel s-ar putea să se refere fie la devotamentul și experiența creștină prezentă a lui și a lor (i.e. a muri cu Hristos și a trăi în și pentru Hristos) sau poate se referă la viitorul lor comun, când vor muri împreună ca și credincioși în Hristos și vor fi înviați împreună pentru destinul lor comun de a trăi împreună în cer cu Hristos. El este atât de apropiat de ei, încât vrea să comunice cu ei.
„Am o mare încredere în voi. Am tot dreptul să mă laud cu voi. Sunt plin de mângâiere, îmi saltă inima de bucurie în toate necazurile noastre” (7:4). Versetul acesta poate fi interpretat ca fiind fie ultimul verset din excursus (2:14-7:4), fie primul verset din următoarea secțiune (7:4-16), care este o continuare de la 2:13 referitor la găsirea lui Tit și la ce va avea el de spus despre ei. Decât să încercăm să decidem unde se potrivește acest verset, este probabil mai bine să considerăm 7:4 un verset de legătură care încheie o secțiune și o începe pe următoarea, din moment ce se potrivește foarte bine cu ambele. Versetul încheie reafirmarea atitudinii pozitive a lui Pavel față de ei (7:3) și introduce reacția sa pozitivă față de raportul lui Tit (7:5-16), care, la rândul său, are legătură cu începutul epistolei (2:2-3 cf. 7:4, 13).
Îndrăzneala pe care o avusese în vorbirea sa față de ei (corectându-i cu privire la diferite aspecte) adusese o pocăință plină de evlavie și acțiunea corectivă necesară pe care el o dorea (7:9-10). Astfel, vorbirea lui directă atunci când i-a mustrat și i-a corectat și-a atins scopul dorit și îl face acum să se poată „lăuda” cu ei. Vorbirea lui plină de îndrăzneală, care ar fi putut afecta relația lor pentru totdeauna (pentru că nimănui nu îi place să fie corectat), a avut totuși un rezultat bun, pentru că ei au avut un răspuns bun, așa că el poate și chiar se bucură să se laude cu ei. Într-adevăr, „sunt plin de mângâiere… îmi saltă inima de bucurie” chiar și „în toate necazurile noastre” (și în ciuda lor). Necazurile la care se referă sunt, în mod evident, cele pe care le-a întâlnit în Macedonia, unde s-a dus să-l caute pe Tit (7:5).
Titlu: Evanghelia după Isus (Mat. 7:13-14)
Subiect: Două drumuri spre veșnicie.
Tema: Trebuie să alegi calea îngustă și grea a adevărului, dacă vrei să intri în Împărăția lui Dumnezeu.
Punctul 1: Un drum începe ușor, dar se termină greu (7:13).
1a) Începe ușor pentru că intrarea este largă și drumul este lat.
1b) Se termină greu pentru că duce la distrugere veșnică.
Punctul 2: Celălalt drum începe greu, dar se termină ușor (7:14).
2a) Începe greu pentru că intrarea este îngustă și drumul este dificil.
2b) Se termină ușor pentru că duce la viață veșnică.
A ministry of…
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]
Chiar dacă predicarea din textele narative ale Noului Testament nu este la fel de complexă ca predicarea din narațiunile Vechiului Testament din punct de vedere homiletic, există totuși niște capcane care pot fi evitate cu ajutorul principiilor hermeneutice și al metodologiei homiletice.
1. Alegerea textului. Ca întotdeauna când alegi un text pentru predică, selectează o unitate textuală întreagă în contextul său și în acord cu ceea ce autorul inspirat a vrut să comunice. Recomand predicarea dintr-o carte a Bibliei, de la început până la sfârșit, mai degrabă decât să alegi în fiecare săptămână texte care nu au legătură unul cu altul. Astfel, este bine să-ți faci o schiță a cărții, pentru că așa vei avea o hartă a drumului pe care mergi cu seria ta de predici și vei avea stabilit unde începe și se termină fiecare unitate textuală.
Pentru că evangheliile sunt o colecție de episoade, o modalitate prin care poți afla unitățile textuale este să cauți o schimbare de loc, de ascultători, de mesaj sau de activitate. Aceștia sunt buni indicatori ai locului în care începe sau se termină o unitate textuală. O altă modalitate de abordare este să te întrebi dacă textul ales are o temă specifică, completă și clară în context.
În general, este bine să predici o unitate textuală într-o singură predică, însă dacă este prea lungă și nu poate fi acoperită într-o singură predică, ar fi înțelept…
Fie: Să împarți întreaga narațiune în episoade și să legi fiecare episod de cel de dinainte.
Sau: Să subliniezi punctele principale ale pasajului.
Sau: Să predici mesajul sau întregul episod pe baza unui singur verset sau a câtorva versete care încapsulează ideea întregului pasaj.
Oricum ai decide să predici o unitate textuală (fie ca întreg sau pe segmente mai mici), ai grijă să o interpretezi și să o predici într-un mod care să fie consecvent cu întreaga secțiune și cu contextul mai larg al cărții ca întreg! Aici îți va fi de mare folos schița cărții.
2. Serii de predici. În unele cazuri, putem extrage foarte bine serii de predici din evanghelii – ex. …
(1) Predica de pe Munte (Mat. 5-7).
(2) Cei trei de „șapte” din Evanghelia după Ioan…
a) Cele șapte dialoguri importante (discursuri) – In. 3:1-21; 4:1-42; 7:53-8:11; 13:1-17; 18:33-19:11; 20:1-31; 21:15-25.
b) Șapte fapte supranaturale (minuni) – In. 2:1-11; 4:46-54; 5:1-47; 6:1-14; 6:16-21; 9:1-41; 11:1-44.
c) Șapte auto-declarații (afirmațiile de tipul „Eu sunt”) – In. 6:22-71; 8:12; 10:1-9; 10:10-18; 11:25-27; 14:1-6; 15:1-6.
Astfel, rămâi fidel intenției autorului, fără a te simți obligat să predici întreaga carte.
Ca și în cazul oricărei serii de predici care nu urmărește neapărat succesiunea autorului, trebuie să ai grijă ca interpretarea și aplicarea mesajelor să fie făcute în concordanță cu evanghelia ca întreg. Goldsworthy sugerează că „ar trebui să ne gândim cel puțin la structura evangheliei atunci când planificăm o serie de predici. Seria ar putea urmări să sublinieze această structură, arătând succesiunea accentelor și a punctelor critice. O serie de predici dintr-un grupaj de pilde sau de minuni ar trebui să arate funcția lor în planul și scopul general al evangheliei” (Goldsworthy, Preaching the Whole Bible as Christian Scripture, 231).
3. Formularea temei. Textele narative au teme, la fel ca pasajele didactice. Tema unui text este o afirmație care exprimă ideea teologică completă a pasajului, de obicei într-o singură frază. Tema unei unități textuale conduce apoi dezvoltarea predicii și nu o lasă să se îndepărteze de tema pasajului ales și de tema evangheliei ca întreg. Uneori, autorii inspirați își formulează în mod explicit scopul narațiunii lor (ex. Lc. 16:13; Lc. 19:10).
4. Structura unei predici dintr-un text narativ din evanghelii. Ca și în cazul altor genuri literare, este un principiu bun să îți structurezi predica inspirată din texte narative din evanghelii într-un mod care respectă forma literară a textului, așa încât forma literară să dea forma predicii. Structura textului dictează structura predicii. Astfel, așa cum forma textului (în cazul acesta, forma narativă) determină structura textului, tot așa forma textului determină structura predicii. Ca și în cazul celorlalte narațiuni din Biblie, textele narative din evanghelii își derivă structura din „mișcările” (sau „scenele”) din text.
Orice abordare alegi atunci când predici din textele narative din evanghelii (inclusiv pildele), îți recomand să îți structurezi predicile în același mod în care structurezi orice altă predică expozitivă – adică să formulezi tema care sumarizează întreaga narațiune și să faci o schiță de predică în care să surprinzi ideile teologice ale narațiunii.
5. Sugestii pentru predicarea din pilde. Există mai multe moduri în care poți predica din pilde, cum ar fi:
(1) Grupându-le în funcție de tipul lor - ex. …
(a) Pilde evanghelistice (ex. Mat. 7:24-27).
(b) Viața în pildele împărăției (ex. Mat. 13:1-9; Mat. 13:24-30).
(c) Pilde escatologice (ex. Mat. 25:1-13).
(2) Grupându-le în funcție de o temă comună - ex. …
a) Pregătirea pentru eternitate – cum ar fi pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina (Luca 12:16-21) și cea a ispravnicului necredincios (Lc. 16:1-13).
b) Bucuria lui Dumnezeu în mântuirea oamenilor pierduți – cum ar fi pilda oiței rătăcite, a banului pierdut și pilda fiului risipitor (Lc. 15:1-32).
(3) Realizând o paralelă sau un contrast între pilde – adică pilde cu subiect comun spuse din perspective diferite. De exemplu, subiectul slujirii lui Dumnezeu cu resursele spirituale pe care ni le-a dat – ex. …
a) Pilda polilor (Lc. 19:11-27).
b) Pilda talanților (Mat. 25:14-30).
Atunci când predici din pilde ar trebui să reproduci scopul original al pildei (adică să ilustrezi o anumită nevoie sau problemă), atrăgând în primul rând ascultătorii în povestire (ajutându-i să înțeleagă pilda) și aplicând apoi ideea povestirii la ascultători, dând un exemplu echivalent din viața contemporană cu scopul de a determina un răspuns corespunzător.
Iată câteva întrebări utile pe care să ți le pui atunci când pregătești o predică dintr-o pildă:
(1) Care este ideea generală a pildei?
(2) Ce perspectivă nouă sau adevăr nou aduce pilda?
(3) Cine sunt ascultătorii - ucenicii, mulțimea, liderii religioși?
(4) Cum și când se văd ascultătorii pe ei înșiși în povestire și ce reacție produce acest lucru în ei?
(5) Ce mijloace literare sunt folosite? Are o structură alegorică sau metaforică și, dacă da, care este scopul acestei structuri?
(6) Pilda prezintă un contrast sau o comparație? Dacă da, despre ce vorbește comparația sau contrastul și care este scopul său?
(7) Despre ce aspect din învățătura lui Isus despre Împărăția lui Dumnezeu vorbește pilda?
(8) Care sunt provocările de interpretare ale pildei?
(9) Care sunt scenele progresive din pildă care te ajută să-ți structurezi predica? De exemplu, pilda bogatului nemilostiv și a lui Lazăr (Lc. 16:19-31) se dezvoltă pe baza a două scene și discursuri contrastante:
(i) Contrastul dintre stiluri de viață pe pământ (19-21) și destine veșnice (22-23).
(ii) Contrastul dintre răsplata veșnică și realitate (24-31).
Un alt exemplu este pilda fiului risipitor (Lc. 15:11-32) care conține patru scene:
(i) Împărțirea moștenirii și plecarea într-o țară îndepărtată (11-13a).
(ii) Afundarea în sărăcie și rușine (13b-16).
(iii) Conștientizarea și întoarcerea (17-21).
(iv) Pocăința și întâmpinarea (22-32).
(10) Ce relevanță are povestea pildei pentru ascultătorii contemporani?
După ce faci toată munca exegetică și hermeneutică, începe să-ți pregătești predica! Există o mare flexibilitate în ce privește forma și stilul atunci când predici din pilde. Toate opțiunile disponibile pentru predicarea din texte narative se aplică și la predicarea din pilde, care sunt de fapt o subcategorie a textelor narative, având și ele expoziție, intrigă, punct culminant și încheiere.
Dată fiind complexitatea pildelor (i.e. contextul lor; niveluri multiple de semnificație, atât literală, cât și alegorică; scopul și aplicarea lor) și creativitatea lor, ar fi înțelept să le predici cu o minte deschisă și cu un anumit grad de creativitate în ce privește forma predicii – ex. monolog dramatic; identificarea cu un punct de vedere; parafrazare în limbaj contemporan.
În general, eficiența unei pilde se datorează faptului că „poanta” nu vine decât la final, iar până atunci, cei care ar putea reacționa în mod negativ la ideea pildei, au fost deja atrași în povestire. Dacă pildele își dezvăluie „poanta” abia la final, ar fi înțelept să ții cont de acest lucru atunci când predici din pilde.
Am ajuns la ultima parte a studiului nostru pe acest text biblic. În ultimele două ediții ale Jurnalului, am studiat 2 Corinteni 6:11-18 (Numărul 43, Primăvara 2022) și 2 Corinteni 7:1-4 (Numărul 44, Vara 2022), unde am dezbătut primele trei secțiuni ale acestui text:
1. O chemare pastorală la dragoste (6:11-13).
2. O chemare pastorală la avertizare (6:14-18).
3. Aplicarea chemării pastorale (7:1-4).
În prezenta ediție, continuăm cu ultima secțiune…
4. Contextul și efectul chemării pastorale (7:5-16). Devine acum clar faptul că întregul pasaj de la 2:14 până la 7:4 a fost o digresiune de la subiectul din 2:13. Dați-mi voie să ilustrez lucrul acesta, punând alături cele două secțiuni: „2:12 Când am ajuns la Troa pentru Evanghelia lui Hristos, măcar că mi se deschisese acolo o uşă în Domnul, 2:13 n-am avut linişte în duhul meu, fiindcă n-am găsit pe fratele meu Tit; de aceea, mi-am luat ziua bună de la fraţi şi am plecat în Macedonia” … 7:5 Căci, şi după venirea noastră în Macedonia, trupul nostru n-a avut nicio odihnă …”. Așadar, reluând subiectul din 2:12-13, Pavel explică acum că atunci când nu l-a găsit pe Tit în Troa, după cum se așteptase și neavând liniște în duhul lui, a plecat din Troa spre Macedonia, sperând să-l găsească acolo pe Tit, ceea ce s-a și întâmplat (7:5-6). Pavel era nerăbdător să se întâlnească cu Tit, pentru a primi vești de la el, atât despre sănătatea sa, cât și despre corinteni, inclusiv, cel mai important, să afle răspunsul lor la „epistola care i-a întristat” și pe care Tit le-o dusese. El își amintește acum de întâlnirea lui cu Tit în Macedonia și de mângâierea pe care o primise în urma veștilor aduse de Tit (7:7-16).
Se ridică întrebarea: De ce a făcut Pavel o digresiune atât de lungă de la 2:14 până la 7:4? Unii au spus că pasajul de la 2:14 până la 7:4 este, de fapt, o inserție dintr-o altă epistolă, dar eu nu cred că este cazul. Alții spun că așa se scriu epistolele – că ele nu urmează neapărat un tipar logic, sistematic. Și așa este, dar nu cred că este cazul aici. Deși pasajul de la 2:14 până la 7:4 este o digresiune, totuși el nu este în niciun fel deconectat, cum spun unii, de subiectul principal. Într-adevăr, relatarea lui Pavel despre întâlnirea sa cu Tit formează contextul îndemnurilor și învățăturilor transmise corintenilor în digresiune. Vom înțelege mai bine această digresiune dacă vom ține cont de faptul că a fost scrisă după ce s-a întâmplat, după cum arată foarte clar contextul acestui îndemn pastoral. Pavel știa deja veștile pe care i le adusese Tit atunci când scria digresiunea. Așadar, digresiunea ne arată că, pe de o parte, Pavel este îmbărbătat de veștile lui Tit, dar, pe de altă parte, este evident că încă mai are de corectat anumite probleme din Corint. Dumnezeu îi dă slujitorului Său bucurie și biruințe în slujire, dar în același timp, biruința în slujire vine cu anumite provocări.
În cele din urmă, Pavel află de la Tit că epistola sa dureroasă trimisă corintenilor a dus la un extraordinar rezultat pozitiv, după cum urmează:
(a) Descurajarea lui Pavel cauzată de împrejurările în care se află se transformă în mângâiere prin părtășia pe care o are cu Tit (7:5-6). „5 Căci, şi după venirea noastră în Macedonia, trupul nostru n-a avut nicio odihnă. Am fost necăjiţi în toate chipurile: de afară, lupte, dinăuntru, temeri. 6 Dar Dumnezeu, care mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit.” Necazurile fizice și mentale ale lui Pavel au continuat și după sosirea sa în Macedonia (cf. 4:8-9; 11:22-33). S-a confruntat cu „lupte” în afară (poate atacuri spirituale sau poate chiar fizice) și cu „temeri” dinăuntru (poate cu îngrijorare cu privire la felul în care corintenii îl vor fi primit pe Tit și scrisoarea de la Pavel, mai ales pentru că Tit nu se întorsese încă, după cum s-ar fi așteptat.
Slujitorii nu sunt imuni la nenorociri, împotriviri și îngrijorări, „dar Dumnezeu” face diferența. El îi „mângâie pe cei smeriţi” (cf. 1:3-7; cf. Ps. 34:18) și l-a mângâiat și pe Pavel în această situație. În mijlocul conflictelor dinafară și a temerilor dinăuntru, Pavel a fost mângâiat „prin venirea lui Tit” (6b) – știindu-l în siguranță și întâlnindu-se cu colegul său de slujire, mai ales după împotrivirea și singurătatea cu care se confruntase. Este o mare încurajare în slujire să ai colegi de la care să poți primi mângâiere în vremuri grele și cu care să poți avea părtășie.
Astfel, descurajarea lui Pavel din cauza împrejurărilor în care se afla se transformă în mângâiere prin venirea lui Tit și părtășia pe care o are cu el. Și…
(b) Durerea lui Pavel din cauza păcatului lor se schimbă în bucurie în urma răspunsului primit de la ei (7:7-13a). „…Şi nu numai prin venirea lui (am fost mângâiați), ci şi prin mângâierea cu care a fost mângâiat şi el de voi. El ne-a istorisit despre dorinţa voastră arzătoare, despre lacrimile voastre, despre râvna voastră pentru mine, aşa că bucuria mea a fost şi mai mare” (2 Cor. 7:7). Pavel a fost încurajat de răspunsul pe care ei i l-au dat lui Tit – „…prin mângâierea cu care a fost mângâiat şi el de voi.”
Pavel a fost mângâiat (7:7a) de faptul că biserica din Corint îl primise bine pe Tit și scrisoarea pe care el o adusese de la Pavel, că îl trataseră bine pe tovarășul său de slujire și că răspunsul lor la misiunea lui Tit (adică aducerea scrisorii lui Pavel) a fost unul pozitiv. Aceasta a fost o sursă de mare mângâiere pentru Pavel. Și Pavel, văzând răspunsul lor față de el, spune: „bucuria mea a fost şi mai mare”.
În primul rând, bucuria lui a fost și mai mare datorită răspunsului lor față de el, personal (7:7b) după cum vedem în:
(i) „… dorinţa voastră arzătoare… pentru mine.” Voiau să-l vadă pe Pavel și, probabil, să pună lucrurile la punct și să reînnoiască relația.
(ii) „… despre lacrimile voastre… pentru mine.” Este clar că le părea rău pentru ce se întâmplase.
(iii) „… despre râvna voastră pentru mine.” Distanțarea lor față de Pavel este înlocuită acum cu râvnă pentru el – sunt dornici să facă ce i-a învățat el și, poate chiar să-l apere.
În al doilea rând, bucuria lui este și mai mare datorită răspunsului lor la nivel spiritual (7:8-12). Pavel se frământase cum să rezolve aceasta: „Măcar că v-am întristat prin epistola mea, nu-mi pare rău; şi, chiar dacă mi-ar fi părut rău – căci văd că epistola aceea v-a întristat (măcar că pentru puţină vreme) – totuşi acum mă bucur…” (7:8-9a). Pe de o parte, Pavel pare să fi regretat la început că le-a scris epistola aceea care i-a „întristat”, pentru că nu voia să-i facă să sufere. Poate că se temea să nu fi fost prea dur, iar ei să-l fi ignorat. Poate că, fiind pastorul lor, se frământase cum să rezolve problema, pe de-o parte, însă pe de altă parte nu voia să piardă relația pe care o avea cu ei.
Acestea sunt întotdeauna riscurile confruntării și luptele cu care se confruntă pastorii – să știe ce trebuie făcut și să-și asume, în același timp, riscul de a fi respins. De aceea, trebuie întotdeauna să fim „credincioşi adevărului, în dragoste” (Ef. 4:15), și niciodată să nu ne purtăm ca și cum am „stăpâni” peste alții (1 Pet. 5:3) sau să-i călcăm în picioare pe oameni cu mânie sau cu superioritate spirituală. Însă odată ce le-a scris, s-a bucurat c-a făcut-o, pentru că întristarea lor a fost de scurtă durată, „măcar că pentru puţină vreme” (7:8b), și i-a condus la pocăință – „totuşi acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăinţă” (7:9a).
De ce întristarea lor i-a condus la pocăință? „Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu” (7:9b). Întristarea lor pentru ceea ce se întâmplase (păcatul care fusese permis între ei și relația lor cu Pavel) a fost o întristare după voia lui Dumnezeu, produsă de Dumnezeu. Și nu a fost doar un sentiment de regret de scurtă durată, ci o lucrare profundă a lui Dumnezeu în ei. Rezultatul întristării după voia lui Dumnezeu a fost acesta: „ca să n-aveţi nicio pagubă din partea noastră” (7:9c). Întristarea după voia lui Dumnezeu nu este fără un scop – nu are un efect negativ; nu duce la relații afectate (cum poate că se temea Pavel); nu îi privează de ceva, ci le dă înapoi ceea ce fusese pierdut. Nu, ci ea este benefică în orice privință – ea dă speranță, restaurează bucuria, reface relații etc. „În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea.” (7:10). Slujba împăcării are ca scop „întristarea după voia lui Dumnezeu”, care duce la „pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată.”
„Întristarea după voia lui Dumnezeu” are o cu totul altă cauză și alt efect decât „întristarea lumii.” Întristarea lumii aduce moartea (cf. 2 Cor. 2:16), pe când întristarea după voia lui Dumnezeu duce la viață. Aceasta este diferența. Întristarea lumii este cauzată de împrejurări (pierdere, eșec etc.); întristarea după voia lui Dumnezeu este cauzată de păcat. Întristarea lumii duce la relații afectate, disperare, și poate chiar la moarte (ex. sinucidere); întristarea după voia lui Dumnezeu duce la mântuire, viață, liniștea conștiinței, bucurie, relații restaurate, împăcare.
„Întristarea după voia lui Dumnezeu” nu este pentru sine, ci pentru Dumnezeu. Este „întristare conform cu Dumnezeu” (lit.) – „după voia lui Dumnezeu” (7:11a) – întristare produsă de Dumnezeu și ca răspuns față de Dumnezeu. Așadar, întristarea evlavioasă duce la pocăință reală de păcate – o întoarcere de la păcatul care cauzează ruptura în relația noastră cu Dumnezeu și o întoarcere cu credință către Dumnezeu – și caută reconciliere cu Dumnezeu și cu semenii. Acest tip de întristare și pocăință este temelia mântuirii noastre.
„Întristarea lumii” pe de altă parte, nu restaurează. Ea nu poate restaura ce a fost pierdut. Nu poate desface ce a fost făcut. Nu poate da pace și liniștea conștiinței. Nu poate da viață spirituală. Ea nu produce decât amărăciune, vină, disperare și regret. Dar întristarea evlavioasă este o întristare produsă de păcat, care produce pocăință și duce la mântuire, pe care nu o regretăm niciodată, pentru că duce la o relație restaurată cu Dumnezeu. Mai mult, rezultatul întristării evlavioase este că nu trăiești pentru tot restul vieții într-o stare de regret pentru ceea ce ar fi putut să fie. Din contră, mântuirea și restaurarea relației cu Dumnezeu și cu semenii este de așa natură încât nu vei regreta niciodată că ai luat o asemenea decizie.
Dar de ce vorbește Pavel despre o astfel de pocăință spunând că ea duce la „mântuire”, dacă se adresează unor credincioși? El vorbește despre „pocăința” acestor credincioși, care este de natură să „ducă la mântuire”. Deși ei erau creștini și erau mântuiți, pocăința lor a fost de aceeași natură ca cea pe care au avut-o atunci când au fost mântuiți. Pavel nu vrea să spună că au fost mântuiți și pierduți, iar acum sunt salvați din nou, ci mai degrabă spune că pocăința lor era un indicator clar al faptului că erau mântuiți, pentru că i-a pus din nou într-o relație corectă cu Dumnezeu.
Un slujitor al împăcării caută întristarea evlavioasă, exprimată prin pocăință reală și mântuitoare. El folosește confruntarea într-un asemenea mod încât aceasta să producă întristare evlavioasă care (i) nu strică relația lor; și (ii) duce la un rezultat spiritual permanent.
Pavel arată acum cum este cu adevărat întristarea după voia lui Dumnezeu (întristarea evlavioasă); ce schimbări produce; care este natura adevăratei pocăințe: „Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră, după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi!” (7:11a). Pocăința adevărată produce o transformare totală în modul în care gândește și se poartă o persoană. Corintenii au acum dorința de a face ceea ce este bine înaintea lui Dumnezeu. În loc să observe comportamentul păcătos din mijlocul lor în mod pasiv și să se laude cu el, sunt plini de energie acum și gata să acționeze pentru Dumnezeu. Cum se exprimă această dorință în practica și atitudinea lor? Pavel ne dă șapte caracteristici…
i) „Şi ce cuvinte de dezvinovăţire!” (7:11b) – biserica este dezvinovățită de complicitate la acest păcat.
ii) „Ce mânie!” (7:11c) – mânie față de păcat. Acum își dau seama ce se întâmplase cu adevărat și s-au mâniat pe bună dreptate că acest lucru se întâmplase în mijlocul lor, iar ei l-au tolerat. Aceasta este motivul pentru care trebuie să ne mâniem – păcatul!
iii) „Ce frică!” (7:11d) – frică de pedeapsa lui Dumnezeu; frică pentru că sfințenia lui Dumnezeu fusese jignită; frică pentru ceea ce îi făcuseră „slujitorului lui Dumnezeu”; frică de consecințele la care ar fi putut să ducă faptele lor.
iv) „Ce dorinţă aprinsă!” (7:11e) – dorința de a se împăca cu Dumnezeu și cu Pavel față în față; dorința să-l vadă, să i se supună și să asculte de învățătura lui. Tânjeau după zilele de dinainte și după relația pe care o avuseseră cu Dumnezeu și cu Pavel.
v) „Ce râvnă!” (7:11f) – probabil zel pentru ceea ce ar fi trebuit să facă de la început, adică pentru exercitarea disciplinei bisericești; dorința de a pune lucrurile în ordine; pasiune pentru sfințenie și ascultare.
vi) „Ce pedeapsă!” (7:11g) – măsura luată împotriva păcatului comis între ei. Aceasta vine din „râvna” de a pune lucrurile în ordine în biserică. Aceasta se potrivește cu ceea ce spune Pavel în 2:5-11, că erau atât de plini de râvnă să-l pedepsească pe cel care făcuse ocara, încât acum trebuiau să-l ierte.
vii) Într-adevăr, „în toate, voi aţi arătat că sunteţi curaţi în privinţa aceasta.” (7:11h) – probabil în chestiunea din 1 Cor. 5:1 și urm., dar Pavel nu o menționează aici în mod explicit. Făcuseră ceea ce era necesar, exercitând disciplina în biserică și asta i-a făcut „curați”. Nu mai erau părtași păcatului acelui om.
Reluând ceea ce spunea în 7:8 despre epistola care le-a produs întristare, Pavel explică acum de ce a scris-o: „12 Aşa că, dacă v-am scris, nu v-am scris nici din pricina celui ce a făcut ocara, nici din pricina celui ce a suferit ocara, ci ca să se arate marea noastră purtare de grijă pentru voi, înaintea lui Dumnezeu. 13a De aceea am fost mângâiaţi” (7:12-13a).
În primul rând, explică de ce nu a scris epistola aceea severă. Nu a scris-o din pricina „celui ce a făcut ocara” – adică a fiului care comisese incest cu mama lui vitregă și a cărui excomunicare o poruncise Pavel (1 Cor. 5:13); cel care provocase atât de multă suferință, dar care s-a pocăit ulterior (2 Cor. 2:1-8). Și nu a scris epistola aceea severă nici din pricina „celui ce a suferit ocara” – probabil soțul mamei vitrege. Observați că, dând dovadă de har și înțelepciune pastorală, Pavel nu folosește nume – problema este încheiată și nu ar avea niciun rost să târască numele acelor oameni prin noroi. Se referă la ei numindu-i „cel ce a făcut ocara” și „cel ce a suferit ocara”.
Apoi, Pavel explică de ce a scris acea epistolă severă. A scris-o pentru ca, în prezența lui Dumnezeu, ei să își dea seama cât de mult țineau la Pavel și cât de serioși erau cu privire la el. Și exact acesta este rezultatul obținut prin epistola sa. Iar în urma tuturor acestor lucruri (epistola lui, răspunsul lor, impactul asupra bisericii, veștile aduse de Tit etc.), „am fost mângâiaţi.”
(c) Lauda lui Pavel cu privire la ei se dovedește adevărată prin încurajarea adusă de Tit (7:13b-16). „13b Dar, pe lângă mângâierea aceasta a noastră, ne-am bucurat şi mai mult de bucuria lui Tit, al cărui duh a fost răcorit de voi toţi. 14 Şi, dacă m-am lăudat puţin cu voi înaintea lui, n-am fost dat de ruşine. Ci, după cum în orice lucru v-am spus adevărul, tot aşa şi lauda noastră cu voi, înaintea lui Tit, s-a adeverit” (7:13b-14).
În această secțiune, Pavel se uită la partea pozitivă a lucrurilor (la răspunsul lor, încurajarea lui Tit, bucuria lui etc.), în ciuda dovezilor care arătau că încă avea probleme de rezolvat în Corint - ex. contestarea autorității lui Pavel etc. (vezi capitolele 10-13). În ciuda acestor lucruri, Pavel este mângâiat de ceea ce se întâmplase în Corint (mai ales de răspunsul lor la epistola lui severă) și chiar mai mângâiat de bucuria lui Tit, al cărui duh a fost răcorit atunci când le-a dus scrisoarea.
Dragostea pastorală și harul lui Pavel pentru corinteni devin foarte evidente. Nu te-ai aștepta, ținând cont de ceea ce făcuseră și spuseseră despre el, să se laude cu ei în fața lui Tit. Însă, în loc să îl trimită pe Tit la ei având o impresie proastă despre ei sau să ia măsuri drastice, Pavel îl trimite pe Tit la Corint cu o recomandare pozitivă despre ei (laudă), care s-a dovedit a fi adevărată, la fel cum tot ceea ce le spusese era adevărat. Prin urmare, (i) dragostea lui Tit pentru ei crește: „El are o şi mai mare dragoste pentru voi, când îşi aduce aminte de ascultarea voastră a tuturor şi de primirea pe care i-aţi făcut-o, cu frică şi cu cutremur” (7:15); și (ii) încrederea lui Pavel în ei este întărită: „Mă bucur că mă pot încrede în voi în toate privinţele” (7:16). După ce și-au întărit relația în mod reciproc și Pavel și-a exprimat încrederea pe care o are în ei, apostolul reia subiectul dărniciei pentru credincioșii săraci din Ierusalim în capitolele 8-9.
Titlu: Să învățăm de la Isus – Comoara Împărăției (Mat. 13:44-46)
Subiectul: Să descoperim bogățiile eterne ale Împărăției lui Dumnezeu.
Tema: Descoperi bogății eterne atunci când intri în Împărăția cerurilor prin Isus Hristos.
Punctul I. Unii oameni se împiedică în mod neașteptat de comoara Împărăției lui Hristos (13:44).
Punctul II. Unii oameni caută cu sârguință comoara Împărăției lui Hristos (13:45-46).
A ministry of…
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]
Epistolele au în general caracteristici destul de asemănătoare...
1. Structura epistolelor. Epistolele au formă și caracteristici standard, în general. Structura literară a epistolelor urmează structura unei scrisori, lucru obișnuit în lumea antică, astfel:
a) Introducerea (salutul, identificarea autorului și a destinatarilor, mulțumiri).
b) Cuprinsul (tratează anumite subiecte, îndemnuri, rugăminți, plângeri etc.).
c) Încheierea (salutări etc.).
2. Caracteristici generale ale epistolelor. Ca toate scrisorile, și epistolele Noului Testament au anumite caracteristici comune.
a) Sunt directe. Chiar dacă nu sunt la fel de directe ca și comunicarea orală, ele se situează imediat după aceasta.
b) Sunt personale. Se bazează pe o relație personală („eu / noi” și „tu”), dar o relație de la distanță, din cauza separării fizice dintre autor și destinatar. Cu toate acestea, epistolele evocă o cordialitate și o relație personală, spre deosebire de răceala și ariditatea unui document. Epistolele conțin emoții, stări, atitudini, perspective, opinii ale autorului, și arată personalitatea lui.
3. Rolul și forma epistolelor. Rolul scrisorilor din Noul Testament nu este doar acela de a transmite informații, ci, ca și predica, ele au scopul de a lega adevărul de viață. Și pentru că autorii abordează multe subiecte sensibile din viața reală, scrisoarea le oferă o cale de a comunica idei care uneori se transmit mai ușor în scris decât prin viu grai.
Datorită structurii lor, subiectelor abordate și argumentării logice, noi citim adesea epistolele ca pe o enciclopedie, atunci când vrem să aflăm ceva despre un anumit subiect („ce spune Pavel despre una sau alta?”). Însă Moises Silva spune că „ar trebui să citim epistolele din Noul Testament ca întreg” (An Introduction to Biblical Hermeneutics [Introducere în hermeneutica biblică], 120). Doar atunci vom putea înțelege corect motivul pentru care scrie autorul și răspunsul pe care îl dă la o anumită situație.
Scrisorile nou-testamentare au formă retorică (i.e. fac apel la emoțiile, logica și caracterul cititorilor), însă pot conține și alte forme literare în cuprinsul lor (cum ar fi dialog, poezie, și chiar text narativ [ex. Gal. 4]), fiecare dintre acestea având propriile reguli de interpretare.
4. Contextul istoric al epistolelor. Spre deosebire de alte forme literare biblice, epistolele au fost scrise pentru a răspunde anumitor nevoi, situații, probleme și întrebări ale anumitor biserici, localități (e.g. Romani, Corinteni, Galateni) sau persoane (ex. Tit, Timotei, Filimon). Cu toate acestea, epistolele nou-testamentare nu se limitează la istoria antică. Tom Long spune: „Scrisorile din Noul Testament sunt ca toate celelalte scrisori: au de-a face cu anumite împrejurări, dar au capacitatea inerentă de a vorbi dincolo de împrejurările imediate la care se referă” (Preaching and the Literary Forms of the Bible [Predicarea și formele literare ale Bibliei], 110.)
Contextul istoric al epistolelor este foarte important pentru o înțelegere corectă a semnificației și aplicației lor. Trebuie să încercăm să deducem subiectul despre care se vorbește sau întrebarea la care se răspunde pentru a putea explica și aplica epistola în mod corect la ascultătorii noștri. Și, când facem lucrul acesta, trebuie să fim atenți să facem corect trecerea de la „atunci” la „acum”, căutând să fim fideli textului în contextul său antic, precum și să îl aplicăm corect în contextul nostru contemporan. Tranziția aceasta poate fi complicată, pentru că epistolele vorbesc despre subiecte specifice din vremea aceea și uneori poate fi dificil să vedem cum se aplică astăzi la noi (ex. să mănânci carne jertfită idolilor). Totuși, cred că și acele subiecte sunt relevante pentru noi, cei de astăzi. Trebuie doar să avem grijă să nu facem trecerea directă de la „atunci” la „acum” și să nu facem presupuneri greșite despre modul în care se aplică astăzi.
În ciuda provocării de a face legătura între „atunci” și „acum”, marele beneficiu al predicării din epistole este faptul că în ele găsim învățătură practică pentru anumite situații, atât în ce privește rolul și responsabilitățile bisericii, cât și cu privire la viața personală. Sarcina noastră, ca teologi, exegeți și predicatori, este să stabilim ce înseamnă învățătura respectivă pentru noi astăzi.
Așadar, dacă acestea sunt principalele caracteristici literare ale epistolelor, cum le interpretăm și cum le predicăm? Ce proces ar trebui să urmăm?
În continuare vei găsi câteva principii care să te ajute atunci când te pregătești să predici din epistole…
1. Analizează structura literară. Am tratat acest subiect în edițiile anterioare ale jurnalului (ex. edițiile 18-23), dar dați-mi voie să amintesc pe scurt câțiva pași din procesul de analizare a structurii literare a unui text biblic.
Dată fiind natura specifică a epistolelor (probleme, întrebări specifice etc.), am putea fi tentați să încercăm să înțelegem contextul lor istoric și cultural, înainte de a înțelege textul. Totuși, este important să nu aducem în text o idee preconcepută cu privire la semnificația lui, idee bazată pe propria reconstruire a contextului istoric și cultural care ar fi dus la scrierea textului. Așadar, înainte de a reconstrui contextul, începe cu analiza exegetică a textului în contextul său literar, pentru a găsi răspunsul la următoarele întrebări:
a) Ce spune autorul?
b) La ce se referă?
c) Care este argumentarea lui?
Apoi, stabilește structura textului și observă care sunt principalele afirmații. Epistolele sunt argumentări structurate în jurul unor afirmații. Așadar, trebuie să identifici structura și raționamentul textului, ceea ce va determina structura predicii tale. Aceasta înseamnă să fii atent la text așa cum a fost el scris și să ții seama de genul său literar.
Epistolele sunt scrise într-o ordine logică, pentru că autorul își construiește argumentarea folosind pași, puncte principale, subiecte și afirmații bine gândite. Cheia pentru înțelegerea epistolelor este să înțelegem argumentarea din fiecare secțiune și din epistolă ca întreg și să predicăm în consecință.
Așadar, pentru studierea structurii literare a unui text, sugerez următoarea metodologie:
a) Stabilește structura literară a întregii epistole – i.e. principalele secțiuni ale epistolei.
b) Identifică tema dominantă (subiectul) a secțiunii (a pasajului) pe care o studiezi (i.e. un paragraf sau o serie de paragrafe). Întreabă-te: Care este ideea principală a autorului din secțiunea aceasta?
c) Notează ideile principale (afirmații sau „puncte” principale) folosite de autor pentru a argumenta tema secțiunii.
d) Formulează principiul motivator al pasajului (i.e. care este scopul său?).
Așa se încheie analiza sintactică de bază. Urmând această metodologie, vei studia pasajul în contextul său din epistolă și vei vedea și modul în care se raportează la pasajul de dinainte și la cel de după el (i.e. cursul argumentării). Abia în acest punct ești gata să începi analiza gramaticală detaliată și studierea cuvintelor.
Asigură-te că poți formula tema principală a pasajului într-o singură frază! Astfel rămâi concentrat pe subiect și predica este unitară (adică nu divaghezi). De asemenea, făcând aceasta îți vei putea structura predica urmând argumentarea pasajului (i.e. afirmațiile secundare pe care le face autorul cu privire la tema principală).
Pentru mulți predicatori este greu să identifice tema principală a pasajului (subiectul) și ideile (afirmațiile) secundare. Poate de asta mulți predicatori spun generalități, însă trebuie să vorbești concret, ca și autorul. Dacă subiectul pasajului este „Dragostea lui Dumnezeu”, trebuie să vezi, în primul rând, despre ce aspect al dragostei lui Dumnezeu vorbește autorul. Fii specific – „dragostea” este un termen foarte general. Este vorba despre dragostea lui Dumnezeu pentru lume? Despre lărgimea dragostei Lui? Sau despre credincioșia dragostei lui Dumnezeu? Odată ce ai identificat subiectul specific al pasajului, apoi vei predica ceea ce spune autorul despre subiectul respectiv.
Ascultătorii tăi trebuie să poată pune degetul pe text și să vadă de unde îți iei ideile, principiile și aplicațiile. Structurându-ți predica în felul acesta, vei „predica Cuvântul” (2 Tim. 4:2), iar când predici Cuvântul, poți să fii sigur că Duhul Sfânt va folosi cu putere ceea ce spui în viața ascultătorilor tăi.
În general, vei predica dintr-o sigură secțiune din Scriptură (i.e. un pasaj care conține un singur subiect). Dacă un pasaj este prea lung pentru o singură predică (ex. Ef. 1:3-14), atunci împarte pasajul în segmente potrivite (i.e. anumite afirmații / idei secundare despre subiect), însă trebuie să te asiguri că fiecare predică vorbește despre tema generală a paragrafului (subiectul paragrafului).
Când studiezi epistolele, este de mare ajutor să cunoști greaca biblică, pentru că diagramarea textului grecesc este cel mai bun mod de a afla structura pasajului ca întreg, precum și afirmațiile pe care le face autorul despre tema principală a pasajului. Dacă nu poți lucra cu textul original, folosește o traducere care păstrează structura și sensul limbii originale cât mai mult posibil (astfel de traduceri în limba engleză sunt ESV, NASB, NKJV, CSB).
2. Studiază contextul istoric. După ce analizezi structura literară a pasajului din care urmează să predici, studiază contextul istoric și cultural pentru o mai profundă înțelegere a textului – cui i-a fost adresată epistola, de ce a fost scrisă, ce aspecte culturale sau tradiționale conține etc.
Contextul istoric este important atunci când interpretăm și aplicăm orice pasaj din Scriptură, și cu atât mai mult în cazul epistolelor. Când pregătim o predică dintr-un pasaj dintr-o epistolă, nu trebuie să pierdem din vedere subiectul despre care vorbește autorul și ce a dus la abordarea subiectului respectiv, pentru a putea răspunde la următoarele întrebări:
a) De ce a spus autorul lucrul acesta?
b) De ce a răspuns în felul acesta?
c) Autorul răspundea la o întrebare? Dacă da, care era întrebarea?
d) Care erau împrejurările culturale în care a luat naștere acest pasaj? Ce elemente ale pasajul sunt influențate cultural (ex. acoperirea capului, poate)?
e) Care au fost împrejurările istorice (problema, nevoia, situația) care au dus la apariția epistolei sau a pasajului în epistolă?
Nu vreau să spun că trebuie să predici toate informațiile pe care le descoperi în studiul tău. Trebuie să predici doar ceea ce este relevant pentru explicarea adevărurilor teologice, a implicațiilor și aplicațiilor din pasaj. Scott Hafemann afirmă: „Predicarea este proclamarea adevărului teologic din text și a implicațiilor sale, nu o lecție despre evenimentele și politica din perioada Noului Testament, despre limba, problemele sociale sau obiceiurile de atunci” (Preaching in the Epistles [Predicarea din epistole] în “Handbook of Contemporary Preaching [„Manual de predicare contemporană”],” 365).
Nu este întotdeauna ușor să descoperi ce a declanșat scrierea epistolei (și / sau întrebarea la care răspunde epistola), pentru că uneori nu poate fi aflată decât prin deducție. De exemplu, în 1 Corinteni, Pavel nu spune în mod explicit care au fost întrebările corintenilor la care el oferă răspuns. Prin urmare, uneori trebuie să citim printre rânduri pentru a reconstrui contextul istoric. Lucrul acesta poate fi subiectiv, fiind bazat pe deducție, de aceea Moises Silva sugerează să testăm orice teorie personală sau a altor teologi, asigurându-ne că textul are un rol hotărâtor, și nu propriile noastre deducții (An Introduction to Biblical Hermeneutics [Introducere în hermeneutica biblică], 126-128).
În ediția anterioară, am încheiat studiul nostru pe textul din 2 Corinteni 2:14-7:16, minunata digresiune a lui Pavel despre conducerea pastorală. În acest studiu, am învățat multe despre următoarele lucruri legate de slujirea pastorală:
1. Încrederea în slujire (2 Cor. 2:14-3:6).
2. Natura unei slujiri autentice, Partea 1 și 2 (2 Cor. 4:1-16).
3. Motivația în slujire, Părțile 1, 2 și 3 (2 Cor. 4:16-5:17).
4. Slujba pastorală de împăcare, Părțile 1, 2, 3, 4, 5 (2 Cor. 5:18-7:16).
Înainte de a încheia studiul din 2 Corinteni 2:14-7:16, m-am gândit că ar fi de ajutor să redau aici analiza mea literară și modul în care am făcut schița cărții 2 Corinteni, ca să puteți vedea cum fac eu cercetarea pentru acest tip de studiu exegetic atunci când mă pregătesc să predau. Sigur, nu veți avea timp să faceți o astfel de cercetare în fiecare săptămână atunci când pregătiți predica, însă comentariile biblice vă pot ajuta în sensul acesta.
În 1 Corinteni, printre altele, Pavel tratează cazul unei persoane implicate în incest. Vestea că biserica din Corint luase măsuri disciplinare împotriva acestei persoane i-a produs lui Pavel bucuria și ușurarea exprimate în 2 Corinteni 1-7. În aceleași capitole, însă, avem senzația că în Corint a crescut opoziția față de Pavel. Acest al doilea val de împotrivire devine foarte evident în capitolele 10-13, unde Pavel răspunde cu fermitate atacurilor celor pe care îi numește „apostoli mincinoși”. Această împotrivire pare să fi devenit evidentă după ce Pavel a reușit să impună măsuri disciplinare împotriva celui care păcătuise în 1 Corinteni. Nu este clar, însă, dacă există o legătură între disciplinarea persoanei respective și înmulțirea grupului de persoane nesupuse, care îi stau împotrivă lui Pavel.
În orice caz, în biserica din Corint se infiltraseră câțiva învățători mincinoși, care pretindeau că sunt apostoli, încercând să-l discrediteze astfel pe Pavel, care la rândul lui a scris această scrisoare pentru a combate acuzațiile lor și pentru a dovedi că sunt impostori. Pavel își apără caracterul și apostolia, pentru a proteja biserica din Corint de înșelăciunea învățăturilor false și a învățătorilor mincinoși.
În același timp, Pavel a trebuit să le explice corintenilor motivul schimbării planurilor lui de călătorie (1:15 și urm.; cf. 1 Cor. 16:5 și urm.) și să îi îndemne să se pregătească pentru cea de-a treia vizită a sa (13:1 și urm.), încheind strângerea de ajutoare pentru creștinii săraci din Ierusalim, strângere pe care o începuseră, dar nu o terminaseră (vezi cap. 8 și 9).
Trimițându-l pe Tit din Efes la Corint cu scrisoarea anterioară (1 Corinteni), Pavel plănuise să se întâlnească cu Tit la Troa la întoarcerea sa. Însă, când a ajuns la Troa, Pavel nu l-a găsit acolo pe Tit și a hotărât să meargă mai departe în Macedonia, unde l-a întâlnit în cele din urmă, probabil în Filipi sau Neapole (2:12 și urm., 7:5 și urm.).
Tit i-a adus lui Pavel atât vești bune, cât și vești rele. Veștile bune erau că cei din Corint reacționaseră corect la scrisoarea lui Pavel și luaseră măsuri pentru corectarea problemei despre care vorbise Pavel. Asta îi adusese bucurie lui Pavel (7:5 și urm.). Vestea rea, însă, era că în biserica din Corint încă era un grup de oameni nesupuși, ațâțați, fără îndoială, de apostolii mincinoși. Iată câteva dintre acuzațiile lor împotriva lui Pavel:
a) Ei pretindeau că nu pot avea încredere în cuvântul lui Pavel (pentru că le-a scris ceva despre planurile lui călătorie, dar a făcut altceva). Pavel, însă, le răspunde că și-a schimbat planurile nu pentru că nu era statornic sau de încredere, ci pentru că nu a vrut să vină din nou la corinteni cu asprime (2:1).
b) Îl acuzau pe Pavel că este mândru, că nu impresionează prin înfățișare sau vorbire, că este necinstit și că nu se califică să fie apostol al lui Isus Hristos.
c) Au ridicat suspiciuni cu privire la autenticitatea apostoliei lui Pavel, pentru că venise la Corint fără scrisori de recomandare (3:1). Cu privire la aceste și alte acuzații aduse apostoliei lui, Pavel le-a amintit tot ce îndurase ca slujitor al evangheliei (cap. 4 și 6).
d) Au insinuat că poate chiar Pavel era de vină pentru încetinirea strângerii de ajutoare pentru săracii din Ierusalim (vezi cap. 8 și 9).
e) Au spus că Pavel era îndrăzneț de la distanță, trimițând scrisori impresionante, dar era slab când era de față (10:10; 11:6).
f) De asemenea, spuneau că din moment ce Pavel nu cerea bani pentru predicarea lui, nu merita să-l asculți (11:7 și urm.). Chiar insinuau că, din moment ce lua bani de la ei, probabil că nu îi iubea (11:11; 12:15).
Acești apostoli mincinoși, care produceau dezbinare, trebuiau să fie dovediți impostori, pentru că asta erau. Ei nu erau apostoli adevărați. Astfel, răspunsul lui Pavel la toate aceste acuzații s-a concentrat, în primul rând, pe contrastul dintre apostolia lui și a acestor prefăcuți, arătând că apostolia lui a fost una plină de suferință și abnegație. Propria lui slăbiciune nu lăsa loc pentru înălțare de sine, ci mai degrabă glorifica puterea și harul lui Dumnezeu (11:21-12:12). Sfătuindu-i cu privire la iminenta lui vizită, le spune că, dacă va fi nevoie, va veni și își va exercita autoritatea apostolică pe deplin (13:1 și urm.), dar speranța lui este că ei se vor întoarce la el.
Structura literară a epistolei 2 Corinteni pare să urmeze itinerariul lui Pavel. La început, intenția lui a fost ca, în timpul următoarei sale călătorii în Grecia, să le facă o vizită corintenilor, trecând marea din Efes, și să stea o vreme cu ei, înainte de a merge spre nord, în Macedonia, iar apoi, la întoarcerea din Macedonia, să mai stea o vreme la ei, înainte de a merge la Ierusalim cu ajutoarele pentru credincioșii săraci de acolo. Planurile lui, însă, s-au schimbat și acum intenționează ca din Efes să meargă în Macedonia și apoi la Corint (1 Cor. 16:5 și urm.; 2 Cor. 1:16), după care să se îndrepte spre Ierusalim. Astfel, va putea să le facă o vizită mai lungă, în loc de două mai scurte.
Această structură bazată pe itinerariu dă unitate epistolei și poate fi observată astfel:
1. În trecut: schimbarea de plan (capitolele 1-7). Pavel dă explicații cu privire la integritatea sa (1:12 și urm.) și explică de ce și-a schimbat itinerariul (1:15-2:4). Povestește cum a călătorit din Efes la Troa, așteptându-se să-l găsească acolo pe Tit și cum, atunci când nu l-a găsit acolo pe Tit, a mers mai departe spre Macedonia (2:12 și urm.). În acest punct apare o paranteză extinsă (2:14-7:4), o digresiune de la structura, dar nu de la scopul epistolei. Relatarea se reia în 7:5, unde Pavel povestește despre întâlnirea lui cu Tit în Macedonia și despre veștile bune pe care el i le-a adus despre răspunsul bun al corintenilor la scrisoarea lui (i.e. 1 Corinteni).
2. În prezent: îl trimite pe Tit să încheie strângerea de ajutoare (capitolele 8-9). Capitolele 8 și 9 vorbesc despre strângerea de ajutoare pentru Ierusalim. Aceasta nu este o digresiune, ci se potrivește în structura generală a epistolei – poate că itinerariul lui Pavel s-a schimbat, dar nu și scopul vizitei lui. Dorința lui Pavel este ca strângerea de ajutoare pentru credincioșii săraci din Ierusalim să se încheie înainte de sosirea lui. De aceea trimite înainte pe Tit, împreună cu alți doi frați (care aduc cu ei prezenta scrisoare, 2 Corinteni), ca să supravegheze această chestiune.
3. În viitor: Certitudinea și iminența celei de-a treia vizite a lui Pavel (capitolele 10-13). Capitolele 10 și 13 îi demască și repudiază pe „apostolii-impostori”, care se infiltraseră în biserica din Corint, încercând să submineze credibilitatea și autoritatea lui Pavel. El îi avertizează că, atunci când va veni la ei pentru a treia oară, se va ocupa de cei care vor continua să tulbure biserica.
Acest cadru asigură, așadar, structura literară și unitatea epistolei, ale cărei secțiuni conțin stări și subiecte diferite. Zahn afirmă: „Cititorul îl urmează pe Pavel cu duhul din Efes în Troa și Macedonia (cap. 1-7); apoi rămâne puțin cu el în bisericile din Macedonia (cap. 8-9); apoi, este dus să vadă condițiile din biserica din Corint din perspectiva iminentei vizite a lui Pavel acolo” (T. Zahn, Introduction to the New Testament [Introducere în Noul Testament], Vol. 1, 312, citat în Philip E. Hughes, The Second Epistle to the Corinthians [Cea de-a doua Epistolă către Corinteni], xxii).
4. Legătura cu 1 Corinteni („epistola dureroasă”). Nu este greu să ne dăm seama că Pavel se referă la 1 Corinteni atunci când spune că a scris „cu multă mâhnire şi strângere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrimi” (2 Cor. 2:4). Înțelegerea noastră, așadar, este că „epistola dureroasă” este 1 Corinteni și că 2 Corinteni ar trebui explicată pe baza epistolei 1 Corinteni pe cât posibil. Cei care susțin că 1 Corinteni nu este „epistola dureroasă” ignoră suferința și frământarea ce l-ar fi cuprins pe apostol la scrierea unei astfel de scrisori către biserica pe care el o înființase. Frământarea lui se vede mai ales în mustrarea aspră pe care le-o adresează pentru dezbinare și partidele din biserică, pentru trăirea firească și lipsită de spiritualitate; în sfatul de a judeca păcatul din mijlocul lor; în mustrarea pentru că s-au dat în judecată unii pe alții; în condamnarea pângăririi Cinei Domnului prin beție; în mustrarea pentru dezordinea din timpul închinării publice din cauza folosirii darurilor spirituale în mod nepotrivit; în corectarea erorii doctrinare cu privire la învierea morților.
Cum ar putea fi scrisă o astfel de scrisoare dacă nu cu multă mâhnire și strângere de inimă, cu ochii scăldați în lacrimi?
5. Aceeași temă: „Putere în slăbiciune.” Pe această temă își construiește apostolul argumentul cu care își susține autenticitatea autorității sale apostolice, care fusese vorbită de rău de adversarii săi din Corint. În slăbiciunea lui omenească, Dumnezeu îl folosește și îl împuternicește. Astfel, puterea lui pentru slujire vine, în mod clar, de la Dumnezeu. De aceea în epistolă se face adesea referire la suferințele lui Pavel, la pericolele la care a fost expus și la greutățile îndurate atunci când își îndeplinea slujba, în contrast cu puterea cea mare a lui Dumnezeu care, de asemenea, s-a manifestat în slujirea lui. În mod paradoxal, slăbiciunea umană și puterea divină merg mână-n mână. Atacul la autoritatea lui apostolică s-a concentrat pe slăbiciunea umană, fără să țină cont de puterea slujirii lui, așa cum fusese demonstrată în Corint.
Tema aceasta este întrețesută în textul întregii epistole (ex. 1:5 și urm., 1:8 și urm., 2:12 și urm., 3:5 și urm., 4:7 și urm., 4:16-18, 5:1 și urm., 6:4 și urm., 7:5 și urm., 11:23 și urm., 12:5-10, 13:4).
6. Integrarea ultimelor patru capitole. Schimbarea de ton din ultimele patru capitole a dus la multe dezbateri, întrebarea fiind dacă ele nu aparțin cumva unei alte epistole. Însă eu cred că lucrul acesta este mai mult imaginar decât realist, deoarece capitolele se potrivesc foarte bine în schița și unitatea epistolei. Ele se armonizează cu tema generală a epistolei, adică tema puterii în și prin slăbiciune.
În afară de integrarea ultimelor patru capitole prin unitatea temei, sunt evidente și alte puncte de legătură între prima parte a scrisorii și următoarele. Să comparăm, de exemplu, următoarele pasaje: 1:13 cf. 10:11; 1:17 cf. 10:2; 2:1 cf. 12:14, 21 și 13:1 și urm.; 2:17 cf. 12:19; 3:2 cf. 12:11; 6:13 cf. 11:2 și 12:14; 8:6, 18, și 22 cf. 12:17 și urm.).
Secțiunea 1: Introducere (1:1-14). După salutări (1:1-2), Pavel începe o listă lungă de mulțumiri (1:3-11). Pentru Pavel, să îndure atâtea suferințe și greutăți însemna să ia parte la „suferinţele lui Hristos” (1:5), în mijlocul cărora a avut parte de „mângâiere” (1:5). Aceste experiențe, deși dureroase și nedorite, l-au învățat să se încreadă în „Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri” (1:3). Și iată de ce sunt valoroase aceste experiențe: „… ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz” (1:4). Slujirea este înrădăcinată în suferință (adică suferințele lui Hristos și suferințele creștinilor) și continuată prin mângâierea lui Dumnezeu. A lua parte la suferință înseamnă a lua parte și la mângâiere.
Secțiunea aceasta de mulțumiri pare să pună temelia pe care își va construi apărarea, susținând că atât necazurile, cât și mângâierile sunt rezultatul lucrării sale de apostol pentru ei (1:6), ceea ce îi dă speranță pentru ei, știind că, „dacă aveţi parte de suferinţe, aveţi parte şi de mângâiere” (1:7). Chiar și gândul că va muri nu a făcut decât să-l învețe „să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu care învie morţii” (1:8-10). Pavel recunoaște că a fost izbăvit de moarte de Dumnezeu, dar și datorită rugăciunilor corintenilor și, ca urmare, mulți Îi mulțumesc acum lui Dumnezeu pentru „binefacerea făcută nouă” (1:11).
Secțiunea 2: Apărarea lui Pavel (1:12-7:16). Pavel își explică apoi planurile de călătorie, respingând acuzația că ar fi acționat în mod firesc sau nestatornic (1:12-14). Pentru criticii lui Pavel, schimbarea planurilor de călătorie arăta că nu era demn de încredere. După ce arată ce s-a întâmplat (1:15-22), apostolul explică faptul că și-a schimbat planul tocmai pentru că îi iubea și nu voia să-i mâhnească, așa cum se întâmplase la vizita precedentă, când i-a mustrat cu asprime pentru acel om care comisese incest (1:23-2:4). Ajuns aici, Pavel îi îndeamnă să-l ierte pe cel care fusese disciplinat și să-i arate dragoste (2:5-11; cf. 1 Cor. 5) celui despre care le scrisese mai înainte „cu multă mâhnire şi strângere de inimă” (2:4).
Aceasta duce, apoi, la povestirea evenimentelor care au dus la scrierea actualei scrisori - i.e. întâlnirea cu Tit (2:12-13 și 7:5-16) - însă povestirea este întreruptă de un lung excursus despre natura și scopul slujirii sale (2:14-5:15), care conține și un îndemn la împăcare (5:16-7:4).
a) Natura și scopul slujirii (2:14-5:15). Aceasta este prima apărare a slujirii lui Pavel în fața criticilor săi, în care le explică ce îl recomandă pentru slujire și faptul că este potrivit pentru slujire.
În primul rând, succesul lui în slujire vine de la Dumnezeu (2:14-16a). Conducerea lui Dumnezeu în viața lui răspândește „o mireasmă” pentru toți cei cu care el intră în contact – pentru cei care pier, „o mireasmă de la moarte spre moarte”, iar pentru cei mântuiți, „o mireasmă de la viaţă spre viaţă” (2:16).
În al doilea rând, destoinicia lui pentru slujire vine tot de la Dumnezeu (2:16b-3:6). Competența pentru o astfel de sarcină nu vine de la el însuși, caz în care ar fi ca apostolii mincinoși, care „strică Cuvântul lui Dumnezeu” pentru propriul câștig; competența lui, însă, vine de la Dumnezeu, înaintea căruia vorbește (2:17). Astfel, el nu are nimic de demonstrat (3:1-3), pentru că încrederea lui nu este în el, ci în Dumnezeu, „care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou” (3:4-6).
Pavel face apoi o comparație între slujirea sub vechiul legământ și slujirea sub noul legământ (3:7-18). Slujirea noului legământ i-a dat curajul să nu accepte „meşteşugirile ruşinoase şi ascunse”, pentru că „nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu”, ci să proclame deschis tuturor oamenilor „înaintea lui Dumnezeu” adevărul „Evangheliei slavei lui Hristos” (4:2, 4). El îl predică pe Hristos Isus, Domnul (4:5) prin puterea lui Dumnezeu, care a poruncit „să lumineze lumina din întuneric” și care acum, prin aceeași putere, „ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (4:6). Deoarece comoara evangheliei (i.e. Hristos) este purtată într-un vas de lut (i.e. Pavel și slăbiciunea lui umană, 4:8-11), puterea nu vine de la el, ci de la Dumnezeu (4:7).
Acest vas slab de lut, însă, nu va fi întotdeauna supus putrezirii și morții (4:10-12). Slăbiciunea umană este asociată cu ceea ce este temporal și vizibil, însă într-o zi va veni ceea ce este etern și invizibil (4:16-18); aceasta se va întâmpla când „se desface casa pământească a cortului nostru trupesc”, fiind înlocuit de „o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este veşnică” (5:1-4).
Dumnezeu ne-a dat Duhul Său ca garant al acestei transformări (5:5) și, prin urmare, suntem plini de încredere, „pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (5:6-8). Astfel, trăind în lumina veșniciei, scopul lui Pavel este să-I fie plăcut lui Dumnezeu (5:9), încredințându-i pe alții cu privire la „scaunul de judecată al lui Hristos” și la „frica de Domnul” (5:10-11). Deși motivația lui în slujire nu este să fie pe placul celor pe care îi slujește prin scrisori de recomandare și altele asemenea (5:12; cf. 3:1-3), totuși, nu este nici indiferent; într-adevăr, este constrâns de dragostea lui Hristos (5:14).
b) Îndemn la împăcare (5:16-7:4). Așadar, ca ambasador al lui Hristos, el predică un mesaj al împăcării pe baza jertfei lui Hristos pentru păcate (5:16-21). El îi sfătuiește să facă „aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” (6:1) și să răspundă la slujirea lui jertfitoare (6:1-10). Pavel îi îndeamnă să aibă o inimă deschisă față de Dumnezeu și față de el, ca slujitor al lui Dumnezeu (6:11-13), recunoscând că relația corectă cu Dumnezeu are o natură exclusivă (6:14-7:1). În încheierea chemării sale, apostolul le amintește de încrederea pe care o are în ei (7:2-4).
Pavel reia acum de unde a rămas (de la 2:13) relatarea despre cum l-a întâlnit în cele din urmă pe Tit în Macedonia, despre mângâierea pe care a primit-o când l-a văzut din nou pe Tit și despre bucuria pe care a simțit-o când a auzit despre răspunsul pozitiv al bisericii din Corint la scrisoarea sa anterioară (7:5-16). Pavel se bucură și se simt ușurat auzind că cei din Corint răspunseseră la mustrările sale cu pocăință și cu întristare după voia lui Dumnezeu (7:10).
Secțiunea 3: Colecta pentru sfinții săraci din Ierusalim (8:1-9:15). După ce își exprimă ușurarea și bucuria pentru pocăința corintenilor și pentru „râvna voastră pentru mine” (7:7), Pavel deschide acum discuția despre o nouă chestiune importantă de care ei trebuie să se ocupe, și anume strângerea de ajutoare pentru creștinii săraci din Ierusalim. Bisericile din Macedonia, unde l-a întâlnit pe Tit, au dat un prim exemplu de dărnicie jertfitoare (8:1-6). Pavel îi îndeamnă pe corinteni să le urmeze exemplul, urmând astfel exemplul suprem al lui Hristos de dăruire jertfitoare (8:7-9). Într-adevăr, este în avantajul lor să încheie această strângere de ajutoare, pe care o începuseră cu un an înainte și să ducă la bun sfârșit acest proiect (8:10-11). Aceasta ar fi o ocazie bună pentru ei să ofere din „prisosul” lor ceea ce biserica din Ierusalim avea nevoie; poate va veni o vreme când situația se va întoarce (8:12-15). Pavel trimite pe Tit împreună cu alți doi frați din Corint (8:16-24) să organizeze această strângere de ajutoare înainte de sosirea de lui, îndemnându-i pe corinteni să coopereze cu ei (8:24) și să fie gata la sosirea lui, ca să nu fie dat de rușine (9:1-5). În cele din urmă, îi învață principiul dărniciei creștine (9:6-15), adică dăruirea cu generozitate și cu bucurie (9:6-7), pentru că „Dumnezeu poate să vă umple cu orice har” (9:8) și El „vă va înmulţi şi vouă sămânţa de semănat şi va face să crească roadele neprihănirii voastre” (9:10). În urma dărniciei lor, așadar, ei vor fi îmbogățiți, iar Dumnezeu va fi glorificat și va primi mulțumiri (9:11-15).
Secțiunea 4: Răspunsul lui Pavel la critici (10:1-13:4). Pavel vorbește acum deschis despre acuzațiile care i-au fost aduse (10:1-18), făcând probabil referire la cele menționate în 2:17 și 4:2. El nu neagă faptul că trăiește „în firea pământească”, dar respinge cu tărie acuzația că este „călăuzit de firea pământească” (10:2-3). Armele cu care ne luptăm noi „sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile” (10:4).
De asemenea, respinge acuzația că și-ar compensa lipsa de autoritate personală fiind îndrăzneț în scrisori. Nimeni nu avea autoritate mai mare decât a lui și va demonstra lucrul acesta la următoarea sa vizită (10:7-11). Spre deosebire de cei care se laudă cu autoritatea lor, el nu se laudă „dincolo de măsura noastră, ci în măsura marginilor pe care le-a însemnat Dumnezeu câmpului nostru”, câmp care includea și biserica din Corint (10:13-15). Baza argumentului cu privire la autoritate este aceasta: „«Oricine se laudă să se laude în Domnul.» Pentru că nu cine se laudă singur va fi primit, ci acela pe care Domnul îl laudă” (10:17-18).
Lansându-se acum într-un atac mai degrabă decât în apărare, Pavel îi demască pe apostolii mincinoși care au uzurpat autoritatea în biserică (11:1-15). El se teme că cei din Corint vor fi înșelați de cei care vin să predice „un alt Isus… un alt duh… o altă Evanghelie” (11:1-4). El nu este cu nimic mai prejos decât „apostolii aceştia «nespus de aleşi»” (11:5), și nici nu acționa independent doar pentru că nu accepta sprijin financiar din partea lor (11:7-9). Cea mai bună apărare a lui este atacul, în care se va angaja pentru a-i bloca pe acești apostoli mincinoși care i se împotriveau (11:12-15).
Apoi, răspunzând nebunilor după nebunia lor, Pavel se laudă puțin (11:16-21). Dacă alții au îndrăzneală, și el are (11:21). Apostolul se laudă cu descendența sa evreiască (11:22), cu încercările și suferințele sale ca slujitor al lui Hristos (11:23-28) și se laudă cu lucruri pe care alții le-ar considera slăbiciuni (11:29-12:10), cum ar fi fuga din cetatea Damasc (11:32-33) și țepușul din carne, care îl ține smerit (12:1-9a). Lauda lui Pavel se bazează pe paradoxul acesta al puterii în slăbiciune: „… pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine… căci când sunt slab, atunci sunt tare” (12:9b-10). Apoi se scuză că s-a lăudat și le spune că ei ar fi trebuit să-i fie alături, să nu-l facă să se laude (12:11), pentru că ei văzuseră semnele apostoliei pe care le făcuse printre ei (12:12). Dacă se considerau inferiori altor biserici, nu ar fi putut-o face decât dintr-un singur motiv, și anume faptul că el nu depindea de ei din punct de vedere financiar și le cere iertare pentru asta (12:13).
Secțiunea 5: Cea de-a treia sa vizită (12:14-13:6). Nici când va veni la ei pentru a treia oară nu va depinde de ajutorul lor și nici nu va profita de ei în vreun fel (12:14-18). El vrea ca ei să fie zidiți (12:19), dar se teme că nu-i va găsi așa cum își dorește, și nici ei nu-l vor găsi așa cum își doresc (12:20-21). Astfel, îi avertizează că de data aceasta va acționa cu putere, din moment ce își doresc să vadă dovezi că „Hristos vorbeşte în mine” (13:1-4).
Secțiunea 6: Câteva atenționări de final (13:5-14). Într-o ultimă încercare de a le deștepta conștiința spirituală, Pavel îi îndeamnă să se autoanalizeze, ca să vadă dacă sunt cu adevărat creștini (13:5-6). Sfatul lui este să nu facă nimic rău, pentru ca să se răzbune astfel (13:7), preferând ca ei să fie puternici, iar el slab (13:9). Scriind această scrisoare, el își dorește ca ei să răspundă pozitiv și să devină puternici, pentru ca atunci când va ajunge la ei, să nu fie nevoit să se poarte cu asprime (13:10).
I. Introducere (1:1-14)
A. Salutări (1:1-2)
B. Mulțumiri (1:3-11)
II. Apărarea lui Pavel (1:12-7:16)
A. Schimbarea planurilor de călătorie (1:12-2:13)
B. Slujirea lui apostolică (2:14-5:15)
1. Destoinicia lui în slujire (2:14-3:6a)
2. Slujirea lui pentru evanghelie cf. slujirea lui Moise față de Lege (3:6b-18)
3. Mesajul lui cf. mesajul adversarilor lui (4:1-12)
4. Motivația lui (4:13-5:15)
C. Îndemn la împăcare (5:16-7:4)
D. Răspunsul mult așteptat la scrisoarea lui precedentă (7:5-16)
III. Colecta pentru sfinții săraci din Ierusalim (8:1-9:15)
IV. Controversa lui Pavel cu adversarii săi (10:1-13:14)
A. Răspunsul lui la criticile lor (10:1-11)
B. „Apostolii” mincinoși sunt dați pe față (11:1-15)
C. Discursul de „nebun” al lui Pavel (11:16-12:13)
V. Cea de-a treia vizită a lui Pavel (12:14-13:5)
VI. Câteva atenționări de final (13:5-14)
Aceasta este o scurtă schiță a structurii epistolei. Eu, personal, împart textul în mai multe subdiviziuni, dar atât e suficient pentru a arăta procesul de schițare.
Titlu: Să învățăm de la Isus – Mărturisind despre identitatea lui Isus (Mat. 16:13-23)
Subiect: Cine este Isus?
Tema: Dacă Îl cunoaștem pe Isus, trebuie să fim gata să mărturisim cine este El și ce a făcut El.
Punctul I. Isus pune o întrebare cu privire la identitatea Lui (16:13-20)
1. „Cine zic oamenii că sunt Eu?” (13-14)
2. „Dar voi… cine ziceți că sunt?” (15-20)
a) Marea mărturisire a lui Petru despre Hristos (16)
b) Marea revelație a lui Isus despre biserică (17-20)
Punctul II. Isus profețește cu privire la suferința Lui (16:21-23)
1. Petru Îl mustră pe Isus (22)
2. Isus îl mustră pe Petru (23)
A ministry of…
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]
Continuăm studiul nostru despre predicarea din diferite genuri literare biblice. În ultima ediție a acestui jurnal (NPJ46), am început să studiem despre „Predicarea din epistole.” În ediția respectivă am vorbit despre următoarele subiecte…
A. Caracteristicile literare ale epistolelor.
1. Structura epistolelor.
2. Caracteristici generale ale epistolelor.
3. Rolul și forma epistolelor.
4. Contextul istoric al epistolelor.
B. Principii pentru interpretarea epistolelor și predicarea din epistole.
1. Analizează structura literară.
2. Studiază contextul istoric.
Înainte de a continua cu ultimele două puncte (B3 și B4), aș vrea să ilustrez la ce mă refer când vorbesc despre „studierea contextului istoric” prin patru studii de caz…
Întrebare: Care a fost contextul istoric sau motivul care a dus la scrierea Epistolei către Filipeni?
Răspunsuri:
a) Pavel le-a scris o scrisoare de mulțumire pentru ajutorul financiar (2:25; 4:10-14), pe care îl trimiseseră cu generozitate și regularitate încă de la început (1:5; 4:15-16), dar fusese întrerupt pentru că le „lipsea prilejul” (4:10); poate că se confruntau cu anumite probleme financiare la momentul respectiv.
b) Adunarea din Filipi era împărțită în partide (1:27; 4:2).
Astfel se explică sfaturile lui Pavel…
1. Că Dumnezeu va îngriji de trebuințele lor (4:19).
2. Să nu se îngrijoreze (4:6-7), ci să se bucure (1:26; 2:18, 28; 4:4 etc.).
3. Să aibă același gând (1:27; 2:2; 4:2), să fie smeriți (2:3) și blânzi (4:5).
Din această analiză a textului putem vedea că filipenii, contrar interpretării date epistolei de mulți predicatori, nu erau un exemplu de bucurie creștină. Însă nu ne dăm seama de acest lucru decât atunci când studiem contextul istoric și motivul care a dus la scrierea epistolei. Adevărul este că filipenilor le lipsea bucuria din cauză că nu era unitate între ei: de aceea Pavel îi îndeamnă mereu să se bucure.
Întrebare: Care a fost contextul istoric sau motivul care a dus la scrierea Epistolei către Filimon?
Răspuns: Onisim era un sclav care fugise de la stăpânul său, Filimon, după ce furase ceva de la el. Ulterior, Onisim devine creștin prin Pavel (Filimon 1:10), care era prizonier în Roma. În vremea aceea, un sclav fugar putea fi pedepsit cu moartea. Scopul scrisorii este să îl convingă pe Filimon să nu îl pedepsească pe Onisim, ci să se împace cu el pentru următoarele motive…
a) Datorită dragostei creștine, nu obiceiurilor vremii (5-7).
b) Pentru că Onisim era copilul spiritual al lui Pavel (10).
c) Pentru că acum între ei era o relație de frați în Hristos, nu de sclav și stăpân (15-16).
d) Pentru că Filimon avea anumite obligații morale față de Pavel (18-20).
Întrebare: Care a fost contextul istoric sau motivul care a dus la scrierea epistolei 1 Corinteni?
Răspuns: Câteva lucruri au stat la baza acestei epistole…
a) Certurile din interior au dus la dezbinări în biserică, fiecare grup mergând după o altă persoană proeminentă din biserică (cap. 1-4).
b) Aveau în biserică un caz de incest, în care era nevoie de disciplinare (cap. 5).
c) În biserică erau frați care dădeau în judecată alți frați la tribunal (cap. 6).
d) Existau anumite practici și probleme teologice care trebuiau discutate, despre care corintenii îi scriseseră lui Pavel și acum așteptau răspunsul lui (cap. 7-14).
Așa se explică poruncile pe care le dă Pavel, precum și tonul epistolei lui cu privire la…
a) Nevoia lor…
i) De a-L urma pe Hristos și pe El răstignit în unitate (cap. 1-2).
ii) De a crește spiritual (cap. 3).
iii) De a îndeplini disciplina bisericească publică (cap. 5).
iv) De a judeca disputele dintre frați în biserică, nu în tribunal (cap. 6).
b) Răspunsurile lui Pavel la întrebările lor despre…
i) Principiile căsătoriei (cap. 7).
ii) Probleme de conștiință (cap. 8).
iii) Ferirea de idolatrie (cap. 10).
iv) Supunerea femeilor față de bărbați (cap. 11).
v) Comportamentul corect la masa Domnului (cap. 11).
vi) Folosirea darurilor spirituale (cap. 12-14).
Întrebare: Care a fost contextul istoric sau motivul care a dus la scrierea Epistolei către Efeseni?
Răspuns: Problema principală pe care o abordează Pavel aici este cum ar putea să trăiască în armonie o biserică în care există diversitate etnică (evrei și neamuri). Pavel răspunde la această dilemă…
a) Explicând noua relație în Hristos între evrei și neamuri în biserică (cap. 1-3).
b) Îndemnându-i să adopte noi practici care să reflecte această nouă relație (cap. 4-6).
Așadar, până acum, pregătindu-ne să predicăm din epistole, am învățat despre (A) caracteristicile literare ale epistolelor: (1) Structura epistolelor; (2) Caracteristici generale ale epistolelor; (3) Rolul și forma epistolelor; și (4) Contextul istoric al epistolelor. Și am propus (B) Principii pentru interpretarea epistolelor și predicarea din epistole: (1) Analizează structura literară a epistolelor; și (2) Studiază contextul istoric al epistolei. Acum aș vrea să adaug principiile 3 și 4, care să ne ajute să înțelegem epistolele și să predicăm din ele…
3. Identifică ideile teologice (adevărurile și principiile universale, care nu se schimbă). Pentru a înțelege corect epistolele, este fundamental să înțelegem contextul lor istoric, însă Graeme Goldsworthy subliniază că…
„oricât de important ar fi… predicatorul rămâne întotdeauna cu sarcina de a încerca să înțeleagă principiile teologice exprimate, pentru a le putea transpune în situația noastră contemporană… Situația specifică, chiar dacă face lumină asupra sensului textului, nu ea reprezintă mesajul transmis. Într-o predică trebuie să auzim mai mult decât o analiză a ceea ce a spus Pavel galatenilor în capitolul 1 al epistolei și ce l-a făcut să spună lucrul respectiv” (Preaching the Whole Bible as Christian Scripture [Predicarea Bibliei ca Scriptură creștină], 243).
Astfel, teologia epistolelor dă unitate predicilor noastre despre, de pildă, natura și caracterul lui Dumnezeu, lucrările lui Dumnezeu și planurile Lui, relația lui Dumnezeu cu poporul Lui și așteptările pe care le are de la el etc., cu scopul transformării continue a oamenilor lui Dumnezeu după chipul Fiului Său. Deci, cu cât învățăm mai mult despre Dumnezeu, cu atât vom fi mai ascultători de El, Îl vom sluji și iubi mai mult, și vom vorbi despre El etc. Sigur, tema aceasta se regăsește în toate genurile literare biblice, pentru că subiectul întregii Biblii este domnia lui Dumnezeu peste poporul Său, domnie ce a fost afectată de căderea în păcat și care este acum restaurată (re-creată) pe baza lucrării ispășitoare a lui Hristos și a lucrării Duhului Sfânt prin și în oamenii răscumpărați.
Când căutăm accentul teologic al fiecărei epistole, ar trebui să ne punem următoarele întrebări: De ce este epistola aceasta în Scriptură? Care este locul său în istoria mântuirii și cum ne ajută să o înțelegem mai bine? Ce învățăm despre revelația lui Dumnezeu din epistola aceasta? Ce ne spune despre Dumnezeu? Care este accentul teologic al epistolei în general și al pasajului în particular? Despre ce aspecte ale naturii, caracterului, așteptărilor sau poruncilor lui Dumnezeu vorbește epistola? Cum ne schimbă sau ne afectează viața, relațiile, convingerile etc.?
Mai concret, trebuie să ne concentrăm pe ceea ce ne spun epistolele despre Hristos - despre persoana și lucrarea Sa salvatoare, după cum spune Pavel: „Hristos cel răstignit… puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu… Isus Hristos, şi pe El răstignit” (1 Cor. 1:23, 24; 2:2). Într-adevăr, toate predicile noastre ar trebui să se concentreze pe persoana și lucrarea lui Hristos, pentru că El este tema centrală a Scripturii (Lc. 24:27). Goldsworthy spune astfel: „Nici o predică nu are voie să se îndepărteze de accentul evanghelic al epistolei” (Goldsworthy, 244).
Cel de-al patrulea pas în pregătirea pentru a predica din epistole…
4. Stabilește implicațiile și aplicațiile ce reies din text. Odată ajuns la această etapă din procesul de pregătire a predicii, poți să te gândești la implicațiile adevărurilor din text. Când spun „implicații”, mă refer la adevărurile derivate din text, orice idee direct sau indirect exprimată, învățături asociate, conotații, semnificații.
Este foarte important ca, atunci când ne pregătim predica, să ne asigurăm că înțelegem contextul istoric al textului, problemele teologice abordate și motivul pentru care a fost scris textul, însă pregătirea nu se oprește aici. Acum trebuie să înțelegem cum se aplică la viața contemporană aceste adevăruri teologice și implicațiile lor. Este foarte important să nu lăsăm predica în tărâmul conceptelor abstracte sau al istoriei antice. Teologia corect explicată este eminamente practică. Dacă teologia pe care o predicăm nu duce la schimbări în modul nostru de trai, atunci predicile noastre nu își ating scopul. Ascultătorii noștri trebuie să înțeleagă, în primul rând, adevărurile teologice din text, însă apoi trebuie și să învețe cum să pună acele concepte în practică în viața lor.
Pentru aceasta trebuie să răspundem la câteva întrebări pertinente: Care este semnificația acestei învățături? Care sunt implicațiile acestei învățături? Cum schimbă lucrul acesta viața mea? Cum mi se aplică mie? Aceasta înseamnă să reușești să înțelegi cum se leagă adevărul biblic de viața reală, cum învățătura aceasta poate schimba viața oamenilor în contextul nostru contemporan.
Astfel, putem vedea în aceste epistole unde se intersectează teologia cu nevoile practice ale ascultătorilor. Deși fiecare epistolă (după cum am văzut în studiile de caz de mai sus) a fost adresată unui anumit destinatar (persoană sau biserică), fiind scrisă într-un anumit context istorico-cultural ca răspuns la anumite probleme teologice și practice (i.e. probleme din viața reală), sarcina noastră ca predicatori nu este pur și simplu să formulăm principii universal valabile, ci să arătăm cum acele principii se aplică în viața oamenilor reali din generația noastră acum și în cultura noastră, arătând cum aceste principii teologice afectează și schimbă toate aspectele vieții noastre – credințele, atitudinile, vorbirea, gândirea și comportamentul, relațiile, familia, valorile, scopurile și prioritățile, moralitatea, mărturia și slujirea creștină etc. Așadar, din acele probleme specifice din text noi derivăm principii generale și implicații și arătăm cum aceste principii se aplică tuturor generațiilor în probleme care au relevanță atât în trecut, în prezent și în viitor. Altfel, nu sunt decât niște cuvinte pe o pagină și nu adevăr care trebuie trăit.
Permiteți-mi să fac un pas mai departe înainte de a încheia această secțiune. Pentru ca aplicarea adevărului să fie eficientă în viața ascultătorilor noștri, trebuie să „concretizăm” principiile și ideile din text. Prin aceasta vreau să spun că trebuie să facem adevărul real, viu, tangibil, vizibil, în așa fel încât oamenii să își dea seama ce trebuie să schimbe și cum se vor conforma la aceste adevăruri în situația lor reală. Cineva a scris foarte bine: „Un adevăr bine exprimat este excelent, dar un adevăr bine trăit este de neprețuit” (Os Guiness, “Carpe Diem: Redeemed [„Trăiește clipa: Răscumpărat”]”, 79). Să ne asigurăm că predicarea noastră este adevăr bine exprimat și bine trăit, arătând cum acest adevăr poate schimba viețile oamenilor!
În următoarea ediție a acestui jurnal vom începe să studiem în detaliu Epistola către Efeseni pentru a arăta că înțelegerea structurii literare, a contextului istoric și a ideilor teologice este esențială pentru descoperirea implicațiilor și a aplicațiilor la viața contemporană atunci când ne pregătim să predicăm.
În următoarele ediții ale acestui jurnal, vom studia părți din epistola pastorală a lui Pavel către tânărul său protejat, Timotei. Epistolele acestea sunt fundamentale pentru înțelegerea dimensiunii și responsabilității conducerii pastorale. Prima epistolă a lui Pavel către Timotei este structurată în jurul a cinci porunci legate de învățătura pastorală despre rânduiala în biserică…
A. Despre responsabilitățile pastorale (1:3-20)
B. Despre închinarea publică (2:1-15)
C. Despre conducerea pastorală (3:1-16)
D. Despre devoțiunea personală (4:1-6:2)
E. Despre motivarea pastorală (6:3-21)
În prezenta ediție, vom începe cu prima poruncă referitoare la rânduiala în biserică…
După introducerea destul de obișnuită care arată că Pavel este autorul epistolei, iar Timotei destinatarul ei, Pavel intră imediat în primul aspect al învățăturii despre responsabilitățile pastorale…
1. Păstrează doctrina curată. Doctrina curată se păstrează, în primul rând… prin combaterea doctrinei false (1 :3-7). „După cum te-am rugat, la plecarea mea în Macedonia, să rămâi în Efes, ca să porunceşti unora să nu înveţe pe alţii altă învăţătură şi să nu se ţină de basme şi de înşirări de neamuri fără sfârşit, care dau naştere mai mult la certuri de vorbe decât fac să înainteze lucrul lui Dumnezeu prin credinţă, aşa fac şi acum” (1:3-4).
Pavel îl încurajase mai înainte pe Timotei să-și păstreze rolul pastoral în biserica din Efes, iar acum repetă acest îndemn, cu scopul expres de a combate doctrina falsă. Mai concret, Timotei trebuia să poruncească „unora să nu înveţe pe alţii altă învăţătură”. Doctrina falsă include orice învățătură care schimbă singura evanghelie adevărată sau o amestecă cu alte învățături. Deși Pavel nu vorbește explicit despre aceste învățături false, din context reiese că ar fi cele din 1:4, la baza lor stând o interpretare greșită a legii mozaice (1:7).
În biserică erau câțiva oameni care „se țineau” de învățături false, de „basme şi de înşirări de neamuri fără sfârşit” (1:4a). Una din responsabilitățile pastorale ale lui Timotei era să le poruncească să nu mai dea învățături false, care nu erau decât născociri inutile. Probabil că acești oameni interpretau și aplicau greșit genealogiile vechi-testamentare, promovând astfel „certuri de vorbe” mai degrabă decât „lucrul lui Dumnezeu prin credinţă” (1:4b). Aceste învățături false dădeau naștere la speculații în locul adevărului biblic, predicat de adevărații slujitori ai evangheliei. Învățăturile false îi amăgeau pe oamenii, făcându-i să se preocupe mai mult cu speculații, care erau cu totul false. Ei nu promovau credința mântuitoare în singura evanghelie adevărată, aceasta fiind responsabilitatea tuturor adevăraților slujitori ai evangheliei.
Pentru ca Timotei să nu-i mustre pe acești falși învățători într-un mod greșit sau cu un scop greșit, Pavel se grăbește să spună că „ținta poruncii este dragostea” (1:5a). Basmele și genealogiile promovează speculațiile, care duc de obicei la dezbinări în biserică, dar Timotei trebuie să urmărească să dea naștere în acești falși învățători la „dragoste, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută” (1:5). O astfel de dragoste vine (1) „dintr-o inimă curată”, (2) „dintr-un cuget bun” și (3) „dintr-o credinţă neprefăcută”. Nu poți să ai un cuget bun fără o inimă curată, și nici o credință neprefăcută fără o inimă curată și un cuget bun. Aceste trei caracteristici ale adevăraților învățători ai adevărului biblic sunt legate între ele în mod indisolubil. Nu poți s-o ai pe una fără alta, după cum spune și Evrei 10:22: „Să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată”. Inima curată (sinceră), cugetul bun și credința neprefăcută merg mână-n mână. Un om cu o inimă curată este un om neprefăcut, sincer, onest și cu totul cinstit. Un astfel de om are și o „credinţă deplină” – credință în ceea ce crede, punându-și deplin încrederea în lucrarea lui Hristos și în siguranța mântuirii. Mai mult, inima lui este curățată de un cuget rău, adică are un cuget bun. Biblia vorbește despre cuget ca fiind parte a inimii, pentru că în Biblie alegerile morale se fac în inimă. Cugetul poate fi curat sau întinat, vinovat sau nevinovat, bun sau rău. Doar sângele lui Hristos poate curăța cugetele noastre (Evr. 9:14). Doar El ne poate da acea curățare interioară de păcate, o conștiință împăcată cu Dumnezeu și eliberată de povara vinovăției.
Când învățătorii nu au aceste trăsături spirituale și morale, în biserică se pot răspândi ușor și rapid tot felul de învățături aberante. Așa se întâmpla în Efes, unde „unii, fiindcă s-au depărtat de aceste lucruri, au rătăcit şi s-au apucat de flecării. Ei vor să fie învăţători ai Legii, şi nu ştiu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc” (1:6-7). În Efes erau niște învățători falși, care se „depărtaseră” de standardul cerut – adică „o inimă curată, un cuget bun şi o credinţă neprefăcută”. Cândva, ei au fost oameni cinstiți cu motivații corecte, dar la un moment dat au schimbat traiectoria. În loc să-i învețe pe alții singura evanghelie adevărată și doctrina biblică curată, ei „au rătăcit şi s-au apucat de flecării”.
Observați că depărtarea acestor învățători a fost treptată - au rătăcit de la adevărul pe care îl credeau și îl predicau cândva. Asta se întâmplă când învățătorii din biserică își iau ochii de la adevărul biblic și se prind în „flecării. Ei vor să fie învăţători ai Legii, şi nu ştiu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc.” Se lasă fermecați de lucruri care nu au valoare spirituală, „de basme şi de înşirări de neamuri fără sfârşit” (1:4) și de „flecării”. Se pare că totul a început cu „dorința” lor. Interpretările eronate ale Scripturii, mai ales ale legii și ale relației ei cu evanghelia (cf. 1:8-11), încep cu o „dorință” pervertită a inimii. Se pare că acești învățători erau încântați de proeminența poziției lor în biserică și de învățăturile lor. Aceste învățături false sunt perfide pentru că cei care și-au asumat poziția de „învăţători ai Legii” de fapt nu înțelegeau lucrurile despre care vorbeau, însă vorbeau cu multă încredere. Cu alte cuvinte, încercau să fie convingători, pentru a compensa lipsa lor de înțelegere, susținând că ceea ce spun ei este adevărat fără îndoială.
Așadar, Pavel îi poruncește lui Timotei cu privire la responsabilitățile pastorale să păstreze doctrina curată, combătând învățătura falsă în primul rând, iar în al doilea rând, … promovând doctrina corectă (1:8-11). Doctrina falsă poate fi combătută prin doctrina corectă. Spre deosebire de acești învățători falși care nu știau ce vorbesc, adevărații învățători ai Scripturii sunt cei care știu „că Legea este bună dacă cineva o întrebuinţează bine” (1:8). Termenul „lege” se poate referi la lege în general, dar cel mai probabil se referă în mod specific la legea lui Moise, pe care falșii învățători o interpretau și aplicau în mod eronat. Însă, spune Pavel, legea nu trebuie reinterpretată pentru a se potrivi societății contemporane sau noilor filosofii ori studii academice. Nu, „Legea este bună”, însă există o condiție legată de folosirea și aplicarea ei: „dacă cineva o întrebuinţează bine”. Pe scurt, învățătorii legii lui Dumnezeu trebuie s-o interpreteze și s-o aplice în concordanță cu scopul și semnificația dată de autor. În felul acesta trebuie să folosim legea. Nu ni se permite să o reinterpretăm pentru a se potrivi gândirii și comportamentului modern.
Pentru a învăța legea în mod corect, trebuie să-i înțelegem scopul (1:9-10). „Căci ştim că Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi” (1:9a). Iată contrastul care apare în scopul legii! Ea nu este pentru „cel neprihănit” – cel care trăiește cinstit înaintea lui Dumnezeu și înaintea autorităților civile – și nici nu este „de temut pentru o faptă bună” (Rom. 13:1-7). Mai degrabă, legea este „pentru cei fărădelege şi nesupuşi” – cei care nu respectă legea și nu se supun legii. Acest grup de oameni pentru care a fost făcută legea se împarte în patru subcategorii…
În primul rând, legea a fost făcută „pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi” (1:9b). Această subcategorie îi descrie pe cei care, în general, I se împotrivesc lui Dumnezeu, Îi blasfemiază numele și în viața cărora nu există loc pentru Dumnezeu.
În al doilea rând, legea a fost făcută „pentru ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă” (1:9b). Această subcategorie îi descrie pe cei care se răzvrătesc împotriva bunei-cuviințe și împotriva legii lui Dumnezeu, cei care ignoră cu totul relațiile firești dintre membrii familiei și se răzvrătesc împotriva lor. Ei nu doar că au pierdut orice urmă de bună-cuviință și de afecțiune față de părinți, ci au desființat până și legea lui Dumnezeu (cf. Ex. 20:12; 21:15).
Cea de-a treia subcategorie îi descrie pe cei care sunt un pericol pentru societate – „ucigătorii de oameni” (1:9c). Această exprimare îngrozitoare a fărădelegii încalcă cea de-a șasea poruncă, lucru pentru care era prevăzută pedeapsa cu moartea (Ex. 20:13; Num. 35:16).
Cea de-a patra subcategorie îi descrie pe cei care degradează societatea în general: „pentru curvari, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb” (1:10a). Cea de-a patra și ultima subcategorie îi include pe cei care practică păcate sexuale (cum ar fi adulterul sau homosexualitatea), pe cei care înrobesc alte ființe umane, pe mincinoși și pe cei care jură strâmb și care produc haos în societate, în special acele societăți care se bazează pe domnia legii pentru buna funcționare. Și pentru a se asigura că nu a uitat pe nimeni, Pavel include orice altă activitate, comportament, relație și atitudine în expresia „orice este împotriva învăţăturii sănătoase” (1:10b). Tot ceea ce nu arată bunătate, integritate, cinste și curăție este împotriva legii și a învățăturii sănătoase. Învățătura sănătoasă este întotdeauna „potrivit cu Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, care mi-a fost încredinţată mie” (1:11). Întotdeauna există potrivire perfectă între respectarea legii și adevărul evangheliei.
Concluzii. Aceasta este, așadar, prima poruncă a lui Pavel către tânărul pastor Timotei. Aflăm de aici că cei implicați în conducerea bisericii au responsabilitatea de a combate învățătura falsă, ceea ce presupune nu doar (partea negativă) să se opună învățătorilor falși și să-i corecteze, ci și (partea pozitivă) să învețe și să predice adevărul biblic.
Unul din scopurile slujirii noastre aici la IBP este „Consolidarea bisericii în privința predicării și conducerii biblice”. Suntem dedicați cu totul disciplinei predicării expozitive, pe care o promovăm oriunde și oricând putem. Pentru o bună funcționare a bisericii, predicarea expozitivă trebuie să meargă mână-n mână cu conducerea biblică. Avem convingerea că partea cu mai mare autoritate din conducerea bisericii este expunerea Cuvântului lui Dumnezeu, care nu doar explică și aplică adevărul bisericii, ci îi și mustră pe cei care se opun adevărului și îi corectează pe cei care greșesc (1 Tim. 5:20).
Pe măsură ce vom studia anumite pasaje din 1 Timotei, fie ca Domnul să folosească aceste studii pentru a te încuraja și echipa în rolul tău de lider în biserica lui Hristos!
Titlu: Să învățăm de la Isus – Văzând gloria lui Isus (Mat. 17:1-9)
Subiect: Schimbarea la față a lui Isus
Tema: Ceea ce ni se pare nouă bun nu este neapărat cel mai bun lucru – cel mai bun lucru este să privim doar la Isus.
Structura: Episodul acesta din slujirea lui Isus este structurat în jurul a (1) ceea ce vedem și (2) ceea ce auzim.
Punctul I. Vedem o transformare glorioasă (17:1-2)
1. Gloria lui Dumnezeu se reflectă pe fața lui Isus (17:2a)
2. Sfințenia lui Dumnezeu se reflectă în îmbrăcămintea lui Isus (17:2b)
Punctul II. Auzim o conversație care ne dezvăluie niște lucruri (17:3-9)
1. Este o conversație despre cine este Isus (17:3)
a) El este împlinirea legii (Mat. 5:17)
b) El este împlinirea profețiilor (Mat. 5:17)
2. Este o conversație despre ce este mai important (17:4-6)
a) Nu este despre noi și ce putem face noi pentru Isus (17:4)
b) Este despre Isus și ce a făcut El pentru noi (17:5-6)
3. Este o conversație despre a asculta de Isus (17:7-9)
a) Când ascultăm de Isus, El alungă frica (17:7)
b) Când ascultăm de Isus, El ne acaparează cu totul (17:8-9)
A ministry of…
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]
Aceasta este partea a 3-a a studiului „Predicarea din epistole”. Pentru studiile anterioare, vezi nr. 46 și 47 ale acestui Jurnal pe website-ul https://bible.org/net-pastors-journal. În ediția de față, vreau să subliniez câteva lucruri folositoare în pregătirea pentru predicarea dintr-o epistolă, făcând un studiu de caz pe Epistola către Efeseni.
În Ioan 17, Isus s-a rugat ca toți ucenicii Săi de-a lungul istoriei bisericii să fie „una” (17:21-23). Puterea și mărturia bisericii vin din unitatea sa: „ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine” (17:23). Din păcate, multe biserici nu sunt unite și, prin urmare, nu au puterea și mărturia pe care ar trebui să le aibă în societate. Epistola către Efeseni abordează subiectul unității în biserică.
Chiar dacă unii contestă paternitatea lui Pavel în privința epistolei, aceasta este susținută puternic de dovezile interne, cum ar fi: (1) Exprimarea clară a faptului că el scrie epistola (1:1; 3:1); (2) Legăturile lui personale cu destinatarii (1:15-16; 4:1; 6:19-20); și (3) Slujirea specifică printre neamuri (3:6-8).
Epistola a fost scrisă din închisoare (4:1) și adresată bisericii din Efes. Faptul că a fost scrisă în închisoare duce la o datare a ei în jurul anului 60 d.Hr., către sfârșitul vieții lui Pavel. Pavel slujise în Efes timp de câțiva ani. Discursul său de rămas-bun către prezbiterii din această biserică și dragostea lui evidentă pentru ei ne sunt consemnate în Fapte 20. Mai târziu, și apostolul Ioan scrie o epistolă acestei biserici în Apocalipsa 2, în care îi laudă pentru faptele lor bune și pentru doctrina curată, dar îi acuză de lipsă de dragoste pentru Hristos.
Efesul era o cetate importantă din punct de vedere economic și religios. Din punct de vedere economic, era un oraș prosper datorită așezării sale ideale în Asia Mică și accesului facil pe uscat și pe mare: (1) pe uscat, deoarece exista drum între Efes și toate celelalte orașe importante din provincie; și (2) pe mare, deoarece se afla pe un râu, nu departe de ocean, și avea un port interior. Din punct de vedere religios, Efesul era renumit pentru cultul său păgân, în special pentru marele său templu închinat zeiței păgâne Diana.
Creștinii din biserica din Efes erau credincioși neevrei (3:1). Deși epistola este scrisă pentru neamuri, învățătura sa pentru credincioșii evrei este, de asemenea, foarte importantă. Unii cred că scrisoarea a fost concepută ca fiind o scrisoare circulară pentru mai multe biserici, deoarece (1) nu face nicio referire în scrisoare la lucrarea lui Pavel printre ei, referire care cu siguranță ar fi fost inclusă dacă ar fi fost adresată doar celor din Efes; și (2) Pavel nu face nicio referire specifică la probleme doctrinare sau practice, nici la controverse sau întrebări, așa cum făcea de obicei când se adresa unei anumite biserici. Totuși, aceste argumente nu sunt convingătoare și, în orice caz, de-a lungul istoriei, epistola a fost asociată cu biserica din Efes. Cu toate acestea, este important de observat că, deși Pavel se adresează unei biserici locale, el vorbește despre biserica universală, nu doar despre cea locală.
Ideea principală a acestei scrisori este de a explica noul concept al bisericii ca trup al lui Hristos, compus din oameni diferiți din punct de vedere etnic și religios, și anume credincioși evrei și neevrei împreună. O astfel de unire între evrei și neevrei era ceva considerat imposibil mai înainte, un mister de neînțeles. Epistola explică faptul că o astfel de unitate a fost posibilă prin lucrarea de reconciliere a lui Hristos de pe cruce, care ne-a împăcat nu numai cu Dumnezeu, ci și unul cu celălalt. Scrisoarea subliniază privilegiile noii lor poziții, precum și noile responsabilități aferente, în trăirea chemării creștine, atât în biserică, cât și în lume.
În primul rând, aveau nevoie de o mai bună înțelegere. Pentru a trăi în această nouă relație cu frații lor evrei din biserică, ei trebuiau să înțeleagă mai bine care era identitatea lor în Hristos. Acest lucru reiese foarte clar din cele două rugăciuni ale lui Pavel din prima jumătate a epistolei, care subliniază (1) nevoia lor de înțelepciune și revelație, de cunoaștere, înțelegere și iluminare (1:17-23) și (2) nevoia lor de putere de la Duhul Sfânt și de locuirea lui Hristos în ei, astfel încât să aibă o mai bună înțelegere a realităților spirituale (3:14-21).
În al doilea rând, trebuiau să își schimbe modul de viață. Trebuiau să trăiască ca oameni noi în Hristos, într-un mod care să fie în concordanță cu chemarea și poziția lor creștină. Trebuiau să trăiască în unitate în biserică, pentru a ajunge la „unitatea credinței” (4:1-16) și trebuiau să trăiască ca oameni noi în lume, într-un mod radical diferit de modul lor de viață anterior, ca neamuri nemântuite (4:17-6:20; cf. 2:1-3). Și acest lucru este posibil datorită a ceea ce a făcut Hristos cu puterea Sa transformatoare.
Chiar dacă scrisoarea nu menționează în mod specific anumite probleme doctrinare sau practice din biserica de acolo, în mod evident, din discursul său de adio adresat bătrânilor acestei biserici în Fapte 20, Pavel a văzut unele pericole potențiale din partea învățătorilor falși și a doctrinelor false (Fapte 20:28-30). Ulterior, din Apocalipsa 2, descoperim că liderii bisericii din Efes au protejat biserica de învățătorii falși și de doctrinele false, dar au devenit o biserică rece, formală, care era mai preocupată de programe decât de relația cu Isus Hristos. Nu este de mirare, așadar, că în această epistolă Pavel pune accentul nu doar pe doctrină, ci și pe dragoste și relații.
În conformitate cu scopul său, subiectul epistolei este unitatea creștinilor, atât ca principiu biblic, cât și ca realitate. Astfel, am intitulat acest studiu: „Rămânem uniți: Taina Bisericii”.
Lipsa de unitate din bisericile din zilele noastre poate avea mai multe cauze, cum ar fi: (1) diversitatea etnică, (2) faptul că membrii bisericii nu petrec mult timp împreună, (3) relațiile personale slabe între diferiți membri ai bisericii, (4) lipsa unei motivații și a unui scop spiritual comun, (5) certurile cu privire la modul în care ar trebui să fie biserica sau (6) anumite persoane care doresc puterea și controlul în biserică. Există multe motive pentru care apare dezbinare într-o biserică. Dar nu ar trebui să fie așa.
Oricare ar fi motivul dezbinării unei biserici, cred că acest studiu din epistola lui Pavel către creștinii din Efes abordează această problemă fundamentală. Vom vedea că epistola vorbește despre modul în care și motivele pentru care creștinii cu origini diferite sunt uniți prin Hristos și Duhul Sfânt și cum ar trebui să arate această unitate în trăirea lor. Aceasta este dorința mea arzătoare în prezentarea acestui studiu. Vreau să reușesc să fac ca învățăturile Epistolei către Efeseni pe tema unității să fie relevante pentru cultura noastră de astăzi, indiferent de locul în care vă aflați.
Trăim într-o vreme în care individualismul predomină nu numai în lume, ci și în biserica creștină. Fiecare vrea să trăiască așa cum vrea. Acest lucru aduce discordie, poate nu în ceea ce privește chestiunile doctrinare, dar cu privire la ceea ce ar trebui să fie trupul lui Hristos ca entitate funcțională, vie, interconectată, care există pentru a-L glorifica pe Dumnezeu, pentru a se susține reciproc și pentru a rezista atacurilor dușmanului. Toate lecțiile din acest studiu se leagă de titlul și de ideea de bază a epistolei, și anume: „Rămânem uniți: Taina bisericii”.
Pentru acest studiu, voi face o schiță a învățăturii epistolei cu privire la următoarele subiecte: biserică (eclesiologie), mântuire (soteriologie), Dumnezeu (teologie) și lucrurile de pe urmă (escatologie).
1. Doctrina despre biserică (eclesiologie). Așa cum am menționat mai sus, în această epistolă se pune accentul pe biserica universală, al cărei cap este Hristos, o conducere care prefigurează conducerea Sa cosmică supremă asupra tuturor lucrurilor (1:22).
„Taina” pe care Dumnezeu a realizat-o prin Hristos constă în faptul că atât evreii, cât și neamurile au fost uniți în biserică, care este plinătatea lui Hristos (1:23). Ei sunt acum concetățeni (2:19), o nouă casă (familie) a credinței (2:19), un templu sfânt (2:20-22), un singur trup (4:4), mireasa lui Hristos (5:23-27).
Biserica este o entitate unică și dinamică, ai cărei membri cresc mereu în maturitate spirituală și progresează spre unitatea credinței, folosindu-și darurile spirituale (4:1-16), trăind într-un mod vrednic de chemarea lor (4:17-6:9) și luptând uniți împotriva forțelor satanice care încearcă să destrame biserica (6:10-20).
Biserica este prezentată în Efeseni prin folosirea a trei imagini:
a) O clădire care crește (2:19-22) ca să fie un templu sfânt în Domnul și care este ținută laolaltă prin Piatra din capul unghiului.
b) Un trup (4:4) care este „plinătatea” lui Hristos (1:23), format prin lucrarea Lui de împăcare de pe cruce (2:16-18), în care evreii și neevreii au fost incluși ca mădulare egale (3:6; 5:20), în care fiecare mădular este echipat în vederea lucrării de slujire (4:12) și care este, în mod unic, unit cu Hristos ca și cap și Mântuitor al său (4:15-16; 5:23).
(3) O mireasa pentru care a murit Hristos, pe care a făcut-o slăvită și sfântă, ca s-o înfăţişeze înaintea Lui (5:23-27).
Unitatea bisericii a fost făcută posibilă prin lucrarea ispășitoare a lui Hristos (1:6-8), care a adus nu doar împăcare cu Dumnezeu pe verticală și pe orizontală, unii cu alții (2:11-18), ci face posibilă și împăcarea escatologică a tuturor lucrurilor în Hristos (1:10).
La fel cum biserica este un templu sfânt, pentru că Hristos a sfințit-o și curățit-o, „ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (5:26-27), tot așa și membrii săi trebuie să fie sfinți (1:4; 4:20-5:14), în contrast cu oamenii păcătoși care au fost înainte (2:1-10; 4:17-19).
Una dintre îndatoririle actuale ale bisericii este de a face cunoscută înțelepciunea lui Dumnezeu domniilor şi stăpânirilor din locurile cereşti (3:10). Așadar, imaginea bisericii din Efes este aceea a unui popor format din oameni cu trecut diferit și daruri diferite, dar care sunt uniți în relația cu Hristos și în activitatea lor pentru El, având același scop (atingerea staturii plinătății lui Hristos) și împlinindu-și scopul în lume. Aceasta este biserica pe care ar trebui să ne străduim să o avem în comunitățile noastre, biserică alcătuită dintr-o diversitate de oameni, care sunt uniți prin relația lor în Hristos, prin felul în care trăiesc în lume și prin creșterea lor în cunoașterea și apărarea adevărului.
2. Doctrina despre mântuire (soteriologie). În cartea Efeseni, mântuirea este prezentată din trei perspective:
a) Un eveniment trecut. Mântuirea este un eveniment finalizat, de efectele căruia se bucură în prezent fiecare credincios adevărat (1:7; 2:4-5, 8-10). Prin cruce, Hristos i-a împăcat pe evrei cu neamurile, creând din două națiuni o nouă umanitate, o nouă comunitate de credință. Iar prin cruce, i-a împăcat pe toți credincioșii cu Dumnezeu prin sângele Său, instaurând astfel pacea și permițând accesul prin Duhul Sfânt la Tatăl (2:11-18).
b) Un eveniment viitor. Mântuirea este un eveniment viitor din două perspective: În primul rând, ea este viitoare în sensul că sigilarea noastră cu Duhul Sfânt este garanția prezentă a răscumpărării viitoare a trupurilor noastre (1:13-14). În al doilea rând, este viitoare în sensul că, în veacurile viitoare, glorificarea noastră împreună cu Hristos va fi o manifestare permanentă a harului lui Dumnezeu față de noi în Hristos (2:6-7).
c) Un eveniment universal. Mântuirea este privită ca fiind universală în sfera ei de aplicare, deoarece într-o zi, pe baza morții și învierii lui Hristos, toate lucrurile din ceruri și de pe pământ vor fi adunate sub conducerea lui Hristos (1:10, 21-22). Aceasta are în vedere restaurarea conducerii universale a lui Hristos.
Mântuirea este, așadar, produsul exclusiv al harului răscumpărător al lui Dumnezeu în Hristos și nu este ceva ce am câștigat. Într-adevăr, nicio faptă umană nu ar putea câștiga vreodată mântuirea noastră. Faptele bune sunt o consecință a mântuirii, nu o cauză. Suntem mântuiți „prin har… prin credință” și abia apoi suntem capabili de fapte bune (2:8-10).
3. Doctrina despre Dumnezeu (teologie). Aceasta doctrină este prezentată din perspectiva cristologiei și a Trinității.
Cristologia. Domnia lui Hristos este prezentată foarte clar. Dumnezeu L-a înviat pe Isus Hristos din morți și L-a așezat la dreapta Sa, dându-I cea mai mare putere și glorie (1:20-21). El este Cel suprem. Isus Hristos este stăpânul tuturor lucrurilor, fie ele cerești sau pământești, conducători ai pământului sau puteri demonice. Domnia Sa este recunoscută și manifestată în prezent în biserică și va fi recunoscută și manifestată la nivel cosmic în veacul viitor (1:10, 21-23; 3:10-11). Prin urmare, este de la sine înțeles că motivul principal al existenței noastre este acela de a-L lăuda și glorifica pe El ca fiind Cel suprem (1:6, 12, 14).
Trinitatea. Deși ar fi prea mult să spunem că Pavel a structurat această epistolă în jurul doctrinei Trinității, totuși doctrina Trinității este atât de evident prezentată aici încât cu siguranță stă la baza principiilor de bază ale acestei scrisori. Prin urmare, unitatea, natura și caracterul Trinității care sunt prezentate aici în mod repetat oferă o bază teologică și practică pentru unitatea, natura și caracterul poporului lui Dumnezeu. Rețineți următoarele referințe unde se vorbește în mod explicit despre Sfânta Treime:
a) Perspectiva trinitară a binecuvântărilor noastre spirituale (1:4-14). „Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos” ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări spirituale în locurile cerești (1:3) și „în El… ne-a ales” pentru mântuire înainte de întemeierea lumii (1:4-6). „În El” (Fiul) avem răscumpărarea (1:7-12) și suntem pecetluiți cu „Duhul Sfânt” care fusese făgăduit și care este o arvună a moştenirii noastre (1:13-14).
b) O rugăciune trinitară (1:15-23). Dumnezeul „Domnului nostru Isus Hristos” este „Tatăl slavei” care ne dă „un duh de înţelepciune” (1:17).
c) Acces la Dumnezeu prin Trinitate (2:16-18). Dumnezeul cu care am fost împăcați într-un singur trup „prin cruce” (a lui Hristos), este un Dumnezeu triunic și prin El avem intrare „la Tatăl, într-un Duh”.
d) Structură trinitară a bisericii (2:19-22). Suntem oameni „din casa lui Dumnezeu” unde „Hristos Isus” este piatra din capul unghiului și în care locuiește „Dumnezeu, prin Duhul.”
e) Structură trinitară a rugăciunii (3:14-19). Dumnezeu „Tatăl” este Cel căruia Îi adresăm rugăciunile noastre (14), care ne întărește în putere „prin Duhul Lui” (16), pentru ca „Hristos” să locuiască în inimile noastre prin credință (17).
f) Unitatea bisericii prin Trinitate (4:3-6). Unitatea bisericii vine din unitatea Sfintei Treimi, adică „un singur Duh... un singur Domn... un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor.”
g) Etică și învățături trinitare (4:17-5:24). L-am „învățat pe Hristos” (4:20-21), trebuie să nu „întristaţi pe Duhul Sfânt “ (4:30) și să urmăm „pilda lui Dumnezeu” (5:1). Trebuie să fim plini de „Duh” (5:18) și să mulțumim lui „Dumnezeu Tatăl” în numele „Domnului nostru Isus Hristos” (5:20).
4. Doctrina despre lucrurile de pe urmă (escatologie). În Epistola către Efeseni se vorbește despre cele două veacuri - acest veac și cel care va veni (1:21). Pavel vorbește atât despre o escatologie „realizată”, cât și despre una viitoare. Credincioșii se bucură acum de binecuvântările veacului care va veni și participă la ele într-o anumită măsură (1:3). Prin credința în Hristos, noi nu mai trăim și nu mai umblăm în conformitate cu mersul acestei lumi (2:2), ci suntem chiar acum, într-un sens spiritual, așezați cu Hristos în locurile cerești (2:6). Astfel, chiar și acum ne bucurăm de beneficiile poziției de putere și înălțare a lui Hristos deasupra puterilor acestei lumi. Ceea ce va fi adevărat din punct de vedere fizic în eschaton este adevărat din punct de vedere spiritual acum pentru credincioși.
Cu toate acestea, în epistolă se recunoaște, de asemenea, că punerea în aplicare fizică a eschatonului este încă în viitor. Răscumpărarea trupurilor noastre este încă în viitor, chiar dacă acum suntem pecetluiți pentru acea zi (1:14; 4:30). Instaurarea fizică a împărăției, în care nu va intra nicio persoană necurată, este încă în viitor (5:5). Astfel, există o anumită tensiune în escatologia Epistolei către Efeseni între poziția prezentă și binecuvântările credincioșilor în virtutea unirii noastre cu Hristos și luptele noastre prezente, chiar războiul în care ne aflăm (6:10-18), ca unii care trăim în lumea de acum. De aici, îndemnul adresat credincioșilor de a umbla „într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o” (4:1; cf. 4:17 și urm.) în conformitate cu „omul cel nou” și nu cu „omul cel vechi” (4:22, 24).
Efeseni și Coloseni sunt considerate epistole gemene datorită asemănărilor de stil literar (formulare și redactare), de temă și de conținut.
Prima secțiune a ambelor epistole abordează teme tipic pauline, cum ar fi justificarea prin credință, morți în păcate - vii în Hristos, înstrăinare-reconciliere și sfințenie. Slujirea specială a lui Pavel cu privire la „taina” Evangheliei apare în ambele epistole și ambele subliniază calitatea de cap (supremația) a lui Hristos.
Cea de-a doua secțiune a ambelor epistole se aseamănă prin îndemnurile privind lepădarea de omul cel vechi și îmbrăcarea cu omul cel nou, sexualitatea, mânia, vorbirea, adevărul, dragostea și relațiile casnice.
Există două diferențe între cele două epistole. În primul rând, există o diferență de accent. Efeseni se concentrează asupra trupului lui Hristos (în special, unitatea trupului), în timp ce Coloseni se concentrează asupra capului trupului. În al doilea rând, cele două epistole diferă prin faptul că Efeseni nu se ocupă de o anumită învățătură falsă, în timp ce Coloseni abordează erezia colosenilor (3:16-23).
În Efeseni, observăm repetarea unor anumite cuvinte și expresii. Dincolo de repetarea evidentă a cuvântului „în” - ex. „în Hristos” (1:3-14) – observăm și următoarele cuvinte și expresii: buna plăcere (1:5, 9), cunoaștere, pricepere și înțelepciune (1:8, 17-18), putere (1:19-21; 3:20), har, îndurare și dragoste (2:4-8), bogății (1:7, 18; 2:7; 3:8, 16), laudă și slavă (1:6, 12, 14, 17, 18), ales, rânduit (1:4, 5, 11), voia și planul Său (1:5, 9, 11), răscumpărare (1:7, 14) și speranță (1:12, 18). Observăm și folosirea superlativelor: bogăţiile harului Său (1:7; 2:7), bogăţia slavei Lui (1:18), nemărginita mărime a puterii Sale (1:19), „care întrece orice cunoştinţă” (3:19), și „poate să facă nespus mai mult” (3:20).
Vom continua studiul în următoarea ediție a acestui Jurnal (ediția de toamnă 2023). Vom studia structura textuală a epistolei și câteva sfaturi despre predicarea din epistolă. Sper ca aceste studii să vă ajute în pregătirea pentru predicarea din epistole.
Studiem învățăturile apostolului Pavel către Timotei cu privire la rânduiala în biserică, care are legătură cu conducerea bisericii. Am structurat aceste studii în jurul celor cinci porunci ale lui Pavel către Timotei, după cum urmează:
A. Despre responsabilitățile pastorale (1:3-20)
B. Despre închinarea publică (2:1-16)
C. Despre conducerea pastorală (3:1-16)
D. Despre devoțiunea personală (4:1-6:2)
E. Despre motivarea pastorală (6:3-21)
Ultima dată când am început să studiem...
Această secțiune referitoare la responsabilitățile pastorale se împarte în trei puncte:
1. Păstrează doctrina curată (1:3-11)
2. Mărturisește despre harul salvator al lui Dumnezeu (1:12-17)
3. Împlinește-ți chemarea (1:18-20)
În ultima ediție a acestui jurnal, am abordat secțiunea A punctul 1 (1:3-11) referitoare la responsabilitatea pastorului de a păstra doctrina curată. În această ediție voi aborda secțiunea A punctul 2 (1:12-17) referitoare la o altă responsabilitate a pastorului...
2. Mărturisește despre harul salvator al lui Dumnezeu (1:12-17). Prima poruncă a lui Pavel către Timotei se referă la responsabilitățile sale pastorale, prima dintre ele fiind aceea de a păstra o doctrină curată prin (1) combaterea doctrinei false (1:3-7) și (2) promovarea doctrinei corecte (1:8-11), în special a doctrinei corecte cu privire la lege. Spre deosebire de „cel neprihănit” (1:9), care cunoaște sensul și aplicarea corectă a legii, există alții care sunt „fărădelege şi nesupuşi” (1:9), după cum reiese din comportamentul lor (1:9-10). Pavel rezumă această primă poruncă într-o afirmație atotcuprinzătoare, potrivit căreia Timotei trebuie să se opună la „orice este împotriva învăţăturii sănătoase: potrivit cu Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, care mi-a fost încredinţată mie” (1:10-11). Această menționare a Evangheliei îl conduce în mod natural pe Pavel la o minunată mărturie personală despre propria sa chemare la mântuire prin Evanghelia care i-a fost încredințată și pentru care aduce mulțumiri (1:12-17). Mărturia sa merge în trei direcții...
a) Mulțumire față de Domnul Isus Hristos (1:12-14). Această exprimare a mulțumirii se împarte în două. Mai întâi, mulțumire pentru slujirea prezentă (1:12). „Mulţumesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui” (1:12). Puterea spirituală (și poate chiar puterea fizică) pentru sarcina dificilă a slujirii evangheliei i-a fost acordată de către Isus Hristos, Domnul său, și pentru aceasta Pavel este profund și veșnic recunoscător. Puterea aceasta a primit-o pentru „că m-a socotit vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui” (1:12b). A fi „vrednic de încredere” implică statornicie și încredere, pe baza cărora a fost numit Pavel în slujba lui Hristos, în special în slujba evangheliei. Pavel avea mereu în minte chemarea pe care o primise de la Mântuitorul său, pentru că se minuna mereu de harul lui Dumnezeu care i-a fost arătat prin miracolul convertirii, și întotdeauna vorbea despre asta ori de câte ori își spunea mărturia personală.
Al doilea, mulțumire pentru îndurarea din trecut (1:13). Pavel este recunoscător nu numai pentru chemarea sa în slujba evangheliei, ci chiar mai mult pentru mila pe care a primit-o. Faptul că Isus Hristos l-a considerat „vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui” era ceva de neconceput când se gândea cine fusese el înainte: „… măcar că mai înainte eram un hulitor, un prigonitor şi batjocoritor” (1:13a). Aici, Pavel privește înapoi la viața sa de dinainte de a fi creștin și mărturisește că viața sa a fost caracterizată de violență și mânie împotriva lui Dumnezeu și a creștinilor.
În termeni creștini, blasfemia poate fi exprimată prin cuvânt sau comportament. Comportamentul blasfemiator poate fi, de exemplu, sfidarea sau nerespectarea deliberată a legilor lui Dumnezeu (Num. 15:30-31). Cuvintele blasfemiatoare sunt cele care exprimă lipsă de reverență sau respect la adresa lui Dumnezeu (Lev. 24:10-16) ca, de exemplu, atribuirea lucrării Duhului lui Dumnezeu lui Satan (Mat. 12:31-32). Vă amintiți că atât Domnul nostru, cât și Ștefan au fost condamnați pe nedrept la moarte de către iudei pentru blasfemie (Mat. 26:65; Fapte 6:11). Dar Pavel recunoaște că, înainte de a-L întâlni pe Hristos cel înviat pe drumul Damascului, el a fost un blasfemiator atât prin cuvânt, cât și prin fapte. Ca iudeu zelos, el a respins ideea că Hristos este Mesia și i-a persecutat pe creștini pentru că s-au îndepărtat de iudaism și L-au urmat pe Hristos (Fapte 9:1-2, 22:4; Gal. 1:13; Fil. 3:6).
În ciuda unui astfel de trecut violent, Pavel spune: „Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram din neştiinţă, în necredinţă” (1:13b). Pentru Pavel, harul și mila lui Dumnezeu se îmbină (vezi 1:1), deoarece ambele izvorăsc din natura esențială a iubirii lui Dumnezeu. Într-adevăr, îndurarea lui Dumnezeu este o consecință și curge direct din harul și dragostea Sa de nepătruns pe care le-a extins asupra lui Pavel „prin Hristos Isus”, înlocuind astfel mânia și violența care îl consumau cândva. Transformarea vieții sale s-a bazat exclusiv pe lucrarea ispășitoare a lui Hristos pe cruce. Aceasta a fost temelia la care Pavel a revenit în mod constant. El a recunoscut de bună voie că era total nevrednic de harul și mila lui Dumnezeu, dar a primit milă, spune el, „pentru că lucram în necredinţă”. Pavel nu încearcă aici să minimalizeze sau să justifice acțiunile sale păcătoase anterioare, ci să explice că ceea ce a făcut înainte de a se afla față în față cu Hristos a făcut dintr-o râvnă autentică pentru Dumnezeu (Gal. 1:13-14), chiar dacă a acționat greșit. Cu toate acestea, în ciuda unui trecut atât de violent, „am căpătat îndurare”.
Pentru el, acest lucru era uluitor, dincolo de orice putere de înțelegere – cum putea Dumnezeu să iubească și să ierte pe cineva cu un trecut ca al lui? Dumnezeu nu i-a oferit har lui Pavel cu reticență. Nu doar l-a mântuit și atât. Nu, spune el, „harul Domnului nostru s-a înmulţit peste măsură de mult împreună cu credinţa şi cu dragostea care este în Hristos Isus” (1:14). Harul nemeritat al lui Dumnezeu „s-a înmulţit peste măsură de mult” pentru el. A fost ca un râu care s-a revărsat peste mal. A fost ca un val care s-a spart de țărm, măturând totul în cale. Acestea au fost puterea și efectul harului lui Dumnezeu în viața lui Pavel. Puterea a fost copleșitoare, astfel încât el a trebuit să se supună ei. Efectul a fost transformarea și reorientarea completă a vieții lui Pavel. Iar dovada a fost „credinţa şi cu dragostea care este în Hristos Isus”, care au însoțit această experiență.
Cu alte cuvinte, adevăratul har mântuitor are întotdeauna ca rezultat schimbarea credinței și a comportamentului în viața unei persoane. Noua „credinţă şi cu dragostea care este în Hristos Isus” au fost dovada că lucrarea și chemarea lui Hristos au avut efect în viața lui Pavel. Viața lui nu mai era caracterizată de violență și ură împotriva poporului lui Dumnezeu, ci de credință și dragoste. Astfel, imediat după convertire, el a devenit asemenea lui Hristos în realitatea și manifestarea harului și a dragostei.
b) Afirmarea evangheliei (1:15-16). Mai întâi, Pavel își extinde mărturia personală la sfera generală și scopul general al mântuirii lui Dumnezeu (1:15a). Lucrarea lui Hristos pe cruce nu a fost limitată la persoane importante sau distinse sau la oameni cu o convertire remarcabilă prin natura și circumstanțele sale. Isus Hristos nu a venit în lume pentru a-l salva doar pe Pavel sau pe alții ca el. Nu, spune el, „adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: «Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi»” (1:15a).
Pavel pare să citeze o mărturisire (sau „zicală”) creștină cunoscută cu privire la nevoia de mântuire și la sfera de acțiune a mântuirii – „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi” – lucru pe care Pavel îl aprobă ca fiind „adevărat şi cu totul vrednic de primit”. Pe baza propriei sale experiențe, Pavel recomandă această afirmație succintă ca fiind pe deplin fiabilă și care ar trebui să fie pe deplin acceptată de toți, deoarece aceeași mântuire de care a beneficiat Pavel este disponibilă pentru toată lumea. După cum spune el în altă parte, „Nu este nicio deosebire, căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23). Indiferent dacă o persoană a trăit o viață rebelă și plină de ură, ca Pavel, sau o viață risipitoare, ca fiul risipitor (Luca 15:11-32), Isus Hristos a venit în lume pentru a o salva. Acesta este scopul general al mântuirii lui Dumnezeu, realizată prin lucrarea de ispășire a lui Hristos.
Da, fără îndoială, mântuirea apostolului Pavel și a altora ca el este miraculoasă, din cauza trecutului lor și a împrejurărilor în care s-au convertit, dar nu ar trebui să idolatrizăm experiența lor și nici să considerăm, de exemplu, mântuirea celor care au fost crescuți în familii creștine și care nu s-au răzvrătit împotriva Evangheliei într-un mod atât de flagrant ca fiind mai puțin importantă. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru mântuirea oricui și a tuturor celor care mărturisesc numele lui Hristos. Într-adevăr, oricine se pocăiește de păcatul său și se întoarce la Hristos pentru mântuire este o minune a harului lui Dumnezeu. Pavel afirmă din nou acest lucru atunci când scrie: „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:4-9).
Cu toate acestea, deși sfera generală a mântuirii lui Dumnezeu este universală, apostolul Pavel nu a pierdut niciodată din vedere scopul special al mântuirii lui Dumnezeu (1:15b-17), dovedit de propria sa convertire. Deși „Dumnezeu porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30), nu toți fac acest lucru. Cei care răspund pozitiv la oferta de mântuire a lui Dumnezeu prin pocăință și credință (Faptele Apostolilor 20:21) sunt cei pe care Dumnezeu i-a ales în mod special în Hristos pentru mântuire (Efeseni 1:4). Altfel, deoarece toate ființele umane sunt păcătoase, nimeni nu ar fi mântuit.
Apostolul Pavel s-a minunat în mod constant de harul lui Dumnezeu, în special în viața sa, fără să ascundă niciodată cine a fost înainte de a ajunge la credința în Hristos. Nu, el mărturisește în mod liber că dintre toți păcătoșii „cel dintâi sunt eu” (1:15b). Vedeți, recunoașterea păcatului este întotdeauna personală și specifică și nu trebuie niciodată minimalizată. În acest caz, Pavel se descrie pe sine însuși ca fiind „cel dintâi” dintre păcătoși. Nu a uitat niciodată adâncimile păcatului în care căzuse, chiar dacă, în același timp, se bucura de harul salvator și de mila lui Dumnezeu în viața sa. Nu a uitat niciodată ce a fost cândva și nici convertirea impresionantă pe care Dumnezeu a făcut-o în el.
Pavel recunoaște obiectul harului lui Dumnezeu față de păcătoși în general, prin Hristos, și recunoaște trecutul său reprobabil din care Dumnezeu l-a salvat în special, dar mărturisește că a existat un scop mai mare pentru mântuirea sa personală: „Dar am căpătat îndurare, pentru ca Isus Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viaţa veşnică” (1:16). Pavel recunoaște că, probabil din cauza naturii radicale a vieții sale de dinainte, a convertirii sale și a rolului său proeminent în biserică, mila lui Dumnezeu față de el, în special ca „cel dintâi” dintre păcătoși, a servit unui scop mai mare în planul lui Dumnezeu: „pentru ca Isus Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viaţa veşnică”. Având un trecut atât de deviant și rebel, convertirea lui Pavel arată în mod minunat „îndelunga Lui răbdare” și este „o pildă" pentru cei care aveau să creadă ulterior în Hristos „ca să capete viaţa veşnică”.
Iată, așadar, două adevăruri minunate despre harul și mila lui Dumnezeu arătate în salvarea păcătoșilor. În primul rând, harul lui Dumnezeu este îndelung răbdător și se extinde asupra păcătoșilor în general. El nu îi condamnă rapid pe păcătoși și nu le execută pedeapsa fără avertisment. Nici nu exclude pe cineva. Mai degrabă, El așteaptă cu răbdare ca păcătoșii să se pocăiască și să se întoarcă la Hristos prin credință. În al doilea rând, Dumnezeu se bucură să îi salveze chiar și pe cei mai răi dintre păcătoși. Acest lucru aduce Evanghelia și adevărul mântuirii la un nivel foarte personal și arată scopul specific al lui Dumnezeu în planul Său de mântuire.
Ce exemplu și ce încurajare! Dacă cineva se îndoiește de răbdarea și harul lui Dumnezeu, îi putem arăta convertirea lui Pavel, care încă mai este un exemplu pentru lumea întreagă că „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Pet. 3:9). Dacă Dumnezeu a făcut asta pentru Pavel, atunci poate și va face asta pentru oricine. În convertirea lui Pavel avem un exemplu puternic al milei și harului lui Dumnezeu revărsat din belșug asupra celui mai de seamă (sau celui dintâi) dintre păcătoși.
c) Laudă adusă lui Dumnezeu (1:17). Amintindu-și trecutul său dezgustător și ceea ce a făcut Dumnezeu în viața sa, Pavel izbucnește într-o doxologie: „A Împăratului veşniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu, să fie cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin” (1:17). Secțiunea aceasta (1:12-17) a început cu mulțumire și se încheie cu laudă adusă lui Dumnezeu.
Dumnezeu este „Împăratul veşniciilor” – Cel care a fost, este și va fi, Domnul suveran al istoriei. El este „nemuritor” –atemporal, etern, nepieritor, neschimbător, Domnul vieții și al morții. El este, de asemenea, „nevăzut” – El nu poate fi văzut pentru că este duh în esența Sa. Și El este „singurul Dumnezeu” – nu este niciun alt Dumnezeu în afară de El (Is. 45:5). În această izbucnire de laudă pentru harul și mila lui Hristos arătate față de el, Pavel îi dă Lui toată „cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin.” Și asta vom face și noi toată veșnicia. Iar noi toți spunem: „Amin – așa să fie!”
Observații finale. Aceasta este o scurtă, dar puternică mărturie personală a apostolului Pavel (vezi și Faptele Apostolilor 22:3-21; 26:1-23) despre harul și mila imensă a lui Dumnezeu în viața unuia care odinioară ura numele lui Hristos și făcea tot ce putea pentru a scăpa de urmașii lui Hristos din biserica primară, dar care, prin harul salvator miraculos al lui Dumnezeu, care a dus la credința în Hristos, a devenit unul dintre cei mai puternici și mai influenți lideri ai bisericii.
Ce ne învață, așadar, acest lucru despre responsabilitatea pastorilor de a depune mărturie despre harul mântuitor al lui Dumnezeu prin mărturia lor personală? Mărturiile personale dau credibilitate liderilor bisericii, deoarece prin ele recunosc că nu sunt diferiți de ceilalți în ceea ce privește trecutul lor și Îl laudă pe Dumnezeu pentru transformarea radicală a vieții lor. Mărturiile personale ne amintesc că Dumnezeu este milostiv și plin de îndurare. Mărturiile personale ilustrează modul în care Dumnezeu poate schimba viața unei persoane, aducând-o de la întuneric la lumină, de sub puterea lui Satan la Dumnezeu. Mărturiile personale declară public puterea mântuitoare a lui Dumnezeu, care este pentru toți oamenii. Mărturiile personale arată că Dumnezeu îi poate lua pe cei mai răi dintre păcătoși și să îi transforme în lideri puternici pentru a-Și îndeplini planurile Sale. Mărturiile personale îi încurajează pe oameni că Dumnezeu îi poate mântui și pe ei. Mărturiile personale sunt exemple vii ale harului mântuitor al lui Dumnezeu.
Titlu: Să învățăm de la Isus – Să-L lăudăm pe Isus, Împăratul nostru (Matei 21:1-11)
Subiectul: Domnia lui Isus.
Tema: Domnia lui Isus de la prima Sa venire indică domnia Sa la a doua venire.
Punctul I: Domnia lui Isus se vede din autoritatea Lui divină (21:1-13)
Punctul II: Domnia lui Isus se vede din împlinirea profeției (21:4-6)
1. Profeția din Daniel 9:25 s-a împlinit
2. Profeția din Zaharia 9:9 s-a împlinit
Punctul III: Domnia lui Isus se vede din măreția Lui smerită (21:6-11)
1. Intrarea lui Isus în Ierusalim a fost plină de smerenie (21:6-7)
2. Intrarea lui Isus în Ierusalim a fost plină de maiestate (21:8-11)
A ministry of…
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]
Ca în cazul multora dintre scrierile lui Pavel, epistola către Efeseni este împărțită în două secțiuni:
1. O secțiune doctrinară: „Avem aceeași poziție în Hristos” (1:3-3:21).
2. O secțiune practică: „Avem aceeași trăire/practici în Hristos” (4:1- 6:24).
Legătura dintre cele două secțiuni ale epistolei este conceptul „chemării” lor (4:1). Prima secțiune a cărții le amintește de chemarea lor la o relație nouă cu Hristos și poporul Său, pe când cea de-a doua secțiune a cărții îi învață și îi îndreaptă să trăiască într-un mod care reflectă acea chemare.
Tonul primei secțiuni este mulțumirea față de Dumnezeu pentru poziția noastră spirituală și pentru bogățiile pe care le avem în Hristos - (1) pentru bogățiile pe care le avem în Hristos (1:3-14); (2) pentru transformarea noastră în Hristos (2:1-10); (3) pentru relația noastră în Hristos (2:11-22) – poziția și bogățiile pe care le avem în Hristos reprezintă baza pentru învățăturile practice din cea de-a doua secțiune despre cum să trăim, ca și creștini, în unitate într-un singur trup. Tonul celei de-a doua secțiuni se schimbă vizibil către un ton de îndemnare, când Pavel îi îndeamnă să se poarte „într-un chip vrednic de chemarea” la care au fost chemați.
În capitolul 3, epistola este întreruptă de o paranteză importantă (3:2-13), în care Pavel reflectă la slujirea sa și la revelația primită de la Dumnezeu cu privire la „taina” care i-a fost descoperită în mod unic, taina unității dintre evrei și neamuri în biserică, potrivit planului lui Dumnezeu în Hristos.
După ce le amintește de bogățiile lor spirituale în Hristos și de poziția pentru care au fost răscumpărați și la care au fost chemați, în capitolele 4-6, Pavel îi cheamă să trăiască în așa fel încât să reflecte acea realitate prin unitatea dintre ei:
1. Unitate în slujire (4:1-16).
2. Unitate în trăire (4:17-5:21).
3. Unitate în relații (5:22-6:9).
4. Unitate în luptele spirituale (6:10-20).
Epistola conține două rugăciuni importante, din care putem să învățăm cum să ne rugăm și pentru ce să ne rugăm: (1) O rugăciune pentru luminarea lor (1:15-23); (2) O rugăciune pentru întărire în putere (3:14-21).
PARTEA ÎNTÂI: AVEM ACEEAȘI POZIȚIE ÎN HRISTOS |
1:1–3:21 |
|||
Introducerea epistolei |
1:1-2 |
|||
I. Aceleași binecuvântări în Hristos |
1:3–23 |
|||
|
A. Binecuvântarea alegerii |
1:4-6 |
||
|
|
1. Esența alegerii constă în decizia lui Dumnezeu (El „a ales”) |
1:4a |
|
|
|
2. Obiectul alegerii este poporul lui Dumnezeu („ne-a ales”) |
1:4b |
|
|
|
3. Baza alegerii este Fiul lui Dumnezeu („în Hristos”) |
1:4c |
|
|
|
4. Momentul alegerii este veșnicia lui Dumnezeu („înainte de întemeierea lumii...”) |
1:4d |
|
|
|
5. Scopul alegerii este gloria lui Dumnezeu („spre lauda slavei harului Său”) |
1:4e-6 |
|
|
B. Binecuvântarea răscumpărării |
1:7-10 |
||
|
|
1. Sursa răscumpărării este „Preaiubitul” lui Dumnezeu |
1:7a-b |
|
|
|
2. Mijlocul răscumpărării este „sângele” lui Hristos |
1:7c |
|
|
|
3. Rezultatul răscumpărării este „iertarea” noastră |
1:7d |
|
|
|
4. Motivația răscumpărării este „harul” lui Dumnezeu |
1:7e-8 |
|
|
|
5. Scopul răscumpărării este „domnia” lui Hristos |
1:9-10 |
|
|
C. Binecuvântarea moștenirii noastre |
1:11-14 |
||
|
|
1. Moștenirea noastră este rânduită prin planul lui Dumnezeu |
1:11 |
|
|
|
2. Moștenirea este asigurată pentru toți cei aleși ai lui Dumnezeu |
1:12-14 |
|
|
D. Rugăciunea #1: O rugăciune pentru luminare |
1:15 - 23 |
||
|
|
1. Mulțumire lui Dumnezeu pentru mântuirea lor |
1:15-16 |
|
|
|
|
(1a) Pentru credința lor în Domnul Isus |
1:15a |
|
|
|
(1b) Pentru dragostea lor pentru toți sfinții |
1:15b |
|
|
2. Cerere înaintea lui Dumnezeu pentru înțelegerea lor |
1:16-23 |
|
|
|
|
(2a) Pentru învățare prin Duhul Sfânt |
1:16b-17 |
|
|
|
(2b) Pentru înțelegerea deplină a evangheliei |
1:18-23 |
II. Transformarea noastră în Hristos |
2:1–10 |
|||
|
A. Înainte să-L cunoaștem pe Hristos...eram condamnați la moarte spirituală |
2:1-3 |
||
|
|
1. A fi mort spiritual înseamnă... că avem un comportament lumesc |
2:2 |
|
|
|
2. A fi mort spiritual înseamnă... că avem o natură coruptă |
2:3 |
|
|
B. De când Îl cunoaștem pe Hristos...suntem aduși la viață spirituală |
2:4-10 |
||
|
|
1. Aducerea noastră la viață este... o minune a îndurării lui Dumnezeu |
2:4-6 |
|
|
|
2. Aducerea noastră la viață este... o mărturie a harului lui Dumnezeu |
2:7-10 |
|
III. Relația noastră în Hristos |
2: 11–22 |
|||
|
A. O relație distantă este transformată într-o relație apropiată |
2:11-13 |
||
|
|
1. Relația noastră din trecut era complet distantă |
2:11-12 |
|
|
|
2. Relația noastră prezentă este de apropiere deplină |
2:13 |
|
|
B. O relație ostilă este transformată într-o relație de pace |
2:14-18 |
||
|
|
1. O relație ostilă este transformată într-o relație de pace prin persoana lui Hristos |
2:14a |
|
|
|
2. O relație ostilă este transformată într-o relație de pace prin lucrarea lui Hristos |
2:14b-18 |
|
|
C. Cei străini sunt aduși în familie |
2:19-22 |
||
|
|
1. Prin Hristos...suntem toți cetățeni ai aceleași patrii |
2:19a |
|
|
|
2. Prin Hristos...suntem toți membri ai aceleași familii |
2:19b-22 |
|
|
D. O paranteză: Caracterul unic a slujirii lui Pavel |
3:1–13 |
||
|
|
1. Revelația dată lui Pavel despre taina lui Hristos |
3:1-7 |
|
|
|
|
(1a) Slujirea lui Pavel a fost canalul unic al acestei revelații |
3:1-5 |
|
|
|
(1b) Esența acestei revelații a fost unică în slujirea lui Pavel |
3:6-7 |
|
|
2. Declarația făcută de Pavel despre taina lui Hristos |
3:8-13 |
|
|
|
|
(2a) Să vestească neamurilor bogățiile lui Hristos |
3:8 |
|
|
|
(2b) Să explice tuturor planul lui Dumnezeu |
3:9 |
|
|
|
(2c) Să arate puterilor întunericului înțelepciunea lui Dumnezeu |
3:10-11 |
|
E. Rugăciunea #2: O rugăciune pentru întărire în putere |
3:1, 14-21 |
||
|
|
1. Cere spiritualitate mai puternică |
3:16-17a |
|
|
|
|
(1a) Prin puterea Duhului |
3:16b |
|
|
|
(1b) Prin locuirea lui Hristos în noi |
3:17a |
|
|
2. Cere înțelegere sporită |
3:17b-19a |
|
|
|
|
(2a) Ca să înțeleagă imensitatea dragostei lui Hristos |
3:18 |
|
|
|
(2b) Ca să cunoască incomprehensibilitatea dragostei lui Hristos |
3:19a |
|
|
3. Cere evlavie sporită |
3:19b-21 |
|
PARTEA A DOUA: TRĂIREA NOASTRĂ ÎN HRISTOS |
4:1-6:24 |
|||
I. Umblarea în unitate |
4:1-6 |
|||
|
A. Avem aceeași chemare care cere umblare în unitate |
4:1 |
||
|
|
1. Am fost chemați la o chemare cerească |
4:1b |
|
|
|
2. Suntem îndemnați să ne purtăm în chip vrednic |
4:1a |
|
|
B. Umblarea în unitate se vede în caracterul nostru |
4:2-3 |
||
|
|
1. Caracterul unității creștine este produs în interior |
4:2 |
|
|
|
2. Caracterul unității creștine este practicat în exterior |
4:3 |
|
|
C. Umblarea în unitate este determinată de mărturisirea noastră comună |
4:4-6 |
||
|
|
1. Aceeași formare: Un singur trup și un singur Duh |
4:4a |
|
|
|
2. Același destin: o singură nădejde a chemării noastre |
4:4b |
|
|
|
3. Aceeași conducere: Un singur Domn |
4:5a |
|
|
|
4. Aceeași credință: O singură credință |
4:5b |
|
|
|
5. Același sacrament: Un singur botez |
4:5c |
|
|
|
6. Același Dumnezeu: Un singur Dumnezeu și Tată |
4:6 |
|
II. Umblarea noastră în maturitate |
4:7-16 |
|||
|
A. Creștem în maturitate prin slujitorii lui Hristos |
4:7-11 |
||
|
|
1. Biserica a fost zidită de apostoli și profeți |
4:11a |
|
|
|
2. Biserica crește prin lucrarea evangheliștilor |
4:11b |
|
|
|
3. Biserica se maturizează prin slujirea păstorilor și a învățătorilor |
4:11c |
|
|
B. Creștem în maturitate pentru a-L sluji pe Hristos |
4:12 |
||
|
|
1. Ne maturizăm pentru a-L sluji pe Hristos când suntem învățați să slujim |
4:12a |
|
|
|
2. Ne maturizăm pentru a-L sluji pe Hristos când ne implicăm în slujire |
4:12b |
|
|
|
3. Ne maturizăm pentru a-L sluji pe Hristos când îi zidim pe alții în slujire |
4:12c |
|
|
C. Creștem în maturitate în asemănarea cu Hristos |
4:13-16 |
||
|
|
1. Maturitatea în asemănarea cu Hristos este doctrinală |
4:13a |
|
|
|
2. Maturitatea în asemănarea cu Hristos este relațională |
4:13b |
|
|
|
3. Maturitatea în asemănarea cu Hristos este totală |
4:13c-16 |
|
III. Umblarea noastră în curăție |
4:17- 5:21 |
|||
|
A. Principii de viață contrastante |
4:17-24 |
||
|
|
1. Nu trăiţi cum trăiesc păgânii... în stricăciunea ce vine din înșelăciune |
4:17-19 |
|
|
|
|
(1a) Păgânii trăiesc în întuneric spiritual |
4:17-18a |
|
|
|
(1b) Păgânii trăiesc în moarte spirituală |
4:18b |
|
|
|
(1c) Păgânii trăiesc în răutate la nivel practic |
4:19 |
|
|
2. Trăiți ca Isus... în curăția ce vine din adevăr |
4:20-24 |
|
|
|
|
(2a) Poți trăi ca Isus... dacă îți schimbi modul de viață |
4:22, 24 |
|
|
|
(2b) Poți trăi ca Isus... dacă îți schimbi modul de gândire |
4:23 |
|
B. Practici de viață contrastante |
4:25-32 |
||
|
|
1. Practică adevărul… nu minciuna |
4:25 |
|
|
|
2. Practică mânia dreaptă… nu nedreaptă |
4:26-27 |
|
|
|
3. Practică ajutorarea… nu furtul |
4:28 |
|
|
|
4. Practică vorbirea constructivă… nu distructivă |
4:29-30 |
|
|
|
5. Practică virtuțile… nu viciile |
4:31-32 |
|
|
C. Planuri de viață contrastante |
5:1-21 |
||
|
Planul #1: Trăiește o viață care Îl are pe Dumnezeu în centru… nu pe tine |
5:1-7 |
||
|
|
1. Trăiește o viață care Îl are pe Dumnezeu în centru |
5:1-2 |
|
|
|
|
(1a) Viața care Îl are pe Dumnezeu în centru imită natura sfântă a lui Dumnezeu |
5:1 |
|
|
|
(1b) Viața care Îl are pe Dumnezeu în centru imită dragostea sfântă a lui Dumnezeu |
5:2a |
|
|
2. Nu trăi o viață centrată pe tine însuți |
5:3-6 |
|
|
|
|
(2a) Viața centrată pe tine însuți este întinată de necurăție |
5:3-4 |
|
|
|
(2b) Viața centrată pe tine însuți este destinată pedepsei |
5:5-6 |
|
Planul #2: Trăiește ca lumină… nu ca întuneric |
5:8-14 |
||
|
|
1. Trăiți ca niște copii ai luminii |
5:8b-10 |
|
|
|
|
(1a) Copiii luminii trăiesc pentru a produce lumină |
5:9 |
|
|
|
(1b) Copiii luminii trăiesc pentru a fi plăcuți înaintea Domnului |
5:10 |
|
|
2. Nu trăiți ca niște copii ai întunericului |
5:11-14 |
|
|
|
|
(2a) Copiii întunericului fac faptele întunericului |
5:11a |
|
|
|
(2b) Copiii luminii scot la iveală faptele întunericului |
5:11-14 |
|
Planul #3: Trăiește cu grijă... nu cu nechibzuință |
5:15-21 |
||
|
|
1. Ai grijă să trăiești înțelept… nu cu nesăbuință |
5:16-17 |
|
|
|
|
(1a) Folosind bine timpul |
5:16 |
|
|
|
(1b) Înțelegând voia lui Dumnezeu |
5:17 |
|
|
2. Ai grijă să fii plin de Duh... nu de vin |
5:18-21 |
|
|
|
|
(2a) Oamenii plini de Duh se închină împreună |
5:19 |
|
|
|
(2b) Oamenii plini de Duh aduc mulțumire împreună |
5:20 |
|
|
|
(2c) Oamenii plini de Duh se supun unii altora |
5:21 |
IV. Umblarea noastră în armonie |
5:22-6:9 |
|||
|
A. Armonie între soți și soții |
5:22-33 |
||
|
|
1. Soțiile pline de Duh se supun soților lor |
5:22-24 |
|
|
|
|
(1a) Care este natura supunerii? |
5:22 |
|
|
|
(1b) Pe ce se bazează supunerea? |
5:23 |
|
|
|
(1c) Care este concluzia în această privință? |
5:24 |
|
|
2. Soții plini de Duh își iubesc soțiile |
5:25-33 |
|
|
|
|
(2a) Dragostea unui soț plin de Duh… este ca dragostea lui Hristos pentru biserică |
5:25b-27 |
|
|
|
(2b) Dragostea unui soț plin de Duh… este ca dragostea pentru propriul trup |
5:28-31 |
|
B. Armonie între copii și părinți |
6:1-4 |
||
|
|
1. Obligațiile copiilor față de părinți |
6:1-3 |
|
|
|
|
(1a) Să asculte de părinți |
6:1 |
|
|
|
(1b) Să-și cinstească tatăl și mama |
6:2-3 |
|
|
2. Obligațiile părinților față de copii |
6:4 |
|
|
|
|
(2a) Să nu îi întărâte la mânie |
6:4a |
|
|
|
(2b) Să îi învețe |
6:4b |
|
C. Armonie între slujitori și stăpâni |
6:5-9 |
||
|
|
1. Ascultarea angajaților creștini |
6:5-8 |
|
|
|
|
(1a) Ascultarea creștină se vede în atitudine |
6:5 |
|
|
|
(1b) Ascultarea creștină se demonstrează prin hărnicie |
6:6-8 |
|
|
2. Exemplul angajatorilor creștini |
6:9 |
|
|
|
|
(2a) Poartă-te cu ei așa cum ai vrea să se poarte ei cu tine |
6:9a |
|
|
|
(2b) Nu face abuz de putere |
6:9b |
|
|
|
(2c) Și tu vei da socoteală |
6:9c |
V. Umblarea noastră în biruință |
6:10-20 |
|||
|
A. Biruință prin protecție spirituală |
6:10-12 |
||
|
|
1. Suntem protejați prin puterea lui Dumnezeu |
6:10 |
|
|
|
2. Suntem protejați de armura lui Dumnezeu |
6:11a |
|
|
|
3. Suntem protejați de vrăjmașul lui Dumnezeu |
6:11b-12 |
|
|
B. Biruință prin pregătire spirituală |
6:13-20 |
||
|
|
1. Pregătiți cu toată armura spirituală |
6:13-17 |
|
|
|
|
(1a) Adevărul |
6:14a |
|
|
|
(1b) Neprihănirea |
6:14b |
|
|
|
(1c) Evanghelia |
6:15 |
|
|
|
(1d) Credința |
6:16 |
|
|
|
(1e) Mântuirea |
6:17a |
|
|
|
(1f) Cuvântul |
6:17b |
|
|
2. Pregătiți cu toată puterea rugăciunii |
6:18-20 |
|
|
|
|
(2a) Diversitatea rugăciunii |
6:18a |
|
|
|
(2b) Frecvența rugăciunii |
6:18b |
|
|
|
(2c) Mijloacele rugăciunii |
6:18c |
|
|
|
(2d) Felul rugăciunii |
6:18d |
|
|
|
(2e) Obiectul rugăciunii |
6:18e |
|
|
|
(2f) Lucruri specifice în rugăciune |
6:19-20 |
Concluzii |
6:21-24 |
După cum puteți vedea din „Structura cărții Efeseni”, am împărțit epistola în două secțiuni majore („Avem aceeași poziție în Hristos” și „Trăirea noastră în Hristos”) , iar titlurile reflectă tema epistolei și ideea principală de unitate a credincioșilor atât în ce privește poziția în Hristos, cât și trăirea de zi cu zi.
Din prima secțiune a cărții („Avem aceeași poziție în Hristos”, 1:3 – 3:21), aș predica o serie de mesaje ce reflectă unitatea pe care o avem ca și credincioși prin faptul că avem aceeași poziție în Hristos – de unde venim, schimbarea care a avut loc în noi și relația nouă de care ne bucurăm în Hristos.
După aceea, aș predica o serie de predici din cea de-a doua secțiune majoră a cărții („Trăirea noastră în Hristos”, 4:1- 6:20), care reflectă unitatea credincioșilor prin faptul că au aceleași practici dacă perseverăm în adevărul că avem aceeași poziție spirituală.
Pentru că această epistolă conține atât de multă învățătură atât despre subiecte doctrinare (cum ar fi predestinarea și alegerea, răscumpărarea, pecetluirea cu Duhul Sfânt etc.), cât și despre subiecte practice (cum ar fi iertarea, împăcarea, controlarea limbii, rolurile liderilor spirituali în biserică etc.), cred că ar fi bine ca, atunci când predici din cartea aceasta în biserica ta, să ai predici suplimentare separate pentru subiectele care trebuie abordate mai în detaliu. De exemplu, dacă aveți servicii religioase și duminică seara, ai putea predica atunci aceste predici sau la întâlnirile de rugăciune sau de studiu biblic din timpul săptămânii. Acestea ar fi predici tematice, care ar folosi și alte pasaje din Scriptură ce dezvoltă ideile prezentate în seria de predici din cartea Efeseni.
Epistola 1 Timotei este structurată în jurul a cinci „porunci” (puncte de învățătură), pe care apostolul Pavel i le dă tânărului pastor Timotei, fiul spiritual al lui Pavel și protejatul său. Aceste cinci porunci sunt după cum urmează:
A. Despre responsabilitățile pastorale (1:3-20): „Să te lupţi lupta cea bună.”
B. Despre închinarea publică (2:1-15): „Bărbaţii să se roage… Femeia să înveţe în tăcere.”
C. Despre conducerea pastorală (3:1-16): „Să ştii cum trebuie să te porţi în Casa lui Dumnezeu.”
D. Despre devoțiunea personală (4:1-6:2): „Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii.”
E. Despre motivarea pastorală (6:3-21): „Să păzeşti porunca, fără prihană… păzeşte ce ţi s-a încredinţat.”
Prima poruncă a lui Pavel către Timotei, la începutul primei sale epistole, este cu privire la responsabilitatea pastorului de a lupta „lupta cea bună” (1:18), după cum urmează:
A1. Păstrează doctrina curată (1:3-11).
A2. Mărturisește despre harul salvator al lui Dumnezeu (1:12-17).
A3. Împlinește-ți chemarea (1:18-20).
În ultimele două ediții ale acestui jurnal (NPJ 47 și 48), am vorbit despre primele două lucruri privitoare la responsabilitățile pastorale: A1 (Păstrează doctrina curată) și A2 (Mărturisește despre harul salvator al lui Dumnezeu). În prezenta ediție, începem cu punctul A3…
A3. Împlinește-ți chemarea (1:18-20). Aceste versete sumarizează și accentuează prima poruncă a lui Pavel către Timotei, pe care am studiat-o deja.
Chemarea pastorală a lui Timotei era să apere adevărul, păstrând doctrina curată prin învățătura pe care o dădea altora (1:3-11) și mărturisind despre harul salvator al lui Dumnezeu prin mărturia sa personală (1:12-17). Pentru a sublinia lucrul acesta, Pavel repetă: „Porunca pe care ţi-o dau, fiule Timotei” (1:18a). Aceste responsabilități pastorale (curăția doctrinei și claritatea evangheliei) îi fuseseră încredințate mai întâi lui Pavel, care acum i le încredințează lui Timotei pentru a le exercita în biserica din Efes. Ca un bun exemplu, Pavel exercitase aceste responsabilități pastorale, iar Timotei este îndemnat să le ducă mai departe neabătut în slujirea sa. Porunca aceasta și responsabilitățile despre care vorbește sunt sarcini serioase, pe care Pavel i le încredințează lui Timotei ca pe o moștenire de mare preț pentru a fi păzite și îndeplinite în slujirea pastorală.
Încredințarea acestor responsabilități reflectă „prorociile făcute mai înainte despre tine” (1:18b), spune Pavel. În mod clar, rolul pastoral pe care îl avea acum Timotei și încredințarea acestor responsabilități reprezintă punctul culminant a ceea ce fusese recunoscut mai înainte și anticipat în biserică, unde darurile lui spirituale și chemarea la slujire fuseseră profețite și unde fusese pus deoparte pentru o astfel de slujire ca cea din Efes, unde era acum. Timotei se ridicase la înălțimea așteptărilor și învățase să slujească sub supravegherea mentorului și tatălui său spiritual, Pavel, care îi confirmă acum slujirea.
Ca încurajare pentru zilele ce vor urma, Pavel face referire la profețiile acelea despre Timotei, pentru „ca, prin ele, să te lupţi lupta cea bună” (1:18c). Pastorul Timotei va avea, fără îndoială, și zile grele, lucru inevitabil în slujirea pastorală, zile de luptă spirituală, pe care va trebui s-o ducă. Aceasta este slujirea pastorală în esență – o bătălie spirituală împotriva forțelor răului, care încearcă să descurajeze și să-i întoarcă de la credință pe cei aflați în grija păstorului. Observați, vă rog, că Pavel spune că lupta este „bună.” Noi știm că războiul militar este rău și așa este, de obicei. Dar lupta spirituală este bună, pentru că ne opunem forțelor răului, încercând să ducem mai departe cauza evangheliei și să apărăm adevărul lui Dumnezeu.
Timotei va trebui să lupte pentru „pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). Va trebui să lupte, pentru el și pentru membrii bisericii sale, cu forțele răului care îi atacă permanent pe oamenii lui Dumnezeu (Ef. 6:12-20). Va trebui să îi mustre pe cei care promovează o doctrină falsă în biserică și să-i îndrepte pe cei care greșesc (2 Tim. 3:16). Va trebui să-i mustre public pe cei care perseverează în păcat (1 Tim. 5:20). Toate aceste atacuri și multe altele vor fi obositoare și descurajante, dar fac parte din slujirea pastorală. Pavel este transparent în privința acestor provocări și nu încearcă să le ascundă, dar îl încurajează pe Timotei spunându-i că tot ce a avut loc în viața lui – poziția pe care o avea acum în biserică și darurile pe care i le-a dat Dumnezeu – era suficient pentru a-i da putere în lupta ce o avea de dus.
Pavel îi spune lui Timotei: „să păstrezi credinţa şi un cuget curat” (1:19a). Acestea două sunt fundamentale și inseparabile pentru viața creștină, și cu atât mai mult în slujirea pastorală. De fapt, sunt atât de importante încât Pavel le menționează în 1:5, apoi aici în 1:19 și din nou în 3:9, subliniind astfel că, pentru a putea duce această luptă spirituală, credința în Hristos și integritatea trebuie să fie necompromise. Credința și practica merg mână-n mână. Credința este punctul de plecare – a-L cunoaște pe Hristos ca Mântuitor și apoi a crește în înțelegerea credinței noastre și în încrederea noastră, pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Adevărul trebuie să fie însoțit de un cuget bun printr-o trăire integră. Credința și comportamentul merg mână-n mână, formând o barieră de nepătruns împotriva atacurilor dușmanului nostru spiritual. Cu siguranță vor veni zile de descurajare pentru Timotei, dar Pavel îl încurajează spunându-i că poate învinge aceste atacuri spirituale, ținându-se strâns de credința pe care o mărturisește și o predică altora, trăind în așa fel încât conștiința să-i fie nepătată, iar comportamentul și caracterul să-i reflecte credința.
Pentru a-și susține argumentul, Pavel menționează două exemple care se află la polul opus, doi bărbați care și-au pierdut credința și cugetul curat, ceea ce a dus la înfrângerea lor totală în lupta spirituală: „… un cuget curat, pe care unii l-au pierdut, şi au căzut din credinţă. Din numărul lor sunt Imeneu şi Alexandru, pe care i-am dat pe mâna Satanei, ca să se înveţe să nu hulească” (1:19b-20). Acești doi bărbați au respins, în mod evident, principiul conform căruia o viață creștină solidă este bine așezată pe temelia „credinţei şi a unui cuget curat.” Prin urmare, au pierdut bătălia și „au căzut din credinţă.” Când dragostea pentru Hristos și credința în El se sting, când nu mai susții adevărul Scripturii nu mai trăiești după el, când nu mai ai o conștiință curată înaintea lui Dumnezeu, pentru că ai renunțat la trăirea creștină în integritate, atunci nu mai ai o temelie puternică pe care să trăiești și să „te lupţi lupta cea bună” împotriva vrăjmașului nostru spiritual.
Când credința în Hristos și încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu încep să se clatine și când te îndepărtezi de standardele morale ce definesc un creștin adevărat, te expui riscului de a-ți distruge viața. Observați, vă rog, cele două imagini pe care le folosește Pavel aici: „lupta” (1:18) și „au căzut” (1:19). Ca și creștini, suntem soldați angajați într-un război spiritual împotriva dușmanului și suntem călători angajați într-o călătorie spirituală asemănătoare cu traversarea oceanului, o călătorie plină de pericole, amenințată de stânci și furtuni. Atât războiul, cât și călătoria vor fi câștigate sau pierdute în funcție de fermitatea credinței noastre și de reflectarea credinței în integritatea comportamentului nostru. Cei care slăbesc în angajamentul și convingerea lor față de adevărurile Scripturii riscă să fie înfrânți în lupta spirituală. Mai rău, cei care renunță la credința în Dumnezeu și în Cuvântul Său vor naufragia, ceea ce va duce la un adevărat dezastru, ca în cazul lui „Imeneu şi Alexandru, pe care i-am dat pe mâna Satanei, ca să se înveţe să nu hulească” (1:20).
Cine erau acești bărbați și ce vrea să spună Pavel când zice: „…pe care i-am dat pe mâna Satanei”? Nu poate fi stabilită cu exactitate identitatea acestor bărbați; nu putem spune decât că, cel mai probabil erau lideri în biserică, poate erau cei menționați indirect în 1 Timotei 1:3-7. În ce privește expresia „pe care i-am dat pe mâna Satanei”, Pavel o mia folosește și în 1 Corinteni 5:5 când vorbește despre omul vinovat de imoralitate sexuală. Este puțin probabil că Pavel ar fi folosit aceeași expresie în contexte asemănătoare – pentru a descrie situația unor persoane stricate (din punct de vedere spiritual sau sexual) – cu sensuri diferite. Astfel, în ambele sensuri, credem că Pavel vrea să spună că, lăsând aceste persoane delincvente în afara sferei sfinte și protejate a bisericii, în sfera păgână și neprotejată a lumii, vor experimenta atacurile nemijlocite ale lui Satan „ca să se înveţe să nu hulească.” Vă amintiți că, mai devreme în studiul nostru (NPJ 48), Pavel spune despre sine că înainte de convertire era un hulitor (1:13), pentru că a sfidat legea lui Dumnezeu, atât prin cuvânt, cât și prin faptă. Tot așa și oamenii aceștia, cu siguranță au negat adevărul despre Hristos, au promovat speculații și o doctrină falsă în biserică, s-au ținut de basme și de înșirări de neamuri fără sfârșit, s-au apucat de flecării, fără să știe ce vorbesc, încercând astfel să-i atragă și pe alții după ei și să dezbine biserica. Din acest motiv Pavel spune: „i-am dat pe mâna Satanei”, pentru a fi reabilitați după ce și-au învățat lecția.
Titlu: Să învățăm de la Isus – Să luăm parte la suferințele Lui (Matei 26:36-46)
Subiectul: Apropierea de Isus
Tema: Trebuie să stăm aproape de Isus, veghind și rugându-ne.
Punctul I: Isus Își exprimă tulburarea (26:37-38)
Punctul II: Isus se roagă pentru izbăvire (26:39-41)
Punctul III: Isus Își acceptă destinul (26:42-46)
A ministry of…
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]
Pentru că îmi este imposibil să tratez toate aspectele predicării doctrinelor, am hotărât să mă concentrez în special pe aplicarea doctrinelor, pentru că aceasta mi se pare că este una din cele mai mari provocări în predicare. Cum fac ca o doctrină să fie relevantă pentru viața de zi cu zi și nu doar un concept teologic ce trebuie înțeles la nivel intelectual? Cum pot să predic doctrinele astfel încât oamenii să își dea seama de importanța și valoarea pe care le au în viața lor și să le modeleze gândirea, comportamentul, deciziile, relațiile, valorile etc.?
Voi aborda acest subiect încercând, în prezenta ediție a acestui Jurnal, precum și în cele care urmează, să redau…
A. Factori din cultura contemporană care influențează predicarea doctrinelor.
B. Trei pași importanți în predicarea doctrinelor.
C. Câteva exemple specifice de aplicații în predicarea doctrinelor.
D. Sfaturi utile pentru predicarea doctrinelor.
E. Câteva mențiuni despre predicarea din epistole.
Așadar, în primul rând, ca introducere la acest subiect, dați-mi voie să vorbesc despre…
A1. Impactul muzicii contemporane creștine asupra doctrinei. Muzica pe care o auzim și o cântăm acum la biserică este influențată într-o mare măsură de muzica seculară. Poate veți spune că mereu a fost așa, dar asta nu înseamnă că e un lucru bun sau că așa ar trebui să fie și în continuare. Multe cântece creștine contemporane ar putea fi foarte bine ascultate la posturi de radio seculare pentru că sună ca și cele necreștine și, în unele cazuri, nu conțin nimic care să le facă să pară creștine.
Muzica creștină nu este doar o chestiune de gusturi. Nu este doar o alegere între imnurile tradiționale și muzica worship contemporană, pentru că aceasta este o abordare foarte superficială. Muzica pe care o alegem pentru timpul de închinare trebuie aleasă după câteva criterii…
1. Teologia versurilor – corectitudinea teologică și învățătura lor.
2. Legătura cu subiectul predicii. Eu sunt de părere că toate părțile serviciului de închinare trebuie să aibă legătură unele cu altele. Dacă avem un amestec de cântece care nu au legătură cu subiectul predicii obținem un serviciu religios nearticulat și închinarea prin muzică este deconectată de închinarea prin Cuvânt.
3. Exprimarea închinării înaintea lui Dumnezeu
4. Legătura cu experiențe de viață creștină
5. Stilul compoziției muzicale și instrumentația.
6. Legătura cântecului cu istoria noastră evanghelică. Acest criteriu este adesea trecut cu vederea, deși este vital, pentru că apariția și popularitatea muzicii creștine contemporane pune accentul pe „contemporan”, ceea ce duce la deconectarea de trecut care a apărut în bisericile noastre, în așa măsură încât acum creștem o generație de tineri care nu au nicio legătură cu tradițiile noastre teologice, cu doctrinele și istoria noastră.
Așadar, vorbim despre predicarea doctrinelor, dar trebuie să nu uităm că predicarea și învățarea doctrinelor nu se limitează la predică. Doctrina trebuie învățată și prin muzică. Din păcate, multe cântece contemporane (nu toate) fie nu au deloc conținut doctrinar, fie doctrina prezentă în cântece are rădăcini în altă tradiție eclezială care poate fi exact opusul a ceea ce credem și practicăm noi. Astfel, proliferarea muzicii bisericești strict din genul contemporan, fără muzică tradițională, exacerbează îndepărtarea de predicarea doctrinelor și contribuie la analfabetismul biblic și teologic al celor din biserică, în special al tinerilor.
A2. Impactul unei perspective contemporane asupra doctrinei. Modul în care gândește societatea în general se strecoară și în biserici. Gândirea culturală contemporană respinge ideea de adevăr cognoscibil, absolut, autoritar. Cei care susține această filozofie consideră că adevărul este relativ și conjunctural, că depinde de propria perspectivă și experiență, care, cred ei, este mai relevantă și are mai multă autoritate în viața lor decât conceptele abstracte. Astfel, această filozofie contemporană afectează atitudinea cu care oamenii ascultă predicile, în special cele despre doctrina biblică.
În strânsă legătură cu acest mod de gândire este accentul cultural pe drepturile și libertățile individului, care de asemenea influențează predicarea doctrinelor. Individualismul nu doar pune accent pe preferințele personale, ci și pe autoritatea personală, care spune: „E treaba mea ce cred eu și nimeni nu-mi poate spune ce e bine și ce e rău.” Azi nu mai predicăm unor oameni ce pleacă de la premisa că Biblia este adevărată și corectă în tot ceea ce afirmă, ci mulți vin astăzi la biserică cu o atitudine de genul acesta: „De când este doctrina biblică autoritatea supremă pentru credința și viața mea? Cine îți dă ție dreptul să-mi spui mie ce este adevărat și ce nu?” Prin urmare, bisericile sunt pline de oameni cu diferite convingeri teologice, multe dintre ele neavând bază biblică sănătoasă și, în multe cazuri, avem și oameni fără niciun fel de convingeri teologice.
Pe lângă aceasta, mulți creștini văd biserica, slujirea și programele sale, ca și cum ai alege un fel de mâncare dintr-un meniu la restaurant sau ca și cum îți alegi legumele la piață: „Care îmi place mai mult? Care se potrivește mai bine nevoilor mele? De unde profit mai mult?” Acest accent pe preferințele personale duce la fluctuații în ce privește prezența la biserică în multe biserici evanghelice de astăzi. După cum mi-a spus un pastor, biserica pare să se schimbe în fiecare săptămână. Dacă o altă activitate (de exemplu, un meci) se suprapune cu programul bisericii și este considerată mai interesantă decât serviciul de închinare, atunci activitatea respectivă capătă prioritate.
O parte din această mentalitate egocentrică, orientată spre consumator, este dorința de satisfacție imediată, de la fast-food la analgezice. Fără îndoială, acesta este motivul pentru care atât de multe cărți creștine apreciate ce umplu librăriile creștine sunt atât de superficiale. Ele se conformează cererii de „soluție în cinci pași” la problemele complexe ale vieții, de la creșterea copiilor, la plata datoriilor și până la cunoașterea viitorului.
Cererea pentru soluții instant și accentul pe preferințele personale se manifestă și în atitudinea generală față de doctrinele biblice. Pentru mulți din generația actuală, biserica este doar un alt lucru de pe lista de lucruri pe care le pot obține și când evaluează la ce biserică să meargă sau la ce serviciul religios să participe, sunt conduși de o perspectivă materialistă: „Ce câștig de-acolo? Cu ce se aleg copiii mei?”
Fără îndoială, televiziunea și filmele au un mare impact în ce privește incapacitatea aparentă a oamenilor în general de a interacționa și de a opera cu concepte filosofice și teologice. Televizorul și Hollywood-ul bombardează cultura cu filosofia lor și oamenii o absorb fără să își dea seama. Așadar, provocarea noastră, ca predicatori, este să ne asigurăm că teologia pe care o predicăm nu rămâne doar un concept abstract, ci este legată în mod direct de viața de zi cu zi.
Din păcate, mulți predicatori au căzut în capcana acestei culturi materialiste și, ca urmare, predică mesaje care să corespundă perspectivei contemporane, predici care îți spun „cum să…”, predici în funcție de nevoile resimțite, predici bazate pe psihologie și consiliere creștină, toate având scopul de a livra o soluție tangibilă la nevoia ascultătorului, așa cum este ea percepută de către predicator, dar care, la o analiză mai îndeaproape, sunt în mare măsură predici antropocentrice, lipsite, de multe ori, de accentul care trebuie pus pe Dumnezeu și doctrinele Cuvântului Său. Să nu uităm că teologia este și trebuie să fie fundamental practică, pentru că altfel nu va putea aduce o schimbare în viața oamenilor. Astfel, atunci când predicăm doctrine, trebuie să arătăm foarte clar cum ne schimbă ele viața – relațiile, valorile, prioritățile, credințele, moralitatea etc.
Așadar, provocarea pentru predicatori în acest context contemporan este: Cum predici unor oameni cu o gândire predominant seculară, care influențează fiecare parte a vieții lor, inclusiv așteptările pe care le au de la biserică? Cum predici eficient unor oameni pentru care sunt mai importante sentimentele, sunetele, imaginile, atingerile și experiențele decât judecarea cu propria minte a adevărurilor propoziționale? Cum predici unor oameni care nu cred că există un adevăr absolut? Cum predici unor oameni dintre care mulți consideră că ceea ce este adevărat pentru tine nu este neapărat adevărat și pentru ei?
Aș argumenta spunând că, atunci când postmodernismul deconstruiește în mod treptat concepția oamenilor despre lume și viață (prin concepte cum ar fi relativismul moral, pluralismul social, umanismul evoluționist), cu atât doctrina creștină devine mai relevantă în a-i ajuta pe oameni să-și refacă viața și perspectiva despre lume și viață. Mai mult, înainte de a-i învăța pe oameni despre trăirea creștină, trebuie să-i învățăm doctrina creștină. Dacă nu știu ce credem și de ce, nu vor înțelege cum să-și trăiască viața de credință. B. B. Warfield a spus: „Principiul universal acceptat că ceea ce crede o persoană va determina modul în care se comportă subliniază importanța predicării unei doctrine corecte” (“The Indispensableness of Systematic Theology to the Preacher [„Caracterul indispensabil al teologiei sistematice pentru predicator]” în The Masters Seminary Journal, Toamna 1996). Aceasta este una dintre probleme care apar în cazul predicilor antropocentrice de tipul „cum să…” sau al predicilor bazate pe nevoile resimțite și anume faptul că încearcă să schimbe felul în care trăiesc oamenii fără a le schimba mai întâi modul de gândire către o gândire bazată pe adevărul biblic.
A3. Impactul analfabetismului biblic contemporan asupra doctrinei. Nu cu mult timp în urmă (cam pe la mijlocul secolului XX), predicatorii se bazau pe faptul că majoritatea persoanelor din biserică știau narațiunile biblice și înțelegeau și susțineau doctrinele biblice, cel puțin într-o anumită măsură. Acum, însă, nu te mai poți baza pe acest lucru. Tot mai puțini din cei care merg la biserică cunosc Biblia și doctrinele biblice.
Deși predicarea doctrinelor devine tot mai necesară, mulți predicatori o găsesc tot mai provocatoare și mai puțin atrăgătoare, pentru că ei înșiși nu cunosc sau nu înțeleg în mod adecvat doctrina bibică sau pentru că predicarea doctrinelor poate influența negativ relația lor cu biserica, din cauză că mulți nu sunt de acord cu ceea ce se predică. Astfel, această problemă a analfabetismului biblic a celor care merg la biserică îi face pe predicatori să se teamă să predice doctrine, de teamă că vor fi înțeleși greșit sau, mai rău, de teamă că îi vor ofensa pe ascultători. Astfel, mulți dintre ei se feresc să predice doctrine.
Viața pare să avanseze într-un asemenea ritm, încât ceea ce era acceptat chiar și în urmă cu 10 ani, este acum redundant și dat la o parte pentru a face loc lucrurilor noi. În această cultură care se schimbă într-un ritm foarte rapid, istoria și tradiția nu mai sunt importante pentru generația tânără. Ei trăiesc momentul prezent, fără legătură cu trecutul și fără să se gândească prea mult la viitor. Evoluționismul, care este predicat fervent în școli, la TV și prin alte forme de distracție, a avut probabil cel mai mare impact asupra acestui mod de gândire, pentru că îi desparte pe oameni de lucrurile importante din trecut și îi face confuzi cu privire la viitor.
Trebuie să păstrăm legătura cu rădăcinile noastre evanghelice și să recunoaștem impactul lor asupra bisericii. Am vorbit despre asta puțin mai devreme cu referire la muzica din biserică, dar impactul este mult mai mare, nu doar asupra muzicii, ci și asupra tradițiilor doctrinare. Doctrinele pe care le predicăm în bisericile evanghelice conservatoare vin dintr-o lungă istorie de dezbateri teologice și studiu personal, în biserici și în cadrul denominațiilor creștine. Ceea ce credem astăzi se datorează, în mare parte, studiului teologic al oamenilor înzestrați de Dumnezeu pentru a analiza, formula și promova doctrine biblice sănătoase și Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru ei.
Concluzii. Această scurtă analiză a contextului are ca scop evidențierea unor influențe seculare asupra bisericilor noastre evanghelice, care ne arată nevoia de a ne întoarce la principiile de bază ale predicării doctrinelor biblice. După cum spune Timothy George: „Recuperarea predicării doctrinare este esențială pentru reînnoirea bisericii… Predicarea doctrinară pleacă de la premisa că Dumnezeul care a venit o dată pentru totdeauna în Persoana lui Isus Hristos și a vorbit o dată pentru totdeauna în Sfânta Scriptură vine și acum și vorbește și acum poporului Său prin proclamarea Cuvântului Său prin puterea Duhului Sfânt” (“Doctrinal Preaching [Predicarea doctrinară]” în Handbook of Contemporary Preaching [Manual pentru predicarea contemporană], ed. Michael Duduit, pag. 93 și 95).
Deși mulți ar spune că vor predici pentru „nevoile cu care se confruntă”, sarcina noastră este să predicăm adresându-ne „nevoilor lor reale”. Nevoile lor reale sunt cele spirituale și pe ele trebuie să le abordăm în primul rând cu învățătură biblică sănătoasă, inclusiv cu doctrine biblice.
Aici se încheie discuția noastră despre primul subiect („A”): „Factori din cultura contemporană care influențează predicarea doctrinelor.” Vom continua să discutăm diferite alte aspecte legate de predicarea doctrinară (vezi punctele „B” până la „E” menționate mai sus) în următoarele ediții ale acestui Jurnal.
După cum am văzut data trecută, cartea 1 Timotei este structurată în jurul a cinci „porunci” (puncte de învățătură), pe care apostolul Pavel i le dă tânărului pastor Timotei, fiul spiritual al lui Pavel și protejatul său. Aceste cinci porunci sunt după cum urmează:
A. Despre responsabilitățile pastorale (1:3-20): „Să te lupţi lupta cea bună.”
B. Despre închinarea publică (2:1-15): „Bărbaţii să se roage… Femeia să înveţe în tăcere.”
C. Despre conducerea pastorală (3:1-16): „Să ştii cum trebuie să te porţi în Casa lui Dumnezeu.”
D. Despre devoțiunea personală (4:1-6:2): „Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii.”
E. Despre motivarea pastorală (6:3-21): „Să păzeşti porunca, fără prihană… păzeşte ce ţi s-a încredinţat.”
În ultimele trei ediții ale acestui Jurnal (NPJ 47, 48, 49), am vorbit despre prima poruncă („A”), ce se referă la responsabilitățile pastorale:
A1. Păstrează doctrina curată (1:3-11)
A2. Mărturisește despre harul salvator al lui Dumnezeu (1:12-17)
A3. Împlinește-ți chemarea (1:18-20).
În prezenta ediție, vom studia a doua poruncă din 1 Timotei…
Pavel trece acum la expunerea unor detalii specifice și procedurale legate de porunca dată lui Timotei de a-și îndeplini chemarea (1:18-20). Primul este un…
B1. Îndemn la rugăciune congregațională (2:1-7). „Înainte de toate, te îndemn să faci cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri pentru toţi oamenii” (2:1).
a) Importanța rugăciunii congregaționale (2:1a). Când spune „înainte de toate, te îndemn…”, Pavel în mod clar vrea ca Timotei, în slujirea lui în biserica din Efes, să acorde prioritate rugăciunii publice colective regulate. Pavel nu își exercită aici autoritatea apostolică poruncindu-i lui Timotei, ci mai degrabă se adresează bisericii, îndemnând-o să facă acele lucruri care sunt de importanță primordială.
b) Natura rugăciunii congregaționale (2:1b) este descrisă cu ajutorul a patru termeni – „cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri” – toate acestea trebuie să facă parte din rugăciunile publice ale bisericii. Este dificil să facem o distincție clară între acești termeni, dar, fără a încerca să fiu prea categoric, aș vrea să scot în evidență câteva diferențe subtile între acești termeni, după cum urmează…
„Cereri” – cereri/rugăminți aduse înaintea lui Dumnezeu cu privire la anumite nevoi.
„Rugăciuni” – un termen general care se referă la a vorbi cu Dumnezeu și la a asculta ce spune Dumnezeu.
„Mijlociri” – a face cereri înaintea lui Dumnezeu pentru altcineva.
„Mulţumiri” – exprimarea recunoștinței înaintea lui Dumnezeu pentru binecuvântările primite, pentru putere, claritate, oportunități, răspunsuri așteptate etc. Fără îndoială, mulțumirea trebuie să fie atitudinea noastră în orice rugăciune.
Rugăciunea, așadar, trebuie practicată cu prioritate și regularitate în mijlocul nostru, trebuie să includă diferite aspecte legate de natura sa, însă mai departe vedem că…
c) Sfera rugăciunii congregaționale (2:1c-2a) trebuie să fie universală: „… pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt în poziţii înalte.” Rugăciunea publică nu trebuie să se limiteze la nevoile noastre sau la localitatea noastră, ci trebuie să fie universală („toţi oamenii”), inclusiv pentru cei aflați în poziții de autoritate („pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt în poziţii înalte”). Într-adevăr, cei care dețin poziții oficiale înalte în guvernare, în aplicarea legii, în curțile de justiție etc., precum și la locurile noastre de muncă, au cu siguranță nevoie de rugăciunile noastre mai mult ca niciodată.
Acest îndemn ar trebui să ne provoace să ne întrebăm dacă rugăciunea în bisericile în care slujim este în felul acesta. Este atât de ușor pentru noi să devenim miopi în viața noastră de rugăciune, nu-i așa? Ne rugăm și mijlocim cu seriozitate, cu atitudine de mulțumire, nu numai pentru noi înșine, ci și pentru toți oamenii? Ne amintim să ne rugăm public pentru politica mondială, pentru răspândirea Evangheliei, pentru mântuirea celor pierduți? Sau suntem mai preocupați de propriile noastre nevoi și dorințe?
d) Scopul rugăciunii congregaționale (2:2b) este „să putem duce o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea.” Conducătorii noștri, liderii și autoritățile au o contribuție semnificativă la condițiile în care trăim individual și congregațional. Cei care ne conduc influențează calitatea, libertatea și mărturia vieților noastre. Rugăciunea noastră arzătoare trebuie să fie să putem să trăim o viață „paşnică şi liniştită”, fără împotriviri din partea celor din jur sau a autorităților și putând să ne îndeplinim netulburați responsabilitățile creștine, în așa fel încât mărturia noastră creștină să fie „cu toată evlavia şi demnitatea.” Astfel de rugăciuni colective, înălțate cu acest scop, au ca scop ultim răspândirea evangheliei prin libertatea și pacea de care ne vom bucura.
e) Motivele rugăciunii congregaționale (2:3-7). Pavel ne dă trei motive pentru care rugăciunea congregațională, așa cum a descris-o, este atât de importantă.
În primul rând, rugăciunea congregațională este importantă, pentru că … rugăciunea pentru „toți oamenii” (2:1) este „bună şi bine primită înaintea lui Dumnezeu” (2:3). Întotdeauna este „bine” să facem lucruri care sunt „bine primite” înaintea lui Dumnezeu, și rugăciunile plăcute înaintea lui Dumnezeu sunt eficiente pentru că sunt în acord cu dorința lui Dumnezeu ca „toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoaşterea adevărului” (2:4). Acesta este un adevăr extraordinar, că inima lui Dumnezeu, exprimată în toată deplinătatea sa la crucea lui Hristos, dorește mântuirea tuturor oamenilor.
Scopul salvator al lui Dumnezeu este universal ca întindere – nimeni nu poate spune că Dumnezeu nu l-a iubit sau că Domnul Isus nu a murit pentru el. Cu toate acestea, din păcate, unii nu vor fi mântuiți, nu din cauza unei omisiuni din partea lui Dumnezeu, ci din cauza refuzului lor încăpățânat să accepte mântuirea pe care El a pregătit-o pentru ei și le-o oferă în Hristos. Într-adevăr, Dumnezeu dorește nu doar mântuirea tuturor oamenilor, ci ca ei, odată mântuiți, „să vină la cunoaşterea adevărului.” Aceasta este, fără îndoială, una din responsabilitățile principale ale conducerii pastorale – să se asigure că Scriptura este predicată corect și clar credincioșilor și că aceștia sunt învățați cum să trăiască o viață creștină neprihănită, pentru ca să crească în cunoașterea adevărului și în relația lor cu Dumnezeu (2 Tim. 3:16; Ef. 4:13-16).
În al doilea rând, rugăciunea congregațională este importantă pentru că … rugăciunea pentru mântuirea tuturor oamenilor are o bază profund doctrinară cu privire la natura esențială a Dumnezeului triunic și la relația lui Dumnezeu cu rasa umană. Adevărul că „este un singur Dumnezeu” (2:5a) elimină orice noțiune păgână de mai mulți dumnezei, precum și ideea că toate drumurile duc în cer. Și pentru că există un singur Dumnezeu, nu poate fi decât „un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni”, care este „Omul Cristos Isus” (2:5b). Doar Hristos Isus, fiind Dumnezeu adevărat, a putut pregăti o cale prin care oamenii răzvrătiți să poată fi împăcați cu Dumnezeu (2 Cor. 5:14-21), pentru că de aceea la cruce „S-a dat pe Sine Însuşi ca răscumpărare pentru toţi” (2:6a).
Observăm, așadar, că mântuirea este pregătită pentru toți oamenii și este disponibilă tuturor oamenilor prin Hristos, „despre aceasta s-a depus mărturie la timpul potrivit” (2:6b), adică atunci când Hristos a venit în lume, a trăit o viață desăvârșită și a murit ca jertfă desăvârșită pentru păcatele lumii, exact la momentul potrivit în istoria omenirii (Gal. 4:4). Această scurtă afirmație desprinsă din doctrina creștină prezintă foarte pe scurt baza mântuirii și ceea ce ne motivează să ne rugăm pentru mântuirea tuturor oamenilor.
În al treilea rând, rugăciunea congregațională este importantă, pentru că… rugăciunea de mântuire pentru toți oamenii este o continuare a slujirii apostolului Pavel. „Pentru aceasta am fost pus predicator, apostol – spun adevărul, nu mint – şi învăţător al neamurilor în credinţă şi adevăr” (2:7). Pavel a fost chemat de Hristos (Gal. 1:15) și pus să fie apostol, să învețe neamurile pe baza credinței lui personale și a adevărului obiectiv al evangheliei, slujire pe care îl îndeamnă pe pastorul Timotei (și pe noi) să o ducă mai departe.
B2. Învățătură cu privire la comportamentul în adunare (2:8-15). Îndemnul apostolului la rugăciune congregațională conduce către această învățătură cu privire la diferența dintre bărbați și femei în ce privește participarea și comportamentul în biserică.
a) Participarea și comportamentul bărbaților în rugăciunea congregațională (2:8). „Vreau deci ca bărbaţii să se roage în orice loc, ridicând spre cer mâini sfinte, fără mânie şi fără ceartă.” Este important și relevant pentru noi astăzi faptul că apostolul se adresează aici în mod specific „bărbaților”, pentru că în vremea noastră pare să existe multă confuzie cu privire la cine poate să ia parte la închinarea publică și în ce fel.
În ce privește participanții la rugăciunea publică, apostolul Pavel îi învață pe bărbații din biserică să fie activi în acest aspect al închinării congregaționale. Aici se ridică niște întrebări cu privire la ce vrea să spună Pavel, dacă doar bărbații, în mod exclusiv se pot ruga în timpul serviciilor publice sau dacă se pot ruga și femeile, din moment ce în 1 Corinteni 11:5-6 spune că o femeie care se roagă în public trebuie fie să aibă capul acoperit, fie să își taie părul. De asemenea, se ridică întrebarea dacă Pavel se adresează aici doar bărbaților din biserica din Efes sau tuturor bărbaților din orice biserică.
Impresia mea este că în 1 Timotei 2, Pavel nu spune că rugăciunea publică este rezervată bărbaților, la fel cum nu spune nici că doar femeile trebuie să se îmbrace decent. Mai degrabă, aici în 1 Timotei 2:8, Pavel pur și simplu le vorbește bărbaților, îndemnându-i să-și asume în mod corect responsabilitatea și rolul în serviciile de închinare publice, unul dintre acestea fiind rugăciunea publică. Poate că bărbații din biserica din Efes nu își îndeplineau această responsabilitate. Apoi, în 2:9-10, Pavel se adresează femeilor, îndemnându-le să se îmbrace cu îmbrăcăminte adecvată și cu evlavie. Acestea sunt problemele specifice din contextul lui Timotei pe care le abordează Pavel. Mai mult, acel „de asemenea…” (2:9) de la începutul versetului 9 pare să sugereze că și femeile se pot ruga în public, dar nu aceasta este ideea pe care se concentrează apostolul în acest capitol. Aceasta nu contrazice în niciun fel învățăturile sale din 1 Corinteni 11, pentru că întotdeauna trebuie să se respecte îmbrăcămintea decentă și relația dintre bărbați și femei în închinarea publică.
Modul în care bărbații se roagă în public este, de asemenea, important pentru apostolul Pavel. Bărbații trebuie să se roage „ridicând spre cer mâini sfinte”, ceea ce, în biserica primului secol, era un semn de reverență. Cred că este rezonabil să presupunem că un astfel de mod de a ne ruga nu este obligatoriu în toate culturile din toate vremurile. Într-adevăr, accentul nu pare să fie pe exprimarea exterioară a rugăciunii publice, ci mai degrabă pe sfințenia interioară a vieții omului manifestată în comportamentul său exterior – „fără mânie şi fără ceartă” (2:8).
Comportamentul unei persoane mânioase nu duce la sfințenie. Mânia este rădăcina interioară a certurilor care se văd în afară. Mânia înseamnă lipsă de autocontrol emoțional, de obicei din încercarea de a-i domina pe ceilalți, de a-i convinge să se supună propriei voințe și propriilor opinii. Lăsată nejudecată, o astfel de atitudine adesea duce la un comportament păcătos, cum ar fi cearta. Un om mânios și certăreț este, de obicei, cunoscut celor din biserică pentru comportamentul său, ceea ce îl face incapabil să se roage eficient în numele adunării, din care fac parte și unii care au fost afectați de comportamentul său.
b) Participarea și comportamentul femeilor în închinarea congregațională (9-15). Găsim aici două aspecte ale învățăturii apostolului Pavel:
Primul aspect este îmbrăcămintea modestă în închinarea congregațională (2:9-10): „Femeile, de asemenea, vreau să se îmbrace în haine decente, cu modestie şi cumpătare, nu cu împletituri ale părului, nici cu aur sau cu mărgăritare, sau cu haine scumpe, ci cu fapte bune, aşa cum se cuvine unor femei care se declară pioase.”
Aici, apostolul nu se concentrează pe participarea femeii la rugăciune (așa cum ne-am aștepta, după ce am văzut ce le-a spus bărbaților), ci pe buna-cuviință. Nu știm de ce procedează așa, prin urmare nu vom face speculații. Totuși, pare evident că unele femei din biserica din Efes se aranjau într-un mod care atrăgea atenția asupra lor. Pavel vorbește despre această practică, învățându-le pe femei să aibă un comportament și o îmbrăcăminte caracterizate de „modestie şi cumpătare”, pentru că, dat fiind contextul, atât comportamentul, cât și îmbrăcămintea, au impact direct asupra închinării congregaționale.
Și ca să nu credeți că Pavel vorbește doar despre lucrurile din exterior, observați că el leagă lucrurile din exterior de cele din interior, atât în cazul bărbaților, cât și al femeilor. Bărbații trebuie „să se roage în orice loc, ridicând spre cer mâini sfinte” (exterior) și să facă asta „fără mânie şi fără ceartă” (interior). În ce privește femeile, ele trebuie să se îmbrace „în haine decente, cu modestie şi cumpătare, nu cu împletituri ale părului, nici cu aur sau cu mărgăritare, sau cu haine scumpe” (exterior), ci „cu fapte bune, aşa cum se cuvine unor femei care se declară pioase” (interior).
Ca și în cazul bărbaților, ceea ce este în mintea unei femei, precum și în inima și atitudinea ei, se manifestă în exterior în îmbrăcămintea și în comportamentul ei. Lucrul acesta este uitat în mare măsură în cultura noastră de astăzi, în care comportamentul și îmbrăcămintea adesea nu au nimic de-a face cu reverența și atitudinea inimii. Dar cu siguranță, felul în care arătăm în exterior atunci când ne adunăm ca biserică trebuie să se potrivească cu motivul pentru care ne adunăm, adică să ne închinăm lui Dumnezeu; îmbrăcămintea și comportamentul reflectă atitudinea noastră față de locul în care ne închinăm și față de Persoana înaintea Căreia ne închinăm și nimic din conduita noastră nu trebuie să ne distragă. Așa trebuie, potrivit apostolului Pavel, să se poarte creștinii, atât bărbații, cât și femeile, în închinarea publică.
Așadar, femeile nu trebuie să atragă atenția asupra lor acolo în închinarea publică prin felul în care arată în exterior, ci trebuie să se împodobească cu „fapte bune”, așa „cum se cuvine unor femei care se declară pioase”. Astfel, sfințenia inimii se vede întotdeauna în modestia și reverența din exterior.
Al doilea aspect al învățăturii date de apostolul Pavel femeilor este o atitudine liniștită în închinarea publică (2:11-15): „O femeie să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Nu dau voie femeii să înveţe sau să aibă autoritate asupra bărbatului, ci să stea în tăcere” (2:11-12).
Aici, Pavel își personalizează îndemnul – „o femeie (nu „femeile”) să înveţe în tăcere, cu toată supunerea” (2:11). Conduita unei femei în serviciul public de închinare trebuie să fie cea a unei persoane care învață în tăcere, în supunere, în mod specific în relație cu bărbații. Mai departe Pavel reafirmă ceea ce a spus: „Nu dau voie femeii să înveţe sau să aibă autoritate asupra bărbatului, ci să stea în tăcere” (2:12). La asta se referă când spune să învețe în tăcere, cu supunere – față de bărbații care au primit rolul de lideri ai bisericii. Învățătura aceasta pare să susțină ideea că în Efes erau în biserică niște femei care numai liniștite și supuse nu erau.
Pavel își sprijină învățătura citând doi factori…
1. Ordinea creației: „Căci Adam a fost întocmit mai întâi, apoi Eva” (2:13). Eva a fost creată după Adam, din Adam și pentru Adam (Gen. 2:7; 2:20-23; 1 Cor. 11:8-9). Adam era capul ei, nu vice-versa, și această ordine a creației trebuie recunoscută în adunarea poporului lui Dumnezeu în închinarea publică. Astfel, Dumnezeu a stabilit o diferență între relația și funcțiile bărbatului și ale femeii încă de la creație, înainte ca păcatul să intre în lume.
2. Ordinea căderii: „…Şi nu Adam a fost înşelat, ci femeia a fost înşelată şi a căzut în neascultare” (2:14). Această afirmație a lui Pavel este plină de învățăminte. Pe de-o parte, Eva a păcătuit prima, fiind amăgită de Satan. Pe de altă parte, Adam, urmând-o pe Eva, a păcătuit și el, dar cu bună știință și în mod voluntar. El nu a fost amăgit, ca Eva; el știa exact ce face, alegând să nu asculte de porunca lui Dumnezeu. Ideea este că, uzurpând rolul dat de Dumnezeu lui Adam ca lider în relația lor, Eva a căzut în neascultare și a intrat sub judecata lui Dumnezeu, așa că, în ciuda dorinței sale de a-și conduce soțul, el va stăpâni peste ea (Gen. 3:16). Pe acest argument se bazează învățătura lui Pavel cu privire la poziția femeii în închinarea publică – o poziție de subordonare și supunere, nu o poziție de conducere și autoritate.
Cu toate acestea, femeia nu este condamnată la o poziție lipsită de semificație: „Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de copii, dacă rămâne în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie, alături de cumpătare” (2:15). Ca rezultat direct al păcatului Evei, femeia (Eva, în mod specific, dar toate femeile prin extensie) va naște cu durere (Gen. 3:16). Totuși, în ciuda faptului că a adus păcatul în lume și în ciuda nașterii cu durere, femeia poate avea parte de mântuire. Mai exact, „ea va fi mântuită prin naşterea de copii.” Sunt câteva dificultăți de interpretare aici…
a) Ce legătură are nașterea de copii cu mântuirea unei femei? Referirea la nașterea de copii are de-a face cu pedeapsa femeii din cauza păcatului – adică, nașterea cu durere. Sensul general pare să fie acela că, în ciuda pedepsei, păcatul Evei nu este fără scăpare. Mai exact, deși consecința păcatului ei a fost nașterea cu durere pentru toate femeile, femeile pot să fie și chiar sunt mântuite, iar dovada mântuirii lor este perseverarea în „credinţă, în dragoste şi în sfinţenie…” Această idee este în acord cu doctrina perseverării sfinților, care spune că cei care sunt cu adevărat mântuiți vor trăi o viață sfântă și vor rămâne în credință până la capăt.
Pentru că versetul acesta este în contrast cu cel de dinainte („totuși”), reiese din context că Pavel ar spune că rolul principal al femeilor căsătorite (din biserica din Efes, cărora li se adresa) este să nască copii (dacă pot, bineînțeles), și nu să conducă biserica. Adică, rolul de „conducere” al unei femei căsătorite este să aibă copii, rol pentru care femeile au fost înzestrate în mod unic și pe care bărbații nu îl pot îndeplini.
Expresia „prin naşterea de copii” nu vrea să spună că femeia este mântuită prin naștere, ci că, prin naștere, ea își exercită rolul de conducere și primește împlinire în casa ei prin naștere și prin creșterea unor copii evlavioși.
b) În traducerea Bibliei în engleză, are loc o trecere de la singular „ea” la plural „ele”. Pavel își îndreaptă astfel atenția de la Eva către toate femeile, în general. Astfel, femeile vor fi mântuite „prin naşterea de copii, dacă…”.
c) Dar ce înseamnă „dacă rămâne în credinţă…”? Contribuția unei femei căsătorite la zidirea bisericii este prin exemplul de viață evlavioasă pe care îl dă copiilor ei – asta înseamnă „dacă rămâne în credinţă.”
Titlu: Să învățăm de la Isus – Mărturii ale divinității Sale (Matei 27:45-54)
Subiectul: Cinci mărturii de la Calvar.
Tema: La Calvar, Dumnezeu a dat dovezi ample că Isus Hristos este Fiul Său.
Punctul I: Mărturia întunericului din mijlocul zilei (27:45).
1. Ce a făcut întunericul.
a) A întunecat soarele.
b) A acoperit pământul.
c) A arătat mâna lui Dumnezeu.
2. Dezvăluirile întunericului.
a) Întunericul a dezvăluit suferințele lui Hristos.
b) Întunericul a dezvăluit identitatea lui Hristos.
c) Întunericul a dezvăluit separarea lui Hristos.
d) Întunericul a dezvăluit întunecimea păcatului.
e) Întunericul a dezvăluit mânia lui Dumnezeu.
Punctul II: Mărturia perdelei dinăuntrul templului (27:51a).
1. Perdeaua dinăuntrul templului era un avertisment pentru oameni să păstreze distanța față de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este sfânt, iar oamenii sunt păcătoși.
2. Perdeaua ruptă din templu era o invitație la apropiere de Dumnezeu…
a) … pentru că datoria păcatului fusese plătită.
b) … pentru că accesul la Dumnezeu era acum disponibil tuturor.
Punctul III: Mărturia cutremurului (27:51b).
1. Cutremurul a mărturisit despre semnificația morții lui Hristos.
2. Cutremurul a împlinit profeția lui Isus (Luca 19:40).
3. Cutremurul a fost răspunsul Calvarului față de ce s-a întâmplat la Sinai.
4. Cutremurul a fost răspunsul Calvarului față de ce s-a întâmplat în Eden.
Punctul IV: Mărturia mormintelor deschise (27:52-53).
1. Mormintele deschise au simbolizat învierea finală a sfinților.
2. Mormintele deschise au fost o demonstrație publică.
Punctul V: Mărturia soldaților (27:54).
1. Ceea ce au văzut i-a făcut să se teamă.
2. Teama lor i-a făcut să mărturisească.