Some wish to prove from this text that when the head of a family comes to faith, he can be assured that his whole family will follow him in faith. There is no such promise here. If you read these verses carefully you will see that the offer of salvation by faith in Jesus was offered to the jailer, and to his whole household. The message of salvation was proclaimed to the jailer, and his whole household. The message of salvation was believed by the jailer, and his whole household. And as the jailer professed his faith by being baptized, so did the others in his household. The offer was to the jailer and all of his household. The acceptance of this offer was by the jailer and his whole household, but there is no guarantee that this will always be so.

The words Paul spoke, when rendered literally, would read something like this: “You (singular) believe on the Lord Jesus Christ and you (singular) will be saved, you (singular) and your household.” Paul is proclaiming the gospel to the Philippian jailer. He tells him that if he believes in the Lord Jesus Christ as his savior, then he will be saved. This offer is not for him alone, however, but for his whole household as well. If they believe in the Lord Jesus Christ, they will be saved as well. The promise is not made that if he, as the head of the household believes, his entire household is saved by his faith.

Notice that in verse 32 Luke records that Paul and Silas preached the “word of the Lord” to him, along with his house. Verse 34 then informs us that the jailer had come to believe, along with his entire household.

The gospel is offered to the jailer, and to his household. The gospel is preached to him, and his household. The gospel is received/believed by the jailer and his entire household.

Note these words in Jeremiah 31: 29 “In those days they will not say again, ‘The fathers have eaten sour grapes, And the children’s teeth are set on edge.’ 30 “But everyone will die for his own iniquity; each man who eats the sour grapes, his teeth will be set on edge. 31 “Behold, days are coming,” declares the LORD, “when I will make a new covenant with the house of Israel and with the house of Judah,

Ezekiel 18 is perhaps even more emphatic, separating the destiny of parent and child. A godly parent may have an ungodly (unsaved) child; an ungodly parent may have a believing and faithful child. The destiny of fathers and sons is independently determined.

In 1 Corinthians chapter 7 we are told that the unbelieving mate is “sanctified” by the believing mate (7:14), but note that they are still called an unbeliever. The issue here is not the salvation of one family member due to the faith of another, but the privileged status and blessing that the unbeliever has by living in the household of the believer. God’s blessings spill over on the rest of the family, but this does not include the blessing of salvation. Paul goes on to ask in verse 16, “For how do you know, of wife, whether you will bring your husband to salvation?” Paul is saying that it is best for the believing partner to remain married to the unbeliever, if they are willing for the believer to remain, because there are certain blessings which come upon the unbeliever. He goes on to say that if the unbelieving mate does not wish to remain in that marriage, the believer is to let them go, for how can they assume that they can bring the unbeliever to faith?

All of this is to say that the Bible has a very consistent answer to your question. Every individual is lost because of their sins, and is saved if and when they trust in Jesus Christ for their salvation. This is why our Lord speaks of “hating” one’s father, mother, brothers, and sisters:

26 “If anyone comes to Me, and does not hate his own father and mother and wife and children and brothers and sisters, yes, and even his own life, he cannot be My disciple. 27 “Whoever does not carry his own cross and come after Me cannot be My disciple (Luke 14:26-27).

We must love Him, obey Him, and serve Him, above all others, including those closest to us.

Un ministerio de…

Autor: Dr. Roger Pascoe, Presidente,
Email: [email protected]

I. El Mensaje Que Predicamos: La Verdad Sobre Cristo (1 Tim.3:14-15)

En la Parte I de la edición de otoño del 2012 del Diario del Pastor en la RED escribí sobre “El Mensaje Que Predicamos.” Me gustaría continuar con ese tema en esta edición. Hay hoy temas fundacionales sobre lo que predicamos - (1) predicamos el mensaje de la cruz (ver edición otoño 2012), y (2) predicamos la verdad sobre Cristo.

Lo que más necesita la gente hoy en día es la verdad. Hay demasiadas voces en el mundo, todas afirmando saber y enseñar la verdad, pero cada una contradice a la otra. Aún en nuestras comunidades cristianas, nuevas teologías y prácticas están surgiendo constantemente, cada una afirmando alguna nueva verdad o nueva interpretación de la verdad. No es de extrañar que las personas estén confundidas sobre en qué creer. De hecho, se preguntan si es posible conocer realmente la verdad. Pero Jesús dijo: “y conoceréis la verdad, y la verdad os hará libres.” (Jn. 8:32). Él también dijo: “Yo soy el camino, y la verdad, y la vida; nadie viene al Padre, sino por mí.”(Jn. 14:6). Quizá es por eso que la verdad está tan difamada - porque el mundo no quiere a Cristo, quien es la Verdad. Pero es la verdad sobre Jesucristo la que cambia al mundo. Las personas a nuestro alrededor necesitan escuchar la verdad sobre Él. Y solo la oirán, si la predicamos.

Nuestro tema en este artículo es “Las verdades fundacionales de la iglesia.” En 1 Timoteo 3:14-16, el apóstol Pablo señala las verdades fundacionales sobre el Cristo que predicamos. En este pasaje, Pablo está instruyendo a Timoteo sobre el orden apropiado en la iglesia. Su punto es que la labor de la iglesia es ratificar la verdad en nuestra conducta y confesión (mensaje). Lo que hacemos y decimos tiene que ser apropiado con la naturaleza y el mensaje de la iglesia. La iglesia tiene que ser disciplinada y organizada, bajo el liderazgo de Cristo, la regla de nuestros líderes de la iglesia, y de acuerdo a la verdad.

Notemos primeramente que…

A. Nuestra conducta es regida por la naturaleza de la iglesia (14-15).

“Esto te escribo, ...para que, si tardo, sepas cómo debes conducirte en la casa de Dios,” (14-15). “Esto te escribo” se refiere a lo que Pablo está escribiendo concerniente al orden en la casa de Dios - oración (2:1-7), el papel del hombre y la mujer en la adoración pública (2:8-15), y la moral y los requisitos espirituales de las ancianos y diáconos (3:1-13). Luego de mencionar “Esto te escribo”, él da una exhortación general sobre (1) la naturaleza de la iglesia (3:14-15) y (2) el mensaje de la iglesia (16)

1. La naturaleza de la iglesia es que ésta es la “casa de Dios” (15a). Es el lugar donde Dios habita con su pueblo. No es una institución, sino una familia. No es un edificio, sino un hogar. (cf. Ef. 2:18-22). El hogar de Dios está regido por una conducta apropiada. No nos podemos comportar de la manera que queramos en la casa de Dios. Tenemos que cumplir ciertos estándares morales, convicciones espirituales, y prácticas ordenadas que se ajusten a la casa de Dios y sean consistentes con quién es Dios. Así, la oración en público ha de tener ciertas características y enfoques, los líderes de la iglesia han de cumplir con ciertos requisitos, y la verdad ha de ser enseñada y defendida fielmente, porque la iglesia es la “casa de Dios”.

2. La casa de Dios es “la iglesia del Dios viviente” (15b). No es un lugar para la adoración de ídolos muertos de madera y piedra, sino el lugar donde el Dios viviente está presente con su pueblo. Es “morada de Dios en el Espíritu.” (Ef. 2:22, cf. 1 Tes. 1:9-10, He.14:15). Porque, Dios “no habita en templos hechos por manos humanas” sino entre su pueblo quienes son “el templo del Dios viviente” (He 17:24f.; 2 Co. 6:16). Cuando nos reunimos como congregación para adorar a Dios, damos una expresión práctica y visible de la verdad de que el Dios viviente está presente y es poderoso entre nosotros (1 Co. 14:25), por la manera en que oramos, por las canciones e himnos que cantamos, por nuestras lecturas de las Escrituras, nuestra predicación de la Palabra, por nuestros servicios de comunión, nuestros servicios bautismales, y nuestro compañerismo. Y nosotros extendemos Su presencia entre nosotros a través de la evangelización y las misiones en nuestra comunidad y en el mundo.

Porque Dios está viviendo y presente entre nosotros en su casa, tenemos que comportarnos de acuerdo a sus estándares, porque estamos bajo su escrutinio y estamos sujetos a su juicio.

No solo es la naturaleza de la casa de Dios la “iglesia del Dios viviente”, sino también...

3. La casa de Dios es “columna y baluarte de la verdad.” (15c). Quizá Pablo uso esta imaginería de una columna porque él sabía que la iglesia en Éfeso podía relacionarlo con el hermoso templo de la diosa Diana en esa ciudad, con sus 127 columnas de mármol, adornadas con joyas y revestidas de oro. Algunas veces nos podemos referir a alguien como pilar de la sociedad, un ejemplo excepcional de lo que debería de ser un ciudadano. De manera similar, Pablo dice, que la iglesia es el “columna de la verdad”. Como una columna soporta y eleva lo que está encima de ella, así la iglesia soporta y eleva la verdad para que todos la vean y la escuchen. A menudo los edificios públicos son conocidos por sus columnas impresionantes que simbolizan el carácter del edificio y lo que representan – su resiliencia, autoridad, y poder (p.ej. juzgados, edificios parlamentarios, catedrales). De manera similar, la iglesia se supone que sea una muestra impresionante de la verdad de Dios – su resiliencia, autoridad y poder. Como una columna, la iglesia levanta la verdad de Dios para que todos la vean y oigan.

Así como una base soporta la estructura de todo un edificio para darle estabilidad, fuerza, y un cimiento fuerte, así, Pablo dice, la iglesia es “el fundamento -Nueva Traducción Viviente- (la base) de la verdad.” La iglesia es la estructura de apoyo inconmovible que sostiene la verdad cuando está baja ataque, retiene la verdad cuando está bajo fuego de falsos maestros, pone el terreno firme sobre el cual la verdad descansa firmemente.

Entonces, la iglesia es ambas cosas, columna y cimiento de la verdad – la columna a nivel del suelo y el cimiento por debajo. Como “columna” de la verdad, la iglesia muestra la verdad de arriba, desde los tejados, al exponerla, enseñarla, predicarla públicamente, y al evangelizar a las naciones enérgicamente. Como “fundamento” de la verdad, la iglesia soporta la verdad desde abajo al seguir, obedecer, y vivir la verdad (Col.3:12-17) como la autoridad final para la fe y la práctica, al estudiar y enseñar y explicar la verdad (2 Tim. 2:15), y al afirmar y defender la verdad (Fil. 2:16). La iglesia es la piedra angular sobre la cual descansa la verdad.

Como la columna de la verdad, la iglesia es la proclamadora visible, majestuosa, gloriosa, pública, sin vergüenza de la verdad. Como fundamento de la verdad, es la defensora firme y sólida y quien soporta la verdad, la cual no se mueve ni cambia. Esta es la verdad que sostenemos y sobre la que nos apoyamos. Y que demanda un cierto código de conducta -conducta que debe reflejar nuestro mensaje. Después de todo, somos el pueblo de Dios, llevamos su naturaleza y carácter, somos su presencia en el mundo.

Nuestra conducta está regida por la naturaleza de la iglesia, que levanta el estandarte de la verdad como una columna gloriosa y que soporta la verdad como un firme fundamento. Entonces, el apóstol Pablo dice que nuestra conducta está regida por la “naturaleza” de la iglesia, y, observe también, que dice…

B. Nuestro mensaje (confesión) está regida por la verdad sobre Cristo.

El mensaje de la iglesia es llamado “la verdad,” de la cual la iglesia es la “columna” y “fundamento.” “La verdad” aquí es nuestra confesión de fe común, la suma y sustancia no negociable de nuestra creencia cristiana. La verdad es el “fundamento” sobre el cual la iglesia cristiana descansa y la “columna” que mantiene el mensaje cristiano. Es nuestro credo, si se quiere – lo que confesamos en nuestra predicación y enseñanza, nuestras canciones, nuestras oraciones, nuestros testimonios.

1. Nuestro mensaje es sobre el “gran misterio de la piedad.” “indiscutiblemente, grande es el misterio de la piedad “(16). La “Piedad” es la principal característica de la vida y conducta cristiana. Es la manifestación de Dios en nuestra conducta (14-15) y en nuestra confesión (16) -p.ej., lo que hacemos y decimos. Es un comportamiento apropiado de aquellos que mantienen “la verdad.” La fe cristiana es un “gran misterio,” dice Pablo, porque, aunque fue revelada en edades pasadas, es solo ahora en nuestra era de la gracia que se hace visible, tangible, una realidad comprensible en Cristo (Ef.3:1-7). El “misterio” es que Dios se ha manifestado a sí mismo en Cristo. Jesucristo nos ha revelado completa y perfectamente lo que antes estaba velado – esto es, la naturaleza y carácter de Dios. En Él conocemos a Dios. Él es la imagen del Dios invisible, la representación exacta de Dios (Heb.1:3). Jesucristo es Dios. Así, en Jesús vemos demostrada la “piedad” y en Él somos transformados en lo que Dios quiere que seamos. En Jesucristo el “misterio de la piedad” se hace claro. La “piedad” y la “verdad” fueron vividas a la perfección por Cristo. Su vida ejemplar es nuestra guía para la verdadera piedad. “La verdad” es, en esencia, la verdad sobre Cristo, quien es la Verdad y en quien Dios se revela plenamente. Así, el “misterio de la piedad” está perfectamente revelado en Jesús y reposa en el centro de la conducta de la iglesia y de la confesión (mensaje) de la verdad. “La verdad” que la iglesia confiesa y sostiene es el evangelio, “el misterio de la piedad,” que ahora está revelado en la persona, obra, vida, muerte y resurrección de Cristo. La piedad está arraigada en nuestro conocimiento e imitación de Cristo. Dios es plenamente conocido en Cristo de quien nosotros aprendemos la piedad.

Entonces, la iglesia está definida y formada por su relación con y su confesión de Jesucristo. ¿Cuál es la verdad sobre Cristo que es el centro del mensaje cristiano?

2. Nuestro mensaje es sobre la encarnación de Cristo.

a) Nuestro mensaje es sobre “Dios manifestado en carne” (16a). Cristo no llegó a existir en su encarnación. Él existe eternamente y, cuando vino a la tierra, voluntariamente se despojó a sí mismo de sus derechos y privilegios divinos, volviéndose completamente humano sin comprometer o ceder su total divinidad (Fil.2:6-8, Heb.2:14). Así es como Dios se manifestó a sí mismo a nosotros. De otra manera Dios hubiera sido por siempre un misterio para nosotros. Nuestro entendimiento de Dios hubiera sido por siempre velado, oscuro, y limitado a lo que vemos de la evidencia de Dios en la creación y en nuestras conciencias. Pero, por medio de la autorrevelación de Dios en Cristo, lo conocemos personalmente, íntimamente y como redentor. “Y aquel Verbo fue hecho carne, y habitó entre nosotros y vimos su gloria, gloria como del unigénito del Padre lleno de gracia y de verdad” dice Juan (Jn. 1:14). El que dijo “Yo soy la verdad” nos reveló la verdad sobre Dios porque Él es Dios. Él es Emanuel, “Dios con nosotros,” porque Él fue enviado por Dios para hacernos conocer a Dios.

El “Verbo fue hecho carne.” Él nació de una virgen por el Espíritu Santo, a su naturaleza divina le añadió la forma humana y habitó entre nosotros, identificándose con nosotros en nuestras circunstancias y fragilidad humana. Porque, “debía ser en todo semejante a sus hermanos, para venir a ser misericordioso y fiel sumo sacerdote en lo que a Dios se refiere, para expiar los pecados del pueblo. Pues en cuanto él mismo padeció siendo tentado, es poderoso para socorrer a los que son tentados.” (Heb. 2:17-18). El apóstol Juan dice, les declaramos al que hemos visto, oído, y tocado (1 Jn. 1:1-3).

Nuestro mensaje es sobre la encarnación de Cristo, quien es “Dios manifestado en carne” y…

b) Nuestro mensaje es sobre la vindicación (justificación) de Cristo. “Cristo fue vindicado (justificado) por el Espíritu” (16b). Ser “vindicado” significa ser limpiado de acusación, ser justificado por evidencia o argumento, ser defendido de la oposición. Si la manifestación en carne de Cristo habla de su humanidad, entonces la vindicación por el Espíritu habla de su deidad. Él fue vindicado por el Espíritu en su bautismo cuando el Espíritu lo ungió para el ministerio. Él fue vindicado por el Espíritu a través de sus obras cuando realizó milagros por el poder divino. Él fue vindicado por el Espíritu en su resurrección cuando fue levantado de la muerte (Rom. 1:4; 8:11; Ef. 1:20). Esa fue una vindicación completa de quien él decía ser y en verdad era - el Dios-hombre perfecto y sin pecado. Esta fue la confirmación completa de su rectitud, de la aceptación completa de su sacrificio perfecto, la vindicación completa de que él era Dios manifestado en carne.

Entonces, nuestro mensaje es sobre la encarnación de Cristo - que él fue manifestado en carne y vindicado en el Espíritu. Ahora observemos que…

3. Nuestro mensaje es el testimonio sobre Cristo.

a) Hubo testimonio de los ángeles sobre Cristo - “Fue visto por ángeles” (16c). El que fue hecho menor que los ángeles por el sufrimiento de la muerte (Heb.2:9) fue observado por ellos. Ellos sabían quién era él, lo observaron de cerca desde el principio hasta el final de su vida, y ellos dieron testimonio de él.

i) Los ángeles lo vieron en su nacimiento

… en el que dieron testimonio que él era Dios encarnado. Por eso fue que el ángel le dijo a José: “no temas recibir a María tu mujer, porque lo que en ella es engendrado, del Espíritu Santo es” (Mat. 1:20). Es por eso que el ángel le reveló a María: “El santo Ser que nacerá, será llamado Hijo de Dios” (Lc. 1:35).

… en el que dieron testimonio que era el Rey eterno. Por eso el ángel le dijo a María: “Este será grande, y será llamado el Hijo del Altísimo; y el Señor Dios le dará el trono de David su padre; y reinará sobre la casa de Jacob para siempre, y su reino no tendrá fin” (Lc. 1:32-33).

… en el que dieron testimonio que él era el Salvador prometido. Por eso fue que ellos lo proclamaron a los pastores: “que os ha nacido hoy, en la ciudad de David, un Salvador, que es CRISTO el Señor” (Lc. 2:11). Por eso fue que el ángel le dio instrucciones a José que lo llamara Jesús “porque él salvará a su pueblo de sus pecados” (Mat. 1:21).

ii) Los ángeles lo vieron en sus tentaciones

… en donde ellos dieron testimonio al venir a él en el desierto y “le servían”. (Mt. 4:11; Mc. 1:13).

… en donde un ángel dio testimonio al fortalecerlo en su agonía en el jardín (Lc. 22:43).

iii) Los ángeles lo vieron en su muerte y estuvieron listos para librarlo. Por eso fue que Jesús dijo: “¿Acaso piensas que no puedo ahora orar a mi Padre, y que él no me daría más de doce legiones de ángeles?” (Matt. 26:53).

iv) Los ángeles lo vieron en su resurrección, cuando la piedra fue quitada (Mt. 28:2). Por eso fue que ellos pudieron decirles a las mujeres en la tumba: “¿Por qué buscáis entre los muertos al que vive? No está aquí, sino que ha resucitado.” (Lc. 24:4-7).

v) Luego, los ángeles lo vieron en su ascensión. Ellos les dijeron a los discípulos: “¿por qué estáis mirando al cielo? Este mismo Jesús, que ha sido tomado de vosotros al cielo, así vendrá como le habéis visto ir al cielo.” (He. 1:10-11).

vi) Finalmente, los ángeles lo vieron en su glorificación. Y le adoraron diciendo: : “El Cordero que fue inmolado es digno” (Ap. 5:12).

El mensaje de la iglesia es el testimonio sobre Cristo. Hubo el testimonio de los ángeles sobre Cristo y…

b) Hubo el testimonio de la gente sobre Cristo. Cristo fue “predicado a los gentiles” (16d). Él no solo fue visto por seres celestiales, sino también fue escuchado por los seres humanos. Jesús instruyó a sus discípulos: “me seréis testigos en Jerusalén, en toda Judea, en Samaria, y hasta lo último de la tierra.” (He. 1:8). La verdad sobre él, que había sido declarada por Dios el Padre (“Este es mi Hijo amado”) y por los ángeles habría de ser proclamada por sus discípulos “a los gentiles”. Y esa es también nuestra misión y nuestro mensaje. De quien se burlaron, al que azotaron, condenaron, y crucificaron es el que predicamos a las naciones. “a quien anunciamos,” dice Pablo (Co. 1:28). “pero nosotros predicamos a Cristo crucificado, para los judíos ciertamente tropezadero, y para los gentiles locura; más para los llamados, así judíos como griegos, Cristo poder de Dios, y sabiduría de Dios.” (1 Cor. 1:23-24; cf. 1 Cor. 2:2).

El mensaje de la iglesia es la verdad sobre Cristo - la encarnación de Cristo y la vindicación de Cristo. El mensaje de la iglesia es el testimonio sobre Cristo - el testimonio de los ángeles y el testimonio de las personas. Por último…

4. Nuestro mensaje es sobre la respuesta a Cristo.

a) Hubo respuesta en la tierra. Cristo fue “creído en el mundo” (16e). El resultado de la proclamación del evangelio fue que las personas creyeron el mensaje - En Pentecostés fueron salvados 3.000 y el movimiento se esparció por toda Judea, Samaria, y las naciones de los Gentiles, así que ambos, judíos y Gentiles creyeron en él. En el mundo, los judíos creyeron en él, ya que “también muchos de los sacerdotes obedecían a la fe.” (Hc 6:7). En el mundo, los Gentiles creyeron en él, ya que “Los gentiles, oyendo esto, se regocijaban y glorificaban la palabra del Señor,” (Hc 13:48; cf. 17:12).

La iglesia proclama la verdad sobre la respuesta a Cristo- hubo respuesta en la tierra, …

b) Hubo respuesta del cielo. Cristo fue “Recibido arriba en gloria.” (16f). Esta fue la finalización de su ministerio terrenal. Él fue exaltado a la diestra de Dios - el lugar de poder, el lugar de intercesión y defensa por su pueblo. Los hombres lo odiaron, lo golpearon, lo crucificaron, lo rechazaron, y lo enterraron, pero Dios lo levantó y lo recibió arriba “en gloria.” El fin de su vida no fue muerte y humillación sino ascensión y gloria. .

Conclusiones. La labor de la iglesia es mantener la verdad en nuestra conducta y nuestra confesión (mensaje). Nuestra conducta está regida por la naturaleza de la iglesia - somos la casa de Dios, la iglesia del Dios viviente, la cual es la columna y fundamento de la verdad. Y nuestro mensaje está regido por la verdad sobre Cristo - verdad que audazmente mantenemos y proclamamos, la verdad de que él fue manifestado en carne, vindicado en el Espíritu, visto de los ángeles, predicado a los Gentiles, creído en el mundo, y recibido arriba en gloria, desde donde regresará de nuevo.

Esta es la verdad que predicamos - la verdad sobre la encarnación de Cristo, la verdad de su ministerio, la verdad sobre su muerte, resurrección, ascensión, y glorificación. Este es el mensaje que predicamos - la verdad sobre la figura central de la historia mundial, cuya vida, enseñanzas, y obras han dividido al mundo, la verdad sobre el testimonio universal de quién es Cristo y cómo él ha cambiado el mundo, la verdad de quién la iglesia es la columna y cimiento.

Nuestro objetivo es mantener y proclamar este mensaje para glorificarlo por quién él es, obedecer su gran comisión, y traer a otros a una relación transformadora de vida con él. El gran objetivo de la iglesia es ser la columna y cimiento de la verdad a través de nuestra conducta y nuestra confesión, para que a través de nuestra conducta (que refleja la naturaleza de la iglesia - la casa de Dios) y a través de nuestra confesión (que refleja el mensaje de la iglesia - la verdad de Dios) otros adopten la persona de Cristo, lleguen a conocerlo, amarlo, seguirlo, y servirlo.

Ojalá busquemos ser predicadores fieles de la verdad que confesamos, a medida que proclamamos, defendemos, y mantenemos nuestro mensaje concerniente a la verdad de Cristo.

II. Liderazgo: Siendo Un Modelo A Seguir Devoto “Tu Santidad Personal”

Ser santo significa ser apartado para la adoración y servicio de Dios, ser sagrado, puro, consagrado a Dios. ¿Cómo podemos ser santos en una cultura que, por ejemplo, aprueba las relaciones entre el mismo sexo y el sexo por fuera del matrimonio? No puedes conducir por la ciudad sin ver una propaganda conteniendo un mensaje sexual o profano. No puedes ver un comercial de televisión sin avergonzarte u ofenderte. Entonces, ¿cómo pueden los cristianos vivir de tal manera que amemos lo que Dios ama y odiemos lo que Dios odia?

John Owen es alguien que vivió una vida santa. En “A Godward Life,” John Piper escribe que John Owen probablemente fue el mayor pastor y teólogo entre los Puritanos en Inglaterra, siendo influyente en la política, en las denominaciones, en la teología, en la academia, a nivel pastoral, y a nivel personal. A pesar de su vida extremadamente ocupada y trágica (tuvo once hijos, diez de los cuales murieron siendo jóvenes, seguido por la muerte del décimo primero cuando era un adulto joven), su pasión era la santidad personal. Dijo, “El deseo de mi corazón para Dios y el diseño principal de mi vida…son.. que la santidad universal sea promovida en mí mismo y en los corazones y acciones de otros,” John Piper continúa: “No muchos líderes hoy en día fijan el objetivo de sus vidas en términos de la santidad. Más y más líderes abiertamente confiesan que su santidad personal no es importante para su actuación pública…ese no era el caso con John Owen. Lo maravilloso, poderoso, y hermoso de su vida pública era la constante de su comunión personal con Dios en pureza y gozo… [La] clave de la pureza y santidad, la clave para la efectividad duradera en toda la vida [es una] contemplación constante de la gloria de Cristo.” (John Piper, “A Godward Life,” 124-125)

De alguna manera somos como todos los otros cristianos - estamos en una travesía en la cual todos nos volvemos más como Cristo. Pero en otro sentido, somos líderes cristianos que se nos demanda ser modelos de la moralidad y estilo de vida cristiana al ser “irreprensible” (s) (1 Tim. 3:2), al caminar como Jesús lo hizo (1 Jn. 2:6), al hacer morir los deseos de la carne (Ro. 8:13), al caminar en el Espíritu y no satisfacer los deseos de la carne (Ga. 5:16), al despojarnos del viejo hombre y vestirnos del nuevo hombre (Ef. 4:22-24), al crucificar la carne con sus pasiones y deseos (Ga. 5:24).

Por lo tanto, estamos llamados a practicar…

A. Pureza En La Conducta.

Estamos llamados a ser puros: “como aquel que os llamó es santo, sed también vosotros santos” (1 Pe. 1:15-16; Lv. 11:44). La pureza es un pre requisito para tener comunión con Dios, para ser llenos del Espíritu, para la credibilidad en tu vida personal, para el poder en la predicación y el liderazgo. Una de las áreas clave a proteger es la pureza sexual.

1. Pureza en la conducta sexual.

Observemos estos pasajes…

“sé ejemplo de los creyentes… en pureza.” (1 Tim. 4:12).

“3 Pero fornicación y toda inmundicia, o avaricia, ni aun se nombre entre vosotros, como conviene a santos; 4 ni palabras deshonestas, ni necedades, ni truhanerías, que no convienen, sino antes bien acciones de gracias. 5 Porque sabéis esto, que ningún fornicario, o inmundo, o avaro, que es idólatra, tiene herencia en el reino de Cristo y de Dios. 6 Nadie os engañe con palabras vanas, porque por estas cosas viene la ira de Dios sobre los hijos de desobediencia. 7 No seáis, pues, partícipes con ellos. 8 Porque en otro tiempo erais tinieblas, mas ahora sois luz en el Señor; andad como hijos de luz 9 (porque el fruto del Espíritu es en toda bondad, justicia y verdad), 10 comprobando lo que es agradable al Señor. 11 Y no participéis en las obras infructuosas de las tinieblas, sino más bien reprendedlas; 12 porque vergonzoso es aún hablar de lo que ellos hacen en secreto.” (Ef. 5:3-12)

“Honroso sea en todos el matrimonio, y el lecho sin mancilla; pero a los fornicarios y a los adúlteros los juzgará Dios.” (Heb. 13:4).

Somos muy vulnerables a los estándares morales de nuestra cultura, sin importar si eres viejo o joven, o un líder en la iglesia, o un cristiano en tu lugar de trabajo. Los pastores y líderes cristianos son particularmente vulnerables porque algunas mujeres se sienten atraídas por ellos por su posición pública y por su comunicación. Al aconsejar mujeres, los pastores y líderes cristianos están expuestos a intimidades que los hacen susceptibles de ser atraídos hacia y por otras mujeres. Así que, no dejes que nadie del sexo opuesto penetre tu guardia. No te permitas ser vulnerable a la tentación. Tienes que ser conocido como alguien que es sexualmente puro, alguien que está completamente comprometido a tu esposa. (si eres casado).

Si quieres ser un cristiano de influencia, tienes que ser “irreprensible” (1 Tim. 3:2). Ser irreprensible en conducta en el área sexual significa, en palabras de Pablo, ser “marido de una sola mujer,” (1 Tim. 3:2; Tit. 1:6). Esto implica que seas un “hombre de una sola mujer” p.ej. que tengas ojos y deseos para nadie más que tu esposa.

Has de la pureza sexual una prioridad en tus oraciones, que Dios te mantenga puro. Fallar en esta área es violar la confianza como pastor del pueblo de Dios. Fallar en esta área crea caos en tu vida. Se supone que has de proteger la grey de Dios, no exponerla al peligro. Se supone que seas fiel a las necesidades de la grey, no traicionarla.

Ni siquiera estes cerca de profanar tu relación con el sexo opuesto. No animes a alguien más allá de lo que es debido. Una violación de esta confianza pone todo tu ministerio y testimonio en riesgo - tu credibilidad, tu integridad, tu confiabilidad como líder.

Sea que seamos pastores o líderes laicos, Satanás quiere ganar ventaja sobre nosotros. Él lo hace al ponernos trampas, particularmente cuando estamos bajo estrés, desánimo, o soledad. Cuando estás desanimado con el ministerio o la vida cristiana, el peligro de la caída moral se vuelve menos amenazante para ti, por lo tanto, más posible.

Entonces, protégete de la tentación sexual. ¿Cómo lo puedes hacer? Te puedes proteger de ceder a la tentación sexual al construir cercas. ¿Qué quiero decir con eso? Construir límites en tu vida que te ayudarán a protegerte de tu tentación sexual e impureza. Por ejemplo, (1) crea en tu rutina una actividad recreativa que reduzca la presión del día a día, (2) pasa tiempo con tu esposa, (3) nunca te reúnas con personas del sexo opuesto a puerta cerrada, ni en tu oficina ni en un edificio vacío, (4) toma vacaciones, (5) descansa lo suficiente, (6) no veas películas que te exciten sexualmente. Pregunta: ¿Qué otras “barreras” hay?

Puedes protegerte de ceder a la tentación sexual al considerar las consecuencias potenciales de una relación o conducta sexual inapropiada. Considera la consecuencia de perder el respeto de tus hijos. Considera las consecuencias para tu matrimonio, familia, y ministerio. Considera las consecuencias para la congregación que lideras - como el sentimiento de traición, desconfianza, o la tentación a seguir tu ejemplo. Considera la consecuencia de entristecer al Señor quien murió para salvarte del pecado. Considera los recuerdos que te van a perseguir por el resto de tu vida.

Te puedes proteger de ceder ante la tentación sexual desarrollando relaciones apropiadas. José consideró su relación con Potifar y Dios más importante que el placer transitorio (Gn.39) Él mantuvo su relación con y su respeto por Potifar - “Y ninguna cosa me ha reservado sino a ti, por cuanto tú eres su mujer;” - y él mantuvo su relación con y su respeto por Dios - “¿cómo, pues, haría yo este grande mal, y pecaría contra Dios?” (39:9). Esto protegió a José en un momento de vulnerabilidad extrema a la tentación sexual.

Puedes protegerte de ceder ante la tentación sexual actuando madura y responsablemente. La conducta sexual inapropiada es el producto de la inmadurez e irresponsabilidad. De nuevo, en el ejemplo de José, él actuó con madurez, responsable y sabiamente respecto a su empleador y su trabajo.

Te puedes proteger de ceder ante la tentación sexual, desarrollando y fortaleciendo tu propio matrimonio (si estás casado). Esta es probablemente la mejor manera de guardar tu pureza sexual. Así que asegúrate de pasar tiempo con tu esposa y amarla profundamente. Asegúrate de que las mujeres (si eres un hombre) sepan que tu esposa es la #1 en tu vida. Mantén a todas las demás mujeres a distancia.

En la próxima edición de este Diario, continuaremos nuestro estudio sobre este asunto de la pureza.

III. Bosquejo de Sermón

He estado publicando una serie de bosquejos de sermones sobre las siete obras sobrenaturales de Jesús como aparecen en el evangelio de Juan. En la última edición de El Diario Del Pastor En La Red, publiqué un bosquejo del último sermón de esa serie. Ahora vamos a comenzar una nueva serie de bosquejos de sermones sobre los siete diálogos (o discursos) importantes en el evangelio de Juan.

Título: El diálogo de Jesús con Nicodemo, Pt. 1, Juan. 3:1-8

Asunto: Entrando al Reino de Dios

Punto #1: ¿Cuál es la clave para entrar al Reino? (2-3)

1. El reino de Dios tiene ambos aspectos, espiritual y físico

2. Entrar al reino se basa en el principio espiritual del nuevo nacimiento

Punto #2: ¿Cómo se lleva a cabo este nacimiento espiritual? (4-8)

1. El nuevo nacimiento espiritual se lleva a cabo a través del “agua y el Espíritu” (5)

2. El nacimiento espiritual es completamente diferente del nacimiento físico (6)

3. El nacimiento espiritual es la llave universal para el Reino (7)

4. El nacimiento espiritual es como el viento (8)

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Strengthening Expository Preaching: Preaching Doctrine

Since it is impossible for me to deal with all aspects of preaching doctrine, I have decided to focus particularly on the application of doctrine since that, it seems to me, is one of the big challenges in preaching. How do I make doctrine relevant to life and not simply a concept to be understood? How can I teach doctrine in my preaching in such a way that people recognize its importance and value to their lives, such that it shapes their thinking, behaviour, decisions, relationships, values etc.?

In addressing this topic, I will try, in this and subsequent editions of this Journal, to give you…

A. Some factors in our contemporary culture that impact the preaching of doctrine.

B. Three important steps in preaching doctrine.

C. Some specific examples of the application of doctrine in preaching.

D. Helpful hints for preaching doctrine.

E. Some concluding reminders about preaching doctrine.

First, then, by way of an introduction to this topic let me comment on…

A. Some Factors In Our Contemporary Culture That Impact The Preaching Of Doctrine.

A1. The Impact of Contemporary Christian Music on Doctrine. The music we hear and sing in church now is influenced greatly by secular music. You could argue that such has always been the case, but that doesn’t make it right nor does it mean that it should continue to be the case. Many contemporary Christian songs could just as easily be songs played on secular radio programs since they sound the same and contain, in some instances, no references that would easily identify them as Christian.

Christian music genre is not just a matter of preference. It’s not just a matter of whether you like traditional hymns or contemporary worship music. That’s a very superficial way of looking at music. Surely, the music we choose for our worship services must be selected on the basis of…

1. The theology of the lyrics - their theological integrity and instruction.

2. Its connection to the theme of the sermon, for all aspects of a church service, I would argue, should be unified. Indeed, a kaleidoscope of music totally unrelated to the theme of the sermon produces a disjointed service and disconnects the worship in music from the worship in the Word.

3. Its expression of worship to God

4. Its connection with Christian life experience

5. The style of the musical composition and the instrumentation played.

6. Its connection with our evangelical history. This criterion is often overlooked but vitally necessary because the advent and popularity of contemporary Christian music lays the emphasis on “contemporary” and contributes to the disconnection from the past that has arisen in our churches, so much so that we are actually raising a generation of young people now who have no connection to our theological traditions, doctrines, or history.

So, as we talk about preaching doctrine, be aware that preaching and teaching doctrine is not limited to the sermon. We should teach doctrine in our music as well. Sadly, much of the contemporary music (not all) either contains no doctrinal content whatsoever or doctrine that is rooted in other ecclesiastical traditions that may be contrary to what we believe and practice. Thus, the proliferation of church music that is from the contemporary genre only, without some traditional music, exacerbates the movement away from preaching doctrine and contributes to the biblical and theological illiteracy of so many of our congregants, particularly our young people.

A2. The Impact of a Contemporary Worldview on Doctrine. The way our society in general thinks usually makes its way into our congregations. Contemporary cultural thinking rejects the notion that there is knowable, absolute, authoritative truth. Instead, those who hold this philosophy consider all truth to be relative and situational, depending on your personal worldview and experience, which, they think, is more relevant to and authoritative in their lives than abstract concepts. Thus, this contemporary philosophy has affected the attitude with which people listen to sermons, particularly sermons on biblical doctrine.

Closely connected to this way of thinking is the cultural emphasis today on individual rights and freedoms, which similarly impacts the preaching of doctrine. Individualism not only stresses private preference but also personal, individual authority that says, “What I believe is my business and no one else is going to tell me what is right or wrong.” Rather than preaching to people whose basic assumption is that the Bible is true and accurate in all that it affirms, many people today come to our church services with the attitude, “Since when was biblical doctrine the ultimate authority for my faith and practice? Who gives you the authority to tell me what is true and what is not?” As a result we have pews filled with people of diverse theological persuasions, many of which have no sound biblical basis, and, in many cases, people with no theological persuasion at all.

Added to this, many Christians view the church, its ministry, and programs, much like choosing from a menu in a restaurant or buying your groceries: “Which one do I like best, suits my needs best, delivers the most benefit to me?” This emphasis on individualistic preference manifests itself in the erratic attendance levels in many evangelical churches today. As one pastor said to me, the congregation seems to change weekly. If the schedule of another activity (e.g. sports) conflicts with and is considered to be more attractive than attending a church service, then that activity gets priority.

Part of this consumer-oriented, self-centered mentality is the drive for instant gratification, from fast foods to pain killers. Undoubtedly this is why so many popular Christian books that fill the Christian bookstores are so superficial. They are responding to the demand for a “five easy step solution” to life’s complex questions, all the way from raising children, to handling debt, to knowing the future.

All this to say that the demand for instant solutions and the emphasis on private preference manifests itself in the general attitude to biblical doctrine. Church, for much of the current generation, is just another item on the list of things that they can purchase and when assessing which church or church service to purchase from they are driven by a materialistic view: “What’s in it for me? What’s the benefit for my children?”

Undoubtedly, television and movies have had a great impact on the seeming inability of people in general to interact with and think through philosophical and theological issues. TV and Hollywood are bombarding the culture with their philosophy and people are subconsciously absorbing it. So, the challenge for us, as preachers, is to make sure that the theology we teach is not left in the realm of an abstract concept but is directly related to practical living.

Sadly, many preachers have fallen captive to this materialistic culture and, in response, preach sermons that satisfy the contemporary worldview, such as “how-to” sermons, “felt-need” sermons, and Christian psychology and counselling, all of which are designed to deliver a tangible, take-home value to the listener’s perceived needs, but which, in the final analysis, are by-and-large anthropocentric sermons devoid, in many instances, of any focus on God and the doctrines of his Word. We must remember that theology is and must be fundamentally practical, otherwise it fails to make a difference in people’s lives. Thus, when preaching doctrine, preachers must be sure to make clear how this should affect lives – our relationships, values, priorities, beliefs, morality etc.

So, the challenge for preachers in this contemporary context is: How do you preach to people whose largely secular thinking drives every part of their lives, including what they want out of church? How do you effectively preach to people who are more attuned to feelings, sights, sounds, touch, and experience than they are to thinking with their minds about propositional truth? How do you preach to people who do not believe that there is absolute truth? How do you preach to people, many of whom think that what is true for you is not necessarily true for them?

I would argue that as postmodernism gradually deconstructs society’s worldview (through concepts such as moral relativism, social pluralism, evolutionary humanism), the more Christian doctrine becomes relevant in helping people put their lives and worldview back together again. Furthermore, before we can teach people the “how” of Christian behavior, we must teach them the “what” of Christian doctrine. If they don’t know “what” we believe and “why” we believe it, they cannot possibly understand “how” to apply it to their Christian lives. As B. B. Warfield expresses it: “The universally acknowledged principle that what a person believes will determine how he behaves underscores the importance of preaching correct doctrine” (“The Indispensableness of Systematic Theology to the Preacher,” in The Masters Seminary Journal, Fall 1996). This is one of the problems with “how-to” or “felt-needs” anthropocentric sermons. They try to change the way people live without first changing the way they think based on biblical truth.

A3. The Impact of Contemporary Biblical Illiteracy on Doctrine. Not that long ago (perhaps only as far back as the early to mid-20^th century), preachers could count on the majority of their congregation knowing the biblical narratives and understanding and affirming biblical doctrines, at least to varying degrees. But you can’t count on that now. Fewer and fewer church-goers know their Bibles or biblical doctrine.

As preaching doctrine becomes more and more of a necessity, many preachers find it more and more of a challenge and less and less attractive to do so, perhaps because they themselves do not know or adequately understand biblical doctrine, or perhaps because preaching doctrine might impact their relationship with their congregation, many of whom may not accept what they preach. Thus, this issue of the biblical illiteracy of many church-goers has the effect of rendering many preachers fearful of preaching doctrine lest they be misunderstood, or worse lest they offend their congregations. Thus, in many cases, they shy away from doing so.

Life seems to be advancing at such a pace that what was accepted even 10 years ago is now redundant and tossed aside to make way for the new. In this culture of high speed change, history and tradition are not important to the younger generation anymore. They live for the present in isolation from the past and without much concern for the future. Evolution, which is being fervently preached in schools, on TV and other forms of entertainment, has probably had one of the greatest impacts on this type of thinking as it effectively detaches people from any significant past and leaves them confused about any significant future.

We must maintain a connection to our evangelical roots and recognize their impact on the church. I mentioned it earlier with regard to the church music scene, but its impact is more far-reaching than just music. It impacts doctrinal traditions as well. The doctrines we teach in conservative, evangelical churches has grown out of a long history of theological debate and study by individuals, churches, and denominations. What we believe today is, in large part, due to the theological scholarship of people whom God has gifted to analyze, articulate, and promote sound biblical doctrine, and we thank God for them.

Concluding Remarks. This short background survey is designed to highlight some of the secular influences on our contemporary evangelical churches that underscore the necessity of getting back to basics through the preaching and teaching of biblical doctrine. As Timothy George argues, “The recovery of doctrinal preaching is essential to the renewal of the church ... The presupposition of doctrinal preaching is that the God who has once and for all come in Jesus Christ and once and for all spoken in Holy Scripture still comes and still speaks to His people through the faithful proclamation of His Word in the power of the Holy Spirit” (“Doctrinal Preaching” in Handbook of Contemporary Preaching, ed. Michael Duduit, pages 93 and 95).

Though many people would say that they want sermons that address their “felt needs,” our task is to deliver sermons that address their “real needs.” Their real needs are spiritual and their spiritual needs must be addressed first and foremost with sound biblical teaching, including doctrine.

This concludes my discussion of the first item (“A”) above: “Some factors in our contemporary culture that impact the preaching of doctrine.” I will continue discussing various other aspects of doctrinal preaching (see “B” to “E” above) in subsequent editions of this NET Pastors Journal.

II. Strengthening Biblical Leadership:
Order In The Church, Part 4, 1 Timothy 2:1-15

As we noticed last time, 1 Timothy is structured around five “charges” (points of instruction) that the apostle Paul issues to the young pastor Timothy, who was Paul’s son in the faith and his protégé (pupil, apprentice). These five charges are as follows:

A. A charge concerning pastoral responsibility (1:3-20): “Wage the good warfare.”

B. A charge concerning public worship (2:1-15): “The men should pray…the women should learn quietly.”

C. A charge concerning pastoral leadership (3:1-16): “How one ought to behave in the house of God.”

D. A charge concerning personal devotion (4:1-6:2): “Keep a close watch on yourself and on the teaching.”

E. A charge concerning pastoral motives (6:3-21): “Keep the commandment unstained…guard the deposit entrusted to you.”

In the previous three editions of this Journal (NPJ 47, 48, 49), I covered the first charge (“A”) concerning pastoral responsibilities:

A1. The responsibility to maintain pure doctrine (1:3-11)

A2. The responsibility to testify to God’s saving grace (1:12-17)

A3. The responsibility to fulfill your pastoral mandate (1:18-20).

In this edition we will study the second charge in 1 Timothy…

B. A Charge Concerning Public Worship (2:1-15): “The men should pray…the women should learn quietly.”

Paul now proceeds to lay out certain specifics and procedural details about the general charge to Timothy to fulfill his mandate (1:18-20). The first item is…

B1. An exhortation to congregational prayer (2:1-7). “First of all, then, I urge that supplications, prayers, intercessions, and thanksgivings be made for all people” (2:1).

a) The primacy of congregational prayer (2:1a). By saying “first of all, then, I urge…” Paul evidently wants Timothy, in his leadership of the church at Ephesus, to give first priority to the public, collective, and regular practice of prayer. Paul is not exercising his apostolic authority here by way of command but rather he is appealing to the congregation (urging them) to engage in what should be of primary importance.

b) The nature of congregational prayer (2:1b) is described here in four terms - “supplications, prayers, intercessions, and thanksgivings” - all of which should be expressed in the church’s public prayers. It is difficult to make clear distinctions between these various descriptions of prayer, but, without trying to be too definitive, I think there are subtle differences in these terms, perhaps as follows…

“Supplications” - requests presented to God concerning specific needs.

“Prayers” – a general term of speaking to and hearing from God.

“Intercessions” – petitioning God on behalf of someone else.

“Thanksgivings” – expressing to God our gratitude for blessings received, strength provided, clarity given, opportunities presented, responses awaited etc. Surely, thanksgiving should be our attitude in all our prayers.

Prayer, then, should not only have priority and regularity among us as to its practice and include different aspects as to its nature, but notice also…

c) The scope of congregational prayer (2:1c-2a) is to be universal: “…for all people, for kings and all who are in high positions.” Public prayer is not to be limited to our needs or our locality but is to be universal (“all people”) including those in positions of authority (“for kings and all who are in high positions”). Indeed, those who hold higher official positions in government, in law enforcement, in the law courts etc., and in our places of employment surely need our prayers today more than ever.

This exhortation should challenge us as to whether prayer in the churches in which we minister is so characterized. It is so easy for us to become myopic in our prayer life, isn’t it? Do we engage in serious supplication and intercession in the spirit of thanksgiving, not only for ourselves but for all people? Do we remember to pray publicly for world affairs, the spread of the gospel, the salvation of the lost? Or are we more concerned about our own needs and wants?

d) The objective of congregational prayer (2:2b) is “that we may lead a peaceful and quiet life, godly and dignified in every way.” Our rulers, leaders, and authorities make a significant difference in the conditions under which we live congregationally and individually. Those who rule over us can impact the quality and freedom and testimony of our lives. Our earnest prayer should be that we be allowed to live “peaceful and quiet” lives, unopposed by our neighbors and authorities and undistracted from our Christian responsibilities, such that our Christian testimony would be “godly and dignified in every way.” Collective prayers of this nature and with this objective would have as their ultimate goal the spread of the gospel through the freedom and peace that we would enjoy.

e) The reasons for congregational prayer (2:3-7). Paul gives three reasons why the practice of congregational prayer, as he has described it, is so important.

First, congregational prayer is important because … prayer for “all people” (2:1) is “good and it is pleasing in the sight of God our Savior” (2:3). It is always “good” to engage in practices that are “pleasing” to God, and prayers that are pleasing to God are efficacious because they accord with God’s desire for “all people to be saved and to come to the knowledge of the truth” (2:4). This is a marvelous truth, that the heart of God, expressed in its fullness at the cross of Christ, has as its objective the salvation of all people.

The saving purpose of God is universal in its scope – no one can ever say that God did not love them or that Christ did not die for them. Nonetheless, sadly, some will not be saved, not because of any deficiency on God’s part but because of their stubborn refusal to accept the salvation he has provided for them and offers them in Christ. Indeed, God’s desire is not only the salvation of all people, but that once saved they will “come to the knowledge of the truth.” This is surely one of the primary responsibilities of pastoral leadership – to ensure that believers are taught the Scriptures accurately and clearly and trained in upright Christian living, so that they progress in their knowledge of the truth and their relationship with God (2 Tim. 3:16; Eph. 4:13-16).

Second, congregational prayer is important because … prayer for the salvation of all people has a profoundly doctrinal basis concerning the essential nature of the godhead and God’s relationship with the human race. The truth that “there is one God” (2:5a) eliminates any pagan notion of multiple gods or that all roads lead to heaven. And since there is only one God, there can only be “one mediator between God and humanity,” and that person is “the man Christ Jesus” (2:5b). Only Christ Jesus, being truly God, could provide the way by which rebellious people can be reconciled to God (2 Cor. 5:14-21), which purpose he mediated when, at the cross, he “gave himself as a ransom for all” (2:6a).

Notice again, that salvation is provided for and available to all people through Christ, “which is the testimony given at the proper time” (2:6b), the time when Christ came into the world, lived a perfect life and died as a perfect sacrifice for the sins of the world, all at just the right time in world history (Gal. 4:4). This short statement of Christian doctrine sets out very succinctly the basis of salvation and the underlying motivation to pray for the salvation of all people.

Third, congregational prayer is important because … prayer for the salvation of all people is a continuation of the apostle Paul’s ministry. “For this I was appointed a preacher and an apostle (I am telling the truth, I am not lying), a teacher of the Gentiles in faith and truth” (2:7). Paul himself was called by Christ (Gal. 1:15) and appointed as an apostle to preach and teach the Gentiles based on his personal faith and the objective truth of the gospel, which ministry he exhorts pastor Timothy (and us) to continue.

B2. An instruction on congregational conduct (2:8-15). The apostle’s exhortation to congregational prayer leads to this instruction regarding a distinction between the participation and conduct of men and women in the church.

a) The participation and conduct of men in congregational prayer (2:8). “Therefore, I desire that in every place the men should pray, lifting holy hands without anger or quarreling.” That the apostle addresses this instruction specifically to “the men” is notable and relevant for our day in which there seems to be much confusion about who may participate in public worship and how.

As to the participants in public prayer, the apostle Paul instructs the men in the church to be active in this aspect of congregational worship. This raises some obvious questions, such as whether he means that only men exclusively may pray in public services or whether the women may pray as well, since in 1 Corinthians 11:5-6 he states that a woman who prays publicly must either have her head covered or have her hair cut off. It also raises the question as to whether Paul is addressing the men in the Ephesian church only or all men in every church.

My sense is that in 1 Timothy 2, Paul is not assigning public prayer to men exclusively any more than he is ordering proper deportment for women only. Rather, here in 1 Timothy 2:8, he is simply speaking to the men, urging them to take their proper responsibility and role in public worship services, one of which is public prayer. Perhaps the men in the Ephesian church were failing in this responsibility. Then, in 2:9-10, he is speaking to women, urging them to adorn themselves with appropriate apparel and godliness. These are the specific issues he is addressing in Timothy’s context. Furthermore, the introductory “likewise…” (2:9) seems to imply that women also may pray publicly, but that isn’t his focus in this chapter. This does not in any way contradict his instructions in 1 Corinthians 11, since orderly deportment and relationship between men and women in public worship is always to be maintained.

The manner in which the men pray publicly is also of importance to the apostle. They were to pray “lifting holy hands,” which in the first century church was a demonstration of reverence. I think it reasonable to suppose that such a mode of praying is not necessarily binding on all cultures for all time. Indeed, the emphasis seems to be not on the outward mode of public prayer but rather on the man’s inner holiness of life as manifested in his outward conduct - “without anger or quarreling” (2:8).

The behavior of an angry person is not conducive to holiness. Anger is the internal root of external quarreling. Anger is a lack of emotional self-control, usually in the person’s attempt to dominate others, to persuade others to submit to their will and their opinions. If left unjudged, this attitude often spills over into sinful behavior like quarreling. An angry, quarrelsome man is usually known by all in the congregation to be such, rendering him incapable of effectively praying on behalf of the congregation, some of whom have probably been negatively impacted by his behavior.

b) The participation and conduct of women in congregational worship (9-15). Here there are two aspects to the apostle’s instruction:

The first aspect is their modest deportment in congregational worship (2:9-10): “⁹ Likewise also that women should adorn themselves in respectable apparel, with modesty and self-control, not with braided hair and gold or pearls or costly attire, ¹⁰ but with good works, as is proper for women who profess godliness.”

Here the apostle focuses not on the woman’s participation in prayer (as you might expect, following what he has just said to the men), but on their general decorum. The reason for this instruction is not given, so we will not speculate. Nevertheless, it seems self-evident that some of the women in the church at Ephesus were presenting themselves in ways that drew attention to themselves. Paul addresses this practice by instructing the women that their behavior and dress be characterized by “modesty and self-control” both in dress and behavior, which, given the context, have a direct impact on congregational worship.

Lest you think that Paul is focused on the externals only, note that with both the men and the women he links the external directly with the internal. As to the men they are to “pray, lifting holy hands” (external) and to do so “without anger or quarreling” (internal). As to the women, they are to dress “in respectable apparel, with modesty and self-control, not with braided hair or gold or pearls or costly attire” (external) but “with good works, as is proper for women who profess godliness” (internal).

As with the men (2:8), what goes on internally in a woman’s mind, heart, and attitude, is manifest outwardly in her dress and behavior. This is something that is largely forgotten in today’s culture, in which outward dress and conduct is often not connected to inward attitude and reverence. But surely, how we present ourselves outwardly when we gather as a church must be consistent with the occasion of worshipping God - our dress and conduct are a reflection of our attitude to the place and the person we worship, from which nothing in our deportment should be a distraction. This, according to the apostle Paul, should be clearly manifested by both Christian men and women in public worship.

Rather than drawing attention to themselves in the place of public worship by their external adornment, the women should adorn themselves with “good works” as is “proper for women who profess godliness.” Thus, internal holiness of character is always reflected in external modesty and reverence.

The second aspect of the apostle’s instruction to women is their quiet attitude in public worship (2:11-15): “¹¹ A woman must learn quietly with all submissiveness. ¹² I do not permit a woman to teach or to exercise authority over a man; rather, she is to remain quiet (2:11-12).

Here, Paul personalizes his exhortation - “a woman” (rather than “the women”) must learn quietly with all submissiveness” (2:11). The deportment of a woman in a public worship service is to be that of a quiet, submissive learner, specifically in relation to the men. Paul goes on to qualify what he has just said: “But I do not permit a woman to teach or to exercise authority over a man; rather, she is to remain quiet” (2:12). That’s what he means by a quiet, submissive learner – it’s all in relation to the men who are assigned the role of leadership in the church. This instruction appears to support the idea that there must have been some women in the church at Ephesus who were anything but quiet and submissive to the men.

Paul supports his instruction here by citing two factors…

1. The order of creation: “For Adam was formed first, then Eve” (2:13). Eve was created after Adam, from Adam, and for Adam (Gen. 2:7; 2:20-23; 1 Cor. 11:8-9). Adam was her head, not vice-versa, and this order in creation is to be recognized in the assembly of God’s people in public worship. Thus, before sin entered the world, God had already established a distinction in the relationship and functions of the man and the woman at creation.

2. The order of the fall: “…and Adam was not deceived, but the woman was deceived and has come to be in transgression” (2:14). This is most instructive as to how Paul states this. On the one hand, Eve was the first to sin, being thoroughly deceived by Satan. On the other hand, Adam, following Eve’s initiative, also sinned, but knowingly and voluntarily. He was not deceived as Eve was; he knew exactly what he was doing, choosing to be disobedient to God’s instruction. The point is that by usurping Adam’s God-appointed role as the leader in their relationship, Eve became a transgressor and for that she came under God’s judgement so that despite her desire to rule over her husband he would rule over her (Gen. 3:16). This forms the basis for Paul’s instruction concerning the position of women in public worship – a position of subordination and submissiveness, not leadership and authority.

Nonetheless, a woman is not consigned to a position of insignificance: “Yet she will be saved through childbearing—if they continue in faith and love and holiness, with self-control” (2:15). As a direct result of Eve’s transgression, the woman (Eve specifically but all women by extension) was cursed with pain in childbirth (Gen. 3:16). Nevertheless, in spite of introducing sin into the world and despite the consequent curse of pain in childbirth, women are not beyond the reach of salvation. Rather, “she will be saved through childbearing.” There are several interpretive difficulties here…

a) What does childbearing have to do with a woman’s salvation? The reference to childbearing is connected to the curse on women because of sin – namely, pain in childbearing. The overall sense seems to be that despite the curse, Eve’s sin was not irredeemable. Rather, even though the consequence of her sin was pain in childbearing for all women, women can and are saved and the evidence of their salvation is their continuance in “faith and love and holiness…” This qualification is consistent with the doctrine of perseverance, that those who are truly saved will manifest a godly life and persevere to the end.

Since this verse is contrasted to the previous verse (“nevertheless” or “yet”), contextually it seems that Paul is saying that the primary role of married women (whom he has been addressing in the church at Ephesus) is to bear children (obviously, only if they are able), not to lead in the church. That is, a married woman’s “leadership” role is bearing children, something for which women are uniquely gifted and which men cannot do.

“Through childbearing” here does not mean that childbearing is the means of a woman’s salvation, but rather that as a consequence of childbearing she provides leadership and derives fulfillment in the home through giving birth to and raising godly children.

b) To whom does “they” refer? The switch from singular “she” to plural “they” is simply the way Paul is switching from his reference to Eve specifically to all women generally. Thus, “they (all women generally) will be saved in childbearing if…”.

c) What does “if they continue in faith…” mean? A married women’s contribution to the building up of the church is through their godly example to their children – hence, “if they continue in faith.”

III. Sermon Outlines

Title: Learning from Jesus – Witnessing his deity (Matthew 27:45-54)

Subject: Five testimonies of Calvary.

Theme: God has given ample evidence at Calvary that Jesus Christ is his Son.

Point I: The testimony of the midday darkness (27:45).

1. The peculiarity of the darkness.

a) It extinguished the sun.

b) It enveloped the land.

c) It exposed God’s hand.

2. The portrayal of the darkness.

a) The darkness portrayed the sufferings of Christ.

b) The darkness portrayed the identity of Christ.

c) The darkness portrayed the isolation of Christ.

d) The darkness portrayed the blackness of sin.

e) The darkness portrayed the wrath of God.

Point II: The testimony of the temple veil (27:51a).

1. The veil of the temple was a warning to stay away from God because he is holy and men are sinful.

2. The torn veil of the temple was an invitation to come near to God…

a) … because the debt of sin had been paid.

b) … because access to God had been opened up for all.

Point III: The testimony of the earthquake (27:51b).

1. The earthquake testified to the significance of Christ’s death.

2. The earthquake fulfilled Jesus’ prophecy (Lk. 19:40).

3. The earthquake was Calvary’s answer to Sinai.

4. The earthquake was Calvary’s response to Eden.

Point IV: The testimony of the opened graves (27:52-53).

1. The opened graves symbolized the final resurrection of the saints.

2. The opened graves were a public exhibition.

Point V: The testimony of the soldiers (27:54).

1. What they saw caused them to fear.

2. Their fear caused them to testify.

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea predicării expozitive: Predicarea doctrinelor

Pentru că îmi este imposibil să tratez toate aspectele predicării doctrinelor, am hotărât să mă concentrez în special pe aplicarea doctrinelor, pentru că aceasta mi se pare că este una din cele mai mari provocări în predicare. Cum fac ca o doctrină să fie relevantă pentru viața de zi cu zi și nu doar un concept teologic ce trebuie înțeles la nivel intelectual? Cum pot să predic doctrinele astfel încât oamenii să își dea seama de importanța și valoarea pe care le au în viața lor și să le modeleze gândirea, comportamentul, deciziile, relațiile, valorile etc.?

Voi aborda acest subiect încercând, în prezenta ediție a acestui Jurnal, precum și în cele care urmează, să redau…

A. Factori din cultura contemporană care influențează predicarea doctrinelor.

B. Trei pași importanți în predicarea doctrinelor.

C. Câteva exemple specifice de aplicații în predicarea doctrinelor.

D. Sfaturi utile pentru predicarea doctrinelor.

E. Câteva mențiuni despre predicarea din epistole.

Așadar, în primul rând, ca introducere la acest subiect, dați-mi voie să vorbesc despre…

A. Factori din cultura contemporană care influențează predicarea doctrinelor.

A1. Impactul muzicii contemporane creștine asupra doctrinei. Muzica pe care o auzim și o cântăm acum la biserică este influențată într-o mare măsură de muzica seculară. Poate veți spune că mereu a fost așa, dar asta nu înseamnă că e un lucru bun sau că așa ar trebui să fie și în continuare. Multe cântece creștine contemporane ar putea fi foarte bine ascultate la posturi de radio seculare pentru că sună ca și cele necreștine și, în unele cazuri, nu conțin nimic care să le facă să pară creștine.

Muzica creștină nu este doar o chestiune de gusturi. Nu este doar o alegere între imnurile tradiționale și muzica worship contemporană, pentru că aceasta este o abordare foarte superficială. Muzica pe care o alegem pentru timpul de închinare trebuie aleasă după câteva criterii…

1. Teologia versurilor – corectitudinea teologică și învățătura lor.

2. Legătura cu subiectul predicii. Eu sunt de părere că toate părțile serviciului de închinare trebuie să aibă legătură unele cu altele. Dacă avem un amestec de cântece care nu au legătură cu subiectul predicii obținem un serviciu religios nearticulat și închinarea prin muzică este deconectată de închinarea prin Cuvânt.

3. Exprimarea închinării înaintea lui Dumnezeu

4. Legătura cu experiențe de viață creștină

5. Stilul compoziției muzicale și instrumentația.

6. Legătura cântecului cu istoria noastră evanghelică. Acest criteriu este adesea trecut cu vederea, deși este vital, pentru că apariția și popularitatea muzicii creștine contemporane pune accentul pe „contemporan”, ceea ce duce la deconectarea de trecut care a apărut în bisericile noastre, în așa măsură încât acum creștem o generație de tineri care nu au nicio legătură cu tradițiile noastre teologice, cu doctrinele și istoria noastră.

Așadar, vorbim despre predicarea doctrinelor, dar trebuie să nu uităm că predicarea și învățarea doctrinelor nu se limitează la predică. Doctrina trebuie învățată și prin muzică. Din păcate, multe cântece contemporane (nu toate) fie nu au deloc conținut doctrinar, fie doctrina prezentă în cântece are rădăcini în altă tradiție eclezială care poate fi exact opusul a ceea ce credem și practicăm noi. Astfel, proliferarea muzicii bisericești strict din genul contemporan, fără muzică tradițională, exacerbează îndepărtarea de predicarea doctrinelor și contribuie la analfabetismul biblic și teologic al celor din biserică, în special al tinerilor.

A2. Impactul unei perspective contemporane asupra doctrinei. Modul în care gândește societatea în general se strecoară și în biserici. Gândirea culturală contemporană respinge ideea de adevăr cognoscibil, absolut, autoritar. Cei care susține această filozofie consideră că adevărul este relativ și conjunctural, că depinde de propria perspectivă și experiență, care, cred ei, este mai relevantă și are mai multă autoritate în viața lor decât conceptele abstracte. Astfel, această filozofie contemporană afectează atitudinea cu care oamenii ascultă predicile, în special cele despre doctrina biblică.

În strânsă legătură cu acest mod de gândire este accentul cultural pe drepturile și libertățile individului, care de asemenea influențează predicarea doctrinelor. Individualismul nu doar pune accent pe preferințele personale, ci și pe autoritatea personală, care spune: „E treaba mea ce cred eu și nimeni nu-mi poate spune ce e bine și ce e rău.” Azi nu mai predicăm unor oameni ce pleacă de la premisa că Biblia este adevărată și corectă în tot ceea ce afirmă, ci mulți vin astăzi la biserică cu o atitudine de genul acesta: „De când este doctrina biblică autoritatea supremă pentru credința și viața mea? Cine îți dă ție dreptul să-mi spui mie ce este adevărat și ce nu?” Prin urmare, bisericile sunt pline de oameni cu diferite convingeri teologice, multe dintre ele neavând bază biblică sănătoasă și, în multe cazuri, avem și oameni fără niciun fel de convingeri teologice.

Pe lângă aceasta, mulți creștini văd biserica, slujirea și programele sale, ca și cum ai alege un fel de mâncare dintr-un meniu la restaurant sau ca și cum îți alegi legumele la piață: „Care îmi place mai mult? Care se potrivește mai bine nevoilor mele? De unde profit mai mult?” Acest accent pe preferințele personale duce la fluctuații în ce privește prezența la biserică în multe biserici evanghelice de astăzi. După cum mi-a spus un pastor, biserica pare să se schimbe în fiecare săptămână. Dacă o altă activitate (de exemplu, un meci) se suprapune cu programul bisericii și este considerată mai interesantă decât serviciul de închinare, atunci activitatea respectivă capătă prioritate.

O parte din această mentalitate egocentrică, orientată spre consumator, este dorința de satisfacție imediată, de la fast-food la analgezice. Fără îndoială, acesta este motivul pentru care atât de multe cărți creștine apreciate ce umplu librăriile creștine sunt atât de superficiale. Ele se conformează cererii de „soluție în cinci pași” la problemele complexe ale vieții, de la creșterea copiilor, la plata datoriilor și până la cunoașterea viitorului.

Cererea pentru soluții instant și accentul pe preferințele personale se manifestă și în atitudinea generală față de doctrinele biblice. Pentru mulți din generația actuală, biserica este doar un alt lucru de pe lista de lucruri pe care le pot obține și când evaluează la ce biserică să meargă sau la ce serviciul religios să participe, sunt conduși de o perspectivă materialistă: „Ce câștig de-acolo? Cu ce se aleg copiii mei?”

Fără îndoială, televiziunea și filmele au un mare impact în ce privește incapacitatea aparentă a oamenilor în general de a interacționa și de a opera cu concepte filosofice și teologice. Televizorul și Hollywood-ul bombardează cultura cu filosofia lor și oamenii o absorb fără să își dea seama. Așadar, provocarea noastră, ca predicatori, este să ne asigurăm că teologia pe care o predicăm nu rămâne doar un concept abstract, ci este legată în mod direct de viața de zi cu zi.

Din păcate, mulți predicatori au căzut în capcana acestei culturi materialiste și, ca urmare, predică mesaje care să corespundă perspectivei contemporane, predici care îți spun „cum să…”, predici în funcție de nevoile resimțite, predici bazate pe psihologie și consiliere creștină, toate având scopul de a livra o soluție tangibilă la nevoia ascultătorului, așa cum este ea percepută de către predicator, dar care, la o analiză mai îndeaproape, sunt în mare măsură predici antropocentrice, lipsite, de multe ori, de accentul care trebuie pus pe Dumnezeu și doctrinele Cuvântului Său. Să nu uităm că teologia este și trebuie să fie fundamental practică, pentru că altfel nu va putea aduce o schimbare în viața oamenilor. Astfel, atunci când predicăm doctrine, trebuie să arătăm foarte clar cum ne schimbă ele viața – relațiile, valorile, prioritățile, credințele, moralitatea etc.

Așadar, provocarea pentru predicatori în acest context contemporan este: Cum predici unor oameni cu o gândire predominant seculară, care influențează fiecare parte a vieții lor, inclusiv așteptările pe care le au de la biserică? Cum predici eficient unor oameni pentru care sunt mai importante sentimentele, sunetele, imaginile, atingerile și experiențele decât judecarea cu propria minte a adevărurilor propoziționale? Cum predici unor oameni care nu cred că există un adevăr absolut? Cum predici unor oameni dintre care mulți consideră că ceea ce este adevărat pentru tine nu este neapărat adevărat și pentru ei?

Aș argumenta spunând că, atunci când postmodernismul deconstruiește în mod treptat concepția oamenilor despre lume și viață (prin concepte cum ar fi relativismul moral, pluralismul social, umanismul evoluționist), cu atât doctrina creștină devine mai relevantă în a-i ajuta pe oameni să-și refacă viața și perspectiva despre lume și viață. Mai mult, înainte de a-i învăța pe oameni despre trăirea creștină, trebuie să-i învățăm doctrina creștină. Dacă nu știu ce credem și de ce, nu vor înțelege cum să-și trăiască viața de credință. B. B. Warfield a spus: „Principiul universal acceptat că ceea ce crede o persoană va determina modul în care se comportă subliniază importanța predicării unei doctrine corecte” (“The Indispensableness of Systematic Theology to the Preacher [„Caracterul indispensabil al teologiei sistematice pentru predicator]” în The Masters Seminary Journal, Toamna 1996). Aceasta este una dintre probleme care apar în cazul predicilor antropocentrice de tipul „cum să…” sau al predicilor bazate pe nevoile resimțite și anume faptul că încearcă să schimbe felul în care trăiesc oamenii fără a le schimba mai întâi modul de gândire către o gândire bazată pe adevărul biblic.

A3. Impactul analfabetismului biblic contemporan asupra doctrinei. Nu cu mult timp în urmă (cam pe la mijlocul secolului XX), predicatorii se bazau pe faptul că majoritatea persoanelor din biserică știau narațiunile biblice și înțelegeau și susțineau doctrinele biblice, cel puțin într-o anumită măsură. Acum, însă, nu te mai poți baza pe acest lucru. Tot mai puțini din cei care merg la biserică cunosc Biblia și doctrinele biblice.

Deși predicarea doctrinelor devine tot mai necesară, mulți predicatori o găsesc tot mai provocatoare și mai puțin atrăgătoare, pentru că ei înșiși nu cunosc sau nu înțeleg în mod adecvat doctrina bibică sau pentru că predicarea doctrinelor poate influența negativ relația lor cu biserica, din cauză că mulți nu sunt de acord cu ceea ce se predică. Astfel, această problemă a analfabetismului biblic a celor care merg la biserică îi face pe predicatori să se teamă să predice doctrine, de teamă că vor fi înțeleși greșit sau, mai rău, de teamă că îi vor ofensa pe ascultători. Astfel, mulți dintre ei se feresc să predice doctrine.

Viața pare să avanseze într-un asemenea ritm, încât ceea ce era acceptat chiar și în urmă cu 10 ani, este acum redundant și dat la o parte pentru a face loc lucrurilor noi. În această cultură care se schimbă într-un ritm foarte rapid, istoria și tradiția nu mai sunt importante pentru generația tânără. Ei trăiesc momentul prezent, fără legătură cu trecutul și fără să se gândească prea mult la viitor. Evoluționismul, care este predicat fervent în școli, la TV și prin alte forme de distracție, a avut probabil cel mai mare impact asupra acestui mod de gândire, pentru că îi desparte pe oameni de lucrurile importante din trecut și îi face confuzi cu privire la viitor.

Trebuie să păstrăm legătura cu rădăcinile noastre evanghelice și să recunoaștem impactul lor asupra bisericii. Am vorbit despre asta puțin mai devreme cu referire la muzica din biserică, dar impactul este mult mai mare, nu doar asupra muzicii, ci și asupra tradițiilor doctrinare. Doctrinele pe care le predicăm în bisericile evanghelice conservatoare vin dintr-o lungă istorie de dezbateri teologice și studiu personal, în biserici și în cadrul denominațiilor creștine. Ceea ce credem astăzi se datorează, în mare parte, studiului teologic al oamenilor înzestrați de Dumnezeu pentru a analiza, formula și promova doctrine biblice sănătoase și Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru ei.

Concluzii. Această scurtă analiză a contextului are ca scop evidențierea unor influențe seculare asupra bisericilor noastre evanghelice, care ne arată nevoia de a ne întoarce la principiile de bază ale predicării doctrinelor biblice. După cum spune Timothy George: „Recuperarea predicării doctrinare este esențială pentru reînnoirea bisericii… Predicarea doctrinară pleacă de la premisa că Dumnezeul care a venit o dată pentru totdeauna în Persoana lui Isus Hristos și a vorbit o dată pentru totdeauna în Sfânta Scriptură vine și acum și vorbește și acum poporului Său prin proclamarea Cuvântului Său prin puterea Duhului Sfânt” (“Doctrinal Preaching [Predicarea doctrinară]” în Handbook of Contemporary Preaching [Manual pentru predicarea contemporană], ed. Michael Duduit, pag. 93 și 95).

Deși mulți ar spune că vor predici pentru „nevoile cu care se confruntă”, sarcina noastră este să predicăm adresându-ne „nevoilor lor reale”. Nevoile lor reale sunt cele spirituale și pe ele trebuie să le abordăm în primul rând cu învățătură biblică sănătoasă, inclusiv cu doctrine biblice.

Aici se încheie discuția noastră despre primul subiect („A”): „Factori din cultura contemporană care influențează predicarea doctrinelor.” Vom continua să discutăm diferite alte aspecte legate de predicarea doctrinară (vezi punctele „B” până la „E” menționate mai sus) în următoarele ediții ale acestui Jurnal.

II. Consolidarea conducerii biblice:
Rânduiala în biserică, Partea a 4-a, 1 Timotei 2:1-15

După cum am văzut data trecută, cartea 1 Timotei este structurată în jurul a cinci „porunci” (puncte de învățătură), pe care apostolul Pavel i le dă tânărului pastor Timotei, fiul spiritual al lui Pavel și protejatul său. Aceste cinci porunci sunt după cum urmează:

A. Despre responsabilitățile pastorale (1:3-20): „Să te lupţi lupta cea bună.”

B. Despre închinarea publică (2:1-15): „Bărbaţii să se roage… Femeia să înveţe în tăcere.”

C. Despre conducerea pastorală (3:1-16): „Să ştii cum trebuie să te porţi în Casa lui Dumnezeu.”

D. Despre devoțiunea personală (4:1-6:2): „Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii.”

E. Despre motivarea pastorală (6:3-21): „Să păzeşti porunca, fără prihană… păzeşte ce ţi s-a încredinţat.”

În ultimele trei ediții ale acestui Jurnal (NPJ 47, 48, 49), am vorbit despre prima poruncă („A”), ce se referă la responsabilitățile pastorale:

A1. Păstrează doctrina curată (1:3-11)

A2. Mărturisește despre harul salvator al lui Dumnezeu (1:12-17)

A3. Împlinește-ți chemarea (1:18-20).

În prezenta ediție, vom studia a doua poruncă din 1 Timotei…

B. Despre închinarea publică (2:1-15): „Bărbaţii să se roage… Femeia să înveţe în tăcere.”

Pavel trece acum la expunerea unor detalii specifice și procedurale legate de porunca dată lui Timotei de a-și îndeplini chemarea (1:18-20). Primul este un…

B1. Îndemn la rugăciune congregațională (2:1-7). „Înainte de toate, te îndemn să faci cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri pentru toţi oamenii” (2:1).

a) Importanța rugăciunii congregaționale (2:1a). Când spune „înainte de toate, te îndemn…”, Pavel în mod clar vrea ca Timotei, în slujirea lui în biserica din Efes, să acorde prioritate rugăciunii publice colective regulate. Pavel nu își exercită aici autoritatea apostolică poruncindu-i lui Timotei, ci mai degrabă se adresează bisericii, îndemnând-o să facă acele lucruri care sunt de importanță primordială.

b) Natura rugăciunii congregaționale (2:1b) este descrisă cu ajutorul a patru termeni – „cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri” – toate acestea trebuie să facă parte din rugăciunile publice ale bisericii. Este dificil să facem o distincție clară între acești termeni, dar, fără a încerca să fiu prea categoric, aș vrea să scot în evidență câteva diferențe subtile între acești termeni, după cum urmează…

„Cereri” – cereri/rugăminți aduse înaintea lui Dumnezeu cu privire la anumite nevoi.

„Rugăciuni” – un termen general care se referă la a vorbi cu Dumnezeu și la a asculta ce spune Dumnezeu.

„Mijlociri” – a face cereri înaintea lui Dumnezeu pentru altcineva.

„Mulţumiri” – exprimarea recunoștinței înaintea lui Dumnezeu pentru binecuvântările primite, pentru putere, claritate, oportunități, răspunsuri așteptate etc. Fără îndoială, mulțumirea trebuie să fie atitudinea noastră în orice rugăciune.

Rugăciunea, așadar, trebuie practicată cu prioritate și regularitate în mijlocul nostru, trebuie să includă diferite aspecte legate de natura sa, însă mai departe vedem că…

c) Sfera rugăciunii congregaționale (2:1c-2a) trebuie să fie universală: „… pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt în poziţii înalte.” Rugăciunea publică nu trebuie să se limiteze la nevoile noastre sau la localitatea noastră, ci trebuie să fie universală („toţi oamenii”), inclusiv pentru cei aflați în poziții de autoritate („pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt în poziţii înalte”). Într-adevăr, cei care dețin poziții oficiale înalte în guvernare, în aplicarea legii, în curțile de justiție etc., precum și la locurile noastre de muncă, au cu siguranță nevoie de rugăciunile noastre mai mult ca niciodată.

Acest îndemn ar trebui să ne provoace să ne întrebăm dacă rugăciunea în bisericile în care slujim este în felul acesta. Este atât de ușor pentru noi să devenim miopi în viața noastră de rugăciune, nu-i așa? Ne rugăm și mijlocim cu seriozitate, cu atitudine de mulțumire, nu numai pentru noi înșine, ci și pentru toți oamenii? Ne amintim să ne rugăm public pentru politica mondială, pentru răspândirea Evangheliei, pentru mântuirea celor pierduți? Sau suntem mai preocupați de propriile noastre nevoi și dorințe?

d) Scopul rugăciunii congregaționale (2:2b) este „să putem duce o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea.” Conducătorii noștri, liderii și autoritățile au o contribuție semnificativă la condițiile în care trăim individual și congregațional. Cei care ne conduc influențează calitatea, libertatea și mărturia vieților noastre. Rugăciunea noastră arzătoare trebuie să fie să putem să trăim o viață „paşnică şi liniştită”, fără împotriviri din partea celor din jur sau a autorităților și putând să ne îndeplinim netulburați responsabilitățile creștine, în așa fel încât mărturia noastră creștină să fie „cu toată evlavia şi demnitatea.” Astfel de rugăciuni colective, înălțate cu acest scop, au ca scop ultim răspândirea evangheliei prin libertatea și pacea de care ne vom bucura.

e) Motivele rugăciunii congregaționale (2:3-7). Pavel ne dă trei motive pentru care rugăciunea congregațională, așa cum a descris-o, este atât de importantă.

În primul rând, rugăciunea congregațională este importantă, pentru că … rugăciunea pentru „toți oamenii” (2:1) este „bună şi bine primită înaintea lui Dumnezeu” (2:3). Întotdeauna este „bine” să facem lucruri care sunt „bine primite” înaintea lui Dumnezeu, și rugăciunile plăcute înaintea lui Dumnezeu sunt eficiente pentru că sunt în acord cu dorința lui Dumnezeu ca „toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoaşterea adevărului” (2:4). Acesta este un adevăr extraordinar, că inima lui Dumnezeu, exprimată în toată deplinătatea sa la crucea lui Hristos, dorește mântuirea tuturor oamenilor.

Scopul salvator al lui Dumnezeu este universal ca întindere – nimeni nu poate spune că Dumnezeu nu l-a iubit sau că Domnul Isus nu a murit pentru el. Cu toate acestea, din păcate, unii nu vor fi mântuiți, nu din cauza unei omisiuni din partea lui Dumnezeu, ci din cauza refuzului lor încăpățânat să accepte mântuirea pe care El a pregătit-o pentru ei și le-o oferă în Hristos. Într-adevăr, Dumnezeu dorește nu doar mântuirea tuturor oamenilor, ci ca ei, odată mântuiți, „să vină la cunoaşterea adevărului.” Aceasta este, fără îndoială, una din responsabilitățile principale ale conducerii pastorale – să se asigure că Scriptura este predicată corect și clar credincioșilor și că aceștia sunt învățați cum să trăiască o viață creștină neprihănită, pentru ca să crească în cunoașterea adevărului și în relația lor cu Dumnezeu (2 Tim. 3:16; Ef. 4:13-16).

În al doilea rând, rugăciunea congregațională este importantă pentru că … rugăciunea pentru mântuirea tuturor oamenilor are o bază profund doctrinară cu privire la natura esențială a Dumnezeului triunic și la relația lui Dumnezeu cu rasa umană. Adevărul că „este un singur Dumnezeu” (2:5a) elimină orice noțiune păgână de mai mulți dumnezei, precum și ideea că toate drumurile duc în cer. Și pentru că există un singur Dumnezeu, nu poate fi decât „un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni”, care este „Omul Cristos Isus” (2:5b). Doar Hristos Isus, fiind Dumnezeu adevărat, a putut pregăti o cale prin care oamenii răzvrătiți să poată fi împăcați cu Dumnezeu (2 Cor. 5:14-21), pentru că de aceea la cruce „S-a dat pe Sine Însuşi ca răscumpărare pentru toţi” (2:6a).

Observăm, așadar, că mântuirea este pregătită pentru toți oamenii și este disponibilă tuturor oamenilor prin Hristos, „despre aceasta s-a depus mărturie la timpul potrivit” (2:6b), adică atunci când Hristos a venit în lume, a trăit o viață desăvârșită și a murit ca jertfă desăvârșită pentru păcatele lumii, exact la momentul potrivit în istoria omenirii (Gal. 4:4). Această scurtă afirmație desprinsă din doctrina creștină prezintă foarte pe scurt baza mântuirii și ceea ce ne motivează să ne rugăm pentru mântuirea tuturor oamenilor.

În al treilea rând, rugăciunea congregațională este importantă, pentru că… rugăciunea de mântuire pentru toți oamenii este o continuare a slujirii apostolului Pavel. „Pentru aceasta am fost pus predicator, apostol – spun adevărul, nu mint – şi învăţător al neamurilor în credinţă şi adevăr” (2:7). Pavel a fost chemat de Hristos (Gal. 1:15) și pus să fie apostol, să învețe neamurile pe baza credinței lui personale și a adevărului obiectiv al evangheliei, slujire pe care îl îndeamnă pe pastorul Timotei (și pe noi) să o ducă mai departe.

B2. Învățătură cu privire la comportamentul în adunare (2:8-15). Îndemnul apostolului la rugăciune congregațională conduce către această învățătură cu privire la diferența dintre bărbați și femei în ce privește participarea și comportamentul în biserică.

a) Participarea și comportamentul bărbaților în rugăciunea congregațională (2:8). „Vreau deci ca bărbaţii să se roage în orice loc, ridicând spre cer mâini sfinte, fără mânie şi fără ceartă.” Este important și relevant pentru noi astăzi faptul că apostolul se adresează aici în mod specific „bărbaților”, pentru că în vremea noastră pare să existe multă confuzie cu privire la cine poate să ia parte la închinarea publică și în ce fel.

În ce privește participanții la rugăciunea publică, apostolul Pavel îi învață pe bărbații din biserică să fie activi în acest aspect al închinării congregaționale. Aici se ridică niște întrebări cu privire la ce vrea să spună Pavel, dacă doar bărbații, în mod exclusiv se pot ruga în timpul serviciilor publice sau dacă se pot ruga și femeile, din moment ce în 1 Corinteni 11:5-6 spune că o femeie care se roagă în public trebuie fie să aibă capul acoperit, fie să își taie părul. De asemenea, se ridică întrebarea dacă Pavel se adresează aici doar bărbaților din biserica din Efes sau tuturor bărbaților din orice biserică.

Impresia mea este că în 1 Timotei 2, Pavel nu spune că rugăciunea publică este rezervată bărbaților, la fel cum nu spune nici că doar femeile trebuie să se îmbrace decent. Mai degrabă, aici în 1 Timotei 2:8, Pavel pur și simplu le vorbește bărbaților, îndemnându-i să-și asume în mod corect responsabilitatea și rolul în serviciile de închinare publice, unul dintre acestea fiind rugăciunea publică. Poate că bărbații din biserica din Efes nu își îndeplineau această responsabilitate. Apoi, în 2:9-10, Pavel se adresează femeilor, îndemnându-le să se îmbrace cu îmbrăcăminte adecvată și cu evlavie. Acestea sunt problemele specifice din contextul lui Timotei pe care le abordează Pavel. Mai mult, acel „de asemenea…” (2:9) de la începutul versetului 9 pare să sugereze că și femeile se pot ruga în public, dar nu aceasta este ideea pe care se concentrează apostolul în acest capitol. Aceasta nu contrazice în niciun fel învățăturile sale din 1 Corinteni 11, pentru că întotdeauna trebuie să se respecte îmbrăcămintea decentă și relația dintre bărbați și femei în închinarea publică.

Modul în care bărbații se roagă în public este, de asemenea, important pentru apostolul Pavel. Bărbații trebuie să se roage „ridicând spre cer mâini sfinte”, ceea ce, în biserica primului secol, era un semn de reverență. Cred că este rezonabil să presupunem că un astfel de mod de a ne ruga nu este obligatoriu în toate culturile din toate vremurile. Într-adevăr, accentul nu pare să fie pe exprimarea exterioară a rugăciunii publice, ci mai degrabă pe sfințenia interioară a vieții omului manifestată în comportamentul său exterior – „fără mânie şi fără ceartă” (2:8).

Comportamentul unei persoane mânioase nu duce la sfințenie. Mânia este rădăcina interioară a certurilor care se văd în afară. Mânia înseamnă lipsă de autocontrol emoțional, de obicei din încercarea de a-i domina pe ceilalți, de a-i convinge să se supună propriei voințe și propriilor opinii. Lăsată nejudecată, o astfel de atitudine adesea duce la un comportament păcătos, cum ar fi cearta. Un om mânios și certăreț este, de obicei, cunoscut celor din biserică pentru comportamentul său, ceea ce îl face incapabil să se roage eficient în numele adunării, din care fac parte și unii care au fost afectați de comportamentul său.

b) Participarea și comportamentul femeilor în închinarea congregațională (9-15). Găsim aici două aspecte ale învățăturii apostolului Pavel:

Primul aspect este îmbrăcămintea modestă în închinarea congregațională (2:9-10): „Femeile, de asemenea, vreau să se îmbrace în haine decente, cu modestie şi cumpătare, nu cu împletituri ale părului, nici cu aur sau cu mărgăritare, sau cu haine scumpe, ci cu fapte bune, aşa cum se cuvine unor femei care se declară pioase.”

Aici, apostolul nu se concentrează pe participarea femeii la rugăciune (așa cum ne-am aștepta, după ce am văzut ce le-a spus bărbaților), ci pe buna-cuviință. Nu știm de ce procedează așa, prin urmare nu vom face speculații. Totuși, pare evident că unele femei din biserica din Efes se aranjau într-un mod care atrăgea atenția asupra lor. Pavel vorbește despre această practică, învățându-le pe femei să aibă un comportament și o îmbrăcăminte caracterizate de „modestie şi cumpătare”, pentru că, dat fiind contextul, atât comportamentul, cât și îmbrăcămintea, au impact direct asupra închinării congregaționale.

Și ca să nu credeți că Pavel vorbește doar despre lucrurile din exterior, observați că el leagă lucrurile din exterior de cele din interior, atât în cazul bărbaților, cât și al femeilor. Bărbații trebuie „să se roage în orice loc, ridicând spre cer mâini sfinte” (exterior) și să facă asta „fără mânie şi fără ceartă” (interior). În ce privește femeile, ele trebuie să se îmbrace „în haine decente, cu modestie şi cumpătare, nu cu împletituri ale părului, nici cu aur sau cu mărgăritare, sau cu haine scumpe” (exterior), ci „cu fapte bune, aşa cum se cuvine unor femei care se declară pioase” (interior).

Ca și în cazul bărbaților, ceea ce este în mintea unei femei, precum și în inima și atitudinea ei, se manifestă în exterior în îmbrăcămintea și în comportamentul ei. Lucrul acesta este uitat în mare măsură în cultura noastră de astăzi, în care comportamentul și îmbrăcămintea adesea nu au nimic de-a face cu reverența și atitudinea inimii. Dar cu siguranță, felul în care arătăm în exterior atunci când ne adunăm ca biserică trebuie să se potrivească cu motivul pentru care ne adunăm, adică să ne închinăm lui Dumnezeu; îmbrăcămintea și comportamentul reflectă atitudinea noastră față de locul în care ne închinăm și față de Persoana înaintea Căreia ne închinăm și nimic din conduita noastră nu trebuie să ne distragă. Așa trebuie, potrivit apostolului Pavel, să se poarte creștinii, atât bărbații, cât și femeile, în închinarea publică.

Așadar, femeile nu trebuie să atragă atenția asupra lor acolo în închinarea publică prin felul în care arată în exterior, ci trebuie să se împodobească cu „fapte bune”, așa „cum se cuvine unor femei care se declară pioase”. Astfel, sfințenia inimii se vede întotdeauna în modestia și reverența din exterior.

Al doilea aspect al învățăturii date de apostolul Pavel femeilor este o atitudine liniștită în închinarea publică (2:11-15): „O femeie să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Nu dau voie femeii să înveţe sau să aibă autoritate asupra bărbatului, ci să stea în tăcere” (2:11-12).

Aici, Pavel își personalizează îndemnul – „o femeie (nu „femeile”) să înveţe în tăcere, cu toată supunerea” (2:11). Conduita unei femei în serviciul public de închinare trebuie să fie cea a unei persoane care învață în tăcere, în supunere, în mod specific în relație cu bărbații. Mai departe Pavel reafirmă ceea ce a spus: „Nu dau voie femeii să înveţe sau să aibă autoritate asupra bărbatului, ci să stea în tăcere” (2:12). La asta se referă când spune să învețe în tăcere, cu supunere – față de bărbații care au primit rolul de lideri ai bisericii. Învățătura aceasta pare să susțină ideea că în Efes erau în biserică niște femei care numai liniștite și supuse nu erau.

Pavel își sprijină învățătura citând doi factori…

1. Ordinea creației: „Căci Adam a fost întocmit mai întâi, apoi Eva” (2:13). Eva a fost creată după Adam, din Adam și pentru Adam (Gen. 2:7; 2:20-23; 1 Cor. 11:8-9). Adam era capul ei, nu vice-versa, și această ordine a creației trebuie recunoscută în adunarea poporului lui Dumnezeu în închinarea publică. Astfel, Dumnezeu a stabilit o diferență între relația și funcțiile bărbatului și ale femeii încă de la creație, înainte ca păcatul să intre în lume.

2. Ordinea căderii: „…Şi nu Adam a fost înşelat, ci femeia a fost înşelată şi a căzut în neascultare” (2:14). Această afirmație a lui Pavel este plină de învățăminte. Pe de-o parte, Eva a păcătuit prima, fiind amăgită de Satan. Pe de altă parte, Adam, urmând-o pe Eva, a păcătuit și el, dar cu bună știință și în mod voluntar. El nu a fost amăgit, ca Eva; el știa exact ce face, alegând să nu asculte de porunca lui Dumnezeu. Ideea este că, uzurpând rolul dat de Dumnezeu lui Adam ca lider în relația lor, Eva a căzut în neascultare și a intrat sub judecata lui Dumnezeu, așa că, în ciuda dorinței sale de a-și conduce soțul, el va stăpâni peste ea (Gen. 3:16). Pe acest argument se bazează învățătura lui Pavel cu privire la poziția femeii în închinarea publică – o poziție de subordonare și supunere, nu o poziție de conducere și autoritate.

Cu toate acestea, femeia nu este condamnată la o poziție lipsită de semificație: „Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de copii, dacă rămâne în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie, alături de cumpătare” (2:15). Ca rezultat direct al păcatului Evei, femeia (Eva, în mod specific, dar toate femeile prin extensie) va naște cu durere (Gen. 3:16). Totuși, în ciuda faptului că a adus păcatul în lume și în ciuda nașterii cu durere, femeia poate avea parte de mântuire. Mai exact, „ea va fi mântuită prin naşterea de copii.” Sunt câteva dificultăți de interpretare aici…

a) Ce legătură are nașterea de copii cu mântuirea unei femei? Referirea la nașterea de copii are de-a face cu pedeapsa femeii din cauza păcatului – adică, nașterea cu durere. Sensul general pare să fie acela că, în ciuda pedepsei, păcatul Evei nu este fără scăpare. Mai exact, deși consecința păcatului ei a fost nașterea cu durere pentru toate femeile, femeile pot să fie și chiar sunt mântuite, iar dovada mântuirii lor este perseverarea în „credinţă, în dragoste şi în sfinţenie…” Această idee este în acord cu doctrina perseverării sfinților, care spune că cei care sunt cu adevărat mântuiți vor trăi o viață sfântă și vor rămâne în credință până la capăt.

Pentru că versetul acesta este în contrast cu cel de dinainte („totuși”), reiese din context că Pavel ar spune că rolul principal al femeilor căsătorite (din biserica din Efes, cărora li se adresa) este să nască copii (dacă pot, bineînțeles), și nu să conducă biserica. Adică, rolul de „conducere” al unei femei căsătorite este să aibă copii, rol pentru care femeile au fost înzestrate în mod unic și pe care bărbații nu îl pot îndeplini.

Expresia „prin naşterea de copii” nu vrea să spună că femeia este mântuită prin naștere, ci că, prin naștere, ea își exercită rolul de conducere și primește împlinire în casa ei prin naștere și prin creșterea unor copii evlavioși.

b) În traducerea Bibliei în engleză, are loc o trecere de la singular „ea” la plural „ele”. Pavel își îndreaptă astfel atenția de la Eva către toate femeile, în general. Astfel, femeile vor fi mântuite „prin naşterea de copii, dacă…”.

c) Dar ce înseamnă „dacă rămâne în credinţă…”? Contribuția unei femei căsătorite la zidirea bisericii este prin exemplul de viață evlavioasă pe care îl dă copiilor ei – asta înseamnă „dacă rămâne în credinţă.”

III. Schițe de predici

Titlu: Să învățăm de la Isus – Mărturii ale divinității Sale (Matei 27:45-54)

Subiectul: Cinci mărturii de la Calvar.

Tema: La Calvar, Dumnezeu a dat dovezi ample că Isus Hristos este Fiul Său.

Punctul I: Mărturia întunericului din mijlocul zilei (27:45).

1. Ce a făcut întunericul.

a) A întunecat soarele.

b) A acoperit pământul.

c) A arătat mâna lui Dumnezeu.

2. Dezvăluirile întunericului.

a) Întunericul a dezvăluit suferințele lui Hristos.

b) Întunericul a dezvăluit identitatea lui Hristos.

c) Întunericul a dezvăluit separarea lui Hristos.

d) Întunericul a dezvăluit întunecimea păcatului.

e) Întunericul a dezvăluit mânia lui Dumnezeu.

Punctul II: Mărturia perdelei dinăuntrul templului (27:51a).

1. Perdeaua dinăuntrul templului era un avertisment pentru oameni să păstreze distanța față de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este sfânt, iar oamenii sunt păcătoși.

2. Perdeaua ruptă din templu era o invitație la apropiere de Dumnezeu…

a) … pentru că datoria păcatului fusese plătită.

b) … pentru că accesul la Dumnezeu era acum disponibil tuturor.

Punctul III: Mărturia cutremurului (27:51b).

1. Cutremurul a mărturisit despre semnificația morții lui Hristos.

2. Cutremurul a împlinit profeția lui Isus (Luca 19:40).

3. Cutremurul a fost răspunsul Calvarului față de ce s-a întâmplat la Sinai.

4. Cutremurul a fost răspunsul Calvarului față de ce s-a întâmplat în Eden.

Punctul IV: Mărturia mormintelor deschise (27:52-53).

1. Mormintele deschise au simbolizat învierea finală a sfinților.

2. Mormintele deschise au fost o demonstrație publică.

Punctul V: Mărturia soldaților (27:54).

1. Ceea ce au văzut i-a făcut să se teamă.

2. Teama lor i-a făcut să mărturisească.