Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 51, Ediția de primăvară 2024

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea predicării expozitive: Predicarea doctrinelor, partea a 2-a

În ultima ediție a acestui jurnal, am spus că nu pot trata în mod exhaustiv acest subiect într-un jurnal cum este acesta, așa că am ales să vorbesc despre cinci aspecte legate de predicarea doctrinelor, după cum urmează…

A. Factori din cultura contemporană care influențează predicarea doctrinelor.

B. Trei pași importanți în predicarea doctrinelor.

C. Câteva exemple specifice de aplicații în predicarea doctrinelor.

D. Sfaturi utile pentru predicarea doctrinelor.

E. Câteva mențiuni despre predicarea din epistole.

Data trecută (NPJ 50) am tratat punctul A. În continuare vom vorbi despre…

B. Trei pași importanți în predicarea doctrinelor.

Există trei provocări (pași) în predicarea doctrinelor…

1. A explica doctrina ca și concept teologic. Înainte să-i învățăm pe oameni cum să trăiască viața creștină (aplicarea adevărului biblic în viața de zi cu zi), trebuie să-i învățăm conținutul credinței creștine (conținutul adevărului). Dacă nu știu ce credem și de ce credem, nu pot să înțeleagă și să aplice în viața de credință. După cum afirmă Stephen și David Olford, „În predicare, este imposibil – și chiar iresponsabil – să aplicăm principii supraculturale fără conținutul adevărului” (Anointed Expository Preaching [Predicarea expozitivă], 252).

Primul pas în predicarea unei predici doctrinare, ca în orice predică expozitivă, este să formulezi și să explici adevărul biblic (conceptul abstract, teologic). Pentru aceasta, va trebui să faci muncă de cercetare, pentru a te asigura: (1) Că înțelegi întreaga dimensiune a învățăturii biblice despre acel subiect; (2) Că ai interpretat corect pasajul; și (3) Că poți să-l explici în mod clar, corect și corespunzător.

2. A „concretiza” conceptul. Trebuie să ajuți ascultătorii să „vadă” conceptul cu mintea lor, să îl „atingă” cu mâna și să îl „simtă” cu inima – i.e. să îl prezinți înaintea lor într-un mod real, concret, în termeni la care ei se pot raporta. Lucrul acesta poate fi făcut în câteva moduri. Poate cel mai obișnuit și mai potrivit mod este printr-o analogie (care este, de fapt, o metaforă extinsă), printr-un exemplu sau o ilustrație. Autorii inspirați ai Bibliei au folosit adesea analogii pentru a explica pe înțelesul oamenilor anumite concepte abstracte. De exemplu, apostolul Pavel a descris relația noastră cu cele două legăminte (legea și promisiunea) folosind analogia cu relația dintre Agar și Ismael (legea) și Sara și Isaac (promisiunea) – vezi Gal. 4:21-31. Acesta este un mod de a aduce o doctrină biblică abstractă în realitatea concretă. Teologia biblică întotdeauna trebuie predicată în termeni practici și preciși.

O altă modalitate excelentă de a explica în mod concret o doctrină abstractă este să folosești istorisirile simbolice și tipologiile/arhetipurile din VT. De exemplu, dacă predici despre aspectul substituirii în ispășire (ex. in 1 Pet. 2:21-24; Gal. 3:10-14; Evr. 9:24-28), ai putea să îl faci să fie mai concret folosind imaginea grăitoare a Paștelui, așa cum este descrisă în Exod 12. Sau dacă predici despre eliberarea din sclavie ca efect al ispășirii, poți să redai istorisirea despre Marea Roșie din Exod 14.

Isus a folosit pilde și ilustrații din viața reală pentru a prezenta într-un mod mai concret învățăturile abstracte, făcându-le astfel vii, reale și personale, pentru ca ascultătorii Lui să le regăsească în experiența lor de viață. În loc să dea o definiție sau o descriere a unui concept teologic (așa cum găsim într-un manual de teologie sistematică), Isus l-a ilustrat cu istorisiri și pilde din viața reală. De exemplu, a explicat conceptul de auto-neprihănire prin povestirea despre cei doi bărbați care se duceau la templu să se roage (Lc. 18:9-14); a folosit multe ilustrații pentru a explica împărăția cerurilor (ex. Mat. 13); a ilustrat doctrina iertării prin pilda celor doi datornici (Lc. 7:41-43); a arătat cum poți să obții viața veșnică prin povestirea despre tânărul bogat (Mc. 10:17-22) etc.

Acestea sunt câteva din modurile în care predicatorul poate trece de la explicarea unei doctrine abstracte (principiu teologic) la forma concretă (realitatea) a doctrinei.

Așadar, primul pas în predicarea unei doctrine este explicarea doctrinei ca și concept teologic; al doilea pas este concretizarea conceptului (prin analogie, simbol, ilustrație, pildă etc.); iar al treilea pas este…

3. A „actualiza” conceptul. După ce ai explicat principiul (atât în termeni abstracți, cât și concreți), trebuie să treci mai departe la aplicații specifice în viața de zi cu zi - i.e. să actualizezi conceptul. Aici punem întrebarea: Care este impactul acestui adevăr asupra a ceea ce credem, cum trebuie să ne purtăm și ce fel de oameni trebuie să fim? Acesta este punctul în care predicarea trece de la învățătură (învățături teoretice) la actualizare și activare personală.

Tranziția de la concret la aplicație este locul în care doctrina se intersectează cu viața reală – viața omului, familia, biserica, evenimente pe plan mondial, viața la locul de muncă, la școală, la biserică etc.

Când aplicăm doctrina, ne interesează următoarele lucruri: (1) Acest popor al lui Dumnezeu din biserica aceasta la momentul acesta; și (2) Evenimentele contemporane care îi afectează (evenimente pe plan mondial; evenimente din biserică; evenimente de familie etc.). Fiecare doctrină biblică a fost scrisă pentru un anumit grup de oameni aflați într-o anumită situație și confruntați cu o anumită nevoie. Sarcina noastră este să legăm situația sau nevoia din trecut de biserica noastră și de situația contemporană în care ne găsim sau de nevoia cu care ne confruntăm în prezent.

Aplicarea adevărului implică mutarea de la explicarea doctrinei (i.e. de la conceptul / principiul general) la legătura specifică a doctrinei respective cu detaliile vieții noastre – cu oamenii aceștia (noi) din locul acesta (aici și acum). Citez din nou din cartea Anointed Expository Preaching [Predicarea expozitivă]: „A predica generalități este lucrul care produce cea mai mare confuzie în bisericile noastre. Este o sarcină aproape imposibilă să aplici generalități. Oamenii din biserică spun: «Vorbește specific, logic și dă-mi un exemplu!»” (253).

Trebuie să faci ca predica doctrinară să aibă aplicație în viața de zi cu zi, altfel îți pierzi ascultătorii. Vor privi nedumeriți și se vor întreba: „Ce are asta a face cu mine?” Predica doctrinară prinde viață în problemele și întrebările cu care ne confruntăm cu toții. Ea poate transforma vieți atunci când arată cum ar trebui să ne schimbe atitudinea, comportamentul, credința, relațiile, valorile, prioritățile etc. Când faci legătura dintre doctrină și relevanța și impactul ei asupra vieții, atunci îi motivezi pe ascultători și îi înveți cum să înceapă să dezvolte, să internalizeze și să actualizeze doctrina respectivă în concepția lor despre lume și viață, în gândirea și în comportamentul lor.

Ca ajutor în predicarea doctrinelor, aș sugera să pui aceleași întrebări pe care le pui în fața oricărui text biblic pentru a descoperi ceea ce cauți, astfel:

„Cine” – pentru a descoperi subiectul textului și persoanele cărora li se adresează.

„Ce” – pentru a descoperi întâmplări, informații, definiții, explicații, indicii.

„Când” – pentru a afla timpul sau succesiunea evenimentelor.

„Unde” – pentru a descoperi locația și impactul său asupra rezultatului.

„De ce” – pentru a afla cauzele și motivele din spatele acțiunilor.

„Cum” – pentru a aduce împreună înțelegerea cu viața de zi cu zi.

Ca alternativă, după cum sugerează Daniel Doriani, pentru a face aplicații corecte, poți pur și simplu să…

1. Afirmi adevărul din text și să-i îndemni pe oameni să se poarte conform cu acel adevăr – un transfer direct de la text la noi, cei de astăzi.

2. Descoperă implicațiile doctrinei din text – fie concluzii care pot fi trase din text, fie idei indirecte care pot fi deduse în mod logic.

3. Identifică întrebarea teologică din spatele doctrinei biblice (ex. Cum este Dumnezeu? Cum putem înțelege greutățile vieții, cum ar fi moartea, pierderea locului de muncă? etc.)

4. Răspunde la întrebarea: „Cine are nevoie de doctrina din acest mesaj?” Trebuie să îți dai seama de impactul pe care doctrina pe care o predici îl are în situația de viață în care se află (1) toate grupurile de vârstă prezente (adolescenți, tineri, tineri căsătoriți etc.), (2) diversele grupuri economice (muncitori în fabrică, directori etc.) și (3) diferitele grupuri sociale (familii, clasa muncitoare, elevii, tinerii căsătoriți, pensionarii etc.) din biserică (Doriani, Putting the Truth to Work [Adevărul la lucru], 220-225.).

C. Câteva exemple concrete cum se fac aplicații ale doctrinei în predicare.

Voi lua doar două exemple din Efeseni 1:1-10, după cum urmează…

Efeseni 1:3-6. Ce doctrină este descrisă aici? Doctrina alegerii. O posibilă ilustrație: Alegerile electorale. Alegerile electorale sunt planificate cu mult timp înainte, însă nimeni nu știe rezultatul până când nu se încheie procesul de votare. Alegerea lui Dumnezeu, în schimb, a fost planificată în eternitatea trecută, iar rezultatul era cunoscut pe deplin chiar de atunci, pentru că El îl garantează.

Ce se spune despre doctrină? (1) Natura alegerii: alegerea lui Dumnezeu (1:4a). (2) Obiectul alegerii: poporul lui Dumnezeu (1:4b). (3) Baza alegerii: Fiul lui Dumnezeu (1:4c). (4) Momentul alegerii: veșnicia lui Dumnezeu (1:4d). (5) Scopul alegerii: lauda lui Dumnezeu (1:4e-6).

Efeseni 1:7-10. Ce doctrină este descrisă aici? Doctrina răscumpărării. (1) Sursa răscumpărării: Fiul preaiubit al lui Dumnezeu (1:7a). Ilustrație - Răscumpărarea plătită pentru o persoană răpită. (2) Mijlocul răscumpărării: Sângele lui Hristos (1:7b). (3) Rezultatul răscumpărării: iertarea noastră (1:7c). (4) Motivația răscumpărării: harul lui Dumnezeu (1:7d-8). (5) Desăvârșirea răscumpărării: conducerea lui Hristos (1:9-10).

II. Consolidarea conducerii biblice:
Rânduiala în biserică, Partea a 5-a, 1 Timotei 3:1-16

După cum am văzut data trecută, epistola 1 Timotei este structurată în jurul a cinci „porunci” (învățături) pe care apostolul Pavel le dă tânărului pastor Timotei. Aceste cinci porunci sunt după cum urmează:

A. Despre responsabilitățile pastorale (1:3-20): „Să te lupţi lupta cea bună.”

B. Despre închinarea publică (2:1-15): „Bărbaţii să se roage… Femeia să înveţe în tăcere.”

C. Despre conducerea pastorală (3:1-16): „Să ştii cum trebuie să te porţi în Casa lui Dumnezeu.”

D. Despre devoțiunea personală (4:1-6:2): „Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii.”

E. Despre motivarea pastorală (6:3-21): „Să păzeşti porunca, fără prihană… păzeşte ce ţi s-a încredinţat.”

În ultimele patru ediții ale acestui Jurnal (NPJ 47, 48, 49, 50), am vorbit despre primele două porunci („A” și „B”). Astăzi ajungem la porunca a treia („C”).

C. Despre conducerea pastorală (3:1-16).

„Să ştii cum trebuie să te porţi în Casa lui Dumnezeu.” În textul acesta, Pavel prezintă scopul principal al acestei epistole, acela de a stabili parametrii rânduielii în biserică…

C1. Comportamentul și caracterul prezbiterilor (3:1-7). Se pare că un prezbiter trebuie, întâi de toate, să își dorească această slujbă (3:1), iar apoi trebuie să îndeplinească anumite criterii legate de: (1) Caracterul moral și spiritual; (2) Competențe; și (3) Motivația spirituală (1 Tim. 3:1-7; Tit. 1:5-9; 1 Pet. 5:2-3). Astfel, orice om care dorește să păstorească poporul lui Dumnezeu și care îndeplinește cerințele slujbei poate fi prezbiter.

Majoritatea calificărilor biblice cerute pentru prezbiteri au de-a face cu caracterul moral și spiritual al candidatului, precum și cu înzestrările sale. Caracterul este mult mai important decât recomandările, deși acestea nu se exclud reciproc. Listele lui Pavel din 1 Timotei 3:2-7 și Tit 1:6-9 sunt reprezentative, nu exhaustive. În discuția aceasta, însă, ne vom limita la textul din 1 Timotei 3:2-7.

Prezbiterul este un „supraveghetor”, cel care are grijă de lucrurile lui Dumnezeu din casa lui Dumnezeu. Cea mai importantă trăsătură de caracter pe care trebuie s-o aibă este că trebuie să fie „fără prihană” (1 Tim. 3:2; cf. Tit. 1:6-7). Asta nu înseamnă că nu a făcut niciodată nimic greșit, pentru că atunci nu s-ar califica nimeni. Mai degrabă, înseamnă că nu există ceva în viața lui prezentă care să aducă dezonoare lui Dumnezeu sau bisericii. Viața prezbiterului trebuie să aducă credibilitate bisericii, nu discreditare. Ideea este că prezbiterul trebuie să fie cunoscut pentru integritatea sa morală, să fie cunoscut pentru caracterul său ireproșabil. Pavel continuă apoi și explică la ce se referă atunci când spune că un prezbiter trebuie să fie „fără prihană”, folosind următorii termeni…

1. Credincioșia în căsnicie: „bărbatul unei singure neveste” (3:2). Fără a intra în dificultățile și opțiunile de interpretare ale acestei expresii, cred că ideea este că prezbiterul trebuie să fie „bărbatul unei singure femei”, adică să nu aibă ochi decât pentru soția lui (dacă este căsătorit), să nu fie un afemeiat.

2. Comportament disciplinat...

a) „Cumpătat” (3:2). Un om rațional, discret, atent, cu mintea limpede, calm.

b) „Înţelept” (3:2). Un om temperat, hotărât, disciplinat, ordonat, prudent, rațional.

c) „Vrednic de cinste” (3:2). Un om perseverent și ordonat, care se poartă frumos, decent, respectabil. Și pentru a fi un om respectabil, trei lucruri trebuie să nu fie prezente în viața unui prezbiter...

(i) Să nu fie bețiv (3:3). Deși recomand abstinență totală pentru liderii bisericii, termenul din original nu spune asta neapărat. Dar cel puțin pare să indice faptul că un prezbiter nu trebuie să fie înrobit de alcool sau, mai literal, nu trebuie să stea prea mult lângă vin.

(ii) Să nu fie violent, ci blând (1 Tim. 3:3). Să nu se poarte cu alții în mod agresiv; să nu fie bătăuș. Să nu fie iute la mânie, arțăgos, certăreț sau cârcotaș, ci blând, blajin, ascultător, împăciuitor. Să dea dovadă de blândețe și bunătatea lui Hristos – îngăduitor, bun, răbdător (cf. Mat. 11:29-30).

(iii) Să nu iubească banii (3:3). Să nu fie lacom, să nu-și dorească bani și să nu fie atras de ei. Să nu fie materialist. Pentru un prezbiter, banii nu trebuie să fie un idol sau un obiect ce trebuie obținut. Prin urmare, el nu trebuie să fie zgârcit, ci darnic. Nu trebuie să-i favorizeze pe cei bogați din biserică. Iar astfel, cei bogați nu vor avea influență în biserică doar pentru că au bani.

3. Slujirea și mărturia personală…

a) „Primitor de oaspeţi” (3:2). El favorizează părtășia și unitatea prin ospitalitate. Avem mare nevoie de ospitalitate în cultura noastră care promovează independența și izolarea și care s-a strecurat chiar și în biserică. Ospitalitatea este vitală pentru viața spirituală a bisericii și pentru mărturia înaintea necreștinilor.

b) „În stare să înveţe pe alţii” (3:2). Trebuie să poată să-i învețe pe alții și să apere credința: „Să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, pentru ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă şi să înfrunte pe potrivnici” (Tit 1:9). Prezbiterul trebuie să fie priceput în comunicarea adevărului Scripturii. El trebuie să înțeleagă doctrina sănătoasă și să poată să o explice în mod clar, trebuie să fie în stare să apere credința. Astfel, un posibil viitor prezbiter trebuie să se fi dedicat de câțiva ani citirii și studierii Scripturii, să fie în stare să discute subiecte biblice în mod logic și inteligent, să aibă credințe doctrinare clar formulate și să aibă abilitatea și dorința de a-i învăța pe alții.

4. Viața de familie: „Să-şi chivernisească bine casa şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa” (3:4). Prezbiterul este un lider respectat în familia lui. Are o familie respectuoasă, care se poartă frumos. Este de așteptat ca, dacă este cazul, copiii lui să se supună autorității și conducerii sale și să adopte valorile și credințele lui – „având copii credincioşi, care să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare” (Tit. 1:6). Logica din spatele acestei afirmații este următoarea: „Căci, dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?” (3:5). Dacă reușește să își conducă bine casa, aceasta este dovada caracterului său și a unei conduceri sănătoase.

Termenii folosiți de Pavel și Petru cu privire la prezbiteri arată că aceștia trebuie să fie în stare să conducă (1 Tim. 5:17-25; Tit 1:5-9; 1 Pet. 5:1-5). Este o caracteristică inerentă slujbei. Darul conducerii este un dar biblic (Rom. 12:8), însă este adesea trecut cu vederea când se vorbește despre calificările biblice ale unui prezbiter, deși ar trebui să fie evident. La urma urmei, a auzit cineva de un lider care să nu aibă abilitatea de a conduce? Scriptura îi numește lideri pe prezbiteri: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu”, spune autorul Epistolei către Evrei (13:7). Și din nou: „Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţi-le supuşi” (Evr. 13:17). În epistola pe care o studiem, puțin mai încolo, Pavel vorbește despre prezbiteri ca despre unii „care cârmuiesc bine” (1 Tim. 5:17), care se ocupă bine de problemele bisericii. Aceasta nu înseamnă că oricine are în mod natural abilitatea de a conduce se califică automat sau are dorința de a fi lider în biserică. Conducerea în biserică este un dar spiritual care, ca toate celelalte daruri, este folosit în scopuri spirituale. Unii au darul conducerii, însă Dumnezeu alege să nu-l folosească pentru planurile Sale în biserică.

Ideea de aici este că prezbiterii trebuie să aibă abilitatea de cârmui biserica. Asta nu înseamnă, după părerea mea, că toți prezbiterii trebuie să fie administratori profesioniști, ci că trebuie să fie în stare să administreze treburile bisericești.

5. Maturitate spirituală. „Să nu fie întors la Dumnezeu de curând” (3:6). Prezbiterii trebuie să fie creștini cu experiență, credincioși maturi, care au dat dovadă de stabilitate. Motivul acestei condiții de a avea maturitate și experiență, și avertismentul ce decurge de aici, este următorul: „ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în osânda diavolului” (3:6).

6. Reputația în afara bisericii. „Trebuie să aibă şi o bună mărturie din partea celor de afară, pentru ca să nu ajungă de ocară şi să cadă în cursa diavolului” (3:7). Cu alte cuvinte, trebuie să fie o mărturie bună și și să aibă o reputație bună în afara bisericii, să fie respectat chiar și de către necreștini.

Concluzie: Dacă am vrea să descriem caracterul și comportamentul unui prezbiter într-un singur cuvânt, acela ar fi evlavie, după cum reiese din listele lui Pavel din 1 Timotei 3:1-7 și Tit 1:6-9. Pavel spune că prezbiterul trebuie să fie, întâi de toate, un om „fără prihană”, iar restul calităților și abilităților menționate doar descriu acest termen. Prezbiterii trebuie să fie oameni cunoscuți pentru evlavia și integritatea lor, oameni care sunt, astfel, „fără prihană”.

C2. Comportamentul și caracterul diaconilor (3:8-13).

1. Comportamentul personal

a) „Cinstiţi” (3:8). Diaconul trebuie să fie respectuos, cu preocupări serioase, nu ușuratice.

b) „Nu cu două feţe” (3:8). Diaconul nu spune ceva cuiva, iar apoi spune cu totul altceva despre același lucru unei alte persoane. Diaconul este un om de cuvânt – pentru el, „da” este „da” și „nu” este „nu” (Mat. 5:37).

c) „Nu băutori de mult vin” (3:8). Diaconul nu trebuie să fie sub influența vinului. Aici se merge chiar mai departe față de interdicția la beție (Efeseni 5:18). Poate că Pavel a pus aici interdicția aceasta, pentru că una din responsabilitățile diaconului se poate să fi fost vizitele la domiciliu, ceea ce l-ar fi expus la consumul de alcool.

d) „Nu doritori de câştig mârşav” (3:8). Poate că această condiție a fost inserată aici pentru că de obicei diaconii administrează banii bisericii. Acesta este un avertisment pentru diaconi să nu-și folosească poziția pentru câștig financiar, dar și un avertisment foarte necesar împotriva lăcomiei.

2. Însușiri spirituale (3:9-10).

a) „… Ci să păstreze taina credinţei într-un cuget curat” (3:9). Diaconii trebuie să practice ceea ce știu din Scriptură, să aplice adevărul în viața lor. Ei trebuie să dea dovadă de consecvență în credință și în trăire.

b) „Trebuie cercetaţi întâi” (3:10a). Se pare că diaconii trebuie să dovedească mai întâi că sunt capabili și vrednici de această responsabilitate, asumându-și această slujire poate pentru o perioadă de probă. Apoi, „şi, numai dacă sunt fără prihană, să fie diaconi” (3:10b). Puritatea morală este la ordinea zilei pentru prezbiteri, ca și pentru diaconi.

3. Căsătoria și familia.

a) „Diaconii să fie bărbaţi ai unei singure neveste” (3:12). Din nou, ca și în cazul aceleași calificări pentru prezbiteri, această cerință generează multe întrebări cu privire la semnificația și aplicația sa. În ce privește acest articol, ne limităm la a spune că această calificare legată de viața de căsnicie reprezintă calificarea spirituală a purității morale și a fidelității în căsnicie.

b) „Să ştie să-şi cârmuiască bine copiii şi casele lor” (3:12). Să-și cârmuiască bine casele. Felul în care diaconul își cârmuiește casa este o dovadă a abilităților sale de conducere, la fel ca și în cazul prezbiterilor.

Nu este scopul acestui articol să discute dezbaterea dacă femeile pot fi diaconițe în biserică. Ajunge să spun că nu cred că acest pasaj din Scriptură exclude femeile de la slujirea în biserică (pentru că aceasta înseamnă „diacon”, slujitor). Conducerea bisericii revine, în primul rând, prezbiterilor (supraveghetorilor) care (1) trebuie să asigure grijă spirituală și conducere, în general și care (2) sunt, în mod specific, bărbați. Diaconii, pe de altă parte, pot fi bărbați sau femei care se califică și care în ajută pe prezbiteri, așa cum era, în mod clar, cazul lui Fivi (Romani 16:1) și al Priscilei (Fapte 18:1-3, 18; Rom. 16:3).

C3. Comportamentul și caracterul bisericii (3:14-16). În epistola aceasta, Pavel îl învață pe Timotei cu privire la rânduiala în biserică în ce privește caracterul și comportamentul nostru, care ar trebui să reflecte ceea ce mărturisim. Ceea ce facem și spunem trebuie să se potrivească cu natura și mesajul bisericii. Biserica nu este un loc în care fiecare spune sau face ce vrea. Nu, în biserică există disciplină și rânduială sub domnia lui Hristos și conducerea liderilor bisericii. Caracterul și comportamentul bisericii sunt determinate de misiunea sa, aceea de a face cunoscut lumii adevărul despre Hristos. Să observăm că, în primul rând…

1. Comportamentul nostru este dictat de natura bisericii: „¹⁴ Îţi scriu aceste lucruri… ¹⁵ să ştii cum trebuie să te porţi în Casa lui Dumnezeu” (3:14-15a).

În primul rând, natura bisericii este cea de casă a lui Dumnezeu, locul în care locuiește Dumnezeu cu oamenii Săi. Nu este o clădire, ci o casă, nu o instituție, ci o familie, nu o corporație, ci poporul lui Dumnezeu. Este casa lui Dumnezeu (cf. Ef. 2:18-22). Iar în casa lui Dumnezeu trebuie să avem un comportament adecvat. Nu te poți purta oricum în casa lui Dumnezeu! Trebuie să îndeplinim anumite calificări morale, spirituale și practice potrivite pentru casa lui Dumnezeu și care sunt în concordanță cu Persoana lui Dumnezeu. Rugăciunea publică trebuie să aibă anumite caracteristici, iar adevărul doctrinar trebuie predicat și apărat cu credincioșie, pentru că natura bisericii este cea de „casă a lui Dumnezeu”

Biserica este a „Dumnezeului celui Viu.” Nu este un loc pentru închinarea la idolii morți de lemn sau piatră, ci este locul unde Dumnezeu este prezent alături de poporul Său: „un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Ef. 2:22; cf. 1 Tes. 1:9-10; Fapte 14:15), pentru că El „nu locuieşte în temple făcute de mâini”, ci în mijlocul poporului Său, care este „templul Dumnezeului celui Viu” (Fapte 17:24f.; 2 Cor. 6:16).

Când ne întâlnim ca biserică să ne închinăm lui Dumnezeu, suntem o expresie practică și vizibilă a adevărului că Dumnezeul cel viu este prezent și puternic între noi (1 Cor. 14:25) prin felul în care ne rugăm, prin cântecele și imnurile pe care le cântăm, prin citirea Scripturii, prin predicarea Cuvântului, prin serviciile de botez și Cina Domnului și prin părtășia pe care o avem. Prezența Lui în mijlocul nostru o extindem prin evanghelism și misiune în comunitatea noastră și în lumea întreagă.

Așadar, pentru că El este viu și prezent printre noi în casa Lui, trebuie să ne comportăm respectând standardele Lui, pentru că suntem sub privirea Lui și supuși judecății Sale.

În al doilea rând, natura casei lui Dumnezeu este cea de „Stâlp al adevărului.” Uneori spunem despre cineva că este stâlpul societății, un cetățean extraordinar și exemplar. În același fel, Pavel spune că biserica este „Stâlpul adevărului.” Așa cum stâlpii sprijină, țin sus și arată ce este deasupra lor, tot așa biserica sprijină, ține sus și arată lumii adevărul lui Dumnezeu. Ca un stâlp, biserica ține sus adevărul lui Dumnezeu ca toți să-l vadă și să-l audă, ca un steag ce flutură măreț în vârful stâlpului maiestuos al proclamării.

În al treilea rând, natura casei lui Dumnezeu este cea de „Temelie a adevărului.” Așa cum o temelie ține structura unei întregi clădiri, pentru a-i da stabilitate, rezistență și o bază solidă, tot așa, spune Pavel, biserica este temelia adevărului. Biserica este structura bazală de neclintit care susține adevărul când acesta este atacat, ține sus adevărul atunci când este contrazis de învățători falși și oferă o bază solidă pe care adevărul se află în siguranță.

Așadar, biserica este atât stâlpul, cât și temelia adevărului – stâlpul este pe pământ, iar temelia este în pământ. Ca stâlp al adevărului, biserica arată adevărul de sus, de pe acoperișul caselor, prezentându-l, învățându-l și făcându-l public prin (1) predicarea adevărului astfel încât lumea să-l vadă și să-l audă și (2) evanghelizând popoarele în mod activ. Ca temelie a adevărului, biserica sprijină adevărul de jos, fiind piatra de temelie pe care stă adevărul, (1) urmând, ascultând și trăind adevărul (Col. 3:12-17) ca autoritate supremă în ce privește credința și trăirea, (2) studiind, învățând și explicând adevărul (2 Tim. 2:15), (3) afirmând și apărând adevărul (Fil. 2:16).

Ca stâlp al adevărului, biserica este propovăduitorul vizibil, măreț, glorios, public al adevărului, pe care lumea îl vede și îl aude. Ca temelie a adevărului, biserica este apărătorul și susținătorul ferm și puternic al adevărului, care nu se mută și nu se schimbă.

Acesta este adevărul pe care ne bazăm și pe care îl susținem. Aceasta presupune un anumit cod de conduită, conduită ce trebuie să se potrivească cu mesajul nostru. În definitiv, suntem casa lui Dumnezeu – avem natura și caracterul Lui; noi suntem prezența Lui în lume. Comportamentul nostru trebuie să se potrivească cu natura casei lui Dumnezeu, o casă ce ține sus stindardul adevărului ca pe un steag măreț; o casă ce sprijină adevărul ca o temelie puternică.

Așadar, comportamentul nostru este dictat de natura bisericii. Dar să observăm și că...

2. Mărturisirea noastră este influențată de mesajul bisericii. Mesajul bisericii este numit „adevărul” (3:15b). Adevărul este mărturisirea noastră comună de credință, suma și esența nenegociabilă a credinței creștine. Adevărul este temelia pe care stă biserica creștină și stâlpul pe care se sprijină mesajul creștin. Este crezul nostru – ceea ce mărturisim în predicare și învățare, în cântecele, rugăciunile și mărturiile noastre.

Adevărul este, în esența sa, adevărul despre Dumnezeu: „Şi, fără îndoială, mare este taina evlaviei.” (3:16). „Evlavia” este trăsătura de bază a vieții creștine, care se manifestă în comportamentul și în mărturisirea noastră. Credința creștină este o „taină”, spune Pavel, pentru că, deși a fost descoperită în vechime, doar acum, în epoca harului, a devenit o realitate vizibilă, tangibilă, comprehensibilă în Hristos. Taina este că Dumnezeu S-a descoperit pe Sine în Hristos. Isus Hristos ne-a descoperit pe deplin ceea ce era ascuns mai înainte, și anume natura și caracterul lui Dumnezeu. În El Îl cunoaștem pe Dumnezeu, pentru că El este chipul Dumnezeului nevăzut, înfățișarea concretă a ființei lui Dumnezeu, pentru că El este Dumnezeu. În El vedem evlavia și prin El suntem transformați în ceea ce Dumnezeu vrea să fim.

Biserica, așadar, este definită și formată de relațiile sale și de mărturisirea lui Isus Hristos. Dar ce mărturisește biserica despre Isus Hristos? Care este mesajul bisericii pentru lume?

(a) Biserica mărturisește întruparea lui Hristos.

În primul rând, Dumnezeu a fost „arătat în trup” (3:16a). Hristos nu a luat ființă la întruparea Sa. El exista deja în formă divină și de bunăvoie S-a dezbrăcat de drepturile și prerogativele Sale divine, asumându-Și umanitatea (Fil. 2:6-8; Evr. 2:14) – i.e. El a devenit om pe deplin, fără să renunțe la divinitatea Sa deplină. Așa ni S-a arătat Dumnezeu în formă vizibilă. Altfel, Dumnezeu ar fi rămas o taină pentru noi pentru totdeauna. Modul în care Îl înțelegem pe Dumnezeu ar fi fost redus și limitat la ceea ce vedem ca dovezi ale prezenței lui Dumnezeu în creație și în conștiința noastră. Dar prin descoperirea de Sine a lui Dumnezeu în Hristos, Îl cunoaștem în mod personal, intim și răscumpărător.

Dumnezeu a fost „arătat în trup.” El a fost născut din fecioară, prin Duhul Sfânt, a luat natura umană, pe lângă natura Sa divină și a locuit printre noi, identificându-Se cu noi în toate lucrurile și în slăbiciunea umană. „Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi, prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” (Evr. 2:17-18).

În al doilea rând, El „a fost dovedit neprihănit în Duhul” (3:16b). Dacă arătarea lui Hristos în trup vorbește despre umanitatea Lui, atunci dovedirea neprihănirii în Duhul vorbește despre neprihănirea Sa. El a fost dovedit de către Duhul (i) la botezul Său (când Duhul L-a uns pentru slujire), (ii) prin faptele Lui (când a făcut minuni prin puterea divină), (iii) la învierea Lui (când a fost înviat din morți, Rom. 1:4; 8:11). Aceasta a fost o dovadă completă a cine este El, Dumnezeul-om desăvârșit, fără păcat.

(b) Biserica depune mărturie pentru Hristos.

Prima dată a fost mărturia îngerilor despre Hristos: „a fost văzut de îngeri” (3:16c). Cel care a fost făcut mai prejos decât îngerii, căci ei au văzut suferința morții. Ei știau cine este El, L-au urmărit cu atenție de la începutul până la sfârșitul vieții și au depus mărturie cu privire la El. Îngerii L-au privit la nașterea Sa și au depus mărturie că El este Dumnezeu întrupat (Mat. 1:20; Luca 1:36). Îngerii au depus mărturie că El este Împăratul cel veșnic (Lc. 1:32-33). Ei au depus mărturie că El era Mântuitorul promis (Lc. 2:11; Mat. 1:21).

Îngerii L-au privit și atunci când era ispitit (Mat. 4:11; Mc. 1:13; Lc. 22:43). Îngerii L-au văzut când murea și erau gata să-l scape (Mat. 26:53). Îngerii L-au văzut la înviere (Mat. 28:2; Lc. 24:4-7). Îngerii L-au văzut la înălțare (Fapte 1:10-11). Îngerii L-au văzut glorificat (Apoc. 5:11).

În al doilea rând, oamenii au depus mărturie despre Hristos: „a fost propovăduit printre Neamuri” (3:16d). Nu a fost doar văzut de ființele cerești, ci a fost și auzit de ființele umane. Adevărul despre El proclamat de Dumnezeu Tatăl (Mat. 3:17) și de către îngeri trebuia proclamat de către ucenici la toate neamurile (Fapte 1:8). Acesta este și mesajul nostru, precum și misiunea noastră. Cel care a fost batjocorit, pedepsit, condamnat și răstignit este Cel pe care Îl propovăduim tuturor neamurilor.

(c) Biserica mărturisește răspunsul față de Hristos.

A fost un răspuns pe pământ: „a fost crezut în lume” (3:16e). Atât evreii (Fapte 6:7), cât și neamurile (Fapte 13:48) au crezut în El.

A fost un răspuns și în cer: El „a fost înălţat în slavă” (3:16f). Aceasta a fost încheierea lucrării Lui pe pământ. El a fost înălțat la dreapta lui Dumnezeu, locul puterii, locul de unde mijlocește pentru poporul Său. Oamenii L-au urât, L-au bătut, L-au răstignit, L-au respins și L-au îngropat, dar Dumnezeu L-a înviat și L-a luat sus „în slavă.”

Concluzii

Am văzut, așadar, ce caracter și comportament trebuie să aibă prezbiterii, diaconii și biserica în general. Fie ca bisericile noastre să fie protejate de învățători falși, de păstori falși (Ezechiel 34), aderând la standardele stabilite aici de Pavel pentru liderii bisericii! Fie ca bisericile noastre să își îndeplinească cu credincioșie misiunea de a fi martori vii prin comportamentul și caracterul nostru, prin mărturisirea adevărului despre Hristos, atât în țara noastră, cât și în alte țări, astfel încât, prin caracterul nostru care reflectă caracterul lui Hristos în evlavie, prin comportamentul nostru care reflectă natura bisericii ca și casă a lui Dumnezeu și prin mărturisirea noastră, care reflectă mesajul bisericii ca adevăr al lui Dumnezeu, oamenii să accepte Persoana lui Hristos, să ajungă să-L cunoască, să-L iubească, să-L urmeze și să-I slujească.

III. Schițe de predici

Titlu: Să învățăm de la Isus – Patru stări ale inimii (Marcu 4:1-20)

Subiect: Răspunsul tău la evanghelie

Tema: Impactul Cuvântului lui Dumnezeu în viața ta depinde de starea inimii tale.

Punctul I: Unii oameni au o inimă mișcată de interes (4:4 și 15)

Punctul II: Unii au o inimă pripită (4:5-6 și 16-17)

Punctul III: Alții au o inimă îngrijorată (4:7 și 18-19)

Punctul IV: Iar alții au o inimă receptivă (4:8 și 20)