Lately I’ve been enjoying my nine-year-old Annabeth’s theological common sense. “Papa, why don’t atheists believe in God?” she asked.

“Well, for a number of reasons,” I said. “Partly because they can’t see Him, so they don’t believe in Him.”

“Can they see atoms?” she offered.

“Good point. But I think they’d say that doesn’t count since they can still detect atoms with scientific instruments, something they can’t do with God. They won’t believe in anything they can’t measure scientifically.”

“That is the weirdest thing that I’ve ever heard,” she concluded.

My fourth grader was on to something that more educated types seemed to have missed: Lots of things are real that cannot be detected by science. How did she know that? She didn’t go to grad school. Innocence often sees the obvious.

Annabeth’s insight was about the inadequacies of naturalism, modernism’s worldview conviction that reality consists completely of material particles in a physical universe governed by natural laws.¹

Naturalism is best summed up in Carl Sagan’s famous faith statement, “The cosmos is all that is, or ever was, or ever will be.”² No Gods, no souls, no Heaven, no Hell, no miracles, no morality, no sin, no forgiveness, no transcendent purpose—just molecules in motion. It’s the worldview of virtually all atheists and the methodological philosophy governing all science.

Entire cultures have been subtly indoctrinated with this physicalistic view. Even many religious people have a naturalistic impulse in their day-to-day dealings with reality, relegating whatever spiritual “beliefs” they have to the shadow-lands of “faith.”

Dealing with naturalism can be daunting, until we realize we have a powerful ally working in our favor: Reality is actually on our side.

Reality Our Ally

This is an insight I learned from Francis Schaeffer. If Christianity is true, he noted, then the worldview it presents is accurate—it describes reality the way it actually is even for naturalists who deny it. “Regardless of a man’s system,” Schaeffer pointed out, “he has to live in God’s world.” ³ This situation creates a problem for skeptics, but an opportunity for us. ⁴

Someone once said that reality is what you “bump” into (and sometimes get injured by) when you don’t take it seriously. Consequently, anyone who denies some significant feature of the world is headed for a collision. Skeptics are not just at odds with “religion,” then. They are at odds with reality. Their claims about the world dictated by their competing worldview are going to conflict in important ways with the actual world they experience every day.

Schaeffer called this the “point of tension,” a kind of dissonance between what naturalists say about the world and the way the world really is. Sooner or later they’re going to affirm—sometimes without even realizing it—features of reality that make no sense given naturalism.

On the one hand, the naturalist speaks from his own worldview. On the other hand, the way he lives affirms things that have no place in his view of reality, but makes complete sense in ours. He is sending two conflicting messages at the same time, but doesn’t realize it. He’s bumping into reality.

Atheist Richard Dawkins is a prime example. On the one hand, his naturalism dictates that morality is just a relativistic trick of evolution to get our selfish genes into the next generation. On the other hand, he rails against the God of the Old Testament as a vindictive, bloodthirsty, homophobic, racist, genocidal, sadomasochistic, malevolent bully.⁵ Do you see the problem?

Clearly, Dawkins is not coming to this conclusion based on his naturalism. Instead, that’s his common-sense moral realism talking. His protest makes no sense in his worldview, but is perfectly consistent with ours.⁶ Dawkins is living in a contradiction on this issue. That’s the point of tension. He’s trading on our worldview, not his. Dawkins is bumping into reality.

There’s something else I want you to see though—not just the contradiction naturalists live in, but also the explanatory power of Christian theism over naturalism. Here’s what I mean.

Important details of the Christian worldview fit nicely with the way we actually discover the world to be. They resonate with our deepest intuitions about reality. This “fit” is the classical definition of truth.⁷ Consequently, Christianity has the ability to make sense of salient details of the world and of human experience that naturalism cannot.

I want to suggest some practical ways to take advantage of both the naturalists’ “bump” into reality and the superior explanatory power of Christian theism. My goal is to be shrewd and creative—to catch him by surprise, if I can—maneuvering with questions wherever possible. This is the heart of the “tactical” approach.

First, a qualifier. There is no “silver bullet”—no perfect answer, no magic apologetic trick guaranteed to change someone’s mind in a single session. Rather, my aim with people who are deeply committed to a false worldview is to try to plant a seed of doubt or uncertainty in their mind, or to get them thinking in a productive way about Christianity. I call it “putting a stone in their shoe.”

There are lots of different ways to do this with naturalism, but I want to focus here on three bumps with reality that create serious worldview problems for the naturalist, yet serve to validate the Christian view. I’m going to call them “the bump of stuff,” “the bump of bad,” and “the bump of me.”

The Bump of Stuff

My starting point for this maneuver is simple: Stuff exists. Not too controversial. The naturalist cannot easily deny the existence of the material world. It’s her stock in trade, the only thing she’s certain about.

Here’s the fundamental question: Why is there stuff? Why is there something rather than nothing? Where did everything come from? What caused the universe to come into existence?⁸

Let me show you how this line of questioning plays out tactically in conversation. I was once asked during an audience Q&A to give evidence for the existence of God.

“Can I ask you a few questions to get us rolling?” I said to the challenger. He nodded. “First, do you think stuff exits? Is the material universe real?”

“Yes, of course,” he answered.

“Good. Second question: Has the stuff of the universe always existed. Is the universe eternal?”

“No,” he said. “The universe came into being at the Big Bang.”

“Okay, I’m with you. Now the final question: What caused the universe to come into being?”

At this point he balked. “How do I know?” he said. “I’m no scientist.”

“Neither am I,” I admitted, “but there’s really only two choices: something or nothing. What do you think? Do you think something outside the natural universe caused it to come into being, or do you think it just simply popped into existence with no cause, for no reason?”

At this point, the skeptic who prides himself in his use of reason finds himself in a rational box. Both the law of excluded middle and the law of non-contradiction (it can’t be neither option and it can’t be both) oblige him to choose one of only two logically possible options available.

To admit something outside of the natural, physical, time-bound universe is its cause would be to contradict naturalism. Yet, who is in his rational rights to opt for the alternative? Even if he thinks it possible the universe popped into existence, uncaused, out of nothing, it’s understatement in the extreme to say it’s not the odds on favorite.

Imagine a man’s wife asking where the new Mercedes Benz SL parked in their garage came from. I doubt she’d be satisfied with the answer, “Honey, it didn’t come from anywhere. It just popped into existence. That kind of thing happens all the time.” Even ordinary folk untutored in physics know that’s not going to wash. Reason dictates we opt for the most reasonable alternative.

Indeed, the nothing-caused-the-universe option is worse than magic. In magic, a magician pulls a rabbit out of a hat. In this case, though, there’s no hat…and no magician. There’s just a rabbit (the universe, in our case) appearing out of nowhere.

You might recognize this line of thinking as the Kalam cosmological argument, an ancient defense of theism recently revitalized by philosopher William Lane Craig.⁹ If you haven’t read his books, let me give you the short course: A Big Bang needs a big Banger. I think that pretty much covers it. Every effect requires a cause adequate to explain it.

Ironically, the night I was working out the particular details of this point in the lobby of a large hotel in Poland, there was a huge bang in the reception area. The gabby crowd in the lounge was immediately struck silent, everyone wondering the same thing: What was that?

Of course, they knew what is was. It was a big bang. The real question in their minds was, “What caused that?” Did something fall over? Did a firecracker go off? Did someone get shot?¹⁰

I promise you one thing, though. No one in that hotel—regardless of religious or philosophic conviction—thought the explosion was uncaused. It never occurred to anyone that the bang banged itself.

Naturalists know this, too. Once at a dinner party a young man sitting across from me announced—somewhat belligerently—that he no longer believed in God. “It’s irrational,” he said. “There’s no evidence.”

In response, I raised my point about the Big Bang. “If you heard a knock on the front door over there across the room,” I said, “would you think the knock knocked itself, or would you conclude some one was doing the knocking and then get up and answer the door?”

He sniffed dismissively at my question, however (remember, there’s no silver bullet), so I let the issue go. Half an hour later over dessert, there was a loud knock on the front door (I’m not making this up).

Startled, he lifted his head in surprise. “Who’s that?” he blurted out.

I said, “No one.”

The point was lost on him, of course. His next move, though, was telling: He got up and answered the door.

That night this young, naive atheist had bumped into reality. He knew a simple knock could not have knocked itself, yet seemed completely willing to accept as reasonable an entire universe popping into existence without cause or purpose.

Naturalism has no resources to explain where all the “stuff” in the world came from. Christian theism does.

The Bump of Bad

Let me introduce this next maneuver with a question. What is the most frequently raised objection to the existence of God, the most durable, the most challenging objection to theism? Answer: the problem of evil.

Evil is a part of reality that naturalists bump into all the time and then make a philosophical fuss with us about. I want you to see, though, how the problem of evil can be used to your advantage.¹¹

First, describe for your naturalist friend something morally grotesque (chances are, he’s already provided you with examples). Mention Auschwitz, or some recent killing reported in the news, or any striking inhumanity to man. If those don’t move him, suggest sexual slavery, global warming, second hand smoke, the NRA, George Bush—whatever pushes his personal moral hot button.

Next, ask, “When you say these things are evil, are you describing the actions themselves, or merely your emotions or your society’s cultural ethic?” (This is the difference between objectivism and relativism.)

Virtually every time—if they don’t have their philosophical guard up—they’re going to tell you the truth. They’re convinced the actions are evil, regardless of personal opinion or cultural consensus. They think the evil is objective, thus the problem for theists. If morality were reduced to subjective preferences, there’d be no complaint. The problem of evil is only a problem if morality is objective.

Now here’s the final question. How does the naturalist get objective values (things that have intrinsic worth—worth in themselves) and objective duties or obligations (“Thou shalts” and “Thou shalt nots”) in a world consisting only of matter in motion? How does naturalism account for the kind of objective morality needed to ground the problem of evil? Simply put, it’s going to be very difficult to make sense of transcendent moral law without a transcendent moral law giver.

Of course, this is the moral argument for God: If there is no God, there is no objective morality; but objective morality exists (that’s why there’s a problem of evil); therefore, God exists.

At very best, the naturalist might be able to account for mind-dependent morality—relativism, in other words. But if evil is merely a matter of subjective opinion, there’s no objective problem. What, then, has the naturalist been bumping into all this time when he cites evil against God?

The naturalist has one of two choices here, it seems to me. One, he can cling to his relativism and drop his objection about evil in the world. Surrendering that complaint, though, is going to be hard for him to do because he knows too much. Two, he can salvage his complaint about evil at the expense of his naturalism, since no materialistic scheme can account for immaterial moral obligations. What he can’t do is have both ways if he’s intellectually honest.¹²

Note the “bumps” in this candid admission from former atheist, Holly Ordway:

My atheism was eating into my heart like acid…My worldview was entirely negative. I could not have explained the source of my own rationality, nor of my conviction that there were such things as truth, beauty, and goodness. My worldview remained satisfying to me only insofar as I refrained from asking the really tough questions.¹³

As a human being, Ordway could not deny objective morality, but as a naturalist she could not make sense of it, either.¹⁴ Christian theism can by grounding it in the perfect goodness of God. Every time the atheist bumps into bad, point this out.¹⁵

Notice something else in Ordway’s reflection. Not only was her naturalism incapable of making sense of her morality. It was also corrupting her soul. This existential problem is our last “bump.”

The Bump of Me

Personally, I do not think we talk enough about the soul.

Our souls are the one thing we are in direct contact with every waking moment of our lives, yet according to naturalism, conscious souls don’t even exist. This denial creates huge difficulties for the naturalistic, materialistic view of reality.

Consciousness is currently such a problem that atheist philosopher Thomas Nagel stunned the establishment with his recent book, Mind and Cosmos—Why the Materialist Neo-Darwinian Conception of Nature Is Almost Certainly False [link]. Playing completely against type, Nagel argues that naturalistic approaches are utterly incapable of accounting for the central feature of human experience—human consciousness.

New Atheist Daniel Dennett’s claim that, “Consciousness is an illusion of the brain, for the brain, by the brain,”¹⁶ shows just how much trouble naturalists are in. Think, for a moment, about exactly what an illusion is. Illusions happen when your conscious mind is being appeared to in a false way. Things that are not conscious (rocks come to mind) do not have illusions. Only consciousness can be “appeared to.”

Thus, if consciousness is an illusion, then what is experiencing that illusion? Is the illusion having an illusion? Hardly. This is a crystal clear example of self-refutation, since Dennett must presuppose what he’s trying to deny in order to deny it.

No, consciousness—your direct, subjective experience of your own soul—is real.¹⁷ Though you probably never thought of it this way, it is more palpably real to you than anything else in your personal experience since every experience is a conscious event of the soul.

Here’s the problem. Naturalism denies the obvious, reducing human beings to physical parts stuck together without reason or purpose—biological accidents, cosmic junk. No wonder they call it nihilism—nothing-ism. And when you start really believing nothing-ism about human beings, bad things begin to happen.

Most of us know better, though. Deep inside we know we’re not simply chunks of meat in motion. Reality informs us there is something wonderfully unique about humans—qualitatively, not just quantitatively. Humans are special, wonderful, valuable.

We know something else, though. Humans are beautiful, yes, but they’re also terribly broken. We are not physically sick; we are morally corrupted. And we know it.

Years back I lectured to a sold out crowd at the University of California at Berkeley. I made the case against moral relativism simply by pointing out how frequently we bump into—and ultimately violate—objective morality in our daily lives. This discovery, I pointed out, has explanatory power since it accounts for the personal feelings of guilt each of us experiences. We feel guilty because we are guilty.

That’s the existential crisis. We know we’re beautiful, but we also know we’re broken. That’s undeniable reality. Yet naturalism gives us no reason to believe either of these things. It cannot account for our wonder and it cannot repair our brokenness.

Christians have the remedy, though. “The answer to guilt is not denial,” I told the students at Berkeley. “The answer to guilt is forgiveness. And this is where Jesus comes in.”

Where naturalism fails, Christianity succeeds. Because our souls bear God’s own image, we are wonderful. Because we have rebelled against the God who gave us our beauty, we are fallen, guilty, and ultimately lost.

Frenchman Guillaume Bignon, finding his own naturalistic atheism being challenged as he encountered Christ in the New Testament,¹⁸ nevertheless found the cross befuddling. “Why did Jesus have to die?” he asked, over and over again. It made no sense to him.

Then something completely unexpected happened. “God reactivated my conscience,” he told me. “That was not a pleasant experience. I was physically crippled by guilt, not knowing what to do about it.”

Suddenly it dawned on him, “That’s why Jesus had to die. Because of me. Because of my guilt.” He immediately surrendered all his brokenness to the only one who could repair it, all his guilt to the only one who could forgive. When he did, “The feelings of guilt just evaporated.”

Naturalism cannot do this. It cannot explain the beauty and wonder of being human. And it has no answer to human brokenness. It cannot provide the consolation of true forgiveness. Only God in Christ can solve our existential crisis.

So here is my suggestion: When talking with a naturalist, keep an eye out for his “bumps” with reality. When you see one, point it out—graciously, but clearly—using questions as much as possible.

Show him naturalism doesn’t make sense of the reality he encounters every day. It doesn’t make sense of the existence of the world. It doesn’t make sense of the problem of evil. And it doesn’t make sense of his own deep hunger for significance or rescue from sin.

By contrast, in each of these areas Christianity has superior explanatory power. Intellectually, Christian theism proves to be a much more satisfying answer. Existentially—personally—it’s the only answer.

Poke naturalists with reality to get them thinking. It’s no silver bullet, but it might just put a stone in their shoe and get them thinking.

¹ A view also called “physicalism” and “materialism.”

² Carl Sagan, Ann Druyan, Steven Soter, “The Cosmos: A Personal Voyage,” PBS, 1980. Note the religious ring to Saga’s words, the atheist’s equivalent of the “Gloria Patri.”

³ Francis Schaeffer, The God Who Is There, in The Complete Works of Francis Schaeffer, Vol. I (Wheaton, IL: Crossway Books, 1982), 138.

⁴ I develop the tactical applications of this idea in chapter 10 (“Taking the Roof Off”) of Tactics—A Game Plan for Discussing Your Christian Convictions (Grand Rapids: Zondervan, 2009). [link]

⁵ Richard Dawkins, The God Delusion (Boston: Houghton Mifflin, 2006), 31.

⁶ I’m not suggesting his complaint is sound, but rather that objectivist moral assessments like this are only at home in a theistic world view.

⁷ Truth as correspondence: A claim or belief is true if it matches the way the world actually is. On the flip side, when one’s world view does not fit reality, it’s false.

⁸ These are the basic questions tied to the cosmological argument, the case for God based on the existence of the cosmos.

⁹ E.g., William Lane Craig, Reasonable Faith, third edition (Wheaton: Crossway, 2008). [link]

¹⁰ As it turned out, an over-pumped tire inner tube had exploded.

¹¹ I discussed this move in detail in “God, Evolution, and Morality, Part II.” [link]

¹² It’s possible for naturalists to avoid this dilemma by taking no personal stand on morality while pointing to an apparent internal contradiction in theism, but I’ve almost never heard it put this way in actual conversations. Atheists usually launch their complaint by first affirming objective evil.

¹³ Holly Ordway, Not God’s Type (Chicago: Moody, 2010), 27.

¹⁴ Naturalism also cannot make sense of objective good.

¹⁵ For a more thorough, accessible discussion of the first two “bumps,” see William Lane Craig’s On Guard (Colorado Springs: David C. Cook, 2010).

¹⁶ http://www.youtube.com/watch?v=in2FXOjq7g8.

¹⁷ Your soul is what you are aware of when you introspect, the ground or basis of your irreducible, first-person perspective.

¹⁸ http://gracenyc.onthecity.org/plaza/topics/7becdc2df794f161230567bbbd6db1dd41ccf2cd/.

Há mais de 500 anos o corpo do velho Jacó descansava na caverna de Macpela. Esse foi um período agitado para seus descendentes. Primeiro, houve os anos difíceis do cativeiro egípcio, os quais culminaram na graciosa libertação de Deus; em seguida, houve os quarenta anos de peregrinação no deserto, os quais terminaram com a grande conquista de Canaã; e, depois, houve um estranho ciclo de pecado, servidão e salvação, conhecido como o período dos juízes. Essa época obscura é o cenário da mais bela história de amor da Bíblia, a história de Boaz e Rute.

“Nos dias em que julgavam os juízes, houve fome na terra; e um homem de Belém de Judá saiu a habitar na terra de Moabe, com sua mulher e seus dois filhos” (Rute 1:1). Este homem, Elimeleque, morreu em Moabe, deixando a esposa, Noemi, e dois filhos, Malom e Quiliom. Os rapazes se casaram com mulheres moabitas e, então, no que parece ter sido ser uma trágica reviravolta do destino, os dois também morreram, deixando Noemi numa terra estranha só com suas noras, Rute e Orfa. Quando Noemi ouviu que Deus tinha providenciado novamente comida para o seu povo, decidiu voltar para casa, em Belém.

Orfa ficou em Moabe, atendendo à sugestão de Noemi, mas Rute não quis nem saber. Ela era uma dessas pessoas raras, cujo amor é profundo e desinteressado, e ela amava sua sogra. Lembram-se de suas famosas palavras? “Não me instes para que te deixe e me obrigue a não seguir-te; porque, aonde quer que fores, irei eu e, onde quer que pousares, ali pousarei eu; o teu povo é o meu povo, o teu Deus é o meu Deus” (Rute 1:16). Seu Deus estava prestes a conduzi-la a um homem maravilhoso, com o qual ela se casaria.

A primeira coisa que nos chama a atenção nesses dois, aos quais a graça de Deus uniu, é o preparo espiritual. Embora a família de Elimeleque estivesse fora do centro da vontade de Deus e fora lugar da Sua bênção, eles fizeram uma coisa digna de nota. Através do seu testemunho, a jovem moabita chamada Rute abandonou o culto a Quemos, deus dos moabitas, com todas as práticas abomináveis associadas à sua adoração, e passou a crer no único e verdadeiro Deus. “O teu Deus é o meu Deus”, disse ela com ousadia. E ficou muito claro a todos que a conheceram que ela tinha ido a Belém para desfrutar de íntima comunhão com o Deus de Israel. Algum tempo depois, Boaz diria a seu respeito: “O SENHOR retribua o teu feito, e seja cumprida a tua recompensa do SENHOR, Deus de Israel, sob cujas asas vieste buscar refúgio” (Rute 2:12). A confiança de Rute em Deus e seu amor por Ele eram fonte de uma força e beleza interior que não podiam ser escondidas, e de um amor pelos outros que não podia ser contido.

Pense no que ela fez. Em vez de ficar chorando a perda do marido, ela se dedicou a atender as necessidades da sua sogra, a preencher o vazio da vida de Noemi, a ajudá-la da melhor forma possível. Isso significou deixar sua casa, sua família e seus amigos, mudar-se para outro país como uma estrangeira menosprezada e viver em pobreza e privação. E, para quê? Amor e preocupação com a sogra eram os únicos motivos aparentes. No decorrer da história, Boaz chama a atenção para isso: “tudo quanto fizeste a tua sogra, depois da morte de teu marido, e como deixaste a teu pai, e a tua mãe, e a terra onde nasceste e vieste para um povo que dantes não conhecias” (Rute 2:11).

Muitas mulheres que amam o marido parecem não conseguir amar a mãe dele. E parece que muitos homens têm o mesmo problema em relação à mãe de sua esposa, como fica claro pelas piadinhas de sogra há tanto tempo circulando por aí. De onde vinha o amor de Rute? Ele vinha do Senhor de todo amor. Se você também quer tê-lo, terá de cultivar um relacionamento íntimo e pessoal com Deus, assim como Rute cultivou. Quando passamos a conhecer a Deus e a entender o quanto Ele fez por nós, somos mais propensos a dar de nós mesmos para o bem de outras pessoas, até mesmo para os parentes do nosso cônjuge. E, quando fazemos isso, a tensão e a confusão se transformam em harmonia e felicidade.

Nunca é cedo demais para aprendermos lições sobre o amor. Podemos começar ensinando-as a nossos filhos quando ainda são pequenos. A base de treinamento para o amor é o lar. Um relacionamento amoroso com os pais, irmãos e irmãs vai prepará-los para amar o cônjuge e os sogros da maneira correta. Algumas pessoas que estão lendo este artigo talvez tenham vindo de lares sem amor e achem difícil deixar para trás sua influência. Para elas, não é fácil dar e receber amor. Elas podem afirmar a importância dos pais estabelecendo um exemplo de amor, e depois ensinando os filhos a serem prestativos e amáveis, e a serem bondosos e respeitosos para com as outras pessoas da casa. Os filhos não saberão como amar quando se casarem a menos que demonstrem amor àqueles com quem convivem agora. No entanto, tudo começa com a nossa relação de amor com o Senhor. Quando experimentamos o amor de Deus, nós o demonstramos em nossas relações familiares — aos nossos pais, irmãos, irmãs, maridos, esposas, filhos e sogros. Rute estava pronta para um belo caso de amor com Boaz porque ela amava o Senhor e esse amor transbordava para as outras pessoas da sua vida.

Agora, vamos conhecer o Príncipe Encantado de Rute. A história indica que Boaz era muito mais velho que ela (cf. Rute 3:10). Não sabemos se ele era solteirão ou viúvo, mas sabemos que era um homem de Deus. O Senhor era uma parte importante do seu dia a dia. Boaz pensava muitas vezes no Senhor, falava Dele abertamente e deixava-O tomar parte dos seus negócios.

Ouça-o cumprimentando seus segadores no campo: “O SENHOR seja convosco!”, disse ele, e eles lhe responderam: “O SENHOR te abençoe!” (Rute 2:4). Para Rute, ele disse: “Bendita sejas tu do SENHOR, minha filha” (Rute 3:10); e depois: “eu te resgatarei, tão certo como vive o SENHOR” (Rute 3:13). Todas as pessoas presentes no seu casamento reconheceram a sua dependência do Senhor para a sua posteridade: “o SENHOR faça a esta mulher, que entra na tua casa, como a Raquel e como a Lia, que ambas edificaram a casa de Israel” (Rute 4:11).

O primeiro pré-requisito para um casamento bem sucedido é que o homem seja um homem de Deus. Uma das razões para tantos casamentos estarem passando por dificuldades é que os maridos não se prepararam espiritualmente para suas obrigações. Alguns rapazes, na época de namoro, não conseguiam pensar em outra coisa a não ser sexo. E, se não era sexo, era carro ou esporte. Eles gastavam pouco ou nenhum tempo estudando a Palavra, memorizando-a, descobrindo como aplicá-la à sua vida, e aprendendo quais seriam suas responsabilidades como maridos e pais cristãos. O Senhor não fazia parte do seu dia a dia. E, quando eles foram para o altar, ainda eram bebês espirituais, mal preparados para assumir a liderança espiritual do seu lar. Não é nenhuma surpresa que seus casamentos estejam com problemas.

Homens, se vocês desperdiçaram os anos até agora, não há tempo a perder. Em primeiro lugar, cultivem uma caminhada pessoal com Jesus Cristo. Passem um tempo estudando regularmente as Escrituras e aprendendo nelas como Deus quer que levem sua vida e exerçam suas responsabilidades. Comecem consultando-O sobre todas as coisas. Se estão envolvidos em uma relação conjugal infeliz, o dano pode ser reparado, mas o lugar para começar é com envolvimento diário com a pessoa de Jesus Cristo. Até nosso coração estar acertado com Ele e estarmos crescendo na Sua semelhança, quaisquer outros esforços irão falhar.

Tanto Rute como Boaz já estavam prontos. Por isso, vamos passar da preparação espiritual para seu legítimo noivado. Noemi e Rute tinham acabado de chegar em Belém e o problema que enfrentavam era como fazer para arranjar comida. Deus tinha dado uma graciosa provisão na Lei de Moisés para pessoas na situação delas. Os agricultores não podiam colher as espigas dos cantos dos campos de cereal, nem as que haviam caído; elas deveriam ser deixadas para os pobres, para os estrangeiros, para as viúvas e para os órfãos (Lv. 19:9, 10; 23:22; Dt. 24:19). De qualquer forma que entendamos isso, tanto Noemi como Rute eram qualificadas. Elas eram viúvas e pobres, e Rute era estrangeira. Já que Noemi não tinha mais idade para trabalhar nos campos, Rute perguntou-lhe se poderia ir e encontrar o campo de algum homem bondoso que a deixasse apanhar espigas. Noemi lhe deu permissão. “Ela se foi, chegou ao campo e apanhava após os segadores; por casualidade entrou na parte que pertencia a Boaz, o qual era da família de Elimeleque” (Rute 2:3).

O trabalho não era fácil – ela tinha de se abaixar e se curvar o dia inteiro para juntar grãos dentro de uma longa capa esvoaçante, com o peso aumentando a cada espiga colhida e um sol semi-tropical batendo nas costas. Provavelmente, algumas beatas da cidade zombavam por causa do seu sotaque estrangeiro e parece que alguns homens estavam tentando por as mãos nela (cf. Rute 2:9). Cada impulso do corpo de Rute dizia a ela para fugir para as colinas púrpuras de Moabe, as quais ela podia divisar ao longe. Lá era o seu lar, lá era onde ela pertencia. No entanto, com uma coragem discreta, modesta e totalmente abnegada, ela continuou trabalhando.

Com grande expectativa, esperamos que Boaz reparasse nela. E ele reparou. “De quem é esta moça?”, perguntou ele ao servo encarregado dos segadores, “esta é a moça moabita que veio com Noemi da terra de Moabe”, respondeu o servo (Rute 2:5-6). E ele não perdeu tempo em fazer algumas coisas boas para Rute. Ele a convidou para ficar em seus campos e lhe disse para rebuscar o quanto quisesse, e também para beber livremente das vasilhas de água providenciadas por seus servos.

Em lugar algum é dito que Rute era uma mulher bonita como Sara, Rebeca ou Raquel. Não sabemos se ela era ou não, mas sabemos que ela possuía uma beleza interior, um espírito manso e tranquilo, uma humildade despretensiosa que a tornou a mulher mais adorável das Escrituras. Ela se prostrou diante de Boaz com sincera gratidão e disse: “Como é que me favoreces e fazes caso de mim, sendo eu estrangeira?” (Rute 2:10). Sua humildade ficou novamente evidente quando disse: “Tu me favoreces muito, senhor meu, pois me consolaste e falaste ao coração de tua serva, não sendo eu nem ainda como uma das tuas servas” (Rute 2:13). Não havia nenhum fingimento nisso. Era uma atitude verdadeira. E essa humildade sincera, esse espírito manso e tranquilo, é uma das qualidades mais valiosas que uma mulher pode ter. Pedro diz que isso é de grande valor aos olhos de Deus (1 Pe. 3:4). Esta seria uma bela qualidade para as mulheres cristãs pedirem para Deus ajudá-las a desenvolver.

À medida que o dia passava, Boaz parecia cada mais interessado nessa mulher adorável. Na hora do almoço ele a convidou para se juntar a ele e seus segadores e se certificou de que ela se serviu de tudo quanto quis. Quando ela terminou de comer e levantou-se para voltar ao trabalho, ele disse aos servos: “Até entre as gavelas deixai-a colher e não a censureis. Tirai também dos molhos algumas espigas, e deixai-as, para que as apanhe, e não a repreendais” (Rute 2:15-16).

Assim, Rute continuou rebuscando até a tarde. E, quando ela viu o quanto tinha rebuscado, era quase um efa de cevada (cerca de 25 kg). Parece que Boaz era um homem bondoso, comedido, atencioso e gentil. Atualmente, não há muitos desse tipo por aí, a julgar pelo que as mulheres dizem a seus conselheiros matrimoniais. Alguns homens têm a estranha noção de que bondade e gentileza são traços efeminados, os quais eles precisam evitar a qualquer custo. Não, mesmo! Estes são traços semelhantes aos de Cristo. E Cristo era um homem másculo. As pesquisas mostram que bondade e gentileza são as principais características procuradas pelas mulheres em um marido. Estes seriam bons traços para os homens cristãos pedirem para Deus ajudá-los a desenvolver.

Bem, já era hora de alguém fazer alguma coisa. E, por mais estranho que pareça, naquela cultura foi Rute quem fez. Vejam, Deus deu aos judeus outra lei interessante, a qual exigia que um homem se casasse com a viúva sem filhos de seu irmão falecido. O primeiro filho dessa união teria o nome desse irmão e herdaria seus bens (Deuteronômio 25:5-10; Levítico 25:23-28). Essa lei matrimonial se chamava lei do “levirato”, da palavra hebraica para “irmão”. Se nenhum irmão estivesse disponível, um parente mais distante poderia ser solicitado a cumprir esse dever. No entanto, a viúva tinha de fazê-lo saber que ele era aceitável como seu “goel”, como elas o chamavam, seu parente resgatador e provedor.

Noemi disse a Rute exatamente como fazer isso. Rute ouviu com muito cuidado e seguiu suas instruções à risca. Naquela noite, Boaz iria dormir na eira para proteger seus grãos dos ladrões. Depois que ele foi dormir, Rute entrou na ponta dos pés, descobriu os pés dele e deitou-se. Agindo assim, ela estava pedindo a Boaz para ser seu goel. Não é preciso dizer que ele ficou um tanto confuso quando se virou no meio da noite e notou uma mulher deitada a seus pés. “Quem és tu?”, perguntou ele. Ela respondeu: “Sou Rute, tua serva; estende a tua capa sobre a tua serva, porque tu és resgatador” (Rute 3:9). Estender a capa sobre ela significava que ele estava disposto a se tornar seu resgatador e provedor. A resposta dele foi imediata: “Bendita sejas tu do SENHOR, minha filha; melhor fizeste a tua última benevolência que a primeira, pois não foste após jovens, quer pobres, quer ricos” (Rute 3:10-11).

É importante entender que não houve nada de imoral nesse episódio. Esse tipo de conduta era costume naquela época e a narrativa ressalta sua pureza. Na escuridão isolada da eira, Boaz poderia ter satisfeito seus desejos humanos e ninguém, exceto Rute, teria sabido. Contudo, ele era um homem temente a Deus, de princípios morais, disciplinado e controlado pelo Espírito, e manteve suas mãos longe dela. A Escritura diz que Rute dormiu aos pés dele até o amanhecer (Rute 3:14). Além disso, ela tinha reputação de ser uma mulher virtuosa (Rute 3:11). Ela tinha impulsos físicos como qualquer outra mulher, mas aprendeu a suplicar a graça e a força de Deus para manter esses impulsos sob controle até o dia do casamento. Tanto Boaz como Rute sabiam que a grande bênção de um matrimônio consistia na pureza antes do casamento. Descuidos nessa área trariam culpa, perda de respeito próprio e desconfiança. E isso poderia deixar marcas na alma de ambos que tornaria mais difícil a adaptação de um ao outro no casamento.

Este é um ponto de vista em extinção. Satanás tem feito nossa sociedade acreditar que o sexo pré-conjugal é uma coisa natural. A maioria dos jovens já fez sexo antes de terminar o segundo grau, e são raros os casais que tentam pelo menos se refrear um pouco mais. Eles dizem: “Mas nós nos amamos”. Não, não se amam. Eles amam somente a si mesmos. Eles amam satisfazer seus próprios desejos sensuais. Se eles se amassem, não submeteriam um ao outro aos perigos da desobediência a Deus, pois o Senhor diz que é vingador de todos aqueles que ignoram Seus padrões (1 Tessalonicenses 4:6). Não é que Deus seja um juiz velho e rabugento que só quer nos afastar da diversão. Ele simplesmente sabe que a pureza pré-conjugal será o melhor para nós e para o nosso casamento. Nossa sociedade está pagando o preço pela promiscuidade com uma confusão conjugal sem precedentes e inumeráveis lares desfeitos, com todos os traumas emocionais que isso acarreta. O jeito de Deus é sempre o melhor!

Boaz e Rute fizeram do jeito de Deus. Por isso, não é surpresa vermos, finalmente, o êxito do seu casamento. Não há muita coisa dita sobre seu relacionamento depois de casados, mas, por aquilo que já aprendemos sobre eles, podemos presumir que foi uma união ricamente abençoada por Deus. A Escritura diz: “Assim, tomou Boaz a Rute, e ela passou a ser sua mulher; coabitou com ela, e o SENHOR lhe concedeu que concebesse, e teve um filho” (Rute 4:13).

O aspecto mais incomum desta história é o papel que Noemi continuou a desempenhar na vida dos dois. Como ex-sogra, seria de se esperar que ela saísse de cena, mas Boaz e Rute eram amorosos e carinhosos demais para deixar isso acontecer. Quando o filho deles nasceu, as mulheres de Belém disseram a Noemi: “Seja o SENHOR bendito, que não deixou, hoje, de te dar um neto que será teu resgatador, e seja afamado em Israel o nome deste. Ele será restaurador da tua vida e consolador da tua velhice, pois tua nora, que te ama, o deu à luz, e ela te é melhor do que sete filhos” (Rute 4:14-15). Então, Noemi pegou o bebê e foi cuidar dele, e suas vizinhas disseram: “A Noemi nasceu um filho” (Rute 4:17). Vejam só! Elas consideraram o menino como sendo filho de Noemi, e Boaz e Rute alegremente permitiram isso. Boaz continuou sustentando Noemi até ela morrer, e ele parece ter feito isso com muito carinho. E o amor de Rute por ela nunca diminuiu. As mulheres chamaram Rute de “a nora que te ama e é melhor do que sete filhos”.

Agora que Rute tinha seu marido, ela poderia ter despachado sua ex-sogra. Muitas mulheres teriam despachado. Mas, quando uma pessoa está cheia do amor de Deus, seu coração é grande o suficiente para abraçar mais do que só uma pessoa especial, ou algumas. Ele estende a mão com ternura e generosidade para atender as necessidades dos outros também. É impressionante observar como o amor de Deus na vida de Rute superou todos os obstáculos – a pobreza, o preconceito racial, a grande diferença de idade, as tentações físicas e até mesmo as diferenças entre nora e sogra. Há uma grande possibilidade de que o amor de Deus possa resolver também os nossos problemas. Quando passamos a compreender e apreciar o amor incondicional de Deus por nós, e permitimos que ele flua por meio de nós, pensamos cada vez menos em nós mesmos e cada vez mais nos outros. E a capacidade de resolução de problemas desse amor sacrificial e desprendido é fenomenal.

Vamos conversar sobre isso

1. Discutam suas origens familiares e o amor demonstrado em seus lares enquanto vocês cresciam.
2. Vocês têm feito do seu lar uma base de treinamento para as lições de amor? O que podem fazer para treinar seus filhos a viver em amor com as outras pessoas?
3. Que preparação espiritual vocês trouxeram para seu casamento? O que podem fazer agora para fortalecer essa área da sua vida?
4. Para as mulheres: Você acha que tem um espírito manso e tranquilo? O que pode fazer para ajudar a cultivá-lo?
5. Para os maridos: Você é gentil e amoroso com sua esposa? O que pode fazer para fortalecer essas características?
6. Como o amor de Deus pode ajudá-los a resolver seus problemas? De que forma o amor pode ajudá-los a atender as exigências da vida com boa disposição?
7. Como descreveriam sua atitude para com os parentes do seu cônjuge? De que forma poderiam se doar mais para melhorar o relacionamento com eles?

Tradução: Mariza Regina de Souza

Summer 2014 Edition

Produced by ...

Dr. Roger Pascoe, President,

The Institute for Biblical Preaching

Cambridge, Ontario, Canada

www.tibp.ca

“Strengthening the Church in Biblical Preaching and Leadership”

Part I: Preparing For Preaching

“Selecting Texts and Topics”

By: Dr. Roger Pascoe

The Institute for Biblical Preaching,

Cambridge, Ontario, Canada

In the last edition of the Net Pastors Journal, we looked at some biblical principles and some good practices for selecting preaching texts and topics. In this edition, I want to continue that discussion with....

Some Helpful Procedures For Text Selection

1. Ask Yourself Some Theological Questions ¹

a) Am I covering the whole scope of biblical teaching? - Old and New Testaments, historical narratives, wisdom literature, gospels, epistles etc.?

b) Am I covering the whole range of biblical doctrines? – God, man, sin, salvation, heaven and hell etc.?

c) Am I dealing with the whole range of biblical applications? - to old and young, parents and children, men and women, church and community?

2. Ask Yourself Some Practical Questions

a) What has been the focus of recent preaching in the church?

b) What spiritual events and situations have recently happened in the church?

c) What is the spiritual condition of the people right now?

d) What aspect of truth is required to strengthen the people?

e) Is there a particular aspect of truth that the church really needs to hear?

3. Consider the value of preaching a series through biblical books.

Book series follow the text as the biblical writer wrote it under inspiration. You wouldn’t study any other book the way some preachers select their preaching texts – i.e. a paragraph from this book one week or a paragraph from another book the next week or reading the conclusion before the story.

If you preach sequentially through a book, your audience will understand your sermons within their context.

Book series allow you to preach topical messages while preaching through a specific section of the Bible. For example, you can take topics from your sermons which you don’t have time to deal with fully in one sermon and develop them for individual messages.

Book series develop greater biblical literacy in your congregation. You will teach them the introductory and interpretive issues of the book. You will teach them the biblical theology of the book. They will see where the book fits into redemptive history.

Book series provide a consistent context for the congregation. They understand the context of all the messages within the series. They can study along as you preach and, thus, gain greater understanding. They know where you are going to preach from next week. This gives them a sense of coherence to the messages. They understand how the messages fit together. They can understand key theological truths as they are presented within the biblical book.

Book series maximize the use of your study time. You only have to study the context, background etc. once, and you only have to explain it to your congregation once.

Book series can be approached differently. You can start with Genesis and work through the Bible. You can balance your preaching between O.T. books and N.T. books, between Gospels and Epistles, Law and History, Psalms and Wisdom, Prophecy and Apocalyptic. You can present books series in different ways:

• thematically, doctrinally, or theologically
• paragraph by paragraph or chapter by chapter
• key texts within a book
• key sections (e.g. the 3 sevens of John’s Gospel – 7 discourses; 7 miracles; 7 “I am” statements)
• an overview of whole books of the Bible in one message
• character studies or historical events

4. Consider the value of freedom and variety in text selection.

Even though you may be preaching a book series, that does not mean that that is all you preach. Add variety by running several series at a time or by mixing individual messages in with series messages. For example, you could preach a series for your communion services, another series at your Sunday morning services, and yet another series at your Sunday evening services.

Other possibilities for freedom and variety include: biographical studies; thematic studies; social issues; Christian growth and discipleship series; evangelistic services.

Freedom and variety have definite advantages. They keep people interested and prevent boredom. They keep balance in the ministry. They keep the preacher fresh. They keep you open to the Spirit.

5. Consider Your Personal Gifting.

Preaching needs to be exercised within the context of the total ministry needs of the church. Other preachers may need to be utilized where you may not be gifted for a particular line of preaching (e.g. evangelism). In this way, the church benefits from being exposed to a variety of preaching gifts.

6. Consider Time Demands.

Because of the time demands on a pastor, you should consider a balance between preaching new sermons with sermons that have been partially prepared on a previous occasion but never used, or sermons that you have preached before. In this way you balance your preparation time for new messages (which take the most time to prepare) with old messages that take less time to prepare.

Weeks that become crowded by unexpected events (e.g. funerals) may require that you make use of someone else to preach, or that you preach a sermon you have given previously.

7. Consider The Following Questions.

a) What do you sense God leading you preach on for this occasion?

b) What text and topic is needed for this particular occasion?

c) What aspect of God’s revelation is called for, needs to be preached, is right for this occasion?

8. Consider The Following Guidelines.

a) If you have decided to preach a series, the text selection may be predetermined - i.e. either the next literary unit in a book series, or the next doctrine in a theological or thematic series. In any event, determine how long the series is to be. It’s probably wise not to make a series more than 10 or 12 weeks (unless it is broken up with other messages for other occasions).

b) If you have decided to preach topical messages, approach your text selection process by trying to select one text that presents fully each theme or doctrine in question, so that you can exposit that text and then make references to other appropriate texts (rather than jumping all over the place without a primary text). A primary text provides a textual focus for study rather than just a thematic focus and you give your audience a text to hang on to. They may forget all the other references that you turned to, but they will more likely remember your primary text.

9. Consider The Following Boundaries.

a) The boundary of a literary unit of text (a paragraph or chapter or even several chapters if it is a long narrative). In the text selection process, make sure that you select a literary unit. Know what the divisions of the text are within the literature. Make sure you are dealing with a complete unit of text. Ask yourself:

- In what sense is this text really a literary unit, a unified paragraph?

- Does it have a specific or clear theme?

- Does the text have a complete theme or thought within its context?

b) The boundary of the literary genre. The literary genre determines how you interpret it and how you apply it.

c) The boundary of the original author’s intended meaning of the text. Do not arbitrarily select a text to make it say what you want it to say – that is an abuse of the text. Be fair and faithful to what the original writer intended to convey. The sermon may focus on a section of a literary unit or it may combine several units, but whatever you select you have to know what you have selected (in terms of where it fits into the overall literary unit) and what the original writer intended to convey in the full unit.

Conclusion

Text selection is the beginning place for preparing a specific sermon. After you have selected your text, then you can make decisions like how much text to read in the service; when it will be read; who will read it. Be prayerful. Be careful. Know the text. Know the people. Know the occasion. Be sensitive to the Spirit.

Part II: Leadership – Being A Godly Role Model

“Your Personal Surrender to the Holy Spirit,” Pt. 2

In the Spring 2014 edition of the NET Pastors Journal, we began our study of Ephesians 5:18-6:20 on the subject of “Your Personal Surrender to the Holy Spirit.” In that edition we looked at “The Meaning of the Spirit-Filled Life” (Eph. 5:18). In this edition, we continue that study by looking at...

The Necessity Of The Spirit-Filled Life

You may ask, why is the filling of the Spirit a necessity? First, it’s a necessity because the Word of God commands it. Notice that it is an imperative: Be filled! (Eph. 5:18). C. H. Spurgeon said, “This is not a promise to claim, but a command to be obeyed.” Since this is the command of God, to not obey it is sin.

Second, it’s a necessity because the work of God demands it. When Peter was preaching in Acts 4:8, he was filled with the Holy Spirit. Similarly also Stephen (Acts 7:55) and Paul (Acts 13:9). Effective preaching is the product of a Spirit-filled preacher and the Spirit-inspired Word acting together to produce a Spirit-transformed life. If we want to be effective in the work of God, we must be filled with the Spirit

The Reality Of The Spirit-Filled Life

How can this be a reality in my life? It can be a reality in my life through the initial acceptance of the Holy Spirit’s control. Notice that it’s the passive voice: be filled – i.e. let the Holy Spirit fill you; relinquish control; accept the control of the Holy Spirit, not for us to get more of him, but for him to get more of us.

It’s the present continuous tense: Go on being filled… This isn’t a one-time experience as with the indwelling and baptism of the Spirit, which occurs once at the time of conversion. This is something that should be a continuous reality in our lives all the time.

It can be a reality in my life through continued dependence on the Holy Spirit’s control. Continued dependence on the Holy Spirit’s control means not grieving the Spirit (Eph. 4:30). The reality of being filled with the Spirit can be realized by erasing anything in your life that grieves the Spirit of God. So, we must not allow sin in our lives – we must crucify it (Gal. 5:24). Put to death the “self” in your life – nail it to the cross, thus taking it out of the way (Col. 2:14). Be sensitive to sin just like the eyeball is sensitive to dirt. We cannot walk in the Spirit if we are not aware immediately when we grieve the Spirit. We must confess sin immediately – name it and nail it (1 Jn. 1:9).

Continued dependence on the Holy Spirit’s control means not quenching the Spirit (1 Thess. 5:19). The reality of being filled with the Spirit can be realized by not permitting anything in your life that quenches the Spirit. Don’t put out the fire of the Spirit by taking glory from God for yourself or by shutting down the activity of the Spirit and replacing it with the work of the flesh.

Lastly, continued dependence on the Holy Spirit’s control means being filled with the Spirit (5:18). Allowing the Holy Spirit to do his work in you - teaching you, illuminating you, comforting you, guiding you, convicting you of sin. The result of this will be the manifestation of the “fruit of the Spirit” (Gal. 5:22) in our lives.

Part III: Devotional Thoughts

“Manna in the Morning”

By: Stephen F. Olford

We continue with Dr. Stephen Olford’s exhortation on the necessity and the practice of maintaining a vibrant devotional life in his little booklet called, “Manna in the Morning.” Last time I published the first part of this booklet, dealing with the reasons and requirements for a quiet time with God. Now here is the second part.

“Be sure to come to your quiet time with a spirit of expectancy. I believe that such expectancy has at least three contributing factors.

There is first of all the physical factor. You cannot go to bed at all hours of the night and expect to get up fresh n the morning. Going to bed when you ought to takes discipline, and some of these social occasions that you enjoy may be sweet; but they are not as precious or vital as your quiet time.

There’s a moral factor, too, in this matter of expectancy. “If I regard iniquity in my heart, the Lord will not hear me” (Ps. 66:18). When there’s something in your life which is out of line with the will of God, don’t expect to have fellowship with Him. If you have something against this person or that, leave your gift at the altar and go and be reconciled first.

Then there’s a spiritual factor involved in this matter of expectancy. You’ll find it stated in John 7:17: “If anyone wants to do...he shall know concerning the doctrine” – that is, shall know the teaching. Revelation and obedience are like parallel lines. As you obey, so He reveals. When you cease to obey, He ceases to reveal.

My experience is this: when I have tried to pray and read the Word and found it impossible to “get through,” so to speak, so that the Bible has become a dead book to me; on examination, I’ve discovered that there was an issue of obedience on which I had not followed through. And before proceeding with my quite time, I have had to get right with God.

We have considered the reasons for the quite time. We have considered the requirements of the quite time. Now let me share with you several simple rules that I feel help me in my daily time with God.

The first rule is waiting. Samuel Chadwick says, “Hurry is the death of prayer.” You can get more from the Lord in five minutes spent unhurriedly than in thirty-five minutes with your eye on the clock.

Hush yourself in His presence. Wait until the glory of His presence seems to come upon you. Seek the power of concentration. Seek the cleansing. Seek the illumination of the Spirit. Above all, seek to consciously come into His presence.

From waiting go on to reading. Read from the Word of God. I believe with George Muller that you can never pray aright until He has spoken to you from His Word. When I say reading, I mean, of course, the passage set aside for that particular day. God save you from the “lucky dip” method. Such a practice is an insult to the sacredness of the Word of God.

Read the portion at least three times. Read it carefully to discover what is there generally. The next time, peruse it for what is there specially. Then study it for what is there personally.

Move from reading to thinking or meditation. Look at the passage in the presence of God.

Say: “Lord, as I look at this passage this morning, is there any command to obey? Is there any promise to claim? Is the are new thought to follow and pursue? Is there any sin to avoid? Is there an new thought about God, about the Lord Jesus, about the Holy Spirit, about the devil?” Seek to discover what God is saying to you from the passage you have read.

From meditation go on to what I call recording. Take that notebook that you keep just for your quite time and jot down briefly what the Lord has said to you. Always make it personal. Always make it devotional. Put it down in such a devotional, personal way that it will be a message to your soul.

Now pray. Praying has three aspects in your quite time. First there is adjustment. Take the message the Lord has given you – the message recorded briefly in your quite time notebook – and pray it back to Him. That’s one great secret of keeping your prayers alive and fresh. Pray it back until God’s will becomes your will in relation to the particular message He has spoken to you.

Then adore him. Pour out your soul to Him. Thank Him. Think of His majesty and glory and mercy, and revel in the sunshine of His presence. Talk as a child to his father, as a servant to his master. And listen - as a lover to his beloved.

Only then do you come to asking. Present your requests not only for yourself but for others. Intercede for others.

After prayer, there are two more very important steps which I believe are essential to the quite time. One is sharing. Share God’s message to you with somebody – that day.

What you share you enjoy. What you share you keep. The manna God’s people gathered every day had to be shared and eaten. When hoarded it bred worms and stank. You can always tell the person who merely hoards what he gets in his quite time.

Most important of all, obey. Get up from your knees and say, “Lord Jesus, as I face this day, I ask You by the power of Your indwelling Spirit to give me the grace to translate into action what You have told me to do this morning.” Then go out and obey.

God’s best for you is closely linked with this daily meeting with Him. The barometer of your Christian life can be observed by the attention you give to your quite time every day.

You cannot tell me that you have surrendered to God, that Jesus Christ is Lord of your life, or that you know the fullness of the Holy Spirit, unless you have your Manna in the Morning. May your prayer be:

“Help me, O Lord, Thy Word to read,
Upon the living bread to feed,
Seeking Thy Spirit’s quickening lead,
That I may please Thee in all things.”

Part IV: Sermon Outlines

John 13:12-17, Jesus’ Dialogue with the Disciples

For the English audio version of these sermons, click on these links: Link 1 - Jn. 13:12-13, Pt. 6; Link 2 - Jn. 13:14-17, Pt. 7

Title: True Servanthood (continued – see Spring 2014 edition for points 1 and 2)

Point #3: We must imitate the nature of true servanthood (12-17)

1. By remembering that the Lord is our Master (12-13, 16)

2. By doing for each other what Jesus has done for us (14-15)

3. By practising what we preach (17)

¹ Adapted from Sinclair B. Ferguson, “Exegesis,” in Preacher and Preaching: Reviving the Art in the Twentieth century, 197, cited in Stephen Olford, Anointed Expository Preaching, 91-92.

Ediţia de Vară 2014

Produs de ...

Dr. Roger Pascoe, Preşedinte,

The Institute for Biblical Preaching

Cambridge, Ontario, Canada

www.tibp.ca

“Întărind Biserica în Predicare Biblică şi Conducere”

Partea I: Pregătirea Pentru Predicare

“Alegerea textelor şi a subiectelor”

De: Dr. Roger Pascoe

The Institute for Biblical Preaching,

Cambridge, Ontario, Canada

În ultima ediţie a Jurnalului Electronic al Pastorilor am privit la câteva principii biblice şi practici utile pentru alegerea textelor şi a subiectelor de predică. În această ediţie doresc să continui această discuţie prezentând

Câteva Proceduri Utile De Alegere A Textelor

1. Pune-ţi câteva întrebări teologice¹

a) Acopăr întreaga anvergură a învățăturii biblice? – Vechiul și Noul Testament, narațiunile istorice, literatura de înțelepciune, Evangheliile, epistolele etc.?

b) Acopăr întreaga arie de doctrine biblice? – Dumnezeu, omul, păcatul, salvarea, cerul și iadul etc.?

c) Mă ocup de întreaga arie de aplicații biblice? – pentru tineri și bătrâni, părinți și copii, bărbați și femei, biserică și comunitate?

2. Pune-ți câteva întrebări practice

a) Pe ce s-a pus accent în predicarea din ultima vreme, în biserică?

b) Ce evenimente spirituale și situații au avut loc în biserică în ultima vreme?

c) Care este starea spirituală a oamenilor, chiar acum?

d) De ce adevăr este nevoie astfel încât oamenii să fie întăriți?

e) Există vreun anumit adevăr specific pe care biserica trebuie neapărat să-l audă?

3. Ține seama de valoarea predicării unei serii de mesaje din cărțile biblice

Predicarea unei serii de mesaje din cărțile biblice urmează textul așa cum a fost scris de autorul biblic, sub inspirație divină. Este adevărat că nu studiezi o altă carte așa cum procedează unii predicatori atunci când își aleg textele de predică – săptămâna aceasta un paragraf dintr-o carte, săptămâna viitoare un paragraf din altă parte, sau citirea concluziei înaintea narațiunii.

Dacă predici în mod consecvent dintr-o carte, audiența va înțelege mesajele în contextul lor.

Seriile de mesaje pe cărți îți oferă ocazia să predici și tematic pe măsură ce abordezi o anumită secțiune din Biblie. De exemplu poți alege subiecte din cadrul predicilor tale de care nu te poți ocupa într-un singur mesaj, iar apoi să le dezvolți în predici individuale.

Seriile de mesaje pe cărți biblice ajută la o mai mare alfabetizare biblică în cadrul comunității în care slujești. Ai posibilitatea să prezinți oamenilor aspectele introductive și elementele hermeneutice ale cărții. Vei ajunge să-i înveți teologia biblică a cărții. Oamenii vor avea ocazia să vadă unde se încadrează cartea respectivă în narațiunea răscumpărării.

Seriile de mesaje pun la dispoziția adunării un context solid pentru înțelegerea mesajelor care fac parte din seria respectivă. Ei pot studia textul pe măsură ce predici și astfel să obțină o mai mare înțelegere asupra acestuia. Știu de unde urmează să predici săptămâna viitoare, lucru care le oferă o anumită coerență a mesajelor. Înțeleg cum se potrivesc mesajele unul cu altul și au ocazia să înțeleagă adevărurile teologice esențiale regăsite într-o anumită carte biblică.

Seriile de mesaje maximizează folosirea timpului alocat pentru studiu. Contextul și diversele elemente introductive ale cărții trebuie să fie studiate și explicate audienței o singură dată.

Seriile de mesaje pot fi abordate în mod diferit. Poți începe cu Geneza și apoi să avansezi în Scriptură sau poți echilibra predicarea din Vechiul cu cea din Noul Testament. Altă variantă este alternezi între Evanghelii și Epistole, Lege și Istorie, Psalmi și literatura de înțelepciune, între Profeție și literatura apocaliptică. Poți prezenta seriile de mesaje în moduri diferite:

• Tematic, doctrinar, sau teologic;
• Paragraf cu paragraf, sau capitol cu capitol;
• Textele cheie dintr-o anumită carte biblică;
• Secțiunile cheie (de exemplu, triada de 7 care apare în Evanghelia după Ioan – 7 discursuri, 7 semne, 7 afirmații „Eu sunt”);
• O privire de ansamblu asupra întregii cărți, într-un singur mesaj;
• Studiul personajelor sau al evenimentelor istorice.

4. Ține seama de valoarea varietății și a felxibilității în alegerea textelor

Chiar dacă predici o serie de mesaje dintr-o carte biblică, nu înseamnă că doar asta vei predica. Adaugă varietate predicării prin prezentarea mai multor serii de mesaje la un moment dat, sau prin amestecul de mesaje de sine stătătoare cu seriile de mesaje. De exemplu, ai putea avea o serie de mesaje pentru serviciile dedicate celebrării Cinei Domnului, o altă serie în cadrul serviciilor de duminică dimineața, și o altă serie în cadrul întâlnirilor de duminică seara.

Alte posibilități de asigurare a varietății: studii biografice, studii tematice, aspecte sociale, studii despre ucenicie și creștere spirituală, servicii de evanghelizare.

Flexibilitatea și varietatea au avantaje clare: păstrează interesul oamenilor și înlătură plictiseala, asigură un echilibru în lucrare, asigură prospețime predicatorului și îl ține pe acesta deschis față de Duhul Sfânt.

5. Ține seama de darurile tale spirituale

Predicarea trebuie să fie exercitată în cadrul tuturor nevoilor lucrării din biserică. S-ar putea să fie nevoie de ajutorul altor predicatori în zone în care nu ai daruri spirituale (de exemplu, evanghelizarea). În modul acesta biserica se va bucura de beneficiile aduse printr-o varietate de daruri de predicare.

6. Ține seama reperele timpului

Datorită faptului că timpul este foarte prețios pentru un pastor este bine să cauți un echilibru între predicarea mesajelor noi și a vestirea mesajelor pregătite în mod parțial cu o altă ocazie, dar care nu au fost predicare niciodată, sau a mesajelor pe care le-ai mai predicat și înainte. În felul acesta vei echilibra timpul alocat pentru pregătirea unor noi mesaje (cel mai îndelungat) cu timpul mult mai scurt necesar pregătirii unor mesaje mai vechi.

În săptămânile în care ești foarte aglomerat cu evenimente neplanificate (de ex. înmormântările) s-ar putea să fie nevoie să ceri ajutorul altcuiva pentru predicare, sau să predici un mesaj pe care l-ai mai prezentat și înainte.

7. Ține seama de următoarele întrebări:

a) Cum simți că te călăuzește Dumnezeu să predici pentru această ocazie?

b)Ce text și subiect sunt necesare pentru această ocazie specifică?

c) Ce aspect din revelația lui Dumnezeu este necesar și potrivit să fie predicat în această circumstanță?

8. Ține seama de următoarele linii călăuzitoare:

a) Dacă ai decis să predici o serie de mesaje, alegerea textului s-ar putea să fie determinată fie de următorul paragraf din cartea respectivă, fie de următoarea doctrină, dacă este vorba despre o serie de mesaje teologice sau tematice. Oricare ar fi situația, stabilește cât de lungă ar trebui să fie acea serie de predici. Este probabil înțelept să nu aloci unei serii de predici mai mult de 10-12 săptămâni, cu excepția cazului în care seria respectivă este întreruptă de mesaje susținute cu alte ocazii.

b) Dacă ai decis să predici mesaje tematice, alege textul în așa fel încât acesta să prezinte plenar fiecare temă sau doctrină avută în discuție. În felul acesta vei expune textul respectiv, apoi vei face referire și la alte texte potrivite, mai degrabă decât să sari de la un text la altul fără a avea un pasaj primar. Un text primar va pune la dispoziție un accent textual pentru studiu, mai degrabă decât un accent tematic. S-ar putea ca audiența să uite celelalte texte la care ai făcut referire, dar este foarte posibil să-și amintească textul primar din care ai predicat.

9. Ține seama de următoarele granițe:

a) Granița unității literare a textului (un paragraf sau capitol, sau chiar câteva capitole, dacă este vorba despre o narațiune lungă). Când alegi textul, asigură-te că alegi o unitate literară. Trebuie să cunoști care sunt diviziunile textului în cadrul acelui tip de literatură. Asigură-te că te ocupi de o unitate textuală completă. Pune-ți următoarele întrebări:

• în ce fel este acest text cu adevărat o unitate literară, un paragraf unitar?
• Are el o temă clară și specifică?
• Are acel text o temă sau gând complet în cadrul contextului său?

b) Granița genului literar. Genul literar determină modul în care vei interpreta și vei aplica un anumit pasaj.

c) Granița sensului originar intenționat de autor. Nu alege în mod arbitrar un text, făcându-l să spună ceea ce nu intenționează să spună – acesta este un abuz. Fii cinstit și credincios față de sensul inițial pe care autorul textului a încercat să-l transmită. S-ar putea ca predica să se focalizeze asupra unei secțiuni dintr-o unitate literară, sau să combine câteva unități, însă orice ai alege trebuie să știi cum se încadrează în unitatea literară mare, și ce mesaj a încercat să transmită autorul în cadrul acestei unități.

Concluzie

Alegerea textului este punctul de început în ceea ce privește pregătirea unei predici. După ce ai ales textul poți să decizi cât de mult din el vei citi în cadrul serviciului divin, când va fi citit, cine îl va citi. Roagă-te. Veghează. Cunoaște bine textul. Cunoaște-i pe oameni. Cunoaște ocazia în care predici. Fii sensibil față de Duhul Sfânt.

Partea II: Conducere: Să Fii Un Model De Slujitor Evlavios

“Supunerea ta față de Duhul Sfânt,” Pt. 2

În ediția de primăvară 2014 a Jurnalului Electronic al Pastorilor am început un studiu pe Efeseni 5:18-6:20, cu subiectul „Supunerea ta față de Duhul Sfânt”. În acea ediție am privit la „Semnificația unei vieți pline de Duhul Sfânt” (Ef. 5:18), iar în această ediție vom continua studiul și vom avea în vedere…

Necesitatea Unei Vieți Pline De Duhul Sfânt

Poate că întrebi de ce este umplerea cu Duhul o necesitate? În primul rând, umplerea este o necesitate deoarece o poruncește Cuvântul lui Dumnezeu. Observați că este vorba despre un imperativ: Fiți plini! (Ef. 5:18). C.H. Spurgeon a spus că „aceasta nu este o promisiune pe care să o așteptăm, ci o poruncă pe care să o ascultăm.” De vreme ce aceasta este o poruncă de la Domnul, neîmplinirea ei înseamnă păcat. În al doilea rând, este o necesitate deoarece o pretinde lucrarea lui Dumnezeu. Când Petru predica în Fapte 4:8, el a fost plin de Duhul Sfânt. Tot astfel, Ștefan (Fapte 7:55) și Pavel (Fapte 13:9). Predicarea eficientă este produsul mesagerului plin de Duhul și a Cuvântului inspirat de Duhul, lucrând împreună spre a produce o viață transformată de Duhul. Dacă vrem să fim eficienți în lucrarea lui Dumnezeu, trebuie să fim plini de Duhul Sfânt.

Realitatea Unei Vieți Pline De Duhul Sfânt

Cum este posibil ca umplerea cu Duhul să fie o realitate în viața mea? Poate să fie o realitate prin acceptarea inițială a controlului exercitat de Duhul Sfânt. Observați că se folosește diateza pasivă: fiți plini – lăsați ca Duhul Sfânt să vă umple, să vă controleze; acceptați conducerea Duhului Sfânt, nu să avem noi mai mult din El, ci El să aibă mai mult din noi.

Întâlnim un prezent continuu: Continuați să fiți plini… Aceasta nu este o experiență o dată in viață, așa cum este locuirea și botezul cu Duhul, care au loc o singură dată la convertire. Umplerea cu Duhul trebuie să fie o realitate continuă în viața noastră. Este posibil să fie o realitate continuă în viața mea prin dependența continuă față de controlul Duhului Sfânt. Dependența continuă față de Duhul înseamnă să nu-l întrisătm pe Duhul Sfânt (Ef. 4:30). Realitatea umplerii cu Duhul se poate realiza prin ștergerea din viața noastră a oricărui lucru care îl întristează pe Duhul lui Dumnezeu. Deci, nu trebui să îngăduim existența păcatului în viața noastră – este nevoie să-l răstignim (Gal. 5:24). Omoară „eul” din viața ta – pune-l pe cruce, dându-l astfel la o parte (Col. 2:14). Fii sensibil față de păcat tot așa cum ochiul este sensibil față de mizerie. Nu putem umbla în Duhul, dacă nu conștientizăm imediat când îl întristăm pe Duhul. Trebuie să ne mărturisim păcatele imediat – numește-l și răstignește-l (1 Ioan 1:9).

Dependența continuă de controlul Duhului înseamnă să nu stingem Duhul (1 Tes. 5:19). Putem fi plini de Duhul atunci când nu permitem ca ceva din viața noastră să stingă Duhul. Nu stinge focul Duhului luând pentru tine din gloria lui Dumnezeu, sau înlăturând lucrarea Duhului și înlocuind-o cu lucrarea propriei tale firi.

În sfârșit, dependența continuă de controlul Duhului înseamnă să fim plini de Duhul (Ef. 5:18). Adică, să-i permitem Duhului Sfânt să-și facă lucrarea în noi – să te învețe, să te ilumineze, să te mângâie, să te călăuzească, să te convingă de păcat. Rezultatul acestor lucrări va fi manifestarea în viața noastră a „roadei Duhului” (Gal. 5:22).

Partea III: Gânduri Devoționale

“Mana de dimineaţă”

De: Stephen F. Olford

Continuăm să prezentăm gândurile Dr. Stephen Olford referitoare la necesitatea practicării și menținerii unei vieți devoționale vibrante, așa cum sunt ele prezentate în broșura „Mana de dimineață”. Data trecută am publicat prima parte din această broșură, unde de vorbește despre motivația și cerințele necesare pentru practicarea unui timp de părtășie cu Dumnezeu. Acum, abordăm a doua parte.

„Asigură-te că vii la timpul devoțional cu un duh de așteptare. Cred că o astfel de atitudine de așteptare are la bază cel puțin trei factori.

În primul rând există factorul fizic. Nu poți merge la culcare la orice oră din noapte, iar apoi să te aștepți să fii treaz și proaspăt de dimineață. Ca să poți merge la culcare la o oră corespunzătoare este nevoie de disciplină; există probabil moduri plăcute de a-ți petrece timpul și de a socializa, dar ele nu sunt la fel de prețioase și de importante precum timpul de părtășie cu Dumnezeu.

Apoi, atitudinea de așteptare este determinată și de un factor moral. „Dacă aș fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul.” (Ps. 66:18). Când există ceva în viața ta, împotriva voii lui Dumnezeu, nu te aștepta să ai părtășie cu El. dacă ai ceva împotriva acestei persoane, sau aceleia, lasă-ți darul la altar și du-te de împacă-te cu el.

De asemenea, mai există și un factor spiritual implicat în această chestiune a așteptării. Acest factor este descris în Ioan 7:17: „Dacă vrea cineva să facă…va ajunge să cunoască dacă învățătura…” – adică, va cunoaște învățătura. Revelația și ascultarea sunt ca două linii paralele. Pe măsură ce ascuți, tot așa se revelează și Dumnezeu. Când încetezi să asculți și El încetează să se reveleze.

Experiența mea este aceasta: când am încercat să mă rog și să citesc Cuvântul și am descoperit că este imposibil „să fac față”, ca să spunem așa, Biblia fiind ca o carte moartă pentru mine, m-am examinat și mi-am dat seama că exista un aspect în care nu am fost ascultător față de Domnul. Așadar, înainte de a continua cu timpul meu devoțional, a trebuit să-mi pun lucrurile în rânduială cu Domnul.

Am privit la motivația care stă la baza timpului de părtășie cu Dumnezeu, apoi la cerințele care sunt necesare. Permiteți-mi acum să împărtășesc cu dumneavoastră câteva reguli simple care pe mine mă ajută în întâlnirea zilnică cu Domnul.

Prima regulă este să aștepți. Samuel Chadwick spunea că „graba este moartea rugăciunii.” Poți să primești mai mult de la Domnul în cinci minute petrecută fără grabă, decât în treizeci și cinci de minute petrecute cu ochii pe ceas.

Fii liniștit în prezența Sa. Așteaptă până când gloria prezenței Sale pare să vină peste tine. Caută să fii focalizat. Caută curățirea și iluminarea de la Duhul. Mai presus de toate, caută să intri în mod conștient în prezența lui Dumnezeu.

De la așteptare, treci la citire. Citește din Cuvântul lui Dumnezeu. Cred și eu ca George Muller că nu poți să te rogi niciodată corect, înainte ca Domnul să-ți fi vorbit din Cuvântul Său. Când mă refer la citire, am în vedere, desigur, pasajul biblic rezervat pentru ziua respectivă. Dumnezeu să te ferească de metoda „deschiderii Bibliei la întâmplare.” O asemenea practică este o jignire adusă la adresa caracterului sacru al Cuvântului lui Dumnezeu.

Citește pasajul biblic cel puțin de trei ori. Citește-l cu atenție pentru a descoperi mesajul general. Apoi, caută să identifici aspecte speciale din acel text. În sfârșit, caută să-l studiezi găsind mesajul textului la nivel personal.

Treci, apoi, de la citire la reflectare sau meditație. Privește pasajul în prezența lui Dumnezeu.

Spune: „Domne, acum când privesc în acest pasaj în dimineața aceasta, este vreo poruncă pe care trebuie să o ascult? Este vreo promisiune pe care trebuie să mă bazez? Este vreun gând nou pe care trebuie să-l urmez? Este vreun păcat de care trebuie să mă feresc? Găsesc vreo idee nouă despre Dumnezeu, despre Domnul Isus, despre Duhul Sfânt, sau chiar despre cel rău?” Caută să înțelegi ce îți vorbește Dumnezeu din pasajul pe care l-ai citit.

De la meditație continuă cu ceea ce eu numesc înregistrare. Ia acel caiet pe care-l păstrezi doar pentru timpul devoțional și notează ce ți-a vorbit Dumnezeu. Formulează întotdeauna ideile la nivel personal și cu o atitudine de închinare. Așează în scris lucrurile în așa fel încât să fie vorba despre un mesaj adresat sufletului tău.

Acum roagă-te. Rugăciunea din cadrul timpului personal de părtășie cu Dumnezeu are trei aspecte. Întâi de toate este vorba despre ajustare. Ia mesajul pe care Domnul ți l-a dat – mesajul notat pe scurt în caietul tău – și roagă-te, direcționând acel mesaj înapoi spre Dumnezeu. Acesta este unul din secretele care fac ca rugăciunile tale să fie vii și proaspete. Roagă-te până când voia lui Dumnezeu devine voia ta, cu referire la mesajul specific prin care Domnul ți-a vorbit.

Apoi, adoră-l pe El. Varsă-ți sufletul înaintea Lui. Mulțumește-I. Gândește-te la maiestatea, la gloria și îndurarea care sunt revelate în lumina prezenței Sale. Vorbește ca un copil cu tatăl său, ca un rob cu stăpânul său. Și ascultă – așa cum cineva o ascultă pe persoana iubită.

Abia după toate acestea ajungi la cereri. Vino înaintea Domnului cu cereri nu doar pentru tine, ci și pentru alții. Mijlocește pentru alții.

După rugăciune, mai sunt încă doi pași importanți în contextul timpului devoțional. Unul este cel al împărtășirii. Împărtășește mesajul lui Dumnezeu cu o anumită persoană – în ziua respectivă.

Împărtășim lucrurile pe care le iubim și păstrăm ceea ce împărtășim. Mana pe care poporul lui Dumnezeu o aduna în fiecare zi trebuia să fie împărțită și consumată. Ceea ce era pus deoparte făcea viermi și se împuțea. Întotdeauna poți să-ți dai seama de persoanele care-și fac rezerve din ceea ce primesc în timpul devoțional.

Cel mai important pas este să asculți. Ridică-te de pe genunchi și spune: „Doamne Isuse, acum când încep o nouă zi, te rog ca prin puterea Duhului să-mi dai harul de a pune în practică ceea ce mi-ai vorbit în această dimineață.” Apoi, continuă să-ți trăiești ziua ascultând de Domnul.

Cele mai bune lucruri pe care Domnul le are pentru tine sunt strâns legate de această întâlnire zilnică cu El. Barometrul vieții tale creștine poate fi observat privind la modul în care tratezi timpul zilnic de părtășie cu Domnul.

Nu poți să îmi spui că te-ai predat lui Dumnezeu, că Isus Hristos este Domnul vieții tale sau că ai parte de plinătatea Duhului Sfânt, decât dacă ai parte de mana de dimineață.

Partea IV: Schițe De Predici

Ioan 13:12-17, Isus vorbește cu ucenicii Săi

Pentru versiunile audio ale acestor predici, dă click pe aceste linkuri: Link 1 - Ioan. 13:12-13, Pt. 6; Link 2 - Ioan. 13:14-17, Pt. 7

Titlu: Adevărata Slujire (continuare – vezi Ediția de Primăvară 2014 pentru punctele 1 și 2)

Punctul #3: Trebuie să imităm natura adevăratei slujiri (12-17)

1. Amintindu-ne că Domnul este Stăpânul nostru (12-13, 16)

2. Făcând unii pentru alții ceea ce Isus a făcut pentru noi (14-15)

3. Practicând ceea ce predicăm (17)

¹ Adaptare după Sinclair B. Ferguson, “Exegesis,” in Preacher and Preaching: Reviving the Art in the Twentieth century, Samuel T. Logan, Jr., ed., (Phillipsburg, N.J.: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1986), 197, citat  în Anointed, 91-92.