The Net Pastor’s Journal, Eng Ed, Issue 46, Winter 2023
A ministry of…
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]
I. Strengthening Expository Preaching: Preaching The Epistles, Pt. 1
A. The Literary Characteristics of the Epistles.
The epistles generally have fairly similar characteristics...
1. The Structure of Epistles. The epistles are fairly standard in their form and features. The literary structure of the epistles follows the letter form, which was common in the ancient world, as follows:
a) The opening (greeting, identification of the author and the recipients, thanksgiving).
b) The body (dealing with specific issues, exhortations, pleas, complaints etc.).
c) The close (greetings etc.).
2. Common Features of the Epistles. Like all letters, New Testament epistles have certain common features.
a) They are direct. While they are not as direct as oral communication, they are the next best thing.
b) They are personal. They draw on a personal relationship (“I / we” and “you”) but one that is slightly removed by virtue of the physical separation between the writer and the recipient. Nonetheless, unlike the coldness and sterility of a legal brief, they evoke a personal warmth and relationship. They exude the personality, emotion, mood, attitude, perspective, and opinion of the writer.
3. The Function and Form of Epistles. The function of New Testament letters is not simply to relay information, but, like a sermon, to relate truth to life. And, since the writers address many sensitive, real-life issues, the letter form provides them with a way of communicating ideas that are sometimes easier written than said.
Because of the nature of their structure, their topical content, and the logical flow of their arguments, we often read them like an encyclopedia when we want to know something about a specific topic (“what does Paul say about this or that?”). But, as Moises Silva points out, “we should read the New Testament letters as wholes” (An Introduction to Biblical Hermeneutics, 120). Only then can we understand properly what the author’s motivation for writing is and the response he makes to a specific situation.
While a New Testament letter is a rhetorical form in itself (i.e. it appeals to the readers’ emotions, logic, and character), it may also contain other literary forms within it (such as dialogue, poetry, even narrative [e.g. Gal. 4]) each of which requires its own rules of interpretation.
4. The Historical Context of the Epistles. Unlike other types of biblical literature, the epistles were written to respond to the specific needs, situations, problems, and questions of specific churches and localities (e.g. Romans, Corinthians, Galatians) and individuals (e.g. Titus, Timothy, Philemon). Nonetheless, the N.T. epistles are not restricted to ancient history. Tom Long comments: “The Letters of the New Testament are like almost all other letters: connected to a specific set of circumstances but inherently capable of speaking beyond those immediate conditions” (Preaching and the Literary Forms of the Bible, 110.)
The historical context of the epistles is very important for our understanding of their meaning and application. We need to try to deduce what is the issue being addressed or the question being answered before we can adequately explain and apply it to our contemporary audience. In doing so, we need to be careful to make an appropriate transition from the “then” of the text to the “now” of our hearers, seeking to be faithful both to the text in its ancient context and its application in our contemporary context. This can be a tricky transition since the epistles address issues that were specific to that day, which may be difficult to see how they apply to us today (e.g. eating meats offered to idols). Nonetheless, I think those issues can and do have relevance for us. We just need to be careful to not necessarily make direct transfers from “then” to “now” nor to make invalid presumptions about how to apply them today.
Despite the challenge of bridging the gap from “then” to “now,” the great benefit of preaching the epistles is that they give us concrete instruction for specific situations, both in the function and responsibilities of the church and our individual lives. Our task as theologians, exegetes, and preachers is to determine what that instruction is for us today.
So, if these are the main literary characteristics of the epistles, how do we understand and preach them? What process should we follow?
B. Guidelines For Understanding And Preaching The Epistles.
Following are some guidelines to help you in preparing to preach from the epistles…
1. Analyze The Literary Structure. I have dealt with this topic before in previous editions of The Net Pastors Journal (e.g. editions 18-23) but let me briefly emphasize here a few essential components in the process of analyzing the literary structure of a passage.
Given the specific nature of the epistles (specific problems, questions etc.), it might be tempting to try to figure out the historical and cultural context before understanding the text. However, it is important that we not bring to the text a preconceived notion of its meaning based on our reconstruction of the historical-cultural context which gave rise to the text. So, before engaging in this reconstruction, start with the exegetical analysis of the text within its literary context in order to answer the following questions:
a) What is the author saying?
b) What does he mean?
c) What is his flow of thought or argument?
Then, determine the structure of the text and its assertions. That’s what the epistles are - structured arguments around propositional assertions. So, you need to identify the structure in the text and the argument of the text, which then determine the structure of your sermon. This is simply being sensitive to the text as it is written and its genre.
Epistles have a logical flow to them as the author unfolds his argument in well thought-out steps, points, topics, and assertions. The key to understanding the epistles is to figure out the flow of thought (the argument) in each section of the epistle and the epistle as a whole and preach the epistle accordingly.
Therefore, when analyzing the literary structure of the passage, I suggest the following methodology:
a) Determine the literary structure of the entire epistle – i.e. the main sections of the epistle.
b) Identify the dominating theme (the subject) of the specific section (passage) you are studying (i.e. a paragraph or series of paragraphs). Ask yourself: What is the author’s overriding point in this section?
c) List the integrating thoughts (individual assertions or “points”) that the author is making to support the dominating theme of the section.
d) State the motivating thrust of the passage (i.e. what is its purpose?).
This completes your basic syntactical analysis. By following this procedure, you will study the passage in its context in the epistle and how it relates to the passage before and after it (i.e. flow of thought). Only at this point are you ready to do detailed grammatical research and word studies.
Be sure that you can state the dominating theme of the passage in one sentence. This keeps unity and focus to your sermon (i.e. stops you wandering all over the place). It also enables you to structure your sermon around the flow of thought of the passage itself (i.e. the supporting assertions that the author makes about his dominating theme).
Identifying the dominating theme (subject) of the passage and the integrating thoughts (assertions) about that theme is difficult for many preachers. Perhaps that’s why so many preachers talk so much in generalities. But you must be specific just as the author is specific. If the subject of the passage is “God’s love,” you need to first determine what aspect of God’s love the author is addressing. Be specific – “love” on its own is too general. Is it the love of God for the world? Is it the scope of God’s love? Is it the faithfulness of God’s love? Once you have defined the specific subject of the passage, then what you are going to preach is what the author says about the subject.
Your audience should be able to put their finger on the text and see where you are getting your points, principles, and applications from. By structuring your sermons this way you will “preach the Word” (2 Tim. 4:2), and when you preach the Word you can count on the Holy Spirit to use what you say in powerful ways in the lives of your hearers.
Typically, you will preach one section of Scripture (i.e. a passage that is unified by one subject). If a passage is too long for one sermon (e.g. Eph. 1:3-14), then break the passage up into suitable segments (i.e. certain assertions / points about the subject), but make sure that each sermon relates to the overall theme (subject) of the paragraph.
When dealing with epistles, it really helps to know biblical Greek, since diagramming the Greek text is the best way to determine the structure of the passage as a whole and the various assertions (points) the author makes about the overall theme of the passage. If you are not able to work with biblical Greek, then use a translation that preserves as much as possible the structure and meaning of the original language (English translations of this sort include ESV, NASB, NKJV, CSB).
2. Research The Historical Context. After analyzing the literary structure of the passage you are preaching, then research the historical and cultural context to further develop your understanding of the passage - who it was written to, why it was written, any cultural or traditional aspects etc.
The historical context is important in interpreting and applying any Scripture, but it is particularly so in the case of the epistles. When preparing a sermon from a passage in an epistle, we need to be very aware of the specific issue which the author is addressing and what gave rise to it in order to answer the following questions:
a) Why did the author say this?
b) Why did he respond in this way?
c) Was the author responding to a question? If so, what was the question?
d) What were the cultural conditions that surrounded this passage? What elements of the passage are culturally influenced (e.g. head coverings, perhaps)?
e) What were the historical circumstances (the problem, need, situation) that gave rise to the epistle or passage in the epistle?
I am not suggesting that you preach all the historical data that you uncover in your research. You need only to preach what is pertinent to your explanation of the theological truths, implications, and applications of the passage. As Scott Hafemann points out: “Preaching is the proclamation of the theological truth of the text and its constituent implications, not a lesson in the circumstances and politics of the New Testament era, its language, or social problems and customs” (Preaching in the Epistles in “Handbook of Contemporary Preaching,” 365).
Discovering the occasion that gave rise to the epistle (and / or the question to which the epistle is responding) is not always easy, since often it can only be arrived at by inference. For example, Paul does not explicitly state in 1 Corinthians what the questions were from the Corinthian assembly to which he is replying. Therefore, sometimes we have to read between the lines in order to reconstruct the historical context. Since this exercise is somewhat subjective or, at least, inferential, Moises Silva suggests that we test any theories we (or other scholars) make by ensuring that the text itself is “ultimately determinative” not the inferences we may make (An Introduction to Biblical Hermeneutics, 126-128).
II. Strengthening Biblical Leadership
2 Corinthians: “Strength in Weakness”
In the last edition, we completed our study of 2 Corinthians 2:14-7:16, Paul’s wonderful digression on pastoral leadership. Throughout our study of this passage we have learned much about pastoral ministry on the following topics:
1. Confidence in ministry (2 Cor. 2:14-3:6).
2. The nature of authentic ministry, Parts 1 and 2 (2 Cor. 4:1-16).
3. The motivation for ministry, Parts 1, 2, and 3 (2 Cor. 4:16-5:17).
4. The pastoral ministry of reconciliation, Parts 1, 2, 3, 4, 5 (2 Cor. 5:18-7:16).
Before we leave this study in 2 Corinthians 2:14-7:16, I thought it might be helpful for you if I write out my literary analysis and structure of 2 Corinthians so that you can see the kind of research I do for this type of exegetical study in preparation for teaching it to others. You will not have time to do this kind of research every week in your sermon preparation, but you can find help with this from commentaries.
A. The Occasion.
In 1 Corinthians, among other matters, Paul deals with the case of an individual who was involved in incest. The news that the church at Corinth had taken disciplinary action against this individual produced in Paul the relief and joy which are expressed in 2 Corinthians 1-7. In these same chapters, however, there is a growing sense that the opposition Paul is now facing at Corinth is wider spread. This second wave of opposition becomes very clear in chapters 10-13, where Paul responds vigorously to the attacks of those whom he calls “false apostles.” This phase of opposition only seems to have become evident after Paul had succeeded in securing disciplinary action against the original individual offender in 1 Corinthians. Whether there is a connection between the disciplinary action taken against the individual and the spawning of an unruly group opposed to Paul is not explicit.
In any event, certain false teachers who claimed to be apostles had infiltrated the Corinthian church. In so doing they were attempting to discredit Paul, who wrote this letter largely to refute their accusations and to expose them as impostors. Paul is defending his character and apostleship in order to protect the Corinthian church from being deceived by false doctrines and false teachers.
At the same time, Paul needed to explain to the Corinthians the reason for the change in his travel plans (1:15ff.; cf. 1 Cor. 16:5ff.), and to urge them to prepare for his third visit (13:1ff.) by completing their collection for the poor Christians in Jerusalem, a collection that they had begun but not completed (see chapters 8 and 9).
Having sent Titus from Ephesus to Corinth to deliver a previous letter (1 Corinthians), Paul had arranged to meet Titus on his return at Troas. On arriving at Troas, however, Paul did not find Titus there and decided to journey on to Macedonia, where he ultimately met him, probably in Philippi or Neapolis (2:12f., 7:5ff.).
Titus brought Paul both good news and bad. The good news was that the Corinthians had responded properly to Paul’s letter and had taken steps to correct the problems he had addressed. This caused Paul to rejoice (7:5ff.). However, the bad news was that there was still an unruly group in the Corinthian church, incited no doubt by the false apostles. Here are some of their accusations against Paul:
a) They alleged that Paul’s word could not be trusted (because he wrote one thing about his travel plans but did another). In reply, Paul writes that his change of plans was not because he was fickle or unreliable but because he did not want to come to the Corinthians again in severity (2:1).
b) They charged Paul with being proud, unimpressive in appearance and speech, dishonest, and unqualified as an apostle of Jesus Christ.
c) They threw suspicion on Paul’s genuineness as an apostle because he had come to Corinth without letters of commendation (3:1). Concerning these and other charges against his apostleship, Paul reminded them of all that he had endured as a minister of the gospel (chapters 4 to 6).
d) They insinuated that Paul had possibly been responsible for slowing down the collection for the poor in Jerusalem (see chapter 8 and 9).
e) They asserted that Paul was brave from a distance through his impressive letters, but in person he was weak (10:10; 11:6).
f) They argued that since Paul did not charge for his preaching services, he was not worth listening to (11:7ff.). They even insinuated that because he would not take money from them that perhaps he did not love them (11:11; 12:15).
These divisive, false apostles had to be exposed for who they truly were - intruders. They were not true apostles at all. Thus, Paul’s reply to all of this revolved primarily around the contrast of his apostleship to that of these pretenders, showing that his apostleship was one of continuous suffering and self-abnegation. His own weakness left no room for self-glorification but rather magnified the power and grace of God (11:21-12:12). Advising them of his impending third visit, he warns them that if necessary he will come and exercise his full apostolic authority (13:1ff.), but his hope is that they will be fully restored to him.
B. The Literary Structure And Unity.
The literary structure of 2 Corinthians seems to revolve around Paul’s itinerary. His original intention for his next journey to Greece had been to pay the Corinthians a sort of double visit by crossing over by sea from Ephesus and staying for a short time with them before travelling north to Macedonia, and then, on his return from Macedonia, spending another period with them before journeying on to Jerusalem with the collection for the poor believers there. However, his plans had now changed – he would now travel north from Ephesus to Macedonia, and from there go down to Corinth (1 Cor. 16:5ff.; 2 Cor. 1:16), after which he would travel on to Jerusalem. In this way he would pay them one longer visit instead of two short visits.
This “itinerary” framework thus forms the unity of the epistle. It can be traced through the epistle as follows:
1. The Past: the Change of Plans (chapters 1-7). Paul explains his integrity (1:12ff.) and explains the reason for the change in his itinerary (1:15-2:4). He describes how he had journeyed from Ephesus to Troas, expecting to meet Titus there, and how, when he did not meet Titus there, he traveled on to Macedonia (2:12f.). At this point there is an extended parenthesis (2:14-7:4), as far as this framework is concerned but not as far as the purpose of the epistle is concerned. The account resumes at 7:5, where Paul recounts his meeting with Titus at Macedonia, and the joyful news that Titus brought to him there concerning the Corinthians’ positive response to his letter (i.e. 1 Corinthians).
2. The Present: Sending Titus to Complete the Collection (chapters 8-9). Chapters 8 and 9 deal with the matter of the collection for the Jerusalem relief fund. This is not a digression but fits the overall scheme of the letter – Paul’s itinerary may have changed but his purpose in visiting them has not. It is Paul’s wish that the collection for the poor believers in Jerusalem be carried out before he gets there. To this end, he is sending Titus and two other brothers ahead of him (bringing with them the present letter, 2 Corinthians) to supervise this matter.
3. The Future: The Certainty and Imminence of Paul’s Third Visit (chapters 10-13). Chapters 10 to 13 are an exposure and repudiation of the “impostor-apostles” who have entered the Corinthian church, attempting to undermine Paul’s credibility and authority. Paul warns them that he will deal with any who continue to trouble the church when he arrives there for his third visit.
This framework, then, provides the literary structure and unity for the epistle, whose sections display diversities in subject matter and mood. As Zahn states, “In spirit the reader follows Paul from Ephesus through Troas to Macedonia (chaps. 1-7); then he lingers with him for a moment in the churches of Macedonia (chaps. 8-9); finally he is led to the consideration of conditions in the church at Corinth from the point of view of Paul’s coming visit there” (T. Zahn, Introduction to the New Testament, Vol. 1, 312, cited in Philip E. Hughes, The Second Epistle to the Corinthians, xxii).
4. The Connection with 1 Corinthians (“the painful letter”). It is not hard to conceive that 1 Corinthians is being referred to when Paul says that he wrote “out of much affliction and anguish of heart and with many tears” (2 Cor. 2:4). It is our contention, therefore, that the “painful letter” is 1 Corinthians and that 2 Corinthians should be explained out of 1 Corinthians as far as possible. Those that assert that 1 Corinthians was not the “painful letter” ignore the anguish and distress that writing such a letter to the church, which he had founded, would have caused the apostle. This is particularly noticeable in his sharp rebuke of their party spirit and schism; their carnality and lack of spirituality; his admonition to judge the sin amongst them; his reproof of their lawsuits against one another; his condemnation of their defilement of the Lord’s supper through drunkenness; his rebuke of their disorderliness in public worship through the inappropriate use of spiritual gifts; his correction of the doctrinal error concerning the resurrection of the dead.
How could such a letter have been written otherwise than out of much affliction and anguish of heart and with many tears?
5. Unity of Theme: “Strength in Weakness.” It is on this theme that the apostle builds his whole argument for the genuineness of his apostolic authority, which had been maligned by his opponents at Corinth. It is in his human weakness that God uses and empowers him. Thus, the power for his ministry is evidently from God. For this reason, this epistle is full of references to Paul’s sufferings, perils, and hardships which he endured in carrying out his ministry, and this in contrast to God’s mighty power which was also manifested in his ministry. Paradoxically, human weakness and divine strength go hand in hand. The assaults upon his apostolic credentials focused on his human weakness without giving credit to the power of his ministry as it had been demonstrated in Corinth.
This unity of theme weaves its way throughout the epistle (e.g. 1:5f., 1:8f., 2:12f., 3:5f., 4:7f., 4:16-18, 5:1f., 6:4f., 7:5f., 11:23f., 12:5-10, 13:4).
6. The Integrity of the Last Four Chapters. The change of the apostle’s tone in the last four chapters has given rise to much debate as to whether they belong to a different letter. But I think it is more imaginary than real since they easily fit into the overall unity and framework of the epistle. Furthermore, they harmonize with the overall theme of the epistle, namely, the theme of strength in and through weakness.
Apart from the integration of the last four chapters by way of unity of theme, other points of affinity between the letter’s earlier and later parts are evident. Compare, for example, the following: 1:13 cf. 10:11; 1:17 cf. 10:2; 2:1 cf. 12:14, 21 and 13:1f.; 2:17 cf. 12:19; 3:2 cf. 12:11; 6:13 cf. 11:2 and 12:14; 8:6, 18, and 22 cf. 12:17f.).
C. The Flow Of Thought Of The Epistle.
Section 1: Introduction (1:1-14). Following the salutation (1:1-2), Paul engages in a lengthy thanksgiving (1:3-11). The many sufferings and hardships that Paul had endured were, for him, sharing in “Christ’s sufferings” (1:5) in the midst of which he had experienced Christ’s “comfort” (1:5). These experiences though unsolicited and painful have taught him to rely on the “Father of mercies and the God of all comfort” (1:3). The value of such experiences is that he now can “comfort those who are in any affliction with the comfort with which we ourselves are comforted by God” (1:4). Ministry is rooted in suffering (viz. the sufferings of Christ and the sufferings from Christians) and borne along by God’s comfort. To partake in suffering is to also partake in comfort.
This thanksgiving section seems to lay the foundation on which he will build his case that both his afflictions and his comfort are the result of his work as an apostle on their behalf (1:6), which gives rise to his hope for them that “as you share in our sufferings, you will also share in our comfort” (1:7). Even the prospect of dying only served to teach him to “not rely on ourselves but on God who raises the dead” (1:8-10). Not only did he attribute his rescue from death to the deliverance of God but also to the prayers of the Corinthians, the result of which is that many give thanks to God for “the blessing granted us” (1:11).
Section 2: Paul’s Defence (1:12-7:16). From this, Paul transitions into a defence of his travel plans, denying that he has acted in a worldly or fickle manner (1:12-14). To Paul’s critics, his change of travel plans indicated a lack of trustworthiness. After reviewing what happened (1:15-22), he explains that the reason he changed his plans was actually because he loved them and did not want to cause them as much grief as he had on his earlier visit, when he sternly rebuked them concerning the incestuous man (1:23-2:4). This leads to an exhortation that they forgive and show love to the one in the congregation whom they had disciplined (2:5-11; cf. 1 Cor. 5) and about whom he had written to them before “out of much affliction and anguish of heart” (2:4).
This, in turn, leads to a recital of the events that led to his writing the present letter - i.e. his meeting with Titus (2:12-13 and 7:5-16) - a recital that is interrupted by a long excursus on the nature and purpose of his ministry (2:14-5:15) and a plea for reconciliation (5:16-7:4).
a) The nature and purpose of ministry (2:14-5:15). This is Paul’s first defence of his ministry against his critics, as he explains to them his adequacy and credentials for ministry.
First, his success in ministry is from God (2:14-16a). The triumphal leading of God in his life dispenses an “fragrance” to all with whom he comes in contact – to those who are perishing “a fragrance from death to death,” and to those who are being saved an “a fragrance from life to life” (2:16).
Second, his sufficiency for ministry also is from God (2:16b-3:6). His competence for such a task does not come from himself, in which case he would be like the false apostles, “peddlers of God’s word” for personal gain; rather, his competence comes from God in whose sight he speaks (2:17). Thus, he does not need to prove himself (3:1-3) for his confidence is not in himself but in God, “who has made us sufficient to be a minister of a new covenant (3:4-6).
Paul then develops a comparison and contrast between ministry under the old covenant and under the new (3:7-18). The ministry of the new covenant gave him courage to “renounce disgraceful, underhanded ways… (to) refuse to practice cunning or to tamper with God’s word,” but to proclaim openly to all men in the “sight of God” the truth of “the gospel of the glory of Christ” (4:2, 4). He preaches Christ Jesus the Lord (4:5) through the power of God, who commanded “light to shine out of darkness” and who has now, by that same power, “shone in our hearts to give the light of the knowledge of the glory of God in the face of Jesus Christ” (4:6). Since the treasure of the gospel (i.e. Christ) is contained inside a merely earthen vessel (i.e. Paul and all his human weakness, 4:8-11), the evident power does not belong to him but to God (4:7).
However, this weak, human vessel will not always be subject to decay and death (4:10-12). Human weakness is associated with the temporal and visible, but this will one day be replaced with the eternal and invisible (4:16-18), which will take place when “our earthly home is destroyed” and replaced by “a building from God, a house not made with hands, eternal in the heavens” (5:1-4).
Of this transformation God has given us his Spirit as the guarantee (5:5) and, as a result, we have confidence to “walk by faith and not by sight” (5:6-8). Living in the light of such an eternal prospect, Paul’s aim is to please God (5:9) by persuading others concerning the “judgement seat of Christ” and “the fear of the Lord” (5:10-11). Though his motivation in ministry is not to please those to whom he ministers through letters of recommendation and the like (5:12; cf. 3:1-3), yet he is not by any means indifferent; indeed, he is compelled by the love of Christ (5:14).
b) A plea for reconciliation (5:16-7:4). It is, therefore, as Christ’s ambassador, that he preaches a message of reconciliation on the basis of Christ’s sacrifice for sins (5:16-21). He pleads with them “not to receive the grace of God in vain” (6:1) and to respond to his self-sacrificial ministry (6:1-10). He urges them to have an open heart to God and to him as God’s minister (6:11-13), recognizing that a proper relationship with God is exclusive in nature (6:14-7:1). In closing this appeal, Paul reminds them of the confidence that he has in them (7:2-4).
Paul now resumes (from 2:13) the account of how he ultimately met Titus in Macedonia, the comfort he received from seeing Titus again, and the joy from hearing his report about the Corinthian church’s positive response to Paul’s earlier letter (7:5-16). Paul is delighted and relieved that the Corinthians had responded with repentance and godly sorrow (7:10) to his earlier rebukes.
Section 3: The Collection for the Poor Jerusalem Saints (8:1-9:15). Having expressed his relief and joy at the Corinthians’ repentance and “zeal for me” (7:7), Paul now introduces another outstanding matter that needs to be dealt with by them, namely, the collection for the poor Christians in Jerusalem. Fittingly, the churches of Macedonia, where he met Titus, were a prime example of the sacrificial giving required (8:1-6). Paul urges the Corinthians to follow their lead and in so doing to demonstrate Christ’s supreme example of self-sacrificial giving (8:7-9). Indeed, it is to their advantage to finish this collection, which they had begun a year earlier, and to complete the entire project (8:10-11). This would be an opportunity for them to supply out of their “abundance” what the Jerusalem church lacked at this time; at another time the situation may be reversed (8:12-15). To administer this collection in advance of Paul’s arrival, Paul sends Titus and two other brothers to Corinth (8:16-24) urging the Corinthians to cooperate with them (8:24) and to be ready when Paul himself came so that he would not be embarrassed (9:1-5). Finally, he teaches them the principle of Christian giving (9:6-15), namely, to give generously and cheerfully (9:6-7) for “God is able to make all grace abound to you” (9:8) and “to multiply your seed for sowing and increase the harvest of your righteousness” (9:10). As a result of their liberality, therefore, not only will they be enriched but God will be thanked and glorified (9:11-15).
Section 4: Paul’s Response to Ongoing Criticism (10:1-13:4). Possibly referring back to those mentioned in 2:17 and 4:2, Paul now deals directly with criticism being leveled against him (10:1-18). He does not deny that he is “in the flesh” but he denies vigorously that he acts “according to the flesh” (10:2-3). Rather, the weapons of his warfare “have divine power to destroy strongholds” (10:4).
He also denies the false accusation that he made up for his lack of personal authority by being bold in his letters. No one had more authority than he did and he would demonstrate that when he visited them next time (10:7-11). Unlike those who unwisely boast about their authority, he would not boast “beyond limits, but will boast only with regard to the area of influence God assigned to us,” which sphere included the Corinthian church (10:13-15). The basis of his argument with respect to authority is this, “let the one who boasts, boast in the Lord, for it is not the one who commends himself who is approved, but the one whom the Lord commends” (10:17-18).
Launching now into an attack rather than a defense, Paul exposes the false apostles who have usurped authority in the church (11:1-15). He fears that the Corinthians will be deceived by those who come preaching “another Jesus…a different spirit…a different gospel” (11:1-4). He is not at all inferior to “these super-apostles” (11:5), nor was he acting independently just because he did not accept financial support from them (11:7-9). His best defense is an offense, which he will engage in by cutting off the false apostles who oppose him (11:12-15).
Then, answering fools according to their folly, Paul engages in a little boasting of his own (11:16-21). If others could be bold, so could he (11:21). He boasts of his Jewish lineage (11:22), his trials and sufferings as a minister of Christ (11:23-28), and he boasts in things that others would consider weaknesses (11:29-12:10), such as his escape from the city of Damascus (11:32-33), and his thorn in the flesh to keep him humble (12:1-9a). It is this paradox of strength in weakness that is the basis of Paul’s boasting “that the power of Christ may rest upon me…for when I am weak, then I am strong” (12:9b-10). He apologizes for having boasted - they ought to have stood by him, not forced him into this boasting (12:11), since they had seen the signs of an apostle that he did amongst them (12:12). If they considered themselves inferior to other churches, it could only be on one account, namely, that he was not dependent upon them for financial support, and for this he asks their forgiveness (12:13).
Section 5: His Third Visit (12:14-13:6). When he comes for a third visit he will, again, not be dependent upon them or in any way take advantage of them (12:14-18). He wants them to be built up (12:19), but his fear is that he will not find them as he wished, nor will they find him as they wished (12:20-21). Hence, he warns them that this time he will take strong action, since they seem to want evidence that “Christ is speaking in me” (13:1-4).
Section 6: Closing Remarks (13:5-14). In a final attempt to arouse them to spiritual awareness, he charges them to examine themselves as to whether they are really Christians (13:5-6). His plea is that they do no wrong and, thus, vindicate themselves (13:7), much preferring that they be strong and he weak (13:9). His purpose in writing this letter is that they would respond to it positively and become strong, so that when he arrives for his third visit he would not have to use sharpness (13:10).
E. A Structural Outline.
I. Introduction (1:1-14)
A. Greetings (1:1-2)
B. Thanksgiving (1:3-11)
II. Paul’s Defense (1:12-7:16)
A. His changed travel plans (1:12-2:13)
B. His apostolic ministry (2:14-5:15)
1. His sufficiency for ministry (2:14-3:6a)
2. His ministry of the gospel cf. Moses’ ministry of the Law (3:6b-18)
3. His message cf. the message of his opponents (4:1-12)
4. His motivation (4:13-5:15)
C. A plea for reconciliation (5:16-7:4)
D. The long-awaited response to his earlier letter (7:5-16)
III. The collection for the poor Jerusalem saints (8:1-9:15)
IV. Paul’s polemic against his opponents (10:1-13:14)
A. His response to criticisms (10:1-11)
B. The false “apostles” exposed (11:1-15)
C. Paul’s “fools” speech (11:16-12:13)
V. Paul’s third visit (12:14-13:5)
VI. Closing remarks (13:5-14)
This is a brief structural outline. For my own purposes I add many more subdivisions of the text, but this is sufficient to show you the process.
III. Sermon Outlines
Title: Learning from Jesus – Confessing Jesus’ Identity (Matt. 16:13-23)
Subject: Who Is Jesus?
Theme: When we know Jesus, we must be prepared to confess who he is and what he has done.
Point I. Jesus asks a question about his identity (16:13-20)
1. “Who do people say that I am?” (13-14)
2. “Who do you say that I am?” (15-20)
a) Peter’s great confession about Christ (16)
b) Jesus’ great revelation about the church (17-20)
Point II. Jesus prophesies about his sufferings (16:21-23)
1. Peter’s rebuke of Jesus (22)
2. Jesus’ rebuke of Peter (23)
Related Topics: Pastors
The Net Pastor’s Journal, Eng Ed, Issue 47, Spring 2023
A ministry of…
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]
I. Strengthening Expository Preaching: Preaching The Epistles, Pt. 2
We are continuing our study of how to preach various literary genres of the Bible. In the last edition of this Journal (NPJ46), we began to study the subject of “Preaching the Epistles.” In that edition we covered the following topics…
A. The literary characteristics of the epistles.
1. The structure of epistles.
2. Common features of the epistles.
3. The function and form of epistles.
4. The historical context of the epistles.
B. Guidelines for understanding and preaching the epistles.
1. Analyze the literary structure.
2. Research the historical context.
Before continuing with the last two points (B3 and B4), I would like to illustrate what I mean by “researching the historical context” in four case studies…
Case Study #1: Philippians.
Question: What was the historical setting or occasion of the epistle to the Philippians?
Answers:
a) Paul was writing them a thank you note for their financial support (2:25; 4:10-14), which support had been regular and generous right from the beginning (1:5; 4:15-16) but had been interrupted because of “lack of opportunity” (4:10), perhaps because they were experiencing some kind of financial constraint at that time.
b) The Philippian assembly was divided into factions (1:27; 4:2).
This explains Paul’s exhortations…
1. That God will supply their needs (4:19).
2. To not be anxious (4:6-7) but to be joyful (1:26; 2:18, 28; 4:4 etc.).
3. To be likeminded (1:27; 2:2; 4:2), humble (2:3), and gentle (4:5).
From this analysis you can see that, contrary to the interpretation many preachers put on this epistle, the Philippians were not an example of Christian joy. This only becomes clear when you study the historical setting and occasion. The fact is that they were lacking joy because of the disunity among them: hence, Paul’s repeated exhortations to rejoice.
Case Study #2: Philemon.
Question: What was the historical setting or occasion of the epistle to Philemon?
Answer: Onesimus was a slave who had run away from his master, Philemon, after stealing from him. Subsequently, Onesimus had become a Christian through Paul (Phil. 1:10) who was a prisoner in Rome. Under the social conditions of that time, a runaway slave could be put to death. The letter is designed to persuade Philemon to not take punitive action against Onesimus but to be reconciled to him for the following reasons…
a) Because of Christian love, not social customs (5-7).
b) Because Onesimus was Paul’s son in the faith (10).
c) Because their new relationship was brothers in Christ, not slave and master (15-16).
d) Because Philemon had certain moral obligations to Paul (18-20).
Case Study #3: 1 Corinthians.
Question: What was the historical setting or occasion of the first epistle to the Corinthians?
Answer: There were several issues that prompted this letter…
a) Their internal quarreling had led to divisions in the church, each group following a different prominent person in the church (ch. 1-4).
b) They had an instance of incest that required church discipline (ch. 5).
c) There were certain brothers suing other brothers in the public courts (ch. 6).
d) There were a number of practical and theological issues that needed addressing, about which they had written to Paul looking for answers (ch. 7-14).
This explains Paul’s many injunctions and the tone of his letter concerning…
a) Their need…
i) To be united in following Christ and him crucified (ch. 1-2).
ii) To grow up spiritually (ch. 3).
iii) To carry out public church discipline (ch. 5).
iv) To judge disputes between brothers in the church not in the courts (ch. 6).
b) Paul’s answers to their questions about…
i) The principles of marriage (ch. 7).
ii) Matters of conscience (ch. 8).
iii) Fleeing from idolatry (ch. 10).
iv) Women showing submission to men (ch. 11).
v) Proper conduct at the Lord’s table (ch. 11).
vi) The use of spiritual gifts (ch. 12-14).
Case Study #4: Ephesians.
Question: What was the historical setting or occasion for the epistle to Ephesians?
Answer: The overriding issue that Paul is dealing with here is how an ethnically diverse church (Jews and Gentiles) could exist together in harmony. Paul’s answer to this dilemma is…
a) To explain the new relationship in Christ between Jews and Gentiles in the church (ch. 1-3).
b) To exhort them to adopt new practices which reflect this new relationship (ch. 4-6).
So far, then, in preparing for preaching the epistles, we have learned the importance of (A) The literary structure of the epistles: (1) The structure of the epistles; (2) Common features of the epistles; (3) The function and form of the epistles; and (4) The historical context of the epistles. And we have proposed (B) Some guidelines for understanding and preaching the epistles: (1) Analyze the literary structure of the epistle; and (2) Research the historical context of the epistle. Now I would like to add items 3 and 4 to these guidelines for understanding and preaching the epistles…
3. Identify The Theological Ideas (the Timeless Truths and Principles). While determining the historical situation of the epistles is fundamental to understanding them correctly, nonetheless, as Graeme Goldsworthy rightly points out...
“as important as that is…the preacher is always left with the task of trying to grasp the theological principles being expressed so that they might be transferred to our contemporary situation…The specific situation, while illuminating the meaning of the text, is not itself the message. In a sermon we need to hear more than an analysis of what Paul said to the Galatians in chapter 1 of the epistle, and what motivated him to say it” (Preaching the Whole Bible as Christian Scripture, 243).
Thus, the theology of the epistles gives unity to our sermons, concerning, for example, the nature and character of God, God’s works and his ways, God’s relationship with and expectations of his people etc., with a view to bringing about the continuing transformation of God’s people to the image of his Son. So, the more we learn of God, the more we will be obedient to him, serve him, love him, speak for him etc. This theme, of course, is common to all biblical genre, since the subject of the entire Bible is the rule of God among his people – a rule that was marred by the Fall and which is now being restored (re-created) on the basis of the atoning work of Christ and the work of the Holy Spirit through and in God’s redeemed people.
As we search for the theological emphases of each epistle, we should ask ourselves questions like: Why is this epistle in the Scriptures? What is its place in, and contribution to, our understanding of redemptive history? What do we learn about God’s revelation from this epistle? What does it tell us about God? What is the specific theological focus of the epistle as a whole and the passage in particular? What aspect of the nature, character, actions, expectations, and demands of God is this epistle addressing? How does all this affect and change our lives, our relationships, our beliefs etc.?
More specifically, we need to focus on what the epistles tell us about Christ - his person and his saving work, as Paul puts it: “Christ crucified…Christ the power of God and the wisdom of God…Christ and Him crucified” (1 Cor. 1:23, 24; 2:2). Indeed, all our sermons should seek to focus on the person and work of Christ, for he is the central theme of the Scriptures (Lk. 24:27). Goldsworthy puts it this way: “No one sermon should ever be allowed to stand apart from the whole gospel-based thrust of the epistle” (Goldsworthy, 244).
The fourth step in preparing to preach the epistles is…
4. Work Out The Implications And Applications From The Passage. Having reached this stage of sermon preparation, now you are able to think about the implications of the truths in the text. By implications I mean truths derived from the text, any indirect or inferred suggestions, associated teaching, connotations, significances.
While it is vital that, as we prepare our sermons, we make sure that we understand the historical situation of the text, the theological issues being addressed and the reason why it was written, our preparation doesn’t end there. Now we need to work out how these theological truths and their implications apply to contemporary life. It is very important that we not leave any sermon in the realm of abstract concepts or ancient history. Theology properly explained is eminently practical. If the theology we preach does not lead to changes in how we live, then our sermons have failed. Our audience needs to understand the theological truths in the passage first, but then they also need to learn how to put those concepts into practice in their lives.
To do this we need to ask and answer some probing and insightful question: What is the significance of this instruction? What are the implications of this instruction? What difference does this make in my life? How does this apply to me? This is sometimes referred to as overcoming the “so what” hump – that barrier to understanding how the biblical truth connects to life, how this instruction in our contemporary context makes a difference in people’s lives.
Thus, we can see in these epistles where theology intersects with the practical needs of the recipients. Despite the fact that every epistle (as we have seen in the case studies above) was written to a specific recipient (church or individual) in a specific historical-cultural context in response to specific issues both theological and practical (i.e. real-life issues), our task as preachers is not to simply state general truth-principles but to show how those principles apply to the lives of the real people living in our generation now and in our culture, by showing how those broad theological principles affect and make a difference to all aspects of our lives– our beliefs, our attitudes, our speech, thoughts and behaviors, our relationships, the family, our values, our goals and priorities, our morality, our Christian witness and ministry etc. So, from the culturally specific issues in the passage, we derive general principles and implications and we show how those principles are applicable to all generations on matters of contemporary relevance both in the past, in the present, and in the future. Otherwise it remains words on a page rather than truth to be lived.
Let me take this one step further before we end this section. In order for our application of the truth to be effective in the lives of our hearers, we need to “concretize” the principles and issues in the text. By concretize I mean make the truth real, living, tangible, visible in such a way that people can identify where they need to change and how they will comply with these truths in their own situation. Someone has poignantly written, “A truth well-stated is excellent, but a truth well-lived is priceless” (Os Guiness, “Carpe Diem: Redeemed,” 79). Let’s make sure that our preaching is truth well-stated and well-lived by showing how it makes a difference in people’s lives.
In the next edition of this journal we will begin to study in detail the epistle to the Ephesians in order to demonstrate how understanding its literary structure, historical context, and theological ideas is fundamental to uncovering its implications and applications to contemporary life, all for the purpose of preparing to preach.
II. Strengthening Biblical Leadership: Order In The Church, 1 Tim. 1:3-11
Over the next several editions of this Pastors Journal, I will be studying parts of Paul’s pastoral letters to his young protégé, Timothy. These letters are fundamental to our understanding of the scope and responsibility of pastoral leadership. Paul’s first letter to Timothy is structured around five points (charges) of pastoral instruction regarding order in the church…
A. Concerning Pastoral Responsibilities (1:3-20)
B. Concerning Public Worship (2:1-15)
C. Concerning Pastoral Leadership (3:1-16)
D. Concerning Personal Devotion (4:1-6:2)
E. Concerning Pastoral Motives (6:3-21)
We begin in this edition with the first point of instruction on order in the church…
A. A Charge Concerning Pastoral Responsibilities (1:3-20)
Following a fairly standard introduction that names Paul as the author of this letter and Timothy as the recipient, Paul immediately launches into the first aspect of his charge to Timothy concerning pastoral responsibilities…
1. Maintain pure doctrine. The first way to maintain pure doctrine is…by combatting false doctrine (1:3-7). “As I urged you when I was going to Macedonia, remain at Ephesus so that you may charge certain persons not to teach any different doctrine, nor to devote themselves to myths and endless genealogies, which promote speculations rather than stewardship from God that is by faith” (1:3-4).
Having previously encouraged Timothy to remain in his pastoral role at the church in Ephesus, Paul repeats that charge here, the express purpose of which is to combat false doctrine. Specifically Timothy was to “charge certain persons not to teach any different doctrine.” False doctrine includes any teaching that changes the one true gospel or mixes it with other teachings. While Paul is not explicit about what these false teachings were, it seems from the context to include those listed in 1:4, the basis of which was the misuse of the Mosaic law (1:7).
There were certain men in the church who had “devoted” themselves to false teachings such as “myths and endless genealogies” (1:4a). Part of Timothy’s pastoral responsibility was to charge them to stop promoting such false teachings, which were nothing more than idle, fictional fabrications. Presumably these men were misinterpreting and misapplying the O.T. genealogies, thus promoting “speculations rather than the stewardship from God that is by faith” (1:4b). These false teachings bred mere speculations in the place of biblical truth, which is what genuine stewards of the gospel teach. These false teachings delude people into becoming occupied with things that are speculative and outright false. They do not engender or promote saving faith in the one true gospel, which is the responsibility of all true ministers of the gospel.
Lest Timothy should admonish these false teachers in the wrong manner or with the wrong goal, Paul quickly points out that “the aim of our charge is love” (1:5a). While myths and genealogies promote speculations, which usually produce division in the church, Timothy’s aim must be to produce in these false teachers “love that issues from a pure heart and a good conscience and a sincere faith” (1:5). The threefold foundation of such love is (1) a “pure heart,” (2) “a good conscience,” and (3) “a sincere faith.” You cannot have a good conscience without a pure heart, nor can you have sincere faith without both a pure heart and a good conscience. These three characteristics of genuine teachers of biblical truth are inextricably tied together. You cannot have one without the other, as Hebrews 10:22 affirms: “Let us draw near with a true heart in full assurance of faith, with our hearts sprinkled clean from an evil conscience and our bodies washed with pure water.” A true (sincere) heart, a good conscience, and genuine faith go hand-in-hand. A person with a true heart is one who is transparent, straightforward, upright, and thoroughly genuine. Such a person also has the “full assurance of faith” – faith that is confident of what they believe, fully trusting the work of Christ and the security of their salvation. Furthermore, their hearts are washed clean from an evil conscience – i.e. they have a good conscience. The conscience is spoken of in the Bible as part of the function of the heart because the heart in the Bible is where moral choices are made. The conscience can be either clean or defiled, either guilty or clear, either pure or evil. Only the blood of Christ can cleanse our consciences (Heb. 9:14). Only he can give us that internal cleansing from sin, a conscience that is at peace with God, a conscience that is set free from the burden of guilt.
When these spiritual and moral characteristics are not present in teachers, all kinds of aberrant doctrines can easily and quickly spread throughout the church. Such was the case at Ephesus where “Certain persons, by swerving from these, have wandered away into vain discussion, desiring to be teachers of the law, without understanding either what they are saying or the things about which they make confident assertions” (1:6-7). There were some false teachers in Ephesus who had “served away” from the standard required of them – namely, “a pure heart and a good conscience and a sincere faith.” At one time they evidently were men of upright character and pure motives, but there came a time when they swerved off course. Instead of teaching the one true gospel and pure biblical doctrine, they “wandered away into vain discussion.”
Notice that the process that led these teachers off course was gradual - they “wandered away” from the truth they once held and taught. This is what can happen when teachers in the church take their eyes off biblical truth and get caught up in “vain discussion, desiring to be teachers of the law, without understanding either what they are saying or the things about which they make confident assertions.” They became enamored with matters that have no spiritual value, such as “myths and endless genealogies” (1:4) and “vain discussion.” It seems to have started with their “desire.” Perverted interpretations of the Scriptures, specifically the law and its relation to the gospel (cf. 1:8-11), start with the perverted “desire” of the human heart. It seems that these were teachers who loved the prominence that their position in the church and their teachings afforded them. What makes such false teachings so insidious is that these same men assumed the position of “teachers of the law” but who, in reality, did not understand what they were teaching and who, nonetheless, spoke with utter confidence about their assertions. In other words they made up for their lack of understanding of the law by verbal persuasion, by asserting that what they taught was unquestionably true.
So, Paul’s charge to Timothy concerning pastoral responsibilities is to maintain pure doctrine, first by combatting false doctrine and second…by promoting correct doctrine (1:8-11). The way to combat false doctrine is to refute it with correct doctrine. In contrast to these false teachers who didn’t know what they were talking about, genuine teachers of Scripture are those who “know that the law is good, if one uses it lawfully” (1:8). While the term “the law” probably includes the law in general, it most probably refers specifically to the Mosaic law which the false teachers were falsely interpreting and applying. But, Paul says, the law does not need to be reinterpreted to suit contemporary society or new philosophies, or academic studies. No, “the law is good,” but there is a condition attached to its use and application, namely “if one uses it lawfully.” Simply put, teachers of the law of God must interpret and apply it in accordance with the author’s original intention and meaning. That’s how we are to use the law. We are not permitted to reinterpret it to suit modern thinking and behavior.
To properly teach the law we need to understand its purpose (1:9-10). “The law is not laid down for the just but for the lawless and disobedient” (1:9a). Here is the contrast in the purpose of the law. It is not for “the just” - those who live uprightly before God and civil authorities - nor is the law “a terror to good conduct” (Rom. 13:1-7). Rather the law is designed for those who are “lawless and disobedient” – those who disregard and disobey the law. This general group for whom the law was designed is divided into four subcategories…
First, the law was meant “for the ungodly and sinners, for the unholy and profane” (1:9b). This subcategory describes those who, in general, oppose God, who blaspheme his name, who have no place for God in their lives.
Second, the law was meant “for those who strike their fathers and mothers” (1:9b). This subcategory describes those who rebel against common decency and the law of God, those who rebel against and thoroughly ignore the natural relationship between family members. They have not only lost any sense of decency and affection for their parents but have abrogated God’s law (cf. Ex. 20:12; 21:15).
The third subcategory describes those who are a danger to society, “murderers” (1:9c). This egregious expression of utter lawlessness violates the sixth commandment, for which the punishment was death (Ex. 20:13; Num. 35:16).
The fourth subcategory describes those who pervert society in general: “The sexually immoral, men who practice homosexuality, enslavers, liars, perjurers” (1:10a). This fourth and final grouping includes all who practice obscene sexual offenses (like fornication and homosexuality), those who enslave other human beings, liars and perjurers who cause chaos in society, especially those societies which rely on the rule of law in order to function properly. And just to ensure that the list doesn’t miss anyone, Paul embraces every other activity, behavior, relationship, and attitude in “whatever else is contrary to sound doctrine” (1:10b). Anything that fails to manifest goodness, uprightness, honesty, and purity is contrary to the law and sound doctrine. Sound doctrine is always “in accordance with the gospel of the glory of the blessed God with which I have been entrusted” (1:11). There is always perfect consistency between lawful behavior and gospel truth.
Final Remarks. This, then, is Paul’s first charge to this young pastor Timothy. We learn here that those in church leadership are responsible to combat false doctrine, which requires not only (on the negative side) opposing and correcting false teachers, but also (on the positive side) teaching and promoting biblical truth.
One of the reasons our ministry here at IBP exists is “To strengthen the church in biblical preaching and leadership.” We are thoroughly committed to the discipline of expository preaching, which we promote and teach whenever and wherever possible. In order for the church to function properly, expository preaching goes hand-in-hand with biblical leadership. We are convinced that the most authoritative aspect of church leadership is the exposition of God’s word, which not only explains and applies the truth to the congregation, but also rebukes those who are opposed to the truth and corrects those who are in error (1 Tim. 5:20).
As we work our way through certain passages in 1 Timothy, may the Lord use these studies to encourage and equip you in your role as a leader in the church of Christ.
III. Sermon Outlines
Title: Learning from Jesus – Seeing Jesus’ Glory (Matt. 17:1-9)
Subject: The transfiguration of Jesus
Theme: What may seem good to us may not be the best – the best thing is to focus on Jesus only.
Structure: This episode in Jesus’ ministry is structured around (1) what we see and (2) what we hear.
Point I. We see a glorious transformation (17:1-2)
1. The glory of God is reflected in Jesus’ face (17:2a)
2. The holiness of God is displayed in Jesus’ clothing (17:2b)
Point II. We hear a revealing conversation (17:3-9)
1. It’s a conversation about who Jesus is (17:3)
a) He is the fulfillment of the law (Matt. 5:17)
b) He is the fulfillment of the prophets (Matt. 5:17)
2. It’s a conversation about what’s most important (17:4-6)
a) It’s not about us and what we can do for Jesus (17:4)
b) It’s about Jesus and what he has done for us (17:5-6)
3. It’s a conversation about listening to Jesus (17:7-9)
a) When we listen to Jesus, he banishes our fear (17:7)
b) When we listen to Jesus, he becomes all-absorbing (17:8-9)
Related Topics: Pastors
La Revue Internet Des Pasteurs, Fre Ed 48, Edition du l’été 2023
Un ministère…
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]
I. Renforcement de la prédication par exposition : prêcher les épîtres, Pt. 3
Un étude de cas : l’épître aux Ephésiens
Ceci est la partie 3 de « Prêcher les épîtres ». Pour les études précédentes, veuillez consulter les numéros 46 et 47 de ce NET Pastors Journal sur ce site Web à https://bible.org/net-pastors-journal. Dans ce numéro, je veux décrire certains des domaines qui vous sont utiles pour vous préparer à prêcher une épître au moyen d'une étude de cas de l'épître aux Éphésiens.
Dans Jean 17, Jésus a prié pour que tous ses disciples à travers l'histoire de l'église soient unis comme « un » (17 :21-23). La force et le témoignage de l'Église viennent de son unité : « Afin que le monde sache que tu m'as envoyé et que tu les as aimés comme tu m'as aimé » (17 :23). Malheureusement, de nombreuses congrégations religieuses ne sont pas unies. Par conséquent, ils n'ont pas le pouvoir et le témoignage dans leurs communautés qu'ils devraient avoir. L'épître aux Éphésiens traite du sujet de l'unité dans l'Église.
A. L’auteur et les destinataires de l’Epître.
Malgré que certains contestent la paternité paulinienne de cette épître, des preuves internes dans l'épître indiquent fortement sa paternité, telles que, (1) Les revendications pures et simples de sa paternité (1 :1 ; 3 : 1) ; (2) Ses liens personnels avec les destinataires (1 :15-16 ; 4 :1 ; 6 :19-20) ; et (3) un ministère spécifique aux Gentils (3 :6-8).
Cette épître a été écrite depuis la prison (4 :1) à l'église d'Ephèse. Le fait qu'il s'agisse d'une épître de prison, elle date probablement de vers l'an 60 après JC, vers la fin de la vie de Paul. Paul avait exercé son ministère à Éphèse pendant plusieurs années. Son discours d'adieu aux anciens de cette église et son affection évidente pour eux sont enregistrés pour nous dans Actes 20. Plus tard, l'apôtre Jean a également écrit une lettre à cette même église dans Apocalypse 2, dans laquelle il les a félicités pour leurs œuvres chrétiennes et leur pureté doctrinale, mais les a condamnés pour leur manque d'amour pour le Christ.
La ville d'Ephèse était une ville importante économiquement et religieusement. Sur le plan économique, c'était une ville prospère en raison de sa situation idéale en Asie Mineure et de son accès facile par voie terrestre et maritime : (1) par voie terrestre, car elle était reliée par autoroute à toutes les autres grandes villes de cette province ; et (2) par mer, parce qu'il était sur une rivière non loin de l'océan et avait un port intérieur. Religieusement, Éphèse était célèbre pour son culte païen, en particulier son grand temple dédié à la déesse païenne Diane.
Les Chrétiens de l'église d'Ephèse étaient des croyants Gentils (3 :1). Alors que l'épître est écrite pour les Gentils, son enseignement pour les croyants juifs est également très important. Certains pensent que la lettre était destinée à être une lettre circulaire pour plus de destinataires que seulement l'église d'Ephèse, parce que (1) il ne fait aucune référence dans la lettre à ses travaux parmi eux, une référence qui aurait sûrement été incluse si elle avait été écrite uniquement à ceux parmi lesquels il avait travaillé à Éphèse; et (2) il ne fait aucune référence spécifique à des problèmes doctrinaux ou pratiques, ni à des controverses ou à des questions, ce qu'il aurait fait s'il s'adressait à une église spécifique. Cependant, ces arguments ne sont pas convaincants et, en tout état de cause, à travers l'histoire, la lettre est devenue associée à l'église d'Ephèse. Néanmoins, il est important de noter que bien que Paul s'adresse à une église locale, il embrasse l'église universelle partout, pas seulement l'église locale.
B. Le but de l’épître.
L'objectif principal de cette lettre est d'expliquer le nouveau concept de l'église en tant que corps du Christ, composé de personnes d’origines ethniques et religieuses diverses, à savoir, les croyants juifs et païens ensemble. La manière dont ces deux peuples pourraient être unis était quelque chose considéré comme impossible auparavant, un mystère incompréhensible. Cette lettre explique qu'une telle unité a été rendue possible grâce à l'œuvre de réconciliation du Christ sur la croix, les réconciliant non seulement avec Dieu mais entre eux. La lettre souligne les privilèges de leur nouvelle position ainsi que leurs nouvelles responsabilités attenantes alors qu'ils vivent leur vocation chrétienne à la fois dans l'église et dans le monde.
Tout d'abord, ce dont ils avaient besoin, c'était d'une meilleure compréhension. Pour vivre dans cette nouvelle relation avec leurs frères juifs dans l'église, ils devaient progresser dans leur compréhension de qui ils étaient en Christ. Cela ressort très clairement des deux prières de Paul dans la première moitié de la lettre, qui soulignent (1) leur besoin de sagesse et de révélation, de connaissance, de compréhension et d'illumination (1 :17-23), et (2) leur besoin de la force intérieure du Saint-Esprit et la présence du Christ en eux afin que leur compréhension des réalités spirituelles puisse être renforcée (3 :14-21).
Deuxièmement, ce dont ils avaient besoin, c'était de changer leur façon de vivre. Ils avaient besoin de vivre comme de nouvelles personnes en Christ, d'une manière qui soit cohérente avec leur vocation et leur position chrétiennes. Ils avaient besoin de marcher ensemble dans l'unité de l'église, progressant progressivement vers « l'unité de la foi » (4 :1-16), et ils avaient besoin de vivre comme de nouvelles personnes dans le monde, d'une manière radicalement différente de leur mode de vie antérieur en tant que Gentils non sauvés (4 :17-6 :20 ; cf. 2 :1-3). Cela aussi est rendu possible grâce à ce que Christ a fait par sa puissance transformatrice.
Même si la lettre ne fait aucune mention spécifique de problèmes doctrinaux ou pratiques particuliers dans l'église là-bas, évidemment, d'après son discours d'adieu aux anciens de cette église dans Actes 20, Paul a vu certains dangers potentiels de faux enseignants et de fausses doctrines (Actes 20 : 28-30). Par la suite, à partir d'Apocalypse 2, nous découvrons que les dirigeants de l'église d'Ephèse ont protégé l'église des faux enseignants et des fausses doctrines, mais dans le processus, ils sont devenus une église froide et formelle qui était plus préoccupée par les programmes et les processus que par leur relation avec Jésus Christ. Il n'est donc pas étonnant que Paul mette l'accent non seulement sur la doctrine, mais aussi sur l'amour et les relations dans cette épître.
C. Le thème de l’épître.
Conformément à son objet, le thème de l'épître est l'unité chrétienne à la fois comme principe biblique et comme réalité. Ainsi, j'ai intitulé cette étude, « Unis nous tenons fermes : Le mystère de l'église ».
Aujourd'hui, le manque d'unité dans nos églises peut provenir de nombreuses sources, telles que : (1) la diversité ethnique, (2) les membres de l'église ne passent pas beaucoup de temps ensemble, (3) les mauvaises relations personnelles entre les différents membres de l'église, (4) l'absence d'une motivation et d'un objectif spirituels communs, (5) des arguments sur la façon dont l'église devrait être faite, ou (6) certaines personnes voulant le pouvoir et le contrôle de l'église. Il y a plusieurs raisons pour lesquelles la désunion se produit dans une église. Mais il ne devrait pas en être ainsi.
Quelle que soit la raison de la désunion dans une église, je crois que cette étude dans la lettre de Paul aux chrétiens d'Éphèse aborde ce problème fondamental. Nous allons voir que cette lettre aborde la question de savoir comment et pourquoi les chrétiens d'origines diverses sont unis par le Christ et le Saint-Esprit, et comment ils devraient démontrer cette unité dans leur pratique. C'est mon fardeau primordial de vous présenter cette étude. Je veux pouvoir rendre les enseignements de cette épître aux Éphésiens sur le sujet de l'unité pertinents pour notre culture aujourd'hui, peu importe où vous vivez.
Nous vivons à une époque où l'individualisme est prédominant non seulement dans le monde mais dans l'église chrétienne. Chacun veut faire les choses à sa façon. Cela apporte la discorde, peut-être pas en termes de questions doctrinales, mais en termes de ce que le corps de Christ devrait être en tant qu'entité fonctionnelle, vivante et interdépendante, qui existe pour glorifier Dieu, se soutenir mutuellement et résister aux attaques de l'ennemi. Toutes les leçons de cette étude sont liées au titre et à l'orientation fondamentale de l'épître, à savoir : « Unis, nous tenons fermes : le mystère de l'Église ».
D. La théologie de l’épître.
Aux fins de cette étude, je vais décrire l'enseignement de l'épître sur les sujets de l'église (ecclésiologie), du salut (sotériologie), de Dieu (théologie) et des choses finales (eschatologie).
1. La doctrine de l’église (ecclésiologie). Comme je l'ai déjà mentionné, l'accent mis dans cette épître est sur l'Église universelle dont Christ est le chef, une direction qui préfigure sa direction cosmique ultime sur toutes choses (1 :22).
Le "mystère" que Dieu a apporté à travers Christ est que les Juifs et les Gentils ont été unis dans l'église, qui est la plénitude de Christ (1 :23). Ils sont maintenant concitoyens (2 :19), une nouvelle maison (famille) de foi (2 :19), un temple saint (2 :20-22), un seul corps (4 :4), l'épouse de Christ (5 :23-27).
L'église est une entité unique et dynamique, dont les membres grandissent continuellement en maturité spirituelle et progressent vers l'unité de la foi à mesure qu'ils utilisent leurs dons (4 : 1-16), vivent d'une manière qui correspond à leur vocation (4 :17-6 :9), et alors qu'ils luttent unis contre les forces sataniques qui tentent de briser l'église (6 :10-20).
L'église est présentée en trois images dans Ephésiens :
a) Un édifice en croissance (2 :19-22) dans le saint temple du Seigneur et qui est uni par sa Pierre Angulaire Principal.
b) Un corps (4 :4) qui est la “plénitude” de Christ (1 :23), formé par son œuvre de réconciliation à la croix (2 :16-18), dans lequel Juifs et Gentils ont été intégrés comme membres égaux (3 :6 ; 5 :20), dans lequel chaque membre est équipé et fait l’œuvre du ministère (4 :12), et qui est uniquement joint à Christ comme sa tête et son Sauveur (4:15-16 ; 5:23).
(3) Une épouse pour laquelle Christ est mort, qu'il a rendue glorieuse et sainte, et qu'il se présentera comme sienne (5:23-27).
L'unité de l'Église a été rendue possible grâce à l'œuvre expiatoire de Christ (1.6-8), qui a non seulement amené une réconciliation verticale avec Dieu et des relations horizontales entre eux (2.11-18), mais qui rend également possible la réconciliation eschatologique de toutes choses sous le Christ (1 :10).
De même que l'église est un temple saint, rendu ainsi parce que Christ l'a sanctifiée et purifiée « afin de la sanctifier par la parole, après l’avoir purifiée par le baptême d’eau, afin de faire paraître devant lui cette Eglise glorieuse, sans tache, ni ride, ni rien de semblable, mais sainte et irrépréhensible. » (5 : 26-27), de même ses membres doivent être des personnes saintes (1 : 4 ; 4 : 20-5 : 14) contrairement au peuple impie qu'il était autrefois (2 :1-10 ; 4 :17-19).
L'un des devoirs et des objectifs actuels de l'église est de faire connaître la sagesse multiple de Dieu aux principautés et aux puissances dans les lieux célestes (3 :10). L'image, alors, de l'église d'Ephèse est celle d'un peuple qui est divers dans ses origines et ses dons, mais uni dans sa relation et son activité pour le Christ, alors qu'il s'efforce ensemble vers le même but (atteindre la stature de la plénitude du Christ), accomplissant leur objectif commun dans le monde. C'est l'église que nous devons rechercher dans nos communautés, des églises composées d'une diversité de personnes unies dans leur relation au Christ, dans leur mode de vie dans le monde et dans leur progression dans la connaissance et la défense de la vérité.
2. La doctrine du salut (sotériologie). Le salut est présenté dans Ephésiens à partir de trois perspectives :
a) Un évènement passé. Le salut est un événement accompli, dont les bénéfices sont actuellement possédés par chaque vrai croyant (1 : 7 ; 2 : 4-5, 8-10). Par la croix, le Christ a réconcilié Juifs et Gentils en créant à partir de deux nations une nouvelle humanité, une nouvelle communauté de foi. Et par la croix, il a réconcilié tous les croyants avec Dieu par son sang, établissant ainsi la paix et donnant accès par l'Esprit au Père (2 :11-18).
b) Un événement future. Le salut est un événement futur de deux points de vue : Premièrement, il est futur dans la mesure où notre scellement par le Saint-Esprit est la garantie actuelle de la rédemption future de nos corps (1 :13-14). Deuxièmement, il est futur en ce que, dans les âges à venir, notre glorification avec Christ sera une manifestation permanente de la grâce de Dieu envers nous en Christ (2 :6-7).
c) Un événement universel. Le salut est considéré comme universel dans sa portée, puisqu'un jour, sur la base de la mort et de la résurrection du Christ, toutes choses, tant au ciel que sur la terre, seront rassemblées sous la direction du Christ (1 :10, 21-22). Cela a en vue la restauration de la direction universelle du Christ.
Le salut est donc uniquement le produit de la grâce rédemptrice de Dieu en Christ et rien de ce que nous avons mérité pour nous-mêmes. En effet, aucune œuvre humaine ne pourrait jamais mériter notre salut. Les bonnes œuvres sont une conséquence du salut et non la cause. Nous sommes sauvés « par la grâce… par la foi » et nous sommes alors capables de bonnes œuvres (2 : 8-10).
3. La doctrine de Dieu (théologie). Cette doctrine est présentée à partir de la perspective de la Christologie et de la Trinité.
La Christologie. La seigneurie de Christ est la plus clairement présentée. Dieu a ressuscité Jésus-Christ d'entre les morts et l'a fait asseoir à la place de la plus haute puissance et de la louange, même à sa droite (1 :20-21). Il est le suprême. Jésus-Christ est le Seigneur de toutes choses, qu'elles soient célestes ou terrestres, les dirigeants de la terre ou les puissances démoniaques. Sa direction est actuellement reconnue et manifestée dans l'église et sera reconnue et manifestée universellement dans l'ère à venir (1 :10, 21-23; 3:10-11). Il va de soi, par conséquent, que la principale raison de notre existence est de le louer et de le glorifier en tant que Suprême (1 : 6, 12, 14).
La Trinité. Bien qu'il soit peut-être exagéré de dire que Paul a structuré cette épître autour de la doctrine de la Trinité, néanmoins la doctrine de la Trinité est si clairement décrite ici qu'elle sous-tend sûrement les principes de base de la lettre. Par conséquent, l'unité, la nature et le caractère de la Trinité qui sont présentés à plusieurs reprises ici fournissent une base théologique et pratique pour l'unité, la nature et le caractère du peuple de Dieu. Notez les références explicitement trinitaires suivantes :
a) L'aspect trinitaire de nos bénédictions spirituelles (1 :4-14). « Le Dieu et Père de notre Seigneur Jésus-Christ » nous a bénis de toutes les bénédictions spirituelles dans les lieux célestes (1 :3) et « nous a élus en lui » pour le salut avant le début des temps (1 :4-6). « En lui » (le Fils) nous avons la rédemption (1 :7-12) et nous sommes scellés du « Saint-Esprit » promis qui est la garantie de notre héritage (1 :13-14).
b) Une prière trinitaire (1 :15-23). Le Dieu de notre « Seigneur Jésus-Christ » est « le Père de gloire » qui nous donne « l'Esprit de sagesse » (1 :17).
c) Accès trinitaire à Dieu (2 :16-18). Dieu est le Dieu trinitaire avec lequel nous avons été réconciliés en un seul corps par « la croix » (du Christ), par qui nous avons accès par « un seul Esprit au Père ».
d) La structure de l'église Trinitaire (2 :19-22). Nous sommes membres de « la maison de Dieu » dont « Christ Jésus » est la principale pierre angulaire et qui est une demeure pour « Dieu par l'Esprit ».
e) Structure de prière trinitaire (3 :14-19). Dieu « le Père » est celui vers qui nous adressons nos prières (14), qui nous fortifie avec puissance « par son Esprit » (16), afin que « le Christ » habite dans nos cœurs par la foi (17).
f) L'unité de l'église trinitaire (4 :3-6). L'église tire son unité de l'unité de la Trinité, à savoir, « un seul Esprit... un seul Seigneur... et un seul Dieu et Père de tous ».
g) Éthique et instructions trinitaires (4 :17-5 :24). Nous avons « appris Christ » (4 :20-21), ne devons pas « attrister l'Esprit » (4 :30) ; nous devons « être des imitateurs de Dieu » (5 :1). Nous devons être remplis de « l'Esprit » (5 :18) et rendre grâces à « Dieu le Père » au nom de « notre Seigneur Jésus-Christ » (5 :20).
4. La doctrine des choses finales (l’eschatologie). Ephésiens aborde les deux âges - cet âge et l'âge à venir (1 :21). Paul enseigne à la fois une eschatologie « réalisée » et future. Les croyants jouissent maintenant et participent dans une certaine mesure aux bénédictions de l'âge à venir (1 :3). Par la foi en Christ, nous ne vivons plus et ne marchons plus conformément au train de ce monde (2 : 2), mais nous sommes même maintenant spirituellement assis avec Christ dans les lieux célestes (2 : 6). Ainsi, même maintenant, nous participons aux avantages de la position de puissance et d'exaltation de Christ sur les puissances de ce monde. Ce qui sera physiquement vrai dans l’avenir est maintenant vrai spirituellement pour les croyants.
Néanmoins, Éphésiens reconnaît également que la mise en œuvre physique de l’avenir est encore une réalité future. La rédemption de nos corps est encore future, même si nous sommes maintenant scellés pour ce jour (1 : 14 ; 4 : 30). L'établissement physique du royaume, dans lequel aucune personne impie n'entrera, est encore futur (5 :5). Ainsi, il y a une certaine tension dans l'eschatologie éphésienne entre la position actuelle et les bénédictions des croyants en vertu de notre union avec Christ, et nos luttes actuelles, même le combat (6 :10-18), nous qui vivons dans l'ère actuelle. D'où l'exhortation aux croyants de « marcher dignement de (notre) vocation » (4 :1 ; cf. 4 :17ff.) en accord avec « l'homme nouveau » et non avec « l'ancien » (4 :22, 24).
E. Caractéristiques littéraires.
Les Éphésiens et les Colossiens sont considérés comme des épîtres jumelles en raison de leurs similitudes dans le style littéraire (phrase et formulation), le thème et le contenu.
La première section des deux épîtres met l'accent sur des thèmes typiquement pauliniens, tels que la justification par la foi, mort dans les péchés-vivant en Christ, l'aliénation-réconciliation et la sainteté. Le ministère spécial de Paul concernant le « mystère » de l'évangile est commun aux deux épîtres et les deux épîtres soulignent le fait que Christ soit la tête (Sa suprématie).
La deuxième section des deux épîtres est également similaire dans leurs exhortations concernant le dépouillement du vieil homme et revêtement du nouveau, la sexualité, la colère, la parole, la vérité, l'amour et les relations familiales.
La distinction entre les deux épîtres réside dans deux domaines. Premièrement, il y a une différence d'orientation. Éphésiens se concentre sur le corps du Christ (en particulier, l'unité du corps), tandis que Colossiens se concentre sur la tête du corps. Deuxièmement, il y a une différence dans le fait que l'épître aux Éphésiens ne traite d'aucun faux enseignement spécifique, alors que l’épître aux Colossiens aborde l'hérésie Colossienne (3 :16-23).
Dans Éphésiens, notez la répétition de certains mots et expressions. Outre la répétition évidente du mot clé « en » - par ex. « en Christ » (1 : 3-14) – les mots et expressions suivants doivent être notés : bon plaisir (1 : 5, 9), connaissance, compréhension et sagesse (1 : 8, 17-18), puissance ( 1 :19-21 ; 3 :20), la grâce, la miséricorde et l’amour (2 :4-8), la richesse (1 :7, 18 ; 2 :7 ; 3 :8, 16), la louange et la gloire (1 : 6, 12, 14, 17, 18), élu, prédestiné (1:4, 5, 11), sa volonté et son but (1:5, 9, 11), la rédemption (1:7, 14) et l'espérance ( 1:12, 18). Vous remarquerez également l'utilisation intensive des superlatifs : richesse de sa grâce (1 : 7 ; 2 : 7), richesse de sa gloire (1 : 18), immense grandeur de sa puissance (1 : 19), excellence de la connaissance (3 : 19), et extrêmement abondamment surtout (3 :20).
Nous poursuivrons cette étude dans la prochaine édition de ce Pastors Journal (automne 2023) dans laquelle nous examinerons la structure textuelle de l'épître et quelques commentaires sur la prédication de l'épître. J'espère que ces études vous aideront dans votre propre préparation à la prédication des épîtres.
II. Renforcement du leadership biblique :
L’ordre dans l’église, Partie 2, 1 Timothée 1 :12-17
Nous étudions l'instruction de l'apôtre Paul à Timothée concernant l'ordre dans l'église, qui a à voir avec la direction de l'église. J'ai structuré ces études autour des cinq charges de Paul à Timothée comme suit :
A. Une charge concernant les responsabilités pastorales (1 :3-20)
B. Une charge concernant le culte public (2 :1-16)
C. Une charge concernant le leadership pastoral (3 :1-16)
D. Une charge concernant la dévotion personnelle (4 :1-6 :2)
E. Une charge concernant les motifs pastoraux (6 :3-21)
La dernière fois que nous avons commencé à étudier...
A. Une Charge Concernant Les Responsabilités Pastorales (1 :3-20)
Cette section concernant les responsabilités pastorales se divise en trois points :
1. Maintenir une doctrine pure (1 :3-11)
2. Témoigner de la grâce salvatrice de Dieu (1 :12-17)
3. Remplir son mandat (1 :18-20)
Dans la dernière édition de ce journal, j'ai couvert la section A, point 1 (1 :3-11) concernant la responsabilité du pasteur de maintenir la doctrine pure. Dans cette édition, je couvrirai la section A, point 2 (1:12-17) concernant la responsabilité du pasteur...
2. De Témoigner De La Grace Salvatrice De Dieu (1 :12-17).
La première charge de Paul à Timothée concerne ses responsabilités pastorales, dont la première est de maintenir la saine doctrine en (1) combattant la fausse doctrine (1 : 3-7) et (2) promouvant la doctrine juste (1 : 8-11), spécifiquement la doctrine relative à la loi. Contrairement aux « justes » (1 :9) qui connaissent le sens et l'application corrects de la loi, il y en a d'autres « qui sont sans loi et désobéissants » (1 :9), comme en témoigne leur comportement (1:9-10 ). Paul résume cette première accusation par une déclaration globale selon laquelle Timothée doit résister à « tout ce qui est contraire à la saine doctrine, conformément à l’Evangile de la gloire du Dieu bienheureux, Evangile qui m’a été confié » (1 :10-11). Cette mention de l'évangile conduit naturellement Paul à un merveilleux témoignage personnel de son propre appel au salut par l'évangile qui lui a été confié et pour lequel il rend grâce (1 :12-17). Son témoignage porte sur trois domaines…
a) Actions de grâce au Seigneur Jésus Christ (1 :12-14). Cette expression d’actions de grâce se subdivise en deux domaines. Premièrement, actions de grâce pour le ministère présent (1 :12). « Je rends grâces à celui qui m’a fortifié, à Jésus-Christ notre Seigneur, de ce qu’il m’a jugé fidèle, en m’établissant dans le ministère » (1 :12). La force spirituelle (et peut-être même la force physique) pour la lourde tâche du ministère de l'évangile lui a été accordée par Jésus-Christ son Seigneur, et pour cela Paul est profondément et éternellement reconnaissant. Une telle force lui a été accordée « parce qu’il m’a jugé fidèle, en m’établissant dans le ministère » (1 :12b). Être « fidèle » implique la fermeté et la fiabilité sur la base desquelles il a été nommé au service de Christ, en particulier le ministère de l'évangile. Une telle nomination par un tel Sauveur n'était jamais loin de l'esprit de Paul, car le miracle de la conversion a toujours été une merveille de la grâce de Dieu envers Paul, quelque chose dont il parlait chaque fois qu'il donnait son témoignage personnel.
Deuxièmement, action de grâce pour la miséricorde passée (1 :13). Paul est reconnaissant non seulement pour avoir été établi au ministère de l'évangile, mais encore plus pour la miséricorde qu'il a reçue. Que le Christ Jésus le considérait comme « fidèle, m'établissant dans le ministère » était insondable lorsqu'il considérait qui il était autrefois : « … moi qui étais auparavant un blasphémateur, un persécuteur, un homme violent. » (1 :13a). Ici, Paul revient sur sa vie préchrétienne et avoue que sa vie était caractérisée par la violence et la colère contre Dieu et contre les chrétiens.
En termes chrétiens, le blasphème peut être commis en paroles ou en comportement. Un comportement blasphématoire pourrait être, par exemple, défier ou désobéir délibérément aux lois de Dieu (Nombres 15 :30-31). Les paroles blasphématoires sont celles qui parlent de Dieu de manière irrévérencieuse ou irrespectueuse (Lévitique 24 :10-16) comme, par exemple, en attribuant l'œuvre de l'Esprit de Dieu à Satan (Matthieu 12 :31-32). Vous vous souviendrez que notre Seigneur et Etienne ont été faussement condamnés à mort par les Juifs pour blasphème (Matthieu 26 :65 ; Actes 6 :11). Mais Paul reconnaît qu'avant de rencontrer le Christ ressuscité sur le chemin de Damas, il était un blasphémateur à la fois en paroles et en actes. En tant que Juif zélé, il a rejeté la prétention du Christ à être le Messie et il a persécuté les chrétiens pour s'être détournés du judaïsme et avoir suivi le Christ (Actes 9 :1-2, 22 :4 ; Gal. 1 :13 ; Phil. 3 :6).
Malgré et contrairement à un contexte aussi violent, Paul dit : « Mais j’ai obtenu miséricorde, parce que j’agissais par ignorance, dans l’incrédulité » (1 : 13b). Pour Paul, la grâce et la miséricorde de Dieu se confondent (voir 1 :1) car elles découlent toutes deux de la nature essentielle de l'amour de Dieu. En effet, la miséricorde de Dieu est une conséquence et découle directement de sa grâce et de son amour insondable qu'il a accordés à Paul « par le Christ Jésus », remplaçant ainsi la colère et la violence qui l'avaient autrefois consumé. La transformation de sa vie reposait uniquement sur l'œuvre expiatoire du Christ sur la croix. C'était le fondement sur lequel Paul revenait constamment. Il a librement admis qu'il ne méritait absolument pas la grâce et la miséricorde de Dieu, mais il a reçu miséricorde, dit-il, « parce que j’agissais par ignorance, dans l’incrédulité. » Paul n'essaie pas ici de minimiser ou de justifier ses actions pécheresses antérieures, mais d'expliquer que ce qu'il a fait avant de se retrouver face à face avec Christ a été fait par un véritable zèle pour Dieu (Gal. 1 : 13-14), mal dirigé comme cela était. Pourtant, malgré un passé aussi violent, « j'ai obtenu miséricorde".
Pour lui, c'était étonnant, au-delà de toute compréhension, la manière dont Dieu pouvait aimer et pardonner quelqu'un avec son histoire. Ce n'est pas que Dieu a accordé sa grâce à Paul à contrecœur. Ce n'est pas qu'il a été sauvé, mais juste. Non, dit-il, « la grâce de notre Seigneur a surabondé, avec la foi et la charité qui est en Jésus-Christ » (1 :14). La faveur imméritée de Dieu « a débordé » pour lui. C'était comme une rivière qui débordait sur ses rives. C'était comme un raz de marée qui s'écrasait sur le rivage, repoussant tout sur son passage. C'était la puissance et l'effet de la grâce de Dieu dans la vie de Paul. Le pouvoir était si écrasant qu'il devait s'y soumettre. L'effet a été la transformation complète et la réorientation de la vie de Paul. Et la preuve était « la foi et l'amour qui sont en Jésus-Christ » qui accompagnaient cette expérience.
En d'autres termes, la véritable grâce salvatrice dans la vie d'une personne entraîne toujours un changement de croyance et de comportement. La nouvelle « foi et la charité qui sont en Jésus-Christ » de Paul étaient la preuve que l'œuvre et l'appel du Christ avaient été efficaces dans sa vie. Sa vie n'était plus caractérisée par la violence et la haine contre le peuple de Dieu mais par la foi et l'amour. Ainsi, immédiatement après sa conversion, il est devenu comme le Christ dans la réalité et la manifestation de la grâce et de l'amour.
b) Affirmation de l’évangile (1 :15-16). Tout d'abord, Paul élargit son témoignage personnel à la portée générale et au but du salut de Dieu (1 :15a). L'œuvre de Christ sur la croix n'était pas limitée aux personnes éminentes ou distinguées ou aux personnes dont la conversion était exceptionnelle dans son caractère et ses circonstances. Christ Jésus n'est pas venu dans le monde pour sauver seulement Paul ou d'autres comme lui. Non, dit-il, « C’est une parole certaine et entièrement digne d’être reçue, que Jésus-Christ est venu dans le monde pour sauver les pécheurs » (1 :15a).
Paul semble citer une confession chrétienne communément connue (ou « dicton ») concernant la portée et le besoin universels du salut - « que le Jésus-Christ est venu dans le monde pour sauver les pécheurs » - une confession que Paul approuve comme étant « certaine et entièrement digne d’être reçue. » Sur la base de sa propre expérience, Paul recommande cette déclaration succincte comme étant parfaitement fiable et qui devrait être pleinement reçue par tous, car le même salut par lequel Paul est sauvé, est disponible pour tous. Comme il le dit ailleurs, Il n’y a point de distinction. Car tous ont péché et sont privés de la gloire de Dieu » (Romains 3 : 22b-23). Qu'une personne ait vécu une vie rebelle et remplie de haine comme Paul ou une vie débauchée comme le fils prodigue (Luc 15 :11-32), Jésus-Christ est venu dans le monde pour la sauver. C'est la portée générale et le but du salut de Dieu qui a été accompli dans l'œuvre d'expiation de Christ.
Oui, il y a sans aucun doute une certaine merveille dans le salut de l'apôtre Paul et d'autres comme lui en raison de leur passé et des circonstances de leur conversion, mais nous ne devons pas idolâtrer leur expérience, ni considérer, par exemple, le salut de ceux qui ont été élevés dans des foyers chrétiens et qui ne se sont pas rebellés contre l'évangile d'une manière aussi flagrante qu'il serait moins important. Nous rendons grâce à Dieu pour le salut de tous ceux qui confessent le nom du Christ. En effet, quiconque se repent de son péché et se tourne vers Christ pour le salut est une merveille de la grâce de Dieu. Paul l'affirme encore lorsqu'il écrit : « 4 Mais Dieu, qui est riche en miséricorde, à cause du grand amour dont il nous a aimés, 5 nous qui étions morts par nos offenses, nous a rendus à la vie avec Christ c’est par grâce que vous êtes sauvés ; 6 il nous a ressuscités ensemble, et nous a fait asseoir ensemble dans les lieux célestes, en Jésus-Christ, 7 afin de montrer dans les siècles à venir l’infinie richesse de sa grâce par sa bonté envers nous en Jésus-Christ. 8 Car c’est par la grâce que vous êtes sauvés, par le moyen de la foi. Et cela ne vient pas de vous, c’est le don de Dieu., 9 Ce n’est point par les œuvres, afin que personne ne se glorifie. » (Ephésiens 2 :4-9).
Néanmoins, bien que la portée générale du salut de Dieu soit universelle, l'apôtre Paul n'a jamais perdu de vue la portée et le but particuliers du salut de Dieu (1 :15b-17), dont sa propre conversion est un bon exemple. Alors que « Dieu, … annonce maintenant à tous les hommes, en tous lieux, qu’ils aient à se repentir » (Actes 17 : 30), tous ne le font pas. Ceux qui répondent positivement à l'offre de salut de Dieu par la repentance et la foi (Actes 20 :21) sont ceux que Dieu a particulièrement et délibérément choisis en Christ pour le salut (Eph. 1 :4). Sinon, parce que tous les êtres humains sont profondément pécheurs, personne ne serait sauvé.
L'apôtre Paul s'est constamment émerveillé de la grâce de Dieu dans sa propre vie en particulier, ne dissimulant jamais ni n'ignorant qui il était avant de croire en Christ. Non, il confesse librement que de tous les pécheurs « Je suis le premier » (1 : 15b). Vous voyez, la reconnaissance du péché est toujours personnelle et spécifique et ne doit jamais être minimisée. Dans ce cas, Paul se décrit comme « le premier » des pécheurs. Les profondeurs du péché dans lesquelles il était tombé n'étaient jamais loin de son esprit, même si, en même temps, il se réjouissait de la grâce salvatrice et de la miséricorde de Dieu dans sa vie. Il n'a jamais oublié ce qu'il était autrefois et la formidable conversion que Dieu a opérée en lui.
Tout en reconnaissant l'objet de la grâce de Dieu envers les pécheurs en général par le Christ, et tout en reconnaissant son histoire réprouvée dont Dieu l'a sauvé en particulier, Paul confesse qu'il y avait un but plus large pour son salut personnel : « Mais j’ai obtenu miséricorde, afin que Jésus-Christ fît voir en moi le premier toute sa longanimité, pour que je servisse d’exemple à ceux qui croiraient en lui pour la vie éternelle » (1 :16). Paul reconnaît que, probablement en raison de la nature radicale de sa vie préchrétienne, de sa conversion et de sa proéminence ultérieure dans l'église, la miséricorde de Dieu envers lui en particulier « en tant que premier » des pécheurs a servi un objectif plus large dans les voies de Dieu, à savoir, faire « en moi le premier toute sa longanimité, pour que je servisse d’exemple à ceux qui croiraient en lui pour la vie éternelle. » Si quelqu'un dont la vie avant sa conversion était aussi déviante et rebelle que la sienne, alors c'est sûrement une merveilleuse démonstration « de toute la longanimité » de Dieu et « un exemple » pour ceux qui croiraient par la suite en Christ « pour la vie éternelle ».
Voici donc deux merveilleuses vérités sur la grâce et la miséricorde de Dieu pour sauver les pécheurs. Premièrement, la grâce de Dieu est patiente et s'étend aux pécheurs en général. Il ne condamne pas rapidement les pécheurs et n'exécute pas leur punition sans avertissement. Il n'en exclut pas non plus. Il attend plutôt patiemment que les pécheurs se repentent et se tournent vers Christ avec foi. Deuxièmement, Dieu prend plaisir à sauver même le pire des pécheurs. Cela ramène l'évangile et la vérité du salut à un niveau très personnel et à un objectif spécifique dans les voies et les objectifs salvateurs de Dieu.
Quel exemple et quel encouragement. Si quelqu'un doute de la patience et de la grâce de Dieu, nous pouvons le diriger vers la conversion de Paul qui est toujours un exemple pour le monde : « Le Seigneur ne tarde pas dans l’accomplissement de la promesse, comme quelques-uns le croient ; mais il use de patience envers vous, ne voulant pas qu’aucun périsse, mais voulant que tous arrivent à la repentance » (2 P 3, 9). Si Dieu a fait cela pour Paul, alors il peut le faire et le fera pour n'importe qui. Dans la conversion de Paul, nous voyons un exemple puissant de la miséricorde et de la grâce de Dieu déversées abondamment sur le chef (ou le premier) des pécheurs.
c) Louange à Dieu (1 :17). En contemplant sa propre histoire sordide et ce que Dieu a fait dans sa vie, Paul se lance dans une doxologie : « Au roi des siècles, immortel, invisible, seul Dieu, soient honneur et gloire, aux siècles des siècles ! Amen ! » (1 :17). Cette section (1 :12-17) a commencé par des actions de grâces et se termine par des louanges à Dieu.
Dieu est « le Roi des siècles » - Celui qui était, est et qui vient, le souverain Seigneur de l'histoire. Il est « immortel » - intemporel, éternel, impérissable, immuable, le Seigneur de la vie et de la mort. Il est aussi « invisible » - il ne peut pas être vu parce qu'il est esprit dans son être essentiel. Et il est « le seul Dieu » - il n'y a pas d'autre Dieu à côté de lui (Ésaïe 45 :5). À lui, dans cet élan de louange pour la grâce et la miséricorde du Christ qui lui ont été manifestées, Paul attribue « honneur et gloire aux siècles des siècles. Amen. » Ce sera notre occupation pour l'éternité. Et à cela, nous disons tous : « Amen - ainsi, qu'il en soit ainsi. »
Remarques finales. Il s'agit d'un témoignage personnel bref mais puissant de l'apôtre Paul (voir aussi Actes 22 :3-21 ; 26 :1-23) de l'immense grâce et de la miséricorde de Dieu dans la vie de celui qui haïssait autrefois le nom du Christ et tout ce dont il était capable pour se débarrasser des disciples de Christ dans l'église primitive mais qui, par la grâce salvatrice miraculeuse de Dieu et sa foi en Christ qui en résultait, était devenu l'un des dirigeants les plus forts et les plus influents de l'église.
Qu'est-ce que cela nous enseigne alors sur la responsabilité des pasteurs de témoigner de la grâce salvatrice de Dieu par leur propre témoignage personnel ? Les témoignages personnels donnent une telle crédibilité aux dirigeants d'église parce qu'ils reconnaissent qu'ils ne sont pas différents des autres quant à leur passé et ils louent Dieu pour ce qu'il a fait en transformant radicalement leur vie. Les témoignages personnels nous rappellent que Dieu est miséricordieux et compatissant. Les témoignages personnels illustrent comment Dieu peut changer la vie d'une personne, la transformant en la faisant passer des ténèbres à la lumière, de la puissance de Satan à Dieu. Les témoignages personnels déclarent publiquement la puissance salvatrice de Dieu, que personne n'est au-delà de sa rédemption. Les témoignages personnels montrent que Dieu peut prendre et prend effectivement les pires pécheurs et en faire des leaders forts pour accomplir ses desseins. Les témoignages personnels encouragent les autres à dire que si Dieu peut faire cela pour quelqu'un d'autre, il peut aussi le faire pour les autres. Les témoignages personnels sont des exemples vivants de la source, de la portée et de l'objet de la grâce salvatrice de Dieu.
IV. Plan de message
Titre : Apprendre de Jésus – Louer Jésus notre Roi (Matthieu 21 :1-11)
Sujet : La royauté de Jésus.
Thème : La royauté de Jésus à sa première venue pointe vers sa royauté à sa seconde venue.
Point I : La royauté de Jésus est reconnue dans son autorité divine (21 :1-13)
Point II : La royauté de Jésus est prouvée dans la prophétie accomplie (21 :4-6)
1. La prophétie de Daniel 9 :25 est accomplie
2. La prophétie de Zacharie 9 :9 est accomplie
Point III : La royauté de Jésus est démontrée dans une majesté humble (21:6-11)
1. L’entrée de Jésus à Jérusalem était empreinte d’humilité (21 :6-7)
2. L’entrée de Jésus à Jérusalem était empreinte de majesté (21 :8-11)
Related Topics: Pastors
Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 48, Editia de Vară 2023
A ministry of…
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]
I. Consolidarea predicării expozitive: Predicarea din epistole, partea a 3-a
Un studiu de caz: Epistola către Efeseni
Aceasta este partea a 3-a a studiului „Predicarea din epistole”. Pentru studiile anterioare, vezi nr. 46 și 47 ale acestui Jurnal pe website-ul https://bible.org/net-pastors-journal. În ediția de față, vreau să subliniez câteva lucruri folositoare în pregătirea pentru predicarea dintr-o epistolă, făcând un studiu de caz pe Epistola către Efeseni.
În Ioan 17, Isus s-a rugat ca toți ucenicii Săi de-a lungul istoriei bisericii să fie „una” (17:21-23). Puterea și mărturia bisericii vin din unitatea sa: „ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine” (17:23). Din păcate, multe biserici nu sunt unite și, prin urmare, nu au puterea și mărturia pe care ar trebui să le aibă în societate. Epistola către Efeseni abordează subiectul unității în biserică.
A. Autorul și destinatarii epistolei.
Chiar dacă unii contestă paternitatea lui Pavel în privința epistolei, aceasta este susținută puternic de dovezile interne, cum ar fi: (1) Exprimarea clară a faptului că el scrie epistola (1:1; 3:1); (2) Legăturile lui personale cu destinatarii (1:15-16; 4:1; 6:19-20); și (3) Slujirea specifică printre neamuri (3:6-8).
Epistola a fost scrisă din închisoare (4:1) și adresată bisericii din Efes. Faptul că a fost scrisă în închisoare duce la o datare a ei în jurul anului 60 d.Hr., către sfârșitul vieții lui Pavel. Pavel slujise în Efes timp de câțiva ani. Discursul său de rămas-bun către prezbiterii din această biserică și dragostea lui evidentă pentru ei ne sunt consemnate în Fapte 20. Mai târziu, și apostolul Ioan scrie o epistolă acestei biserici în Apocalipsa 2, în care îi laudă pentru faptele lor bune și pentru doctrina curată, dar îi acuză de lipsă de dragoste pentru Hristos.
Efesul era o cetate importantă din punct de vedere economic și religios. Din punct de vedere economic, era un oraș prosper datorită așezării sale ideale în Asia Mică și accesului facil pe uscat și pe mare: (1) pe uscat, deoarece exista drum între Efes și toate celelalte orașe importante din provincie; și (2) pe mare, deoarece se afla pe un râu, nu departe de ocean, și avea un port interior. Din punct de vedere religios, Efesul era renumit pentru cultul său păgân, în special pentru marele său templu închinat zeiței păgâne Diana.
Creștinii din biserica din Efes erau credincioși neevrei (3:1). Deși epistola este scrisă pentru neamuri, învățătura sa pentru credincioșii evrei este, de asemenea, foarte importantă. Unii cred că scrisoarea a fost concepută ca fiind o scrisoare circulară pentru mai multe biserici, deoarece (1) nu face nicio referire în scrisoare la lucrarea lui Pavel printre ei, referire care cu siguranță ar fi fost inclusă dacă ar fi fost adresată doar celor din Efes; și (2) Pavel nu face nicio referire specifică la probleme doctrinare sau practice, nici la controverse sau întrebări, așa cum făcea de obicei când se adresa unei anumite biserici. Totuși, aceste argumente nu sunt convingătoare și, în orice caz, de-a lungul istoriei, epistola a fost asociată cu biserica din Efes. Cu toate acestea, este important de observat că, deși Pavel se adresează unei biserici locale, el vorbește despre biserica universală, nu doar despre cea locală.
B. Scopul epistolei.
Ideea principală a acestei scrisori este de a explica noul concept al bisericii ca trup al lui Hristos, compus din oameni diferiți din punct de vedere etnic și religios, și anume credincioși evrei și neevrei împreună. O astfel de unire între evrei și neevrei era ceva considerat imposibil mai înainte, un mister de neînțeles. Epistola explică faptul că o astfel de unitate a fost posibilă prin lucrarea de reconciliere a lui Hristos de pe cruce, care ne-a împăcat nu numai cu Dumnezeu, ci și unul cu celălalt. Scrisoarea subliniază privilegiile noii lor poziții, precum și noile responsabilități aferente, în trăirea chemării creștine, atât în biserică, cât și în lume.
În primul rând, aveau nevoie de o mai bună înțelegere. Pentru a trăi în această nouă relație cu frații lor evrei din biserică, ei trebuiau să înțeleagă mai bine care era identitatea lor în Hristos. Acest lucru reiese foarte clar din cele două rugăciuni ale lui Pavel din prima jumătate a epistolei, care subliniază (1) nevoia lor de înțelepciune și revelație, de cunoaștere, înțelegere și iluminare (1:17-23) și (2) nevoia lor de putere de la Duhul Sfânt și de locuirea lui Hristos în ei, astfel încât să aibă o mai bună înțelegere a realităților spirituale (3:14-21).
În al doilea rând, trebuiau să își schimbe modul de viață. Trebuiau să trăiască ca oameni noi în Hristos, într-un mod care să fie în concordanță cu chemarea și poziția lor creștină. Trebuiau să trăiască în unitate în biserică, pentru a ajunge la „unitatea credinței” (4:1-16) și trebuiau să trăiască ca oameni noi în lume, într-un mod radical diferit de modul lor de viață anterior, ca neamuri nemântuite (4:17-6:20; cf. 2:1-3). Și acest lucru este posibil datorită a ceea ce a făcut Hristos cu puterea Sa transformatoare.
Chiar dacă scrisoarea nu menționează în mod specific anumite probleme doctrinare sau practice din biserica de acolo, în mod evident, din discursul său de adio adresat bătrânilor acestei biserici în Fapte 20, Pavel a văzut unele pericole potențiale din partea învățătorilor falși și a doctrinelor false (Fapte 20:28-30). Ulterior, din Apocalipsa 2, descoperim că liderii bisericii din Efes au protejat biserica de învățătorii falși și de doctrinele false, dar au devenit o biserică rece, formală, care era mai preocupată de programe decât de relația cu Isus Hristos. Nu este de mirare, așadar, că în această epistolă Pavel pune accentul nu doar pe doctrină, ci și pe dragoste și relații.
C. Subiectul epistolei.
În conformitate cu scopul său, subiectul epistolei este unitatea creștinilor, atât ca principiu biblic, cât și ca realitate. Astfel, am intitulat acest studiu: „Rămânem uniți: Taina Bisericii”.
Lipsa de unitate din bisericile din zilele noastre poate avea mai multe cauze, cum ar fi: (1) diversitatea etnică, (2) faptul că membrii bisericii nu petrec mult timp împreună, (3) relațiile personale slabe între diferiți membri ai bisericii, (4) lipsa unei motivații și a unui scop spiritual comun, (5) certurile cu privire la modul în care ar trebui să fie biserica sau (6) anumite persoane care doresc puterea și controlul în biserică. Există multe motive pentru care apare dezbinare într-o biserică. Dar nu ar trebui să fie așa.
Oricare ar fi motivul dezbinării unei biserici, cred că acest studiu din epistola lui Pavel către creștinii din Efes abordează această problemă fundamentală. Vom vedea că epistola vorbește despre modul în care și motivele pentru care creștinii cu origini diferite sunt uniți prin Hristos și Duhul Sfânt și cum ar trebui să arate această unitate în trăirea lor. Aceasta este dorința mea arzătoare în prezentarea acestui studiu. Vreau să reușesc să fac ca învățăturile Epistolei către Efeseni pe tema unității să fie relevante pentru cultura noastră de astăzi, indiferent de locul în care vă aflați.
Trăim într-o vreme în care individualismul predomină nu numai în lume, ci și în biserica creștină. Fiecare vrea să trăiască așa cum vrea. Acest lucru aduce discordie, poate nu în ceea ce privește chestiunile doctrinare, dar cu privire la ceea ce ar trebui să fie trupul lui Hristos ca entitate funcțională, vie, interconectată, care există pentru a-L glorifica pe Dumnezeu, pentru a se susține reciproc și pentru a rezista atacurilor dușmanului. Toate lecțiile din acest studiu se leagă de titlul și de ideea de bază a epistolei, și anume: „Rămânem uniți: Taina bisericii”.
D. Teologia epistolei.
Pentru acest studiu, voi face o schiță a învățăturii epistolei cu privire la următoarele subiecte: biserică (eclesiologie), mântuire (soteriologie), Dumnezeu (teologie) și lucrurile de pe urmă (escatologie).
1. Doctrina despre biserică (eclesiologie). Așa cum am menționat mai sus, în această epistolă se pune accentul pe biserica universală, al cărei cap este Hristos, o conducere care prefigurează conducerea Sa cosmică supremă asupra tuturor lucrurilor (1:22).
„Taina” pe care Dumnezeu a realizat-o prin Hristos constă în faptul că atât evreii, cât și neamurile au fost uniți în biserică, care este plinătatea lui Hristos (1:23). Ei sunt acum concetățeni (2:19), o nouă casă (familie) a credinței (2:19), un templu sfânt (2:20-22), un singur trup (4:4), mireasa lui Hristos (5:23-27).
Biserica este o entitate unică și dinamică, ai cărei membri cresc mereu în maturitate spirituală și progresează spre unitatea credinței, folosindu-și darurile spirituale (4:1-16), trăind într-un mod vrednic de chemarea lor (4:17-6:9) și luptând uniți împotriva forțelor satanice care încearcă să destrame biserica (6:10-20).
Biserica este prezentată în Efeseni prin folosirea a trei imagini:
a) O clădire care crește (2:19-22) ca să fie un templu sfânt în Domnul și care este ținută laolaltă prin Piatra din capul unghiului.
b) Un trup (4:4) care este „plinătatea” lui Hristos (1:23), format prin lucrarea Lui de împăcare de pe cruce (2:16-18), în care evreii și neevreii au fost incluși ca mădulare egale (3:6; 5:20), în care fiecare mădular este echipat în vederea lucrării de slujire (4:12) și care este, în mod unic, unit cu Hristos ca și cap și Mântuitor al său (4:15-16; 5:23).
(3) O mireasa pentru care a murit Hristos, pe care a făcut-o slăvită și sfântă, ca s-o înfăţişeze înaintea Lui (5:23-27).
Unitatea bisericii a fost făcută posibilă prin lucrarea ispășitoare a lui Hristos (1:6-8), care a adus nu doar împăcare cu Dumnezeu pe verticală și pe orizontală, unii cu alții (2:11-18), ci face posibilă și împăcarea escatologică a tuturor lucrurilor în Hristos (1:10).
La fel cum biserica este un templu sfânt, pentru că Hristos a sfințit-o și curățit-o, „ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (5:26-27), tot așa și membrii săi trebuie să fie sfinți (1:4; 4:20-5:14), în contrast cu oamenii păcătoși care au fost înainte (2:1-10; 4:17-19).
Una dintre îndatoririle actuale ale bisericii este de a face cunoscută înțelepciunea lui Dumnezeu domniilor şi stăpânirilor din locurile cereşti (3:10). Așadar, imaginea bisericii din Efes este aceea a unui popor format din oameni cu trecut diferit și daruri diferite, dar care sunt uniți în relația cu Hristos și în activitatea lor pentru El, având același scop (atingerea staturii plinătății lui Hristos) și împlinindu-și scopul în lume. Aceasta este biserica pe care ar trebui să ne străduim să o avem în comunitățile noastre, biserică alcătuită dintr-o diversitate de oameni, care sunt uniți prin relația lor în Hristos, prin felul în care trăiesc în lume și prin creșterea lor în cunoașterea și apărarea adevărului.
2. Doctrina despre mântuire (soteriologie). În cartea Efeseni, mântuirea este prezentată din trei perspective:
a) Un eveniment trecut. Mântuirea este un eveniment finalizat, de efectele căruia se bucură în prezent fiecare credincios adevărat (1:7; 2:4-5, 8-10). Prin cruce, Hristos i-a împăcat pe evrei cu neamurile, creând din două națiuni o nouă umanitate, o nouă comunitate de credință. Iar prin cruce, i-a împăcat pe toți credincioșii cu Dumnezeu prin sângele Său, instaurând astfel pacea și permițând accesul prin Duhul Sfânt la Tatăl (2:11-18).
b) Un eveniment viitor. Mântuirea este un eveniment viitor din două perspective: În primul rând, ea este viitoare în sensul că sigilarea noastră cu Duhul Sfânt este garanția prezentă a răscumpărării viitoare a trupurilor noastre (1:13-14). În al doilea rând, este viitoare în sensul că, în veacurile viitoare, glorificarea noastră împreună cu Hristos va fi o manifestare permanentă a harului lui Dumnezeu față de noi în Hristos (2:6-7).
c) Un eveniment universal. Mântuirea este privită ca fiind universală în sfera ei de aplicare, deoarece într-o zi, pe baza morții și învierii lui Hristos, toate lucrurile din ceruri și de pe pământ vor fi adunate sub conducerea lui Hristos (1:10, 21-22). Aceasta are în vedere restaurarea conducerii universale a lui Hristos.
Mântuirea este, așadar, produsul exclusiv al harului răscumpărător al lui Dumnezeu în Hristos și nu este ceva ce am câștigat. Într-adevăr, nicio faptă umană nu ar putea câștiga vreodată mântuirea noastră. Faptele bune sunt o consecință a mântuirii, nu o cauză. Suntem mântuiți „prin har… prin credință” și abia apoi suntem capabili de fapte bune (2:8-10).
3. Doctrina despre Dumnezeu (teologie). Aceasta doctrină este prezentată din perspectiva cristologiei și a Trinității.
Cristologia. Domnia lui Hristos este prezentată foarte clar. Dumnezeu L-a înviat pe Isus Hristos din morți și L-a așezat la dreapta Sa, dându-I cea mai mare putere și glorie (1:20-21). El este Cel suprem. Isus Hristos este stăpânul tuturor lucrurilor, fie ele cerești sau pământești, conducători ai pământului sau puteri demonice. Domnia Sa este recunoscută și manifestată în prezent în biserică și va fi recunoscută și manifestată la nivel cosmic în veacul viitor (1:10, 21-23; 3:10-11). Prin urmare, este de la sine înțeles că motivul principal al existenței noastre este acela de a-L lăuda și glorifica pe El ca fiind Cel suprem (1:6, 12, 14).
Trinitatea. Deși ar fi prea mult să spunem că Pavel a structurat această epistolă în jurul doctrinei Trinității, totuși doctrina Trinității este atât de evident prezentată aici încât cu siguranță stă la baza principiilor de bază ale acestei scrisori. Prin urmare, unitatea, natura și caracterul Trinității care sunt prezentate aici în mod repetat oferă o bază teologică și practică pentru unitatea, natura și caracterul poporului lui Dumnezeu. Rețineți următoarele referințe unde se vorbește în mod explicit despre Sfânta Treime:
a) Perspectiva trinitară a binecuvântărilor noastre spirituale (1:4-14). „Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos” ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări spirituale în locurile cerești (1:3) și „în El… ne-a ales” pentru mântuire înainte de întemeierea lumii (1:4-6). „În El” (Fiul) avem răscumpărarea (1:7-12) și suntem pecetluiți cu „Duhul Sfânt” care fusese făgăduit și care este o arvună a moştenirii noastre (1:13-14).
b) O rugăciune trinitară (1:15-23). Dumnezeul „Domnului nostru Isus Hristos” este „Tatăl slavei” care ne dă „un duh de înţelepciune” (1:17).
c) Acces la Dumnezeu prin Trinitate (2:16-18). Dumnezeul cu care am fost împăcați într-un singur trup „prin cruce” (a lui Hristos), este un Dumnezeu triunic și prin El avem intrare „la Tatăl, într-un Duh”.
d) Structură trinitară a bisericii (2:19-22). Suntem oameni „din casa lui Dumnezeu” unde „Hristos Isus” este piatra din capul unghiului și în care locuiește „Dumnezeu, prin Duhul.”
e) Structură trinitară a rugăciunii (3:14-19). Dumnezeu „Tatăl” este Cel căruia Îi adresăm rugăciunile noastre (14), care ne întărește în putere „prin Duhul Lui” (16), pentru ca „Hristos” să locuiască în inimile noastre prin credință (17).
f) Unitatea bisericii prin Trinitate (4:3-6). Unitatea bisericii vine din unitatea Sfintei Treimi, adică „un singur Duh... un singur Domn... un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor.”
g) Etică și învățături trinitare (4:17-5:24). L-am „învățat pe Hristos” (4:20-21), trebuie să nu „întristaţi pe Duhul Sfânt “ (4:30) și să urmăm „pilda lui Dumnezeu” (5:1). Trebuie să fim plini de „Duh” (5:18) și să mulțumim lui „Dumnezeu Tatăl” în numele „Domnului nostru Isus Hristos” (5:20).
4. Doctrina despre lucrurile de pe urmă (escatologie). În Epistola către Efeseni se vorbește despre cele două veacuri - acest veac și cel care va veni (1:21). Pavel vorbește atât despre o escatologie „realizată”, cât și despre una viitoare. Credincioșii se bucură acum de binecuvântările veacului care va veni și participă la ele într-o anumită măsură (1:3). Prin credința în Hristos, noi nu mai trăim și nu mai umblăm în conformitate cu mersul acestei lumi (2:2), ci suntem chiar acum, într-un sens spiritual, așezați cu Hristos în locurile cerești (2:6). Astfel, chiar și acum ne bucurăm de beneficiile poziției de putere și înălțare a lui Hristos deasupra puterilor acestei lumi. Ceea ce va fi adevărat din punct de vedere fizic în eschaton este adevărat din punct de vedere spiritual acum pentru credincioși.
Cu toate acestea, în epistolă se recunoaște, de asemenea, că punerea în aplicare fizică a eschatonului este încă în viitor. Răscumpărarea trupurilor noastre este încă în viitor, chiar dacă acum suntem pecetluiți pentru acea zi (1:14; 4:30). Instaurarea fizică a împărăției, în care nu va intra nicio persoană necurată, este încă în viitor (5:5). Astfel, există o anumită tensiune în escatologia Epistolei către Efeseni între poziția prezentă și binecuvântările credincioșilor în virtutea unirii noastre cu Hristos și luptele noastre prezente, chiar războiul în care ne aflăm (6:10-18), ca unii care trăim în lumea de acum. De aici, îndemnul adresat credincioșilor de a umbla „într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o” (4:1; cf. 4:17 și urm.) în conformitate cu „omul cel nou” și nu cu „omul cel vechi” (4:22, 24).
E. Caracteristici literare.
Efeseni și Coloseni sunt considerate epistole gemene datorită asemănărilor de stil literar (formulare și redactare), de temă și de conținut.
Prima secțiune a ambelor epistole abordează teme tipic pauline, cum ar fi justificarea prin credință, morți în păcate - vii în Hristos, înstrăinare-reconciliere și sfințenie. Slujirea specială a lui Pavel cu privire la „taina” Evangheliei apare în ambele epistole și ambele subliniază calitatea de cap (supremația) a lui Hristos.
Cea de-a doua secțiune a ambelor epistole se aseamănă prin îndemnurile privind lepădarea de omul cel vechi și îmbrăcarea cu omul cel nou, sexualitatea, mânia, vorbirea, adevărul, dragostea și relațiile casnice.
Există două diferențe între cele două epistole. În primul rând, există o diferență de accent. Efeseni se concentrează asupra trupului lui Hristos (în special, unitatea trupului), în timp ce Coloseni se concentrează asupra capului trupului. În al doilea rând, cele două epistole diferă prin faptul că Efeseni nu se ocupă de o anumită învățătură falsă, în timp ce Coloseni abordează erezia colosenilor (3:16-23).
În Efeseni, observăm repetarea unor anumite cuvinte și expresii. Dincolo de repetarea evidentă a cuvântului „în” - ex. „în Hristos” (1:3-14) – observăm și următoarele cuvinte și expresii: buna plăcere (1:5, 9), cunoaștere, pricepere și înțelepciune (1:8, 17-18), putere (1:19-21; 3:20), har, îndurare și dragoste (2:4-8), bogății (1:7, 18; 2:7; 3:8, 16), laudă și slavă (1:6, 12, 14, 17, 18), ales, rânduit (1:4, 5, 11), voia și planul Său (1:5, 9, 11), răscumpărare (1:7, 14) și speranță (1:12, 18). Observăm și folosirea superlativelor: bogăţiile harului Său (1:7; 2:7), bogăţia slavei Lui (1:18), nemărginita mărime a puterii Sale (1:19), „care întrece orice cunoştinţă” (3:19), și „poate să facă nespus mai mult” (3:20).
Vom continua studiul în următoarea ediție a acestui Jurnal (ediția de toamnă 2023). Vom studia structura textuală a epistolei și câteva sfaturi despre predicarea din epistolă. Sper ca aceste studii să vă ajute în pregătirea pentru predicarea din epistole.
II. Consolidarea conducerii biblice:
Rânduiala în biserică, Partea a 2-a, 1 Timotei 1:12-17
Studiem învățăturile apostolului Pavel către Timotei cu privire la rânduiala în biserică, care are legătură cu conducerea bisericii. Am structurat aceste studii în jurul celor cinci porunci ale lui Pavel către Timotei, după cum urmează:
A. Despre responsabilitățile pastorale (1:3-20)
B. Despre închinarea publică (2:1-16)
C. Despre conducerea pastorală (3:1-16)
D. Despre devoțiunea personală (4:1-6:2)
E. Despre motivarea pastorală (6:3-21)
Ultima dată când am început să studiem...
A. Despre Responsabilitățile Pastorale (1:3-20)
Această secțiune referitoare la responsabilitățile pastorale se împarte în trei puncte:
1. Păstrează doctrina curată (1:3-11)
2. Mărturisește despre harul salvator al lui Dumnezeu (1:12-17)
3. Împlinește-ți chemarea (1:18-20)
În ultima ediție a acestui jurnal, am abordat secțiunea A punctul 1 (1:3-11) referitoare la responsabilitatea pastorului de a păstra doctrina curată. În această ediție voi aborda secțiunea A punctul 2 (1:12-17) referitoare la o altă responsabilitate a pastorului...
2. Mărturisește despre harul salvator al lui Dumnezeu (1:12-17). Prima poruncă a lui Pavel către Timotei se referă la responsabilitățile sale pastorale, prima dintre ele fiind aceea de a păstra o doctrină curată prin (1) combaterea doctrinei false (1:3-7) și (2) promovarea doctrinei corecte (1:8-11), în special a doctrinei corecte cu privire la lege. Spre deosebire de „cel neprihănit” (1:9), care cunoaște sensul și aplicarea corectă a legii, există alții care sunt „fărădelege şi nesupuşi” (1:9), după cum reiese din comportamentul lor (1:9-10). Pavel rezumă această primă poruncă într-o afirmație atotcuprinzătoare, potrivit căreia Timotei trebuie să se opună la „orice este împotriva învăţăturii sănătoase: potrivit cu Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, care mi-a fost încredinţată mie” (1:10-11). Această menționare a Evangheliei îl conduce în mod natural pe Pavel la o minunată mărturie personală despre propria sa chemare la mântuire prin Evanghelia care i-a fost încredințată și pentru care aduce mulțumiri (1:12-17). Mărturia sa merge în trei direcții...
a) Mulțumire față de Domnul Isus Hristos (1:12-14). Această exprimare a mulțumirii se împarte în două. Mai întâi, mulțumire pentru slujirea prezentă (1:12). „Mulţumesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui” (1:12). Puterea spirituală (și poate chiar puterea fizică) pentru sarcina dificilă a slujirii evangheliei i-a fost acordată de către Isus Hristos, Domnul său, și pentru aceasta Pavel este profund și veșnic recunoscător. Puterea aceasta a primit-o pentru „că m-a socotit vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui” (1:12b). A fi „vrednic de încredere” implică statornicie și încredere, pe baza cărora a fost numit Pavel în slujba lui Hristos, în special în slujba evangheliei. Pavel avea mereu în minte chemarea pe care o primise de la Mântuitorul său, pentru că se minuna mereu de harul lui Dumnezeu care i-a fost arătat prin miracolul convertirii, și întotdeauna vorbea despre asta ori de câte ori își spunea mărturia personală.
Al doilea, mulțumire pentru îndurarea din trecut (1:13). Pavel este recunoscător nu numai pentru chemarea sa în slujba evangheliei, ci chiar mai mult pentru mila pe care a primit-o. Faptul că Isus Hristos l-a considerat „vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui” era ceva de neconceput când se gândea cine fusese el înainte: „… măcar că mai înainte eram un hulitor, un prigonitor şi batjocoritor” (1:13a). Aici, Pavel privește înapoi la viața sa de dinainte de a fi creștin și mărturisește că viața sa a fost caracterizată de violență și mânie împotriva lui Dumnezeu și a creștinilor.
În termeni creștini, blasfemia poate fi exprimată prin cuvânt sau comportament. Comportamentul blasfemiator poate fi, de exemplu, sfidarea sau nerespectarea deliberată a legilor lui Dumnezeu (Num. 15:30-31). Cuvintele blasfemiatoare sunt cele care exprimă lipsă de reverență sau respect la adresa lui Dumnezeu (Lev. 24:10-16) ca, de exemplu, atribuirea lucrării Duhului lui Dumnezeu lui Satan (Mat. 12:31-32). Vă amintiți că atât Domnul nostru, cât și Ștefan au fost condamnați pe nedrept la moarte de către iudei pentru blasfemie (Mat. 26:65; Fapte 6:11). Dar Pavel recunoaște că, înainte de a-L întâlni pe Hristos cel înviat pe drumul Damascului, el a fost un blasfemiator atât prin cuvânt, cât și prin fapte. Ca iudeu zelos, el a respins ideea că Hristos este Mesia și i-a persecutat pe creștini pentru că s-au îndepărtat de iudaism și L-au urmat pe Hristos (Fapte 9:1-2, 22:4; Gal. 1:13; Fil. 3:6).
În ciuda unui astfel de trecut violent, Pavel spune: „Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram din neştiinţă, în necredinţă” (1:13b). Pentru Pavel, harul și mila lui Dumnezeu se îmbină (vezi 1:1), deoarece ambele izvorăsc din natura esențială a iubirii lui Dumnezeu. Într-adevăr, îndurarea lui Dumnezeu este o consecință și curge direct din harul și dragostea Sa de nepătruns pe care le-a extins asupra lui Pavel „prin Hristos Isus”, înlocuind astfel mânia și violența care îl consumau cândva. Transformarea vieții sale s-a bazat exclusiv pe lucrarea ispășitoare a lui Hristos pe cruce. Aceasta a fost temelia la care Pavel a revenit în mod constant. El a recunoscut de bună voie că era total nevrednic de harul și mila lui Dumnezeu, dar a primit milă, spune el, „pentru că lucram în necredinţă”. Pavel nu încearcă aici să minimalizeze sau să justifice acțiunile sale păcătoase anterioare, ci să explice că ceea ce a făcut înainte de a se afla față în față cu Hristos a făcut dintr-o râvnă autentică pentru Dumnezeu (Gal. 1:13-14), chiar dacă a acționat greșit. Cu toate acestea, în ciuda unui trecut atât de violent, „am căpătat îndurare”.
Pentru el, acest lucru era uluitor, dincolo de orice putere de înțelegere – cum putea Dumnezeu să iubească și să ierte pe cineva cu un trecut ca al lui? Dumnezeu nu i-a oferit har lui Pavel cu reticență. Nu doar l-a mântuit și atât. Nu, spune el, „harul Domnului nostru s-a înmulţit peste măsură de mult împreună cu credinţa şi cu dragostea care este în Hristos Isus” (1:14). Harul nemeritat al lui Dumnezeu „s-a înmulţit peste măsură de mult” pentru el. A fost ca un râu care s-a revărsat peste mal. A fost ca un val care s-a spart de țărm, măturând totul în cale. Acestea au fost puterea și efectul harului lui Dumnezeu în viața lui Pavel. Puterea a fost copleșitoare, astfel încât el a trebuit să se supună ei. Efectul a fost transformarea și reorientarea completă a vieții lui Pavel. Iar dovada a fost „credinţa şi cu dragostea care este în Hristos Isus”, care au însoțit această experiență.
Cu alte cuvinte, adevăratul har mântuitor are întotdeauna ca rezultat schimbarea credinței și a comportamentului în viața unei persoane. Noua „credinţă şi cu dragostea care este în Hristos Isus” au fost dovada că lucrarea și chemarea lui Hristos au avut efect în viața lui Pavel. Viața lui nu mai era caracterizată de violență și ură împotriva poporului lui Dumnezeu, ci de credință și dragoste. Astfel, imediat după convertire, el a devenit asemenea lui Hristos în realitatea și manifestarea harului și a dragostei.
b) Afirmarea evangheliei (1:15-16). Mai întâi, Pavel își extinde mărturia personală la sfera generală și scopul general al mântuirii lui Dumnezeu (1:15a). Lucrarea lui Hristos pe cruce nu a fost limitată la persoane importante sau distinse sau la oameni cu o convertire remarcabilă prin natura și circumstanțele sale. Isus Hristos nu a venit în lume pentru a-l salva doar pe Pavel sau pe alții ca el. Nu, spune el, „adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: «Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi»” (1:15a).
Pavel pare să citeze o mărturisire (sau „zicală”) creștină cunoscută cu privire la nevoia de mântuire și la sfera de acțiune a mântuirii – „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi” – lucru pe care Pavel îl aprobă ca fiind „adevărat şi cu totul vrednic de primit”. Pe baza propriei sale experiențe, Pavel recomandă această afirmație succintă ca fiind pe deplin fiabilă și care ar trebui să fie pe deplin acceptată de toți, deoarece aceeași mântuire de care a beneficiat Pavel este disponibilă pentru toată lumea. După cum spune el în altă parte, „Nu este nicio deosebire, căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23). Indiferent dacă o persoană a trăit o viață rebelă și plină de ură, ca Pavel, sau o viață risipitoare, ca fiul risipitor (Luca 15:11-32), Isus Hristos a venit în lume pentru a o salva. Acesta este scopul general al mântuirii lui Dumnezeu, realizată prin lucrarea de ispășire a lui Hristos.
Da, fără îndoială, mântuirea apostolului Pavel și a altora ca el este miraculoasă, din cauza trecutului lor și a împrejurărilor în care s-au convertit, dar nu ar trebui să idolatrizăm experiența lor și nici să considerăm, de exemplu, mântuirea celor care au fost crescuți în familii creștine și care nu s-au răzvrătit împotriva Evangheliei într-un mod atât de flagrant ca fiind mai puțin importantă. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru mântuirea oricui și a tuturor celor care mărturisesc numele lui Hristos. Într-adevăr, oricine se pocăiește de păcatul său și se întoarce la Hristos pentru mântuire este o minune a harului lui Dumnezeu. Pavel afirmă din nou acest lucru atunci când scrie: „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:4-9).
Cu toate acestea, deși sfera generală a mântuirii lui Dumnezeu este universală, apostolul Pavel nu a pierdut niciodată din vedere scopul special al mântuirii lui Dumnezeu (1:15b-17), dovedit de propria sa convertire. Deși „Dumnezeu porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30), nu toți fac acest lucru. Cei care răspund pozitiv la oferta de mântuire a lui Dumnezeu prin pocăință și credință (Faptele Apostolilor 20:21) sunt cei pe care Dumnezeu i-a ales în mod special în Hristos pentru mântuire (Efeseni 1:4). Altfel, deoarece toate ființele umane sunt păcătoase, nimeni nu ar fi mântuit.
Apostolul Pavel s-a minunat în mod constant de harul lui Dumnezeu, în special în viața sa, fără să ascundă niciodată cine a fost înainte de a ajunge la credința în Hristos. Nu, el mărturisește în mod liber că dintre toți păcătoșii „cel dintâi sunt eu” (1:15b). Vedeți, recunoașterea păcatului este întotdeauna personală și specifică și nu trebuie niciodată minimalizată. În acest caz, Pavel se descrie pe sine însuși ca fiind „cel dintâi” dintre păcătoși. Nu a uitat niciodată adâncimile păcatului în care căzuse, chiar dacă, în același timp, se bucura de harul salvator și de mila lui Dumnezeu în viața sa. Nu a uitat niciodată ce a fost cândva și nici convertirea impresionantă pe care Dumnezeu a făcut-o în el.
Pavel recunoaște obiectul harului lui Dumnezeu față de păcătoși în general, prin Hristos, și recunoaște trecutul său reprobabil din care Dumnezeu l-a salvat în special, dar mărturisește că a existat un scop mai mare pentru mântuirea sa personală: „Dar am căpătat îndurare, pentru ca Isus Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viaţa veşnică” (1:16). Pavel recunoaște că, probabil din cauza naturii radicale a vieții sale de dinainte, a convertirii sale și a rolului său proeminent în biserică, mila lui Dumnezeu față de el, în special ca „cel dintâi” dintre păcătoși, a servit unui scop mai mare în planul lui Dumnezeu: „pentru ca Isus Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viaţa veşnică”. Având un trecut atât de deviant și rebel, convertirea lui Pavel arată în mod minunat „îndelunga Lui răbdare” și este „o pildă" pentru cei care aveau să creadă ulterior în Hristos „ca să capete viaţa veşnică”.
Iată, așadar, două adevăruri minunate despre harul și mila lui Dumnezeu arătate în salvarea păcătoșilor. În primul rând, harul lui Dumnezeu este îndelung răbdător și se extinde asupra păcătoșilor în general. El nu îi condamnă rapid pe păcătoși și nu le execută pedeapsa fără avertisment. Nici nu exclude pe cineva. Mai degrabă, El așteaptă cu răbdare ca păcătoșii să se pocăiască și să se întoarcă la Hristos prin credință. În al doilea rând, Dumnezeu se bucură să îi salveze chiar și pe cei mai răi dintre păcătoși. Acest lucru aduce Evanghelia și adevărul mântuirii la un nivel foarte personal și arată scopul specific al lui Dumnezeu în planul Său de mântuire.
Ce exemplu și ce încurajare! Dacă cineva se îndoiește de răbdarea și harul lui Dumnezeu, îi putem arăta convertirea lui Pavel, care încă mai este un exemplu pentru lumea întreagă că „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Pet. 3:9). Dacă Dumnezeu a făcut asta pentru Pavel, atunci poate și va face asta pentru oricine. În convertirea lui Pavel avem un exemplu puternic al milei și harului lui Dumnezeu revărsat din belșug asupra celui mai de seamă (sau celui dintâi) dintre păcătoși.
c) Laudă adusă lui Dumnezeu (1:17). Amintindu-și trecutul său dezgustător și ceea ce a făcut Dumnezeu în viața sa, Pavel izbucnește într-o doxologie: „A Împăratului veşniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu, să fie cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin” (1:17). Secțiunea aceasta (1:12-17) a început cu mulțumire și se încheie cu laudă adusă lui Dumnezeu.
Dumnezeu este „Împăratul veşniciilor” – Cel care a fost, este și va fi, Domnul suveran al istoriei. El este „nemuritor” –atemporal, etern, nepieritor, neschimbător, Domnul vieții și al morții. El este, de asemenea, „nevăzut” – El nu poate fi văzut pentru că este duh în esența Sa. Și El este „singurul Dumnezeu” – nu este niciun alt Dumnezeu în afară de El (Is. 45:5). În această izbucnire de laudă pentru harul și mila lui Hristos arătate față de el, Pavel îi dă Lui toată „cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin.” Și asta vom face și noi toată veșnicia. Iar noi toți spunem: „Amin – așa să fie!”
Observații finale. Aceasta este o scurtă, dar puternică mărturie personală a apostolului Pavel (vezi și Faptele Apostolilor 22:3-21; 26:1-23) despre harul și mila imensă a lui Dumnezeu în viața unuia care odinioară ura numele lui Hristos și făcea tot ce putea pentru a scăpa de urmașii lui Hristos din biserica primară, dar care, prin harul salvator miraculos al lui Dumnezeu, care a dus la credința în Hristos, a devenit unul dintre cei mai puternici și mai influenți lideri ai bisericii.
Ce ne învață, așadar, acest lucru despre responsabilitatea pastorilor de a depune mărturie despre harul mântuitor al lui Dumnezeu prin mărturia lor personală? Mărturiile personale dau credibilitate liderilor bisericii, deoarece prin ele recunosc că nu sunt diferiți de ceilalți în ceea ce privește trecutul lor și Îl laudă pe Dumnezeu pentru transformarea radicală a vieții lor. Mărturiile personale ne amintesc că Dumnezeu este milostiv și plin de îndurare. Mărturiile personale ilustrează modul în care Dumnezeu poate schimba viața unei persoane, aducând-o de la întuneric la lumină, de sub puterea lui Satan la Dumnezeu. Mărturiile personale declară public puterea mântuitoare a lui Dumnezeu, care este pentru toți oamenii. Mărturiile personale arată că Dumnezeu îi poate lua pe cei mai răi dintre păcătoși și să îi transforme în lideri puternici pentru a-Și îndeplini planurile Sale. Mărturiile personale îi încurajează pe oameni că Dumnezeu îi poate mântui și pe ei. Mărturiile personale sunt exemple vii ale harului mântuitor al lui Dumnezeu.
IV. Schițe de predici
Titlu: Să învățăm de la Isus – Să-L lăudăm pe Isus, Împăratul nostru (Matei 21:1-11)
Subiectul: Domnia lui Isus.
Tema: Domnia lui Isus de la prima Sa venire indică domnia Sa la a doua venire.
Punctul I: Domnia lui Isus se vede din autoritatea Lui divină (21:1-13)
Punctul II: Domnia lui Isus se vede din împlinirea profeției (21:4-6)
1. Profeția din Daniel 9:25 s-a împlinit
2. Profeția din Zaharia 9:9 s-a împlinit
Punctul III: Domnia lui Isus se vede din măreția Lui smerită (21:6-11)
1. Intrarea lui Isus în Ierusalim a fost plină de smerenie (21:6-7)
2. Intrarea lui Isus în Ierusalim a fost plină de maiestate (21:8-11)
Related Topics: Pastors
Журнал для пасторов Net, Rus Ed 48, Летнее издание 2023
Служение Института Библейского Проповедования…
Автор: Проф. Роджер Паскоу, Президент,
Email: [email protected]
I. Усиление разъяснительной проповеди: Проповедь из посланий, ч. 1, с. 3
Пример из практики, Послание к Ефесянам
Это часть 3 «Проповедование из посланий». Чтобы ознакомиться с предыдущими учениями, перейдите к выпускам № 46 и № 47 Журнала для пасторов на этом веб-сайте: https://bible.org/net-pastors-journal. В этом выпуске я хочу описать некоторые области, которые могут быть вам полезны при подготовке к проповедованию послания, на примере послания к Ефесянам.
В 17-й главе Евангелия от Иоанна Иисус молился о том, чтобы все его ученики на протяжении всей истории церкви были объединены в «одно целое» (17:21-23). Сила и свидетельство церкви исходят из ее единства: «Да познает мир, что Ты послал Меня и возлюбил их, как возлюбил Меня» (17:23). К сожалению, многие церковные общины не объединены. Следовательно, у них нет власти и свидетельства в своих общинах, которые они должны иметь. Послание к Ефесянам касается темы единства в церкви.
А. Автор и получатели послания.
Несмотря на то, что некоторые оспаривают авторство Павла в этом послании, внутренние свидетельства в послании убедительно указывают на его авторство, например: 1) прямые заявления об его авторстве (1:1; 3:1); 2) Его личные связи с получателями (1:15-16; 4:1; 6:19-20); и 3) Особое служение язычникам (3:6-8).
Это послание было написано из тюрьмы (4:1) для церкви в Эфесе. Тот факт, что это тюремное послание, вероятно, относится к 60 году Р.Х, к концу жизни Павла. Павел служил в Эфесе несколько лет. Его прощальная речь к старейшинам этой церкви и его очевидная привязанность к ним записаны для нас в Деяниях 20. Позже апостол Иоанн также написал письмо этой же церкви в Откровении 2, в котором он хвалил их за их христианские дела и их доктринальную чистоту, но осудил их за отсутствие любви ко Христу.
Город Эфес был важным городом в экономическом и религиозном отношении. Экономически это был процветающий город из-за его идеального положения в Малой Азии и легкого доступа по суше и по морю: 1) по суше, потому что он был связан дорогой со всеми другими крупными городами этой провинции; и 2) по морю, потому что он находился на реке недалеко от океана и имел внутреннюю гавань. В религиозном отношении Эфес был известен своим языческим культом, особенно своим великим храмом языческой богини Дианы.
Христиане церкви в Эфесе были верующими из язычников (3:1). Хотя послание написано для язычников, его учение для верующих евреев также очень важно. Некоторые думают, что это письмо предназначалось не только для церкви в Эфесе, потому что 1) он не упоминает в послании о своих трудах среди них, ссылка, которая, несомненно, была бы внесена, если бы послание было написано исключительно тем, среди которых он трудился в Эфесе; и 2) он не делает конкретных ссылок на какие-либо доктринальные или практические проблемы, споры или вопросы, которые он обычно делал бы, если бы обращался к конкретной церкви. Однако эти аргументы неубедительны, и, в любом случае, на протяжении всей истории письмо стало ассоциироваться с церковью в Эфесе. Тем не менее, важно отметить, что, хотя Павел обращается к поместной церкви, он охватывает всю вселенскую церковь, а не только поместную церковь.
Б. Цель послания.
Основная цель этого письма состоит в том, чтобы объяснить новую концепцию церкви как Тела Христова, состоящего из этнически и религиозно различных людей, а именно верующих из евреев и язычников вместе взятых. Каким образом эти два народа могли объединиться, было чем-то прежде считавшимся невозможным, непостижимой загадкой. В этом письме объясняется, что такое единство стало возможным благодаря Христовой работе примирения на кресте, примиряющей их не только с Богом, но и друг с другом. В письме подчеркиваются привилегии их нового положения, а также их новые сопутствующие обязанности по мере того, как они воплощают в жизнь свое христианское призвание как в церкви, так и в мире.
Во-первых, им нужно было большее понимание. Чтобы жить в этих новых отношениях со своими еврейскими братьями в церкви, им нужно было развиваться в своем понимании того, кем они были во Христе. Это становится очевидным из двух молитв Павла в первой половине письма, в которых подчеркивается: 1) их потребность в мудрости и откровении, знании, понимании и просвещении (1:17-23) и 2) их потребность во внутренней силе Святого Духа и их пребывании во Христе, чтобы их понимание духовных реалий могло быть укреплено (3:14-21).
Во-вторых, им нужно было изменить свой образ жизни. Им нужно было жить, как новые творения во Христе, в соответствии с их христианским призванием и положением. Им нужно было ходить вместе в единстве в церкви, постепенно продвигаясь к «единству веры» (4:1-16), и им нужно было жить по новому в мире, способом, радикально отличным от их прежнего образа жизни не спасенных язычников (4:17- 6:20; ср. 2:1-3). Это также стало возможным благодаря тому, что Христос сделал в преображающей силе.
Несмотря на то, что в послании не упоминаются конкретные доктринальные или практические проблемы в церкви, очевидно, из его прощальной речи к старейшинам этой церкви в Деяниях 20 Павел увидел потенциальную опасность со стороны лжеучителей и ложных учений (Деяния 20: 28-30). Впоследствии, из Откровения 2, мы узнаем, что лидеры церкви в Эфесе защищали церковь от лжеучителей и ложных учений, но в процессе они стали холодной, формальной церковью, которая больше заботилась о программах и процессах, чем о своих отношениях с Иисусом Христом. Поэтому неудивительно, что в этом послании Павел делает акцент не только на учении, но и на любви и отношениях друг с другом.
C. Тема Посланияthe Epistle.
В соответствии со своим назначением тема послания – христианское единство это как библейский принцип, так и реальность. Поэтому я назвал это исследование «Мы стоим вместе: тайна церкви».
Отсутствие единства сегодня в наших церквях может быть вызвано многими причинами, такими как: 1) этническое разнообразие, 2) члены церкви не проводят много времени вместе, 3) плохие личные отношения между различными членами церкви, 4) отсутствие общей духовной мотивации и цели, 5) споры о том, как должна быть построена церковь, или 6) определенные люди, желающие власти и контроля в церкви.
Какой бы ни была причина разобщенности в церкви, я считаю, что это исследование в Послании Павла к христианам в Эфесе решает эту фундаментальную проблему. Мы видим, что в этом письме рассматривается вопрос о том, как и почему христиане различного происхождения объединяются через Христа и Святого Духа, и как они должны демонстрировать это единство практически. Это мое первостепенное бремя в предоставлении вам этого исследования. Я хочу сделать учение по посланию к Ефесянам на тему единства актуальным для нашей сегодняшней культуры, и там где вы живете.
Мы живем во время, когда индивидуализм господствует не только в мире, но и в христианской церкви. Каждый хочет делать что-то по-своему. Это вносит разногласия, возможно, не с точки зрения теологических вопросов, а с точки зрения того, каким должно быть тело Христово, как функциональное, живое, взаимосвязанное существо, которое существует, чтобы прославлять Бога, поддерживать друг друга и противостоять атакам врага. Все уроки в этом исследовании связаны с названием и основной мыслью послания, а именно: «Мы стоим вместе: тайна церкви».
Г. Теология Послания.
Для целей этого исследования я собираюсь изложить учение послания о церкви (экклезиология), спасении (сотериология), Боге (теология) и последних днях (эсхатология).
1. Учение о церкви (экклезиология). Как я упоминал ранее, акцент в этом послании делается на вселенской церкви, главой которой является Христос, главенство, предвещающее Его окончательное космическое главенство над всем сущим (1:22).
«Тайна», которую Бог совершил через Христа, состоит в том, что иудеи, и язычники были объединены в церковь, которая есть полнота Христова (1:23). Теперь они сограждане (2:19), новый дом (семья) веры (2:19), один святой храм (2:20-22), одно тело (4:4), невеста Христова (5 :23-27).
Церковь — это уникальное динамичное сообщество, члены которого постоянно растут духовно и продвигаются к единству веры, используя свои дары (4:1-16), живя в соответствии со своим призванием (4 :17- 6:9), и сообща сражаясь против сатанинских сил, пытающихся разрушить церковь (6:10-20).
Церковь представлена в трех картинах в Послании к Ефесянам:
а) Здание, которое вырастает (2:19-22) в святой храм в Господе и которое объединяется своим Краеугольным Камнем.
б) Тело (4:4), которое является «полнотой» Христа (1:23), сформированное посредством Его примиряющей работы на кресте (2:16-18), в которое как иудеи, так и язычники вошли, как равные члены (3:6; 5:20), в котором каждый член снаряжен и выполняет работу служения (4:12), и которая однозначно соединена со Христом, как своим Главой и своим Спасителем (4:15-16); 5:23).
в) Невеста, за которую умер Христос, которую Он сделал прославленной и святой и которую представит Себе как свою (5:23-27).
Единство церкви стало возможным благодаря искупительной работе Христа (1:6-8), которая не только привела к вертикальному примирению с Богом и горизонтальным отношениям друг с другом (2:11-18), но и также делает возможным эсхатологическое примирение всего во Христе (1:10).
Подобно тому, как церковь является святым храмом, устроенным таковым, потому что Христос освятил и очистил ее «банею водною, посредством слова, чтобы представить ее Себе Церковью славною, не имеющую пятна, или порока, или чего-либо подобного, но дабы она была свята и непорочна» (5:26-27), так и члены его должны быть святыми людьми (1:4; 4:20-5:14) в противоположность нечестивым людям, которыми они когда-то были (2 :1-10; 4:17-19).
Одна из нынешних обязанностей и целей церкви – возвещать многоразличную мудрость Божью начальствам и властям поднебесной (3:10). Таким образом, образ церкви в Эфесе — это образ людей, которые различны по своему происхождению и дарам, но едины в своих отношениях со Христом и деятельности для Христа, поскольку они вместе стремятся к одной и той же цели (достичь полного возраста Христа), выполняя свое единое предназначение в мире. Это та церковь, к которой мы должны стремиться в наших общинах, церкви, состоящих из разных людей, объединенных в своих отношениях во Христе, в своем образе жизни в мире, в своем прогрессе в познании и защите истины.
2. Учение о спасении (сотериология). Спасение представлено в Послании к Ефесянам с трех точек зрения:
а) Прошедшее событие. Спасение – это завершенное событие, благами которого в настоящее время обладает каждый истинно верующий (1:7; 2:4-5, 8-10). Через крест Христос примирил евреев и язычников друг с другом, создав из двух народов один новый народ, новое сообщество веры. И крестом он примирил всех верующих с Богом через Свою кровь, тем самым установив мир и предоставив доступ Духом к Отцу (2:11-18).
б) Будущее событие. Спасение – это будущее событие с двух точек зрения: во-первых, оно будущее в том смысле, что наша печать Святым Духом является настоящей гарантией будущего искупления наших тел (1:13-14). Во-вторых, это будущее, поскольку в грядущих веках наше прославление со Христом будет постоянным проявлением Божьей благодати по отношению к нам во Христе (2:6-7).
в) Общечеловеческое событие. Спасение рассматривается, как универсальное по своему масштабу, поскольку однажды, на основании смерти и воскресения Христа, все сущее на небе и на земле будет собрано воедино под главенством Христа (1:10, 21-22). Это имеет в виду восстановление всеобщего главенства Христа.
Таким образом, спасение — это исключительно продукт искупительной благодати Бога во Христе, а не то, что мы заслужили для себя. Действительно, никакие человеческие дела никогда не могли бы заслужить нашего спасения. Добрые дела являются следствием спасения, а не причиной. Мы спасены «по благодати… через веру», и тогда мы способны на добрые дела (2:8-10).
3. Учение о Боге (богословие). Это учение представлено с точки зрения христологии и Троицы.
Христология. Наиболее ясно представлено господство Христа. Бог воскресил Иисуса Христа из мертвых и посадил Его на место наивысшей силы и хвалы, даже по правую руку от Себя (1:20-21). Он Верховный. Иисус Христос — господин всего сущего, будь то небесное или земное, правители земли или демонические силы. Его главенство в настоящее время признано и проявлено в церкви и будет признано и проявлено космически в грядущем веке (1:10, 21-23; 3:10-11). Поэтому само собой разумеется, что основная цель нашего существования — хвалить и прославлять Его как Всевышнего (1:6, 12, 14).
Троица. Хотя было бы слишком далеко говорить, что Павел построил это послание вокруг учения о Троице, тем не менее, учение о Троице изображено здесь настолько явно, что оно, несомненно, лежит в основе основных положений этого послания. Следовательно, неоднократно представленные здесь единство, природа и характер Троицы обеспечивают богословскую и практическую основу для единства, природы и характера Божьего народа. Обратите внимание на следующие явно тринитарные ссылки:
а) Тринитарный аспект наших духовных благословений (1:4-14). «Бог и Отец Господа нашего Иисуса Христа» благословил нас всякими духовными благословениями на небесах (1:3) и «избрал нас в Нем» для спасения прежде вековых времен (1:4-6). «В Нем» (Сыне) мы имеем искупление (1:7-12), и мы запечатлены обещанным «Святым Духом», который является залогом нашего наследия (1:13-14).
б) Тринитарная молитва (1:15-23). Бог нашего «Господа Иисуса Христа» есть «Отец славы», дающий нам «Дух премудрости» (1:17).
в) Тринитарный доступ к Богу (2:16-18). Бог — это Бог Троицы, с которым мы примирились в одном теле через «крест» (Христа), через Которого мы имеем доступ «одним Духом к Отцу».
г) Структура тринитарной церкви (2:19-22). Мы являемся членами «дома Божьего», краеугольным камнем которого является «Христос Иисус» и который является жилищем «Бога в Духе».
д) Тринитарная молитвенная структура (3:14-19). Бог «Отец» — это Тот, к Кому мы направляем наши молитвы 14), Который укрепляет нас силой «Духом Своим» (16), чтобы «Христос» мог вселиться в наши сердца через веру (17).
е) Единство тринитарной церкви (4: 3-6). Церковь черпает свое единство в единстве Троицы, а именно: «один Дух... один Господь... и один Бог и Отец всех».
ж) Тринитарная этика и инструкции (4:17-5:24). Мы «познали Христа» (4:20-21), не должны «огорчать Духа» (4:30) и должны «подражать Богу» (5:1). Мы должны исполняться «Духом» (5:18) и благодарить «Бога Отца» во имя «Господа нашего Иисуса Христа» (5:20).
4. Учение о конечных вещах (эсхатология). Послание к Ефесянам обращается к двум векам – веку сему и веку грядущему (1:21). Павел учит как «реализованной», так и будущей эсхатологии. Теперь верующие в какой-то степени наслаждаются благословениями грядущего века и участвуют в них (1:3). Через веру во Христа мы больше не живем и не ходим в соответствии путями этого мира (2:2), но уже сейчас в духовном смысле мы «посажены» со Христом на небесах (2:6). Таким образом, уже сейчас мы участвуем в преимуществах Христовой позиции силы и возвышения над силами этого мира. То, что будет физически истинным в эсхатоне, теперь истинно духовно для верующих.
Тем не менее, Послание к Ефесянам также признает, что физическое воплощение эсхатона еще впереди. Искупление наших тел еще впереди, хотя мы и запечатаны на этот день (1:14; 4:30). Физическое установление царства, в которое не войдет ни один нечестивый человек, еще впереди (5:5). Таким образом, в ефесской эсхатологии существует определенная напряженность между нынешним положением и благословениями верующих благодаря нашему союзу со Христом и нашей нынешней борьбой, даже войной (6:10-18), как тех, кто живет в настоящем веке. Отсюда призыв к верующим «поступать достойно (нашего) звания» (4:1; ср. 4:17 и далее) в соответствии с «новым человеком», а не «ветхим» (4:22, 24).
Д. Литературные Характеристики.
Послание к Ефесянам и к Колоссянам считаются двумя посланиями-близнецами из-за их сходства в литературном стиле (фразировках и формулировках), теме и содержании.
Первая часть обоих посланий подчеркивает типичные для Павла темы, такие как оправдание верой, смерть во грехах — жизнь во Христе, отчуждение — примирение и святость. Особое служение Павла в отношении «тайны» Евангелия является общим для обоих посланий, и оба послания подчеркивают главенство (превосходство) Христа.
Вторая часть обоих посланий также похожа на увещевания о совлечении ветхого человека и облачении в нового, а также о сексуальности, гневе, речи, истине, любви и семейных отношениях.
Различие между двумя посланиями заключается в двух областях. Во-первых, разница в фокусе. Послание к Ефесянам акцентируется на теле Христа (в частности, на единстве тела), тогда как в послании к Колоссянам основное внимание уделяется главе тела. Во-вторых, есть разница в том, что Послание к Ефесянам не касается какого-либо конкретного лжеучения, тогда как Послание к Колоссянам касается ереси колоссян (3:16-23).
Обратите внимание на повторение некоторых слов и фраз в Послании к Ефесянам. Помимо очевидного повторения ключевого слова «в» — т.е. «во Христе» (1:3-14) – необходимо отметить следующие слова и выражения: благоволение (1:5, 9), знание, разумение и мудрость (1:8, 17-18), сила ( 1:19-21; 3:20), благодать, милость и любовь (2:4-8), богатство (1:7, 18; 2:7; 3:8, 16), хвала и слава (1: 6, 12, 14, 17, 18), избранный, предопределенный (1:4, 5, 11), Его воля и цель (1:5, 9, 11), искупление (1:7, 14) и надежда ( 1:12, 18). Вы также заметите широкое использование превосходных степеней: богатство Его благодати (1:7; 2:7), богатство Его славы (1:18), превыше всего могущества Его (1:19), превыше знания (3:19) и безмерно превыше всего (3:20).
Мы продолжим это исследование в следующем выпуске Журнала для пасторов (осенью 2023 г.), в котором мы рассмотрим текстовую структуру послания и несколько комментариев о проповеди послания. Я надеюсь, что эти исследования помогут вам в вашей собственной подготовке к проповеди из посланий.
II. Укрепление библейского руководства:
Порядок в церкви, часть 2, 1 Тимофею 1:12-17
Мы изучаем наставление апостола Павла Тимофею относительно порядка в церкви, что касается церковного руководства. Я структурировал это изучение вокруг пяти инструкций Павла Тимофею следующим образом:
А. Поручение относительно пасторских обязанностей (1:3-20)
Б. Поручение в отношении общественного богослужении (2:1-15)
В. Поручение в отношении пасторского руководства (3:1-16)
Г. Поручение в отношении личной преданности (4:1- 6:2)
Д. Поручение в отношении пасторских мотивов (6:3-21)
В прошлый раз мы начали изучать...
А. Первое поручение, касающееся пасторских обязанностей 1:3-20
Мы разделим этот раздел на три части:
1. Сохранять чистое учение (1:3-11)
2. Свидетельствовать о Божьей спасительной благодати (1:12-17)
3. Выполнять свой долг (1:18-20)
В последнем выпуске этого журнала я рассмотрел раздел А (1:3-11), касающийся ответственности пастора в отношении сохранения чистого учения. В этом выпуске я расскажу о пункте 2, касающемся ответственности пастора относительно…
2. Свидетельство о Божьей спасительной благодати (1:12-17). Первое поручение Павла Тимофею касается его пасторских обязанностей, первая из которых заключается в поддержании чистого учения путем 1) борьбы с ложным учением (1:3-7) и 2) продвижения правильного учения (1:8-11), особенно правильного учения о законе. В отличие от «праведников» (1:9), знающих правильное значение и применение закона, есть другие «беззаконники и непослушные» (1:9), о чем свидетельствует их поведение (1:9-10). Павел резюмирует это первое поручение всеобъемлющим заявлением о том, что Тимофей должен противостоять «всему, что противоречит здравому учению, согласно благовествованию славы блаженного Бога, которое мне вверено» (1:10-11). Это упоминание Евангелия естественным образом приводит Павла к чудесному личному свидетельству о его собственном призвании к спасению через Евангелие, которое ему было доверено и за которое он благодарит (1:12-17). Его свидетельство сосредоточено на трех областях…
а) Благодарение Господа Иисуса Христа (1:12-14). Это выражение благодарения делится на две области. Во-первых, благодарение за настоящее служение (1:12). «Благодарю Укрепившего меня, Христа Иисуса, Господа нашего, что Он признал меня верным, определив на служение Ему» (1:12). Духовная сила (и, возможно, даже физическая сила) для сложной задачи евангельского служения была дарована ему Христом Иисусом, его Господом, и за это Павел глубоко и вечно благодарен. Такая сила была дана ему, «потому что Он признал меня верным, определив на служение Ему» (1:12б). Быть «верным» подразумевает непоколебимость и надежность, на основании которых он был назначен на служение Христу, особенно на евангельское служение. Такое назначение такого Спасителя никогда не покидало Павла, потому что чудо обращения всегда было чудом Божьей благодати по отношению к Павлу, о чем он говорил всякий раз, когда давал свое личное свидетельство.
Во-вторых, благодарение за прошлое милосердие (1:13). Павел благодарен не только за свое назначение на евангельское служение, но еще больше за милость, которую он получил. То, что Христос Иисус считал его «верным, назначив на Cвое служение», было непостижимо, когда он задумался о том, кем он когда-то был: «…хотя прежде я был богохульником, гонителем и надменным человеком» (1:13а). Здесь Павел оглядывается на свою дохристианскую жизнь и признается, что его жизнь характеризовалась насилием и гневом против Бога и против христиан.
С христианской точки зрения, богохульство может быть совершено словом или поведением. Богохульным поведением может быть, например, намеренное пренебрежение Божьими законами или неповиновение им (Чис. 15:30–31). Богохульными словами являются те, которые непочтительно или неуважительно говорят о Боге (Лев. 24:10-16), например, приписывая работу Духа Божьего сатане (Мф. 12:31-32). Вы помните, что и наш Господь, и Стефан были ложно приговорены иудеями к смерти за богохульство (Мф. 26:65; Деян. 6:11). Но Павел признает, что до встречи с воскресшим Христом на дороге в Дамаск он был богохульником и на словах, и на деле. Будучи ревностным евреем, он отверг заявление Христа о том, что он Мессия, и преследовал христиан за то, что они отвернулись от иудаизма и последовали за Христом (Деяния 9:1-2, 22:4; Гал. 1:13; Фил. 3:6).
Несмотря на такое жестокое прошлое и в отличие от него, Павел говорит: «Но я был помилован, потому что поступал по неведению в неверии (1:13б). Для Павла Божья благодать и милость сливаются воедино (см. 1:1), поскольку и то, и другое проистекает из сущностной природы Бога — любви. В самом деле, милость Божия является следствием и проистекает непосредственно из Его непостижимой благодати и любви, которые Он излил на Павла «через Христа Иисуса», заменив таким образом гнев и насилие, которые когда-то поглотили его. Преображение его жизни основывалось исключительно на искупительной работе Христа на кресте. Это было основанием, к которому Павел постоянно возвращался. Он открыто признал, что совершенно недостоин Божьей благодати и милости, но получил милость, говорит он, «потому что он поступал по неверию». Павел здесь не пытается приуменьшить или оправдать свои прежние греховные поступки, а пытается объяснить, что дела, что он делал до того, как встретился лицом к лицу со Христом, были сделаны из искренней ревности по Богу (Гал. 1:13-14), неверно направлено, как это было. Тем не менее, несмотря на такое вопиющее жестокое прошлое, «я получил милость».
Для него это было поразительно, за гранью понимания, как Бог может любить и прощать кого-то с такой историей. Дело было не в том, что Бог вынужденно пролил Свою благодать на Павла. Не то, чтобы он спасся, а только что. Нет, говорит он, «благодать Господа нашего излилась во мне с верой и любовью во Христе Иисусе» (1:14). Божья незаслуженная милость «переполнила» его. Это было похоже на реку, вышедшую из берегов. Это было похоже на приливную волну, которая разбивалась о берег, сметая все на своем пути. Такова была сила и действие Божьей благодати в жизни Павла. Сила была такой давящей, что ему пришлось подчиниться ей. Результатом стало полное преображение и изменение направления жизни Павла. И доказательством были «вера и любовь во Христе Иисусе», которые сопровождали этот опыт.
Другими словами, настоящая спасительная благодать в жизни человека всегда приводит к изменению убеждений и поведения. Вновь обретенные Павлом «вера и любовь во Христе Иисусе» свидетельствовали о том, что работа и призвание Христа были эффективными в его жизни. Его жизнь характеризовалась уже не насилием и ненавистью к народу Божию, а верой и любовью. Таким образом, сразу после своего обращения он стал подобен Христу в реальности и проявлении благодати и любви.
б) Утверждение Евангелия (1:15-16). Во-первых, Павел расширяет свое личное свидетельство об общем масштабе и цели Божьего спасения (1:15а). Работа Христа на кресте не ограничивалась видными или выдающимися людьми или людьми, чье обращение было выдающимся по своему характеру и обстоятельствам. Христос Иисус пришел в мир не для того, чтобы спасти только Павла или ему подобных. Нет, говорит он, «верно и всякого принятия заслуживает слово, что Христос Иисус пришел в мир спасти грешников» (1:15а).
Павел, кажется, цитирует общеизвестное христианское исповедание (или «изречение») относительно всеобщего масштаба и необходимости спасения — «что Христос Иисус пришел в мир спасти грешников» — исповедание, которое Павел поддерживает как «достоверное и заслуживающее доверия» полное принятие. Основываясь на собственном опыте, Павел рекомендует это краткое утверждение как абсолютно надежное и которое должно быть полностью принято всеми, ибо то же самое спасение, которое спасло Павла, доступно каждому. Как он говорит в другом месте: «Нет различия, потому что все согрешили и лишены славы Божией» (Рим. 3:23). Независимо от того, жил ли человек мятежной и наполненной ненавистью жизнью, как Павел, или блудной жизнью, как блудный сын (Луки 15:11-32), Христос Иисус пришел в мир, чтобы спасти его. Это общий масштаб и цель Божьего спасения, которое было осуществлено в искупительной работе Христа.
Да, несомненно, в спасении апостола Павла и других, подобных ему, есть определенное чудо из-за их происхождения и обстоятельств их обращения, но мы не должны боготворить их опыт или рассматривать, например, спасение тех, кто выросли в христианских семьях и не восстали против Евангелия таким вопиющим образом, как менее важные. Мы благодарим Бога за спасение всех и каждого, кто исповедует имя Христа. Действительно, всякий, кто кается в своем грехе и обращается ко Христу за спасением, есть чудо благодати Божией. Павел снова подтверждает это, когда пишет: «4 Но Бог, богатый милостью, по Своей великой любви, которою возлюбил нас, 5 и нас, мертвых по преступлениям, оживотворил со Христом — благодатью вы спасены — 6 и воскресил нас с Ним и посадил с Ним на небесах во Христе Иисусе,7 дабы явить в грядущих веках преизобильное богатство благодати Своей в благости к нам во Христе Иисусе. 8 Ибо благодатью вы спасены через веру, и сие не от вас; дар Божий, 9 не от дел, чтобы никто не хвалился» (Ефесянам 2:4-9).
Тем не менее, хотя общий масштаб Божьего спасения универсален, апостол Павел никогда не упускал из виду конкретный масштаб и цель Божьего спасения (1:15б-17), показательным примером которого является его собственное обращение. Хотя «Бог повелевает всем повсюду покаяться» (Деяния 17:30), не все делают это. Те, кто положительно откликаются на Божье предложение спасения через покаяние и веру (Деяния 20:21), — это те, кого Бог специально и целенаправленно избрал во Христе для спасения (Еф. 1:4). В противном случае, поскольку все люди глубоко греховны, никто не был бы спасен.
Апостол Павел постоянно удивлялся Божьей благодати, особенно в своей жизни, никогда не скрывая и не игнорируя того, кем он был до того, как уверовал во Христа. Нет, он открыто исповедует, что из всех грешников «я первый» (1:15б). Видите ли, признание греха всегда личное и конкретное, и его никогда не следует приуменьшать. В этом случае Павел описывает себя как «самого главного» из грешников. Глубины греха, в которые он впал, никогда не покидали его разума, хотя в то же время он радовался спасительной благодати и милости Божией в своей жизни. Он никогда не забывал, кем он был когда-то, и то удивительное обращение, которое Бог произвел в нем.
Признавая цель Божьей благодати для грешников в целом через Христа и признавая свою нечестивую историю, от которой Бог спас его в частности, Павел признает, что у его личного спасения была более важная цель: «Но я помилован для того, дабы во мне, как в первом, Иисус Христос показал совершенное терпение Свое в пример тем, которые уверуют в Него для жизни вечной» (1:16). Павел признает, что, вероятно, из-за радикального характера его дохристианской жизни, его обращения и его последующего выдающегося положения в церкви, Божья милость к нему, в частности, «как худший из грешников», послужила более важной цели на путях Божьих, а именно, чтобы «показать свое совершенное терпение в пример тем, которые должны были уверовать в Него для вечной жизни». Если кто-то, чья жизнь до обращения была такой же извращенной и мятежной, как и он сам, то, несомненно, это чудесное проявление Божьего «совершенного терпения» и «пример» для тех, кто впоследствии уверует в Христа «для вечной жизни».
Итак, две чудесные истины о благодати и милосердии Божьим в спасении грешников. Во-первых, Божья благодать долготерпелива и распространяется на грешников вообще. Он не осуждает грешников и не казнит их без предупреждения. И никого не исключает. Наоборот, он терпеливо ждет, пока грешники покаются и с верой обратятся ко Христу. Во-вторых, Богу приятно спасать даже самых отъявленных грешников. Это сводит Евангелие и истину о спасении к очень личному уровню и конкретной цели в Божьих путях и целях спасения.
Какой это пример и ободрение. Если кто-то сомневается в Божьем терпении и благодати, мы можем указать ему на обращение Павла, которое до сих пор служит примером миру: «Господь не медлит исполнить обетование Свое, как некоторые считают медлительностью, но долготерпелив к вам, не желая, чтобы кто погиб, но чтобы все пришли к покаянию» (2 Пет. 3:9). Если Бог сделал это для Павла, то Он может сделать это и для всех. В обращении Павла мы видим мощный пример Божьей милости и благодати, излитой в изобилии на главных (или, прежде всего) грешников.
в) Слава Богу (1:17). Размышляя о своей «грязной» истории в прошлом и о том, что Бог сделал в его жизни, Павел начинает славословие: «Царю веков, бессмертному, невидимому, единому Богу, честь и слава во веки веков. Аминь." (1:17). Этот раздел (1:12-17) начинается с благодарения и заканчивается хвалой Богу.
Бог есть «Царь веков» — Тот, кто был, есть и грядет, суверенный Господь истории. Он «бессмертен» — безвременный, вечный, нетленный, неизменный, Господь жизни и смерти. Он также «невидим» — его нельзя увидеть, потому что он дух в своей сути. И он «единственный Бог» — нет другого Бога, кроме Него (Ис. 45:5). Ему в этом порыве восхваления явленной ему благодати и милости Христа Павел приписывает «честь и славу во веки веков. Аминь." Это будет нашим занятием на протяжении всей вечности. И на это мы все говорим: «Аминь — да будет так».
Заключительные замечания. Это краткое, но сильное личное свидетельство апостола Павла (см. также Деяния 22:3-21; 26:1-23) о безмерной благодати и милости Бога в жизни того, кто когда-то возненавидел имя Христа, и он делал все возможное, чтобы избавиться от последователей Христа в ранней церкви, но который благодаря чудесной спасительной благодати Божьей и вытекающей из нее вере во Христа стал одним из самых сильных и влиятельных лидеров в церкви.
Тогда учит ли это нас относительно ответственности пасторов свидетельствовать о Божьей спасительной благодати через свое личное свидетельство? Личные свидетельства придают авторитет церковным лидерам, потому что через них они признают, что ничем не отличаются от других в отношении своего прошлого, и воздают хвалу Богу за то, что Он сделал, радикально преобразив их жизнь. Личные свидетельства напоминают нам, что Бог милостив и милосерден. Личные свидетельства иллюстрируют, как Бог может изменить жизнь человека, превратив его из тьмы в свет, из силы сатаны в Бога. Личные свидетельства публично провозглашают спасительную силу Бога, что никто не находится вне Его искупления. Личные свидетельства показывают, что Бог может и действительно берет худших из грешников и делает их сильными лидерами для достижения Его целей. Личные свидетельства ободряют других, что если Бог может сделать это для кого-то другого, Он может сделать это и для других. Личные свидетельства — это яркие, живые примеры источника, масштаба и цели Божьей спасительной благодати.
IV. План проповеди
Название: Учимся у Иисуса – восхваляем Иисуса, нашего Царя (Матфея 21:1–11)
Тема: Царствование Иисуса.
Тема#: Царствование Иисуса во время Его первого пришествия указывает нам на Его царствование во время Его второго пришествия.
Пункт I: Царство Иисуса признается в Его божественной власти (21:1—13).
Пункт II: Царствование Иисуса подтверждается исполнившимся пророчеством (21:4–6).
1. Пророчество Даниила 9:25 исполнилось.
2. 1. Пророчество Захарии 9:9 исполнилось.
Пункт III: Царство Иисуса проявляется в смиренном величии (21:6—11).
1. Вход Иисуса в Иерусалим был облечен в смирение (21:6-7).
2. Вход Иисуса в Иерусалим был облечен величием (21:8-11).
Related Topics: Pastors
Christians In A Hostile World: A Study Of 1 Peter
Related Media
Copyright © 2022 by Beyond Ordinary Women Ministries
Cover image used under license from Shutterstock.com.
Introduction
For decades many leaders of the American church have stoked fear in our churches, describing the culture as our enemy and encouraging Christians to fight by any means possible.
There’s no doubt that biblical values don’t align with secular worldviews, but we seem to be getting our methods of battle in this “war” from secular society, not the Bible. I wonder if God isn’t more concerned with our reactions than what’s going on in the rest of the culture. After all, Peter tells us here in 1 Peter that judgment begins with the household of God (1 Peter 4:17, NASB).
In Peter’s letter we find Christians facing a much stronger threat than we do now. They were a true minority experiencing real suffering for being Christians, something we haven’t experienced. Of course, we have stories which are hyped by people looking for a bigger audience, but if they were added all together, there’s not much loss of freedom. In some cases our own ungodliness has created the hostility.
So if Peter’s letter is written to those who suffered more than we have, perhaps we can learn from his message how to face a less hostile culture with grace. It’s time to think hard about how to apply biblical answers in our secular culture.
Kay Daigle
October 2022
Appreciation
I’m also once again grateful for Irish Kinney and Evelyn Babcock whose input on the consistency of the message and their eye for detail have been essential to the editing process of this and all my studies.
Thanks also to Deborah Herring for creating the cover.
Bible Translations Quoted
The Scriptures quoted are from the NET Bible® https://netbible.org. Copyright ©1996, 2019 used with permission from Biblical Studies Press, L.L.C. All rights reserved.
Scripture quotations taken from The Holy Bible, New International Version® NIV® Copyright © 1973, 1978, 1984, 2011 by Biblica, Inc.™ Used with permission. All rights reserved worldwide.
Scripture taken from the New American Standard Bible® (designated NASB). Copyright © 1960, 1962, 1963, 1968, 1971, 1972, 1973, 1975, 1977, 1995 by The Lockman Foundation. Used by permission.
Related Topics: Christian Life, Cultural Issues, Suffering, Trials, Persecution
An Anchor For The Soul: A Journaling Study Of The Minor Prophets
Related Media
Copyright © 2018 by Beyond Ordinary Women Ministries
Cover image courtesy of Sandy Sparks at sandysparksart.com ©2018 Sandy Sparks
Scripture quoted by permission. All scripture quotations, unless otherwise indicated, are taken from the NET Bible® copyright ©1996-2018 by Biblical Studies Press, L.L.C. All rights reserved.
Scripture taken from THE MESSAGE (designated MSG).
Copyright © 1993, 1994, 1995, 1996, 2000, 2001, 2002.
Used by permission of NavPress Publishing Group.
Scripture quotations taken from The Holy Bible, New International Version® NIV® Copyright © 1973, 1978, 1984, 2011 by Biblica, Inc.™
Used by permission. All rights reserved worldwide.
The “NIV” and “New International Version” are trademarks registered in the United States Patent and Trademark Office by Biblica, Inc.™
Scripture quotations taken from the New American Standard Bible®.
Copyright © 1960, 1962, 1963, 1968, 1971, 1972, 1973,
1975, 1977, 1995 by The Lockman Foundation. Used by permission.
Scripture quotations from the ESV Bible® (The Holy Bible, English Standard Version®). Copyright © 2001 by Crossway. Used by permission. All rights reserved.
Quotations from the Holy Bible, New Living Translation (NLT)
New Living Translation copyright © 1996 by Tyndale Charitable Trust. Used by permission of Tyndale House Publishers. All rights reserved.
Related Topics: Prophets, Women's Articles
Women's Bible Study Curriculum
Related Topics: Christology
4. Psalms
Related MediaDue to formatting issues this article is not available as an HTML web page, but it may be freely read as a Word Document, or in PDF .
Related Topics: Introductions, Arguments, Outlines, Teaching the Bible
Carpenter's Rule Telling the Story
Related MediaKurt Jarvis has an incredible way to tell the Bible Story using a carpenter's ruler.
Related Topics: Children's Training Resources