Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 13, Ediţia Toamnă 2014

Ediţia de toamnă, 2014

Produs de...

Dr. Roger Pascoe, Președinte,

The Institute for Biblical Preaching

Cambridge, Ontario, Canada

www.tibp.ca

$Description: Description: Description: Description: Description: Description: Description: Description: C:\Users\Roger\Documents\My Documents\Institute for Biblical Preaching\Forms, Binder Cover Page, Logo\IBP Logos\IBP Logo.jpg$

“Întărind Biserica în Predicare Biblică şi Conducere”

Partea I: Două Fundamente Esențiale Pentru Predicare

De: Dr. Roger Pascoe

The Institute for Biblical Preaching,
Cambridge, Ontario, Canada

Există două fundamente esențiale necesare oricărui predicator sau slujitor al Evangheliei, în contextul stabilității lucrării și a credibilității mesajului. În această ediție a Jurnalului Pastoral vom privi la primul fundament esențial al predicării:

Motivația Predicatorului Pentru Lucrare: “De ce facem ceea ce facem?”

Probabil că lucrarea ta nu va avea stabilitate şi trăinicie dacă nu ai aceste patru motivaţii în slujire:

Conştientizarea Chemării La Predicare

Chemarea lui Pavel la mântuire a fost „o pildă celor ce ar crede în El (Isus Hristos), în urmă, ca să capete viața veșnică.” (1 Tim. 1:16). În Galateni 1:15-16 apstolul amplifică narațiunea convertirii sale și include chemarea sa la predicare. În exemplul convertirii și mărturiei lui Pavel identificăm două elemente importante: întâi de toate, harul lui Dumnezeu (Gal. 1:15) și apoi, chemarea lui Dumnezeu (Gal. 1:15). Dumnezeu l-a chemat pe Pavel la predicare încă de când acesta era în pântecele mamei sale – chemarea pe care i-a făcut-o Domnul a fost una veșnică (chiar încă înainte de a se naște), aceasta devenind eficientă în contextul convertirii sale. Împrejurările chemării lui Pavel la convertire pot fi diferite de cele ale noastre, însă esență chemării la predicare nu este diferită.

Biblia prezintă moduri speciale în care Dumnezeu i-a chemat pe oameni la slujire. El i-a chemat pe patriarhi (Avraam, Iacov), pe judecători (Iosua, Ghedeon), pe profeți (Moise, Samuel, Ieremia) și pe apostoli (Pavel). În vreme ce împrejurările și modalitățile chemării lor nu sunt normative vizavi de modul în care Domnul îi cheamă pe oameni astăzi (și cei amintiți mai sus au fost chemați în mod diferite, deci nici în cazul lor nu vorbim despre metode normative), totuși aceste exemple de chemare la slujire ne învață în mod clar că Dumnezeu îi cheamă pe slujitorii Săi în mod direct, individual și specific. După cum Dumnezeu i-a ales pe cei despre care se scrie în Biblie, tot așa alege și astăzi oameni pentru lucrare.

Toți creștinii sunt chemați. Toți suntem chemați la mântuire, prin credința în Hristos ca Domn și Salvator al nostru (Ef. 1:18; 4:1; 2 Tim. 1:9; Evr. 3:1; 2 Pet. 1:10) și suntem chemați la slujire, prin fapte bune (Ef. 2:10) și folosirea darurilor noastre (1 Cor. 12:1-14).

Una din sferele de slujire unde Dumnezeu îi cheamă pe unii este cea a predicării. Chemarea la predicare nu vine din partea bisericii și nici nu este controlată de aceasta (deși se așteaptă ca prezbiterii bisericii să confirme chemarea, potrivit cu 1 Tim 4:14; 2 Tim. 1:6). După cum afirmă Dr. Olford: „În ultimă instanță, chemarea la predicare este făcută prin inițiativa suverană a lui Dumnezeu în viața și experiența celui ce este rânduit să îndeplinească acest rol.” ¹

Să privim la șapte aspecte ale chemării lui Dumnezeu la predicare:

1. Motivul Pentru Care Dumnezeu Cheamă La Predicare (Cf. Rom. 10:14-15).

Cei mântuiți sunt persoane care îl chemă pe Domnul ca Salvator al lor, încrezându-se în Hristos și în lucrarea Sa ispășitoare de la cruce (Rom. 10:9-10). Dar întrebarea este, cum pot oamenii să îl cheme dacă nu cred în El? desigur, înainte de a-L chema trebuie mai întâi să creadă în El și pentru a crede în El este necesar ca mai înainte să audă despre El. Deci, cum pot ei auzi despre El? Aud prin lucrarea de predicare. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu îi chemă în slujire pe predicatori.

Așadar, logica acestui argument progresiv privitor la chemarea lui Dumnezeu la predicare este aceasta:

1) Dumnezeu îi chemă pe predicatori să vestească Evanghelia, astfel încât cei care nu au auzit niciodată de Hristos să o poată face.

2) Cei care aud Evanghelia pot crede.

3) Cei care au auzit și cred în El în cheamă pe Dumnezeu pentru salvarea lor, prin credința în Isus Hristos.

Ultimul pas în acest argument logic este următorul: „Cum pot să vestească dacă nu sunt trimiși?” (10:15). Aceasta este o confirmare biblică a faptului că Dumnezeu cheamă predicatori – Dumnezeu îi trimite pe cei pe care i-a chemat. Dumnezeu este cel care cheamă, echipează și îi trimite pe oameni să predice Evanghelia. Aceste adevăruri ne învață că:

1) Dumnezeu cheamă oameni la predicare așa încât alții să poată să ajungă la credință în încredere în Hristos.

2) Fără chemarea lui Dumnezeu nu putem avea succes în predicare.

3) Prin urmare, cei care nu sunt chemați să predice Evanghelia nu ar trebui să fie propovăduitori. Simplul fapt că cineva pretinde că este predicator nu înseamnă neapărat și că Dumnezeu l-a chemat la această lucrare.

2. Natura Chemării Lui Dumnezeu La Predicare

Aceasta este o chemare „eternă” făcută de Dumnezeu prin harul său. „Dumnezeu… m-a chemat din pântecele maicii mele.” (Gal. 1:15), spune Pavel. A fost o chemare făcută de dinainte, rânduită (cf. Ier. 1:4-5).

Chemarea făcută de Dumnezeu, prin harul Său, este „eficientă” (Gal. 1:15; cf. Fapte 9:4; 22:7; 26;14). Ceea ce Dumnezeu rânduiește să fie făcut, se și întâmplă. El își face chemarea eficientă. Putem concluziona, deci, că ceea ce Dumnezeu a făcut în Pavel, a făcut și în alții de-a lungul istoriei și încă mai continuă.

3. Cunoașterea Chemării Lui Dumnezeu La Predicare

Chemarea la predicare este inițiată printr-un simțământ lăuntric, o pasiune arzătoare de a predicare. Cunoașterea acestei chemări este legată de lucrarea lăuntrică făcută de Hristos prin care suntem motivați să predicăm. Dumnezeu i-a dăruit lui Pavel mărturia lăuntrică a chemării Sale la predicare, descoperirea lăuntrică a Fiului Său – „Dumnezeu… l-a descoperit pe Fiul Său în mine, ca să-l pot vesti.” (Gal. 1:16).

4. Dovada Chemării Lui Dumnezeu La Predicare

Vreau să indic cinci teste ca „dovadă” a chemării lui Dumnezeu la predicare.

Test #1: Convingerea spirituală privitoare la chemare – dorința și râvna lăuntrică.

Dumnezeu care este în noi prin Hristos ne îndeamnă să predicăm (Rom. 10:15; 1 Cor. 1:17; 9:16-17). Convingerea că ești chemat să predici poate să crească de-a lungul timpului, pe măsură ce Dumnezeu lucrează în inima ta și rânduiește, în mod providențial, împrejurări care te determină să răspunzi la chemarea de a predica. Acesta poate să fie motivul pentru care unii oameni nu încep să predice decât mai târziu în viață.

Același Duh Sânt care-mi dă siguranța salvării îmi oferă și siguranța chemării la predicare (Rom. 8:14; Gal. 1:15-16; 2 Tim. 1:8-11). Dacă este de la Dumnezeu, cu cât te rogi mai mult, cu atât va crește această chemare; altminteri dorința se va stinge.

Test #2: Darul practic al chemării - darul se manifestă.

Prin predicarea ta devine clar faptul că Dumnezeu ți-a oferit darul predicării (Ef. 3:18; 2 Tim. 1:6). “Darul Duhului este dat fiecăruia spre folosul altuia.” (1 Cor. 12:7).

Test #3: Rezultatele vizibile ale chemării.

Dumnezeu folosește darul tău pentru zidirea, încurajarea și îndemnarea sfinților și pentru salvarea celor necredincioși (1 Cor. 9:2; 2 Cor. 3:3). Rodul predicării tale este „sigiliul” chemării din partea Domnului.

Test #4: Confirmarea publică a chemării.

Chemarea ta va fi confirmată de alții (liderii bisericii). 1 Tim. 4:14 și 2 Tim. 1:6-7 indică faptul că atunci când există o chemare divină, are loc și o confirmare umană (cf. Fapte 13:1-4)

Test #5: Calificările spirituale ale chemării.

a) Pus deoparte pentru Dumnezeu: „Un vas ales” (Fapte 9:15-16; 13:2; 22:14-15).

b) Dreapta credință: „…l-a predicat pe Hristos… că El este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 9:20).

c) Caracterul unui slujitor: „un slujitor și o mărturie…” (Fapte 26:16-18).

5. Efectul Chemării Lui Dumnezeu La Predicare

Claritatea chemării la predicare îi ajută pe propovăduitori să rămână focalizați și motivați în vederea împlinirii slujbei lor. Le oferă răbdare și putere pentru această lucrare. Fără un simțământ clar al chemării, nu doar că ar fi dificil pentru ei să rămână pe aceeași traiectorie, dar probabil că nu ar trebui să se angajeze deloc la o asemenea lucrare.

O chemare clară din partea lui Dumnezeu oferă siguranță, călăuzire, elan și profunzime în lucrare. Aprobarea din partea oamenilor nu este un aspect important, iar renunțarea nu este o opțiune.

Chemarea divină oferă stabilitate, curaj și încredere chiar și în situații de opoziție și adversitate. Îi încurajează inima predicatorului atunci când acestuia îi vine să renunțe la lucrare. Clovis Chappell a scris că Dumnezeu îi cheamă pe oameni să predice:

a) Pentru ca aceștia să știe cu claritate la cel fel de slujbă au fost chemați.

b) Deoarece fără chemarea divină ei nu ar avea curajul să se angreneze într-o asemenea lucrare.

c) Să ne păstreze statornici și în adevăr prin împlinirea acestei slujbe.

Trebuie să ne reamintim în mod constant de chemarea lui Dumnezeu la predicare – să ne întoarcem la „Betel”, în acel moment în care chemarea a fost atât de clară și încurajatoare încât nu ne-am îndoit deloc de ea. Trebuie să ne amintim de împrejurările și experiențele în care am știut clar că Dumnezeu ne-a chemat la lucrare. Lucrul acesta ne va ține tari și ne va ajuta să perseverăm chiar și atunci când suntem ispitiți să renunțăm. Chemarea ne țină aprinsă în inimă pasiunea și bucuria de a predica.

6. Scopul Chemării Lui Dumnezeu La Predicare

Dumnezeu ne cheamă și ne oferă un mesaj pe care noi trebuie să-l proclamăm de dragul Domnului și al oamenilor care au o nevoie urgentă de cuvânt din partea lui Dumnezeu. Chemarea lui Dumnezeu are trei obiective principale:

Suntem chemați să „predicăm Cuvântul” (2 Tim. 4:2), „întreg planul lui Dumnezeu” (Fapte 20:27), “învățătura sănătoasă” (2 Tim. 1:13; 4:3; 1 Tim. 4:6), “să împărțim drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15).

Dumnezeu nu ne cheamă să predicăm propriile noastre idei sau subiecte favorite, ci să predicăm Cuvântul, laptele curat al cuvântului și hrană tare pentru cei care o pot primi (Evrei 5:12-14).

Suntem chemați să „predicăm Evanghelia” (Rom. 1:15-16; 1 Cor. 9:16; 15:3-4; cf. Fapte 16:10; Rom. 15:20; Mc. 16:15; 1 Cor. 1:17; Gal. 1:11-12). Evanghelia, după cum au explicat reformatorii, este îndreptățirea numai prin harul lui Dumnezeu, prin credința exclusivă în Hristos, bazată doar pe Cuvântul lui Dumnezeu, numai pentru gloria lui Dumnezeu.

Pavel nu s-a lăsat distras de alte lucrări cum ar fi botezarea oamenilor, chiar dacă este vorba despre ceva bun, ci a știut că Hristos l-a trimis să „predice Evanghelia” (1 Cor. 1:17). Trebuie să-l predicăm pe „Hristos”. Acesta a fost obiectivul pe care l-a avut apostolul Pavel în lucrare: „Să îl predic pe Hristos printre neamuri” (Gal. 1:16); „Noi îl predicăm pe Hristos și pe El răstignit.” (1 Cor. 1:23; 2:2). Pavel a fost chemat să-l proclame pe „Hristos” (Col. 1:28-29). Pavel și-a dedicat întreaga viață acestui singur mesaj clar și simplu, în ciuda opoziției și a descurajărilor. Acesta a fost scopul vieții sale.

Fără îndoială, accentul pe care Pavel l-a pus pe acest mesaj provine din propria sa experiență de salvare și din chemarea Domnului pentru viața sa. Chemarea lui Dumnezeu nu este o experiență abstractă, lipsită de substanță. Dumnezeu îi cheamă pe oameni să predice și le încredințează mesajul pe care trebuie să-l vestească.

Predicarea este legată în mod direct de doctrine și de Evanghelia lui Dumnezeu (Fapte 20:24; Rom. 1:1). Noi nu suntem chemați să predicăm orice fel de mesaj vrem, ci doar adevărul Cuvântului. Noi suntem ambasadorii lui Hristos, și îi chemăm pe oameni la împăcarea cu Dumnezeu, prin Hristos (2 Cor. 5:19-20). Chiar și cei care au în primul rând darul de învățători sunt îndemnați să facă lucrarea unui evanghelist (2 Tim. 4:5). „Natura chemării este legată de harul veșnic și eficient al lui Dumnezeu.”²

Suntem chemați să-i învățăm pe sfinți. Noi trebuie să le predicăm nu doar celor ce sunt pierduți, ci și celor salvați, așa încât să cunoască de ce cred ceea ce cred. „Poruncește și învață aceste lucruri” (1 Tim. 4:11). „Și lucrurile pe care le-ai auzit de la mine în fața multor martori încredințează la oameni de încredere care să fie în stare să-i învețe și pe alții.” (2 Tim. 2:2; cf. In. 21:17; Fapte 2:42; 15:35; Rom. 12:7; Col. 3:16; 2 Tim. 4:2-3).

7. Imboldul Chemării Lui Dumnezeu De Predica

Pavel a exprimat imboldul pe care îl are de a predica în felul acesta: „Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia!” (1 Cor. 9:16).

Cunoscutul predicator metodist, Samuel Chadwick, a spus:

„Aș prefera mai degrabă să predică decât să fac orice altceva în lume. Mai degrabă aș predica decât să-mi mănânc cina, ori să merg în vacanță. Mai degrabă aș plăti ca să pot predica, decât să fiu plătit să nu predic. Lucrarea aceasta are prețul ei, agonia și lacrimile ei, și nicio chemare nu oferă asemenea bucurii și inimi frânte, însă este o chemare pe care un arhanghel ar putea să o râvnească. Este vreo bucurie mai mare ca cea de a salva un suflet? Vreo emoție ca cea avut atunci când se deschid ochii orbilor? Există vreo răsplată precum iubirea copiilor până la a doua și a treia generație? Există vreo comoară precum inimile iubitoare și mulțumitoare ale celor vindecați și mângâiați?”³

Concluzii

Fie ca toți predicatorii care citesc acest Jurnal Pastoral să știe și să fie siguri de chemarea lui Dumnezeu la predicare. Acest lucru te va ajuta să predici cu convingere, curaj și consecvența pe care doar Domnul le poate da, în ciuda opoziției și a criticilor. Fie ca motivația chemării conștiente la predicare, așa cum a fost schițată în acest articol, să fie reală în fiecare dintre noi.

Part II: Pregătirea Pentru Predicare

“Studierea textului”

De: Dr. Roger Pascoe

The Institute for Biblical Preaching,
Cambridge, Ontario, Canada

Lucrul cu textul și aplicarea bunelor principii hermeneutice și omiletice presupune un demers complex și implică disciplină și hotărâre, însă este ceva absolut necesar în slujirea noastră. Trebuie să cercetăm și să studiem Scripturile dacă dorim să avem o interpretare corectă a lor.

Principii Biblice Pentru Studierea Textului

“Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului.” (2 Tim. 2:15)

Mandatul biblic pe care îl avem referitor la comunicarea adevărului lui Dumnezeu este să „încredințăm aceste lucruri la oameni de încredere” (2 Tim. 2:2). Mijloacele biblice presupun concentrarea pe care o are un soldat (3-4), efortul susținut al unui atlet (5) și perseverența nezguduită a unui fermier (6). Apoi, metoda biblică în pregătirea pentru comunicarea adevărului este să „împărțim drept Cuvântul adevărului” (15) printr-o interpretare caracterizată de autoritate, analiză și acuratețe.

Să privim mai în detaliu aceste trei aspecte legate de metoda biblică necesară pentru studiul unui text:

1. Interpretarea Corectă

„Să împartă drept (sau, să interpreteze corect) Cuvântul adevărului.”

Este necesară acuratețea din punct de vedere istoric. Aceasta înseamnă să întrebi „când, unde și de către cine” au fost rostite aceste cuvinte? Care au fost obiceiurile, cultura și atmosfera vremii în care aceste cuvinte au fost scrise sau rostite? Care este contextul istoric al textului? Ce situație istorică l-a determinat pe autor să scrie acest pasaj?

Este necesară acuratețea în ceea ce privește contextul. Aceasta înseamnă că nu trebuie să scoatem niciodată pasajul din contextul său. Trebuie să menținem o consecvență între versetele care vorbesc despre același subiect, comparând Scriptura cu Scriptura și neinterpretând vreodată un pasaj într-un mod în care să-l contrazică pe altul.

Este necesară acuratețea din punct de vedere gramatical. Încercăm să aflăm (atât de bine cât putem) ce a dorit să comunice autorul audienței sale originare. La ce s-a referit el? Ce a înțeles destinatarii cu privire la acest lucru? Acest demers implică focalizarea asupra formei (morfologiei), relației dintre cuvinte, a frazelor, a sintaxei și a diverselor arii de semnificație ale cuvintelor (semantica).

Este necesară acuratețea doctrinară (teologică). Trebuie să fim corecți din punct de vedere doctrinar, atât pe baza a ceea ce aflăm dintr-un anumit text, cât și din alte texte care tratează același subiect. Demersul acesta implică o înțelegere a teologiei sistematice (ce spune întreaga Scriptură despre o anumită doctrină) și aplicarea adevărului descoperit la textul avut în discuție.

2. Interpretarea Analitică

„Să împartă drept (sau, să interpreteze în mod analitic) Cuvântul adevărului”

„Împărțirea” dreaptă a Cuvântului adevărului înseamnă să faci o brazdă dreaptă (ca un fermier), să tai drept (ca un tâmplar), să croiești o cale dreaptă. Cu alte cuvinte, să croiești un curs drept al adevărului printr-o junglă de erori.

Acest lucru înseamnă să interpretezi corect Cuvântul adevărului, așa cum a făcut Pavel – nu cum au procedat oponenții săi și învățătorii falși care se certau pe seama genealogiilor, „certuri de cuvinte fără vreun câștig, spre pieirea celor ce le ascultă” (2:14), și era angajați în „vorbării goale și lumești” (2:16).

Atunci când „vei împărți drept”, Cuvântul adevărului, vei predica doctrina sănătoasă, care va duce la o purtare bună (2:20-26).

3. Interpretarea Autoritativă

„Să împartă drept (sau, să interpreteze cu autoritate) Cuvântul adevărului”

Aceasta înseamnă că trebuie să avem competențe în cunoașterea Scripturilor – să înțelegem Cuvântul adevărului, să avem o cunoaștere largă a Scripturilor și să credem pe deplin în Scripturi ca fiind adevărate.

De asemenea este necesar să avem încredere în Biblie, deoarece aceasta este Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l putem înțelege corect și clar prin lucrarea de iluminare a Duhului Sfânt. (cf. In. 14:17; 15:26; 16:13).

Partea III: Conducere – A Fi Un Model De Om Evlavios

“Supunerea ta personală față de Duhul Sfânt,” Pt. 3

De: Dr. Roger Pascoe

The Institute for Biblical Preaching,
Cambridge, Ontario, Canada

În edițiile de Primăvară și Vară 2014 ale Jurnalului Pastoral am examinat diferite aspecte ale vieții creștinului umplut de Duhul Sfânt, în baza textului din Efeseni 5:18-6:20. Până acum am privit la (1) Semnificația unei vieți pline de Duhul Sfânt; (2) Necesitatea de a avea o viață plină de Duhul Sfânt; (3) Realitatea unei vieți pline de Duhul Sfânt. În această ediție vom continua subiectul cu…

Activitatea Unei Vieți Pline De Duhul Sfânt

Activitățile care au la bază plinătatea Duhului Sfânt cuprind fiecare aspect din viețile noastre – biserica, locuința, serviciul, vecinătatea și lumea în general. Atunci când Duhul lui Dumnezeu este activ vei găsi unitate plină de Duhul în biserică, armonie plină de Duhul în cămine, colaborare plină de Duhul la locul de muncă și biruință plină de Duhul în lume. Întâi de toate, să luăm seama la…

Unitatea Plină De Duhul În Biserică (5:19-21)

Să remarcăm, întâi de toate, că unitatea în biserică se realizează prin oameni plini de Duhul care se închină împreună - …să vorbiți între voi cu psalmi, imnuri și cântări de laudă (19). Închinarea comunitară are o componentă de zidire reciprocă, să vorbiți între voi - să vă învățați unii pe alții și să vă îndemnați prin cântări de laudă, imnuri și psalmi. Poate că în biserica primară credincioșii își citeau Psalmii unii altora, cu voce tare, într-un mod similar cu citirile în cor din zilele noastre. Sau, poate că lucrul acesta înseamnă pur și simplu că prin cântări și Psalmi credincioșii „își vorbeau” unii altora, zidindu-se și încurajându-se reciproc.

Această zidire reciprocă are atât aspecte orizontale, cât și verticale. Închinarea orizontală are loc prin cântare (19). Atunci când cântăm ne zidim unii pe alții, un aspect la care nu ne gândim prea mult de obicei. Închinarea verticală are loc prin a aduce din toată inima laudă Domnului (19). Această laudă (melodie) este acea încântare dulce pe care o îndreptăm spre Domnul prin cântarea noastră. Prin toate acestea noi ne închinăm Domnului, nu doar ne zidim unii pe alții. Este o închinare în inima ta, nu doar pe buzele tale – este lăuntrică, nu doar externă. Oamenii plini de Duhul se închină în inimile lor deoarece acolo este locul unde sălășluiește Duhul.

În al doilea rând, unitatea în biserică vine prin oameni plini de Duhului care îi mulțumesc lui Dumnezeu împreună - … și mulțumiți întotdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile în Numele Domnului Isus Hristos (20). Acesta este un alt aspect al închinării comunitare – să dăm mulțumiri împreună. Recunoștința este o componentă a închinării comunitare, însă este și o calitate esențială la nivel individual. Oamenii plini de Duhul sunt mulțumitori. Cei care murmură și se plâng nu sunt plini de Duhul. Recunoștința este o roadă a Duhului (Gal. 5:22). Oamenii plini de Duhul se desfată în a da mulțumiri, în mod neîncetat. Cei neevlavioși, pe de altă parte, nu dau mulțumiri (Rom. 1:21).

Oamenii plini de Duhul dau mulțumiri în ce privește toate lucrurile. Există motive de mulțumire atât în împrejurări bune, cât și în cele rele.

În al treilea rând, unitatea în biserică vine prin oameni plini de Duhul care se supun unii altora - … supuneți-vă unii altora în frica lui Dumnezeu (21). Aceasta este adevărata slujire. Oamenii plini de Duhul se slujesc unii pe alții fiind supuși, nu doar în viața bisericească, ci și acasă, la lucru sau în viața comunitară.

Oamenii plini de Duhul sunt blânzi, smeriți și se supun în mod reciproc, nu răutăcioși, agresivi, mândri – nu oameni de tipul le-fac-pe-toate-cum-vreau-eu. Umplerea cu Duhul duce la supunere reciprocă, nu la individualism, mândrie și disensiune. Liderii plini de Duhul se supun unii altora în frica lui Dumnezeu, reflectând în ei înșiși smerenia Lui.

Aceasta este cheia unității. Fără o supunere reciprocă orice organizație se va destrăma. Acesta este motivul pentru care multe biserici sunt, uneori, divizate. Liderii lor nu practică și nu demonstrează un duh smerit și plin de supunere. Ei nu arată prezența lui Hristos în modul în care se relaționează unii la alții. Separarea în biserică este alimentată prin oamenii ambițioși care doresc ca lucrurile să fie făcute după placul lor – membrii care nu se supun liderilor și lideri care nu-și respectă membrii.

Cum se vede această lucrare în rolurile noastre de conducere și în relații? Cum se vede în biserică, între prezbiteri și diaconi? Sau acasă, în relație cu soția și copii? La locul de muncă, cu colegii? Cum se vede în vecinătate, în societate, la școală?

Cum lucrează supunerea reciprocă? Cum se iau decizii într-un mediu caracterizat de supunere reciprocă. Înseamnă acest lucru că trăiești într-o stare continuă de vid în ceea ce privește conducerea? Creează această perspectivă un model de conducere în care tuturor le este frică să ia poziție în cazul în care alte persoane nu sunt de acord cu ei, sau dacă cineva se simte jignit, așa încât se ajunge ca nimeni să nu mai facă nimic? Ei bine, nu!

Supunerea reciprocă funcționează prin manifestarea unui spirit de cooperare, de smerenie și respect, chiar și atunci când se iau decizii sau măsuri pe care alții nu le agreează. Totul are de-a face cu atitudinea ta și modul în care acționezi.

Cum arată supunerea reciprocă în întâlnirile bisericești, în cele ale prezbiterilor, sau ale comitetelor? Și mai important, este umplerea cu Duhul evidentă în viața ta? Când alții privesc la tine, vorbesc cu tine, te ascultă, îl văd ei și îl aud pe Duhul Sfânt la lucru în viața ta? Văd ei că supunerea reciprocă este practicată? Lucrează în acest mod Duhul Sfânt în viața ta (în atitudinea ta față de Dumnezeu și de oameni), sau permiți tu anumitor lucruri din viața ta să-l întristeze pe Duhul Sfânt? Ești cunoscut ca o persoană care forțează lucrurile după voia ta, după placul tău, căutând vizibilitate, sau ești cunoscut ca o persoană smerită și blândă?

În următoarea ediție a Jurnalului Pastoral (Iarnă 2015) vom continua cu subiectul armoniei pline de Duhul în familie.

Partea IV: Gânduri Devoționale (Ioan 21:15-25)

De: Dr. Roger Pascoe

The Institute for Biblical Preaching,
Cambridge, Ontario, Canada

După ce s-a întâlnit cu ucenicii Săi, pe țărmul Mării Tiberiadei, Isus își concentrează atenția asupra lui Petru. În acest dialog, învățăm despre trei baze ale slujirii creștine.

În primul rând angajamentul de a-l sluji pe Domnul înseamnă să-l iubim pe El (15-17). Isus îl întreabă pe Petru de trei ori dacă îl iubește. Prima dată (versetul 15), Isus îl întreabă, Mă iubești tu mai mult decât aceștia? Presupunem că aceștia se referă la ceilalți ucenici, de vreme ce la un moment dat Petru a afirmat că este mai loial decât ei. Petru nu răspunde la întrebarea lui Isus, comparând dragostea sa cu a celorlalți ucenici, ci își afirmă iubirea față de Domnul. Da, Doamne. Tu știi că te iubesc. Isus îl încredințează să pască mielușeii Săi. A doua oară (versetul 16), Isus îl întreabă, simplu, fără a se mai referi la ceilalți ucenici: Mă iubești? Petru răspunde din nou: Da, Doamne, Tu știi că te iubesc. Isus îl încredințează pe Petru să pască oile Sale. Când Isus îl întreabă a treia oară (versetul 17), Simon, mă iubești? Petru se supără și, din nou, apelând la cunoașterea plenară a lui Isus, afirmă: Doamne, Tu cunoști toate lucrurile, știi că te iubesc. Isus răspunde: Paște oile Mele.

După cum a fost necesară evaluarea inimii lui Petru, înainte ca Isus să-I încredințeze lucrarea Sa, tot astfel este necesară și examinarea inimilor noastre înainte de a ne angrena în slujirea Domnului. Principiul transmis aici este că angajamentul nostru în slujirea Domnului înseamnă o dedicare în a-l iubi pe El. În ciuda loialității noastre fragile, Isus prețuiește încă iubirea noastră și încă vrea să-l slujim. El vrea să ne mărturisim păcatele și eșecurile din trecut (ceea ce Petru a făcut într-o întâlnire anterioară avută cu Isus, cf. Luca 24:34), să fim iertați, așa încât părtășia noastră cu Domnul să fie restaurată și să fim încredințați cu slujire.

Problema este că, atunci când eșuăm, Satan se grăbește să ne trântească la pământ. Până la urmă, el este „acuzatorul fraților.” Avem, însă, un Avocat și El pledează pentru noi înaintea lui Dumnezeu, restaurând părtășia noastră cu El. Nu este de mirare că atunci când a scris epistola sa, Petru a spus: „Dragostea acoperă o sumedenie de păcate” (1 Petru 4:8). Probabil că el a învățat acest adevăr, în ziua aceea, pe țărm.

Isus încă prețuiește iubirea noastră și vrea să-L slujim, în ciuda credincioșiei noastre fragile. El vrea să-L slujim prin hrănirea mielușeilor Săi (15), prin păstorirea oilor Sale (16) și hrănirea oilor Sale (17). Angajamentul nostru în slujirea Lui este să-L iubim necondiționat și fără rezerve. Isus ne încredințează să-l slujim pe El, prin harul Său. Slujba noastră, ca lucrători cu Evanghelia, este să-l slujim pe El și turma Sa, ajutându-i pe cei care sunt interesați de creștinism să depășească pricinile de poticnire, mentorându-i și ucenicizându-i pe cei care au fost mântuiți de curând, și încurajându-i pe cei care sunt în vârstă și obosiți. Aceștia sunt mielușeii și oile lui Dumnezeu care au nevoie să fie hrănite și păstorite.

Al doilea principiu pe care-l învățăm este că scopul slujirii lui Dumnezeu este de a-l glorifica pe El (18-19a). Trebuie să-l glorificăm pe El când suntem mai tineri (18a), când încă avem energia și entuziasmul tinereții, când încă suntem în putere.

De asemenea, este necesar să-L glorificăm și când suntem mai în vârstă (18b-19a). Când vei fi în vârstă se referă la un timp viitor când fiecare dintre noi vom întâmpina limitări fizice și mentale. Se are în vedere vremea când îți vei întinde mâinile pentru sprijin și ajutor din partea altcuiva și altul te va îmbrăca și te va duce unde nu vei dori. Este vorba despre o perioadă în care vei experimenta dependența totală de alții. Cu alte cuvinte, ajungem aproape de sfârșitul vieții, când devenim slabi, limitați și dependenți. Probabil, în cazul lui Petru, se avea în vedere și vremea în care va fi martirizat pentru Hristos, când mâinile sale vor fi întinse, va fi îmbrăcat de altcineva și dus unde nu va dori să meargă, ceea ce, potrivit datelor istorice, a avut loc în jurul anului 61 d.Hr.

Viața este un ciclu de la viață la moartă și trebuie să-l slujim pe Domnul în fiecare etapă. Perioada dintre aceste etape este foarte scurtă, deci nu trebuie să amânăm decizia de a-l sluji pe Domnul, pentru o perioadă mai târzie din viața noastră. Trebuie să-l slujim și să-l glorificăm pe Domnul, indiferent de perioada din viață în care ne aflăm la momentul actual.

Al treilea principiu pe care îl învățăm este că modelul slujirii lui Dumnezeu este prin a-l urma pe El (19b-22). Isus îi repetă lui Petru aceeași chemare pe care a făcut-o când i-a chemat prima dată pe ucenici (cf. Matei 4:19), adică Urmează-mă. Aceasta înseamnă ucenicie, nu-i așa? Să-l urmăm pe Domnul. Așadar, cum îl urmăm pe Domnul?

Îl urmăm pe Domnul răspunzând chemării Sale. Când auzim Urmează-mă, trebuie să răspundem cu ascultare, așa cum a făcut Petru, fără a ști ce ne așteaptă la sfârșitul acelui angajament. Îl urmăm pe Domnul ațintindu-ne privirea asupra Lui (20). Petru și-a luat pentru un moment privirea dinspre Domnul, așa cum făcuse odinioară când a început să se scufunde în apă. Acum el își ia privirea dinspre Domnul și se uită la Ioan, care-i urma, și întreabă: Dar cu acesta ce se va întâmpla? (21).

Nu îl urmăm pe Domnul doar prin a răspunde la chemarea Sa şi prin a ne păstra privirea aţintită asupra Lui, ci îl urmăm şi prin a ne preocupa de treburile noastre (21-22). Ceea ce va face Domnul cu Ioan nu este treaba lui Petru. Datoria lui era să-l urmeze pe Isus în ascultare și credincioșie, fără a se compara cu alții.

Ucenicia este individuală. Nu este grija sau responsabilitatea noastră cu privire la slujirile pe care Dumnezeu le încredințează altor persoane. Ele au propriile lor daruri spirituale și chemarea din partea lui Dumnezeu, iar noi le avem pe ale noastre. Provocarea pe care Domnul i-o lansează unuia, nu este identică cu a altuia. La fel ca Petru, unii oameni sunt mai preocupați de ceea ce fac alții pentru Domnul, decât de ceea ce ar trebui să facă ei înșiși. Să ne asigurăm că ascultăm cu atenție ceea ce Dumnezeu ne-a încredințat să facem pentru El. Să fim atenți la ceea ce El ne spune prin Cuvântul său, prin conștiința noastră, prin darurile noastre și prin dorințele noastre ascultătoare.

Numai prin harul Domnului suntem chemați să-l slujim pe El și nu prin vrednicia noastră. Dumnezeu dorește să știm că El poate să ne folosească exact acolo unde suntem, în ciuda greșelilor, a eșecurilor și a indiferenței periodice. Așadar, nu renunța din cauza eșecurilor din trecut. Nu renunța din cauza întrebărilor legate de viitor și nu te împiedica prin a te compara cu alții. Să răscumpărăm vremea, căci zilele sunt rele (Ef. 5:16). Să învățăm să ne numărăm bine zilele ca să căpătăm o inimă înțeleaptă (Ps. 90:12).

Să ne amintim că adevărata slujire creștine presupune un angajament în a-L sluji pe Domnul cu dragoste; scopul pentru care îl slujim este glorificarea Lui; și modelul de slujire este prin a-L urma pe El. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să împlinim aceste principii esențiale pentru slujirea creștină.

Partea V: Schițe De Predică

De: Dr. Roger Pascoe

The Institute for Biblical Preaching,
Cambridge, Ontario, Canada

Ioan 18:33-38, Dialogul lui Isus cu Pilat

Pentru versiunea audio în engleză a acestor predici, fă click pe următoarele link-uri: Link 1 - In. 18:33-34; Link 2 - In. 18:35-37; Link 3 - In. 18:37-38

Titlu: Conflictul împărățiilor

Punctul #1: Domnia lui Isus dezvăluie un conflict între împărății (33-35a)

1. Domnia lui Isus îi separă pe cinici de căutători (33-35a)

(1) Cinicii iau în derâdere domnia lui Isus (33b)

(2) Adevărații căutători flămânzesc după domnia lui Isus (34)

(3) Inima dezvăluie diferența (35a)

2. Domnia lui Isus separă fizicul de spiritual (35b-38a)

(1) Isus arată că Împărăția Sa nu este o entitate fizică (36)

(2) Isus arată că Împărăția Sa este o entitate spirituală (37-38a)

Punctul #2: Vezi ediția de Iarnă 2015 a Jurnalului Electronic al Pastorilor, atunci când va fi publicată.

¹ Stephen F. Olford, Anointed Expository Preaching, (Nashville: Broad & Holman, 1998), 8.

² Olford, Anointed, 17.

³ Citat în Olford, Anointed, 18.

6. Pegos na Armadilha do Tentador ━ A História de Davi e Bate-Seba

Related Media

Se a Bíblia fosse um livro humano, escrito para engrandecer o homem, a história que estamos prestes a estudar teria sido cuidadosamente editada ou totalmente eliminada. No entanto, a Bíblia é um livro divino, escrito para glorificar a Deus e, por mais surpreendente que possa parecer para alguns, esta história exalta o Senhor. Esta é a razão pela qual não podemos omiti-la em nosso estudo dos relacionamentos conjugais da Bíblia.

A história diz respeito a Davi, o maior herói da história hebraica e, pelo testemunho de Deus, um homem segundo o Seu próprio coração (1 Samuel 13:14; Atos 13:22). Mas os homens têm fraquezas, mesmo homens segundo o coração de Deus. E Deus não se envergonha de compartilhar conosco as fraquezas dos Seus maiores santos. Com elas aprendemos lições indispensáveis, tais como a absoluta iniquidade do nosso coração, as horríveis consequências do pecado e as profundezas insondáveis da graça perdoadora de Deus. Por isso, vamos aprender com Davi.

Davi ganhou importância nacional ainda adolescente. Quando um adolescente mata um gigante temido por todos os valentes soldados israelitas, as pessoas reparam. Todas as mulheres em Israel cantavam louvores a ele: “Saul feriu os seus milhares, porém Davi, os seus dez milhares” (1 Samuel 18:7). Além disso, a Bíblia diz que ele era muito bonito, um atleta extraordinário, músico talentoso e poeta brilhante. E havia a notícia de que ele seria o próximo rei de Israel (1 Samuel 16:13). Falando de ídolos adolescentes das matinês, fico imaginando que todas as adolescentes de Israel estavam apaixonadas por Davi. Na verdade, a Escritura diz: “todo o Israel e Judá amavam Davi” (1 Samuel 18:16).

Mas quem acabou fisgando Davi foi Mical, filha de Saul. Ela sempre esteve em vantagem. Afinal de contas, ela era filha do rei, e Davi passava um tempão lá no palácio. Além disso, todo mundo sabia que ela o amava (1 Samuel 18:20). No entanto, a Escritura deixa implícito que Davi se casou com ela mais por causa do desafio do que realmente por amor. Em certa ocasião, depois do seu casamento, Mical ajudou-o a fugir da ira de Saul (1 Samuel 19:11-17). Naturalmente, diante daquelas circunstâncias, ela não pôde ir com ele, por isso, Saul se aproveitou da situação e deu-a a outro homem (1 Samuel 25:44). O casamento adolescente de Davi terminou em fracasso. Há muitos casos assim. Casar antes de estar preparado para assumir as responsabilidades da vida adulta envolve risco demais para ser de bom senso. Não custa nada esperar um pouco para ter certeza.

Foi durante os anos de Davi como fugitivo de Saul que ele conheceu uma bela mulher chamada Abigail. A Bíblia diz: “esta era sensata e formosa” (1 Samuel 25:3). Sua sabedoria, maturidade, beleza e encanto desarmaram Davi completamente e, quando Deus tirou Nabal de cena, o marido grosso e ignorante de Abigail, Davi não perdeu tempo em pedi-la em casamento (1 Samuel 25:39). Foi uma boa escolha. E já que Mical era esposa de outro homem, sem nenhuma culpa por parte de Davi, muitos entendem que isso foi aceitável ao Senhor.

No entanto, o que vem a seguir na Escritura obviamente não foi aceitável. “Também tomou Davi a Ainoã de Jezreel, e ambas foram suas mulheres” (1 Samuel 25:43). Davi sabia que Deus o escolhera como futuro rei de Israel, e também sabia o que Deus dissera sobre os reis de Israel. Antes de o povo entrar na terra, Deus lhes disse que um dia eles iriam querer um rei como o das outras nações. Ele lhes deixaria indicar um de seus compatriotas a quem Ele escolheria, mas este homem tinha de tomar cuidado para não multiplicar esposas para si, de modo que seu coração se apartasse do Senhor (Deuteronômio 17:14-17). E não demora muito para descobrimos, pelo registro bíblico, que Davi tomou mais quatro esposas: Maaca, Hagite, Abital e Eglá (2 Samuel 3:2-5). E mal podemos acreditar em nossos olhos quando, logo depois, lemos: “Tomou Davi mais concubinas e mulheres de Jerusalém” (2 Samuel 5:13).

Não é que os desejos físicos de Davi fossem muito diferentes dos desejos de outros homens; e sim que a maioria dos reis orientais possuía haréns para exibir sua riqueza e poder, e Davi deixou que a filosofia mundana sobrepujasse a vontade revelada de Deus. No entanto, isso só reafirma para nós que Davi era muito, muito humano, e nos mostra uma das suas áreas de maior fraqueza.

Quando nossa história começa, ele estava na casa dos quarenta anos, a qual, segundo dizem, é uma idade vulnerável. Ele tinha realizado grandes feitos militares, expandindo as fronteiras de Israel e tornando-as seguras contra cada uma das principais nações em derredor. Ele devia a si mesmo um merecido descanso, ou era isso o que ele pensava. Vejamos primeiro os prazeres fúteis do pecado. “Decorrido um ano, no tempo em que os reis costumam sair para a guerra, enviou Davi a Joabe, e seus servos, com ele, e a todo o Israel, que destruíram os filhos de Amom e sitiaram Rabá; porém Davi ficou em Jerusalém” (2 Sm. 11:1).

Os reis saíam à guerra na primavera porque os meses de inverno restringiam o movimento das tropas. Esta campanha contra os amonitas era uma operação de limpeza, que sobrou da temporada de guerra anterior. Israel já tinha derrotado os sírios contratados pelos amonitas contra eles, por isso, provavelmente Davi calculou que terminar o serviço contra os próprios amonitas seria moleza. Embora seu lugar fosse como líder dos seus homens no campo de batalha, Davi se deixou levar pela indolência e ficou em casa, esquivando-se do seu dever. Afinal de contas, ele era o rei. Ele podia fazer o que quisesse.

Fugir à responsabilidade é quase sempre o primeiro passo para o declínio espiritual. Tenho a impressão cada vez maior, principalmente entre os jovens, de que podemos fazer praticamente tudo o que quisermos. E não precisamos fazer nada que não queiramos. Esta é era do fazer o que se bem entende. Sim, podemos fazer o que nos agrada, mas não sem pagar, espiritualmente, o preço. Deus tem um plano para nossa vida. Ele nos dá certas responsabilidades, e quando nos esquivamos delas com desculpas ou pretextos, abrimos a caixa de Pandora das tentações que enfraquecem a nossa vontade de caminhar com Deus.

Este parece ser exatamente o caso de Davi quando a história começa: “Uma tarde, levantou-se Davi do seu leito e andava passeando no terraço da casa real” (2 Sm. 11:2a). Consegue visualizar a cena? Era de tardezinha e Davi tinha acabado de sair da cama. Se ainda tínhamos alguma dúvida do porquê ele estar em casa, a dúvida se foi. Ele não estava lá para por o serviço em dia. Ele estava sem fazer nada! “Daí viu uma mulher que estava tomando banho; era ela mui formosa” (2 Sm. 11:2b). Se tivesse usado a cabeça, ele teria chispado de lá na mesma hora. Mas ele se deixou ficar e permitiu que seus olhos se banqueteassem com cada centímetro dos atrativos físicos de Bate-Seba, até não poder pensar em outra coisa que não fosse tê-la para si.

Ser tentado não é pecado. No entanto, ficar fantasiando, brincando e flertando com a tentação ━ é imperdoável, como vimos no caso de Eva. Podemos nos atormentar a tal ponto que resistir ao pecado não seja mais uma opção viável. A única pergunta que resta é: como vamos fazer? Deus diz que devemos fugir da tentação (2 Tm. 2:22). E Ele nos ajudará a lidar com ela, se formos obedientes. Mas, se ficarmos enrolando e embromando, estaremos perdidos. Quando um homem está atraído por uma mulher, por exemplo, e um dos dois é casado, ele precisa dar o fora rapidinho. Quanto mais ele alimentar o relacionamento, mais difícil será rompê-lo, até um dia ele se ouvir dizendo algo tão estúpido quanto “não consigo viver sem ela”. E antes de ele perceber as implicações do que diz, sua vida e sua família estarão de pernas pro ar.

Bate-Seba também não é inocente. Ela pode não ter seduzido Davi de propósito, mas foi impudente e indiscreta. Despir-se e banhar-se em pátio aberto, em plena vista de qualquer um que estivesse nos terraços da vizinhança, era procurar encrenca. Ela podia muito bem ter se banhado dentro de casa. Mesmo hoje em dia, algumas mulheres parecem não perceber o que a visão do seu corpo pode fazer a um homem. Elas se deixam levar pelo mundo da moda e vestem roupas que mostram tudo, ou quase tudo; depois ficam se perguntando porque os homens não conseguem pensar em outra a não ser em sexo. Não podemos deixar de ensinar às nossas jovens essas coisas, principalmente quando elas entram na adolescência. Os pais cristãos devem ensinar às filhas alguns fatos sobre a natureza do homem e o sentido de recato, e então estabelecer o padrão de suas roupas.

Davi descobriu quem era a bela banhista e mandou buscá-la; e o pensamento virou fato. Não há nenhuma evidência de que tenha havido violência sexual. Bate-Seba parece ter sido uma parceira disposta. Seu marido estava na guerra e ela estava sozinha. O glamour de ser desejada pelo atraente rei significava mais para ela do que o compromisso com seu marido e sua devoção a Deus. Provavelmente eles gostaram daqueles momentos juntos; talvez até tenham achado que foi uma experiência cheia de amor e ternura. A maioria acha! Contudo, à vista de Deus, foi abominável e repulsiva. Satanás montou a armadilha e agora eles estavam em suas garras.

Mas o inevitável aconteceu e Bate-Seba mandou um recado a Davi dizendo que estava grávida. Naquela cultura, isso era um grande problema, pois, de acordo com a lei de Moisés, requeria a morte por apedrejamento (cf. Lev. 20:10). Nenhuma crise anterior tinha abalado Davi e, com certeza, ele não iria deixar que esta o destruísse. Seu plano era trazer o marido de Bate-Seba de volta da guerra por alguns dias; então, ninguém saberia do filho que ela carregava. No entanto, Urias era patriótico demais para desfrutar da companhia de sua esposa quando seus companheiros estavam arriscando a vida no campo de batalha, por isso, ele dormiu nas tendas com os servos do rei. Assim, Davi teve de colocar o plano B em ação. Calmamente, ele escreveu a sentença de morte de Urias, selou-a e mandou-a ao capitão Joabe na linha de frente, pelas mãos do próprio Urias. Davi deu ordens a Joabe para colocar Urias onde a batalha fosse mais feroz, deixando-o lá. Assim, ele adicionou assassinato a seu adultério. Após um curto período de luto, Bate-Seba entrou na casa de Davi e se tornou sua esposa, e os dois amantes finalmente tiveram um ao outro para desfrutar livremente e sem impedimento… exceto por uma coisa: “Porém isto que Davi fizera foi mau aos olhos do SENHOR” (2 Sm. 11:27)

Isso nos leva a outro ponto: o peso da mão da disciplina. Davi sabia que tinha pecado. Em geral a gente sabe, bem lá no fundo. Mas ele tentou deixar pra lá e seguir em frente como se nada tivesse acontecido. Se sua consciência pesasse demais, ele sempre poderia achar algum pretexto, dizendo: “Eu sou o rei. Posso fazer o que quiser. De qualquer forma, a culpa foi mesmo de Bate-Seba. Além do mais, a quem magoei? Na batalha, alguém tem de morrer, e por que não Urias?” As opções disponíveis para nos ajudar a desculpar o nosso pecado são infinitas. Mas algo corroía a boca do estômago de Davi, um vazio que ele não conseguia descrever, acompanhado por períodos de extrema depressão.

Mais tarde ele escreveu três salmos descrevendo esses meses sem a companhia de Deus: os Salmos 32, 38 e 51. Ouça seu grito de lamento: “Sinto-me encurvado e sobremodo abatido, ando de luto o dia todo... Estou aflito e mui quebrantado; dou gemidos por efeito do desassossego do meu coração” (Sl. 38: 6, 8). Davi amava o Senhor e estava tentando adorá-lo, mas havia uma barreira; a barreira do seu próprio pecado. Deus parecia distante. “Não me desampares, SENHOR; Deus meu, não te ausentes de mim” (Sl. 38:21). Seus amigos sentiam sua irritação e o evitavam. “Os meus amigos e companheiros afastam-se da minha praga, e os meus parentes ficam de longe” (Sl. 38:11). Davi viveu desse jeito por quase um ano. Ele tinha sua preciosa Bate-Seba, mas não tinha descanso da alma.

Então, um dia, Deus enviou o profeta Natã a Davi com uma história muito interessante. “Havia numa cidade dois homens, um rico e outro pobre. Tinha o rico ovelhas e gado em grande número; mas o pobre não tinha coisa nenhuma, senão uma cordeirinha que comprara e criara, e que em sua casa crescera, junto com seus filhos; comia do seu bocado e do seu copo bebia; dormia nos seus braços, e a tinha como filha. Vindo um viajante ao homem rico, não quis este tomar das suas ovelhas e do gado para dar de comer ao viajante que viera a ele; mas tomou a cordeirinha do homem pobre e a preparou para o homem que lhe havia chegado” (2 Sm. 12:1-4). Quando Davi ouviu a história, ficou furioso por causa do egoísmo insensível do homem rico e disse que ele merecia morrer.

A culpa faz isso conosco. Geralmente, atacamos com dureza e severidade o pecado dos outros, quando temos muito a esconder de nós mesmos. Nossa ira subconsciente contra nós mesmos irrompe contra os outros.

Foi com temor e tremor que Natã proferiu as palavras a seguir. Por dizer muito menos ao rei, outros já tinham perdido a cabeça, mas Natã estava comprometido com seu dever de entregar a mensagem de Deus ao rei errante. Ele apontou o dedo acusador a Davi e disse: “Tu és o homem. Assim diz o SENHOR, Deus de Israel: Eu te ungi rei sobre Israel e eu te livrei das mãos de Saul; dei-te a casa de teu senhor e as mulheres de teu senhor em teus braços e também te dei a casa de Israel e de Judá; e, se isto fora pouco, eu teria acrescentado tais e tais coisas. Por que, pois, desprezaste a palavra do SENHOR, fazendo o que era mau perante ele? A Urias, o heteu, feriste à espada; e a sua mulher tomaste por mulher, depois de o matar com a espada dos filhos de Amom” (2 Sm. 12:7-9). E a convicção do Espírito de Deus penetrou fundo a alma de Davi.

O pecado geralmente traz consequências infelizes e Deus nem sempre acha bom removê-las. Ele sabe que experimentar os efeitos do nosso pecado nos ajudará a sermos mais sensíveis à Sua vontade. As consequências do pecado de Davi seriam de grande alcance e longa duração. Primeiro, a espada nunca se apartaria da sua casa (2 Sm. 12:10). As pessoas do palácio sabiam o que estava acontecendo. Elas contariam os meses e perceberiam que Urias não estava em casa quando o bebê foi concebido. O filho tinha de ser de Davi. Então, elas pensariam na morte de Urias e achariam ser coincidência demais. O filho de Davi, Absalão, também sabia. E, quando matou seu meio-irmão por violentar sua irmã (2 Sm. 13:38), provavelmente justificou suas ações, pensando: “Se meu pai fez isso, por que não posso?” E o capitão Joabe sabia. Ele foi um dos que cumpriu a ordem sinistra de Davi a respeito de Urias. E, provavelmente, usou-a para se justificar quando matou Absalão (2 Sm. 18:14), e quando matou Amasa, o capitão de Absalão (2 Sm. 20:9-10). A espada nunca se apartou da casa de Davi. Acima de tudo, nosso pecado afeta aqueles que estão mais próximos de nós.

A segunda consequência do pecado de Davi era que o Senhor suscitaria o mal contra ele da sua própria casa (2 Sm. 12:11). Leia a história da vida de Davi e veja o cumprimento desta promessa por si mesmo: o estupro de Tamar por Amnom, o assassinato de Amnom por Absalão, a rebelião de Absalão contra Davi, a tentativa de Adonias de usurpar o trono quando Davi estava velho. Com certeza, o mal estava presente na casa de Davi.

Em terceiro lugar, as esposas de Davi seriam tomadas diante de seus olhos e dadas a alguém que as possuiria em plena luz do dia (2 Sm. 12:11). Davi tomou a mulher de outro homem secretamente; agora, suas próprias esposas seriam tomadas publicamente. Durante a rebelião de Absalão, seus seguidores montaram uma tenda no terraço do palácio e Absalão teve relações com as concubinas de seu pai à vista de todo Israel, cumprindo esta predição (2 Sm. 16:22).

Em quarto lugar, o bebê nascido da união ilícita de Davi com Bate-Seba morreria (2 Sm. 12:14). Esse bebê daria motivo a que blasfemassem os inimigos de Deus, por isso, Deus graciosamente tomou a criança para Si. Lamentamos com Davi a perda de seu filho, mas somos gratos pela garantia do que acontece aos bebês quando morrem. Davi diz que ele iria ter com o filho, assegurando-nos de que os bebês entram na presença de Deus (2 Sm. 12:23).

Percebe, então, por que Deus levou o bebê? Este ponto precisa ser novamente enfatizado. Foi porque o que Davi fez “deu motivo a que blasfemassem os inimigos de Deus”. Agora, entendemos a razão para a disciplina divina. Ela é aplicada para os inimigos de Deus saberem que Ele é totalmente santo e justo e lidará com o pecado mesmo nos Seus filhos. Se fosse conivente com a atitude “homem é assim mesmo”, Deus Se tornaria motivo de riso do mundo descrente. Davi tinha de enfrentar as consequências do seu pecado, e nós também temos. Esse fardo pode ser pesado, mas o tempo de pensar sobre isso é antes de pecarmos.

Isso nos leva, finalmente, à felicidade da certeza do perdão. A penetrante revelação do pecado de Davi e a brilhante exposição de Natã sobre a justiça de Deus levaram Davi a se por de joelhos e reconhecer seu pecado: “Pequei contra o SENHOR”, clamou ele (2 Sm. 12:13). Estas eram as palavras que Deus queria ouvir. O espírito de Davi estava quebrantado; seu coração estava contrito (cf. Salmo 51:17). E, como resultado, ele ouviu as palavras mais doces, mais belas e mais encorajadoras ditas a um homem: “Também o SENHOR te perdoou o teu pecado” (2 Sm. 12:13). Como ele diz no Salmo: “confessarei ao SENHOR as minhas transgressões; e tu perdoaste a iniquidade do meu pecado” (Sl. 32:5).

A Escritura não diz, mas tenho certeza de que Bate-Seba também reconheceu seu pecado e Deus perdoou a ambos. Embora não pudessem apagar suas consequências, eles poderiam viver com a plena certeza do completo perdão de Deus. Foi uma mancha enorme na vida de Davi, a única grande mancha (cf. 1 Reis 15:5). No entanto, nem ele nem Bate-Seba deixaram-na arruinar o resto de suas vidas. Deus os perdoou, eles se perdoaram, e continuaram a viver de maneira a glorificar o Senhor. É exatamente isso o que Deus requer de nós. Ele não quer que nos torturemos com a culpa do nosso pecado. Ele quer que nós o confessemos, abandonemos e esqueçamos.

Bate-Seba parece ter assumido o lugar mais proeminente entre as esposas de Davi. Não há registro de que ele tenha tomado outra esposa depois dela. Como indicação do perdão de Deus, Ele lhes deu outro filho, a quem deram o nome de Salomão, cujo significado é “paz”. O profeta Natã chamou-lhe Jedidias, que significa “amado do Senhor”. E Deus garantiu a Davi que Salomão, filho de Bate-Seba, reinaria em seu lugar e construiria o templo (1 Cr. 22:9-10). Como evidência adicional da graça de Deus, Bate-Seba foi escolhida para ser uma das quatro mulheres mencionadas na genealogia do Senhor Jesus Cristo (Mateus 1:6).

O escritor de hinos coloca isso desta forma: “Quem é Deus perdoador como Tu? Ou quem tem graça tão rica e abundante?” O grande Deus da graça está pronto a lhe perdoar. Ouça o que diz o profeta Isaías: “Buscai o SENHOR enquanto se pode achar, invocai-o enquanto está perto. Deixe o perverso o seu caminho, o iníquo, os seus pensamentos; converta-se ao SENHOR, que se compadecerá dele, e volte-se para o nosso Deus, porque é rico em perdoar” (Isaías 55:6-7). Ouça também o apóstolo João: “Se confessarmos os nossos pecados, ele é fiel e justo para nos perdoar os pecados e nos purificar de toda injustiça” (1 João 1:9). Não importa quão grande seja o nosso pecado. Deus está pronto a apagá-lo. Reconheça o seu pecado diante de Deus e, então, aceite o Seu gracioso perdão.

Vamos Conversar Sobre Isso

Por que vocês acham que Davi é chamado de o homem segundo o coração de Deus, considerando seu terrível pecado?
Quais são as áreas de responsabilidade que vocês talvez evitem e que poderiam ter um efeito espiritualmente prejudicial no futuro?
Como vocês podem ajudar um ao outro a evitar as tentações relacionadas ao sexo oposto?
Para as esposas: suas roupas estão de acordo com os padrões de Deus ou vocês se vestem simplesmente de acordo com a moda ditada pelo mundo?
O que significa recato? Como isso se aplica à sua vida? Como pais, como podem ensinar às suas filhas a se vestir de modo adequado?
Vocês conseguem se lembrar de ocasiões em que ficaram muito irritados com outras pessoas por causa do peso do seu próprio pecado? Falem honestamente um ao outro sobre essas ocasiões.
Alguns pecados do seu passado vêm à sua lembrança enquanto lê este artigo, pecados que você tem tentado ignorar? Por que você não os confessa a Deus, suplica o perdão que Ele prometeu em 1 João 1:9 e os tira da cabeça de sua vez por todas?

Tradução: Mariza Regina de Souza

Related Topics: Christian Home, Marriage, Temptation

Studying Jesus As History

Related Media

Popular opinion is developing totally erroneous assumptions about the historical accuracy and importance of the Gospels, perhaps at least in part because Christians have been reluctant to study and debate them as historical texts. As a result, we are not taking part in arguments we could win easily.

Of course it is difficult for those of us who view the Gospels as the highest authoritative Revelation of God, and an active force in our own lives, to study them dispassionately as historical documents like any other. Yet it is a plain statement of fact that, quite apart from their enormous Spiritual significance, they are historical documents, written by particular historical individuals in a particular historical time and place about another, slightly earlier, historical time and place.

It is essential that we do not forget this, because their writers themselves considered it essential. Passages like the first verses of the Gospel of Luke and the closing verses of the Gospel of John make it clear that they were reporting facts, things that had actually happened. In other words, their intention from the start was to write history, not literature. The Second Letter of Peter makes the point explicitly, “we did not follow cleverly devised myths... but we were eyewitnesses...” (2 Pet 1.16)

So in treating the Gospels as historical documents we are not being irreverent but doing what the Gospels themselves intend us to do. If they were not historical documents, deliberately written as history, they could not serve the principal function of historical documents, which is to provide factual evidence of their subject matter. In the case of the Gospels, that subject matter is a historical individual in a particular historical time and place in a particular historical context.

If it is difficult to view the Gospels objectively as historical documents, it can be even more difficult for those of us who know and love the Lord Jesus Christ to view Him as a historical character. Yet this is what we are commanded to do. The central mystery of our faith is that the Logos, the Son of God, the Second Person of the Trinity, lived and died as a particular carpenter at a particular time and place in human history. The Second Letter of John warns against denying that Jesus Christ came in the flesh (2 John 1.7) – in other words, in history.

The whole point of the Incarnation is that Jesus was a historical human being in exactly the same way as Socrates, Alexander the Great, and Hannibal. His Birth, Ministry, Death, and Resurrection were historical events just like the Trial of Socrates, the Battle of Gaugamela, and Hannibal’s Crossing of the Alps.

So there are sound theological reasons why we can and must view Jesus and the Gospels in historical terms. There are also practical, evangelical reasons.

A high opinion of the Gospels as historical documents has been an initial factor in many conversions, including that of the author of this post. Read simply as history, without any agenda, the Gospels are extremely convincing. Jesus’ contemporaries were impressed by the authority with which He spoke. That authority still comes through strongly today in the Gospels, even when they are being read as history without Spiritual intent.

The fact that the Gospels are history is therefore a useful weapon in the armoury of every Christian in fighting atheism and apathy. Perhaps this is at least part of what is meant when the Letter to the Ephesians refers to “the Sword of the Spirit, which is the Word of God” (Eph. 6.17). Paul’s contemporaries would have grasped the particular significance of the metaphor of the sword: whereas the rest of the armour of God in the extended metaphor is defensive, the sword is an offensive weapon. We should be using it to take the battle to the Enemy.

For, viewed by any objective standard, the Gospels are excellent historical sources. They are near-contemporary, they are consistent with each other and with external evidence, and they present a credible, internally coherent narrative. The same cannot be said of many ancient historical sources. For example, Josephus, the only surviving historian who deals specifically with Judea around the same period, is famously erratic. By his own admission he was an accomplished liar: he once escaped from a tough situation by persuading everyone else to kill themselves first by a suicide pact. The Gospels are calm, sober, and honest. Of course they are biased towards a particular point of view, but then so are nearly all historical sources, especially of this period, and the Gospel writers were biased in favour of the truth as it was revealed to them, not in favour of what it was personally convenient for them to say. After all, they were persecuted and possibly executed for what they wrote. As C. S. Lewis pointed out, the greatest proof of their integrity is the way they do not hesitate to include difficult passages. Although accepting some of the things they record requires faith, it is hard even for opponents of the Gospels to deny that their writers were sincere in their desire to record and preserve things that they had seen and heard. So any fair assessment of the Gospels as historical documents ought to rate them highly relative to other contemporary sources. In short, they are good history.

It is strange that most Christians and non-Christians alike appear ignorant of this. Is it perhaps because our exalted view of the Gospels makes us reluctant to engage in debates about their historical value? If so, it is a grave mistake, for we have nothing to fear from such debates. The Gospels are on very solid ground.

Moreover, our failure to engage in debate on that solid ground is ceding territory to the Enemy unnecessarily. It is depressing how often these days one hears things like “Jesus never existed” or “Jesus was a mythical figure” – almost invariably from people with no understanding of the proper meaning of the word “mythical.” Even more depressing are the tedious comparisons with the “Easter Bunny” and the “Tooth Fairy” which those who make them seem to think so amusing and original. They are depressing not only because they are insulting and tiresome, but because our Christian compassion must surely be aroused by the way that those who speak such twaddle are dying because of their ignorance of elementary facts.

So here are a few of those facts which any Christian can use when confronted by foolish denials of the historical truths of Jesus’ life.

Far from “not existing” or being a “mythical” figure, Jesus is one of the best-documented people in the ancient world. Certainly there is no one who was not a public figure or a writer about whom more was written. He was the subject of four separate but consistent surviving biographies written by contemporaries or near-contemporaries – the four Gospels – and a vast literature spanning the three centuries between the Crucifixion and the establishment of Christianity as the official religion of the Roman Empire by Constantine the Great. Much of that literature survives: the early Christians were obsessive about keeping accurate written records. Most of the surviving literature is, almost inevitably, pro-Christian, but some of it anti-Christian. Indeed, some of it seeks to exploit Christianity for its own purposes, for it is evident that, almost from the beginning, other religions wanted to associate themselves with Jesus. The early Church was therefore very careful about distinguishing between the orthodox, the heterodox, the heretical, and the anti-Christian, and had specialist scholars engaged in research from a very early stage to ascertain what really was authentic. They were quite ruthless about excluding anything that was questionable. Again, most people, even most Christians, seem wholly unaware of this.

By way of comparison, nearly all of the information we have today about Alexander the Great comes to us from historians who were writing hundreds of years after his death. Although the precise dating of the Gospels is a famously controversial subject, there is no hard evidence to deny their claim to have been written substantially during the lifetimes of people who would have known Jesus personally.

A comparison with that other great victim of state injustice in the ancient world, Socrates, is also instructive. We have two contemporary accounts of the Trial of Socrates written by his friends, Xenophon and Plato. The former was not present, being away at the time on his famous campaign in the Persian Empire, but he probably got a good account from someone who was, while the latter is quite likely to have attended in person. Both therefore had access to the facts, but their accounts differ substantially from each other on several important points. By contrast, the Gospels offer us four contemporary accounts which are broadly consistent with each other. The minor variations between them represent exactly the sort of differences of emphasis we would expect when any event is viewed by separate witnesses from different perspectives.

The ludicrous objection that “we have no archaeological evidence of Jesus” is easily silenced: there is no reason why we should have archaeological evidence. Jesus was what we would call a “private citizen” and, probably, a very poor one. Most people like that do not leave an archaeological footprint. Unlike most, Jesus had an expensive tomb – but, of course, only temporarily.

Indeed, there is little or no direct archaeological evidence of people far more significant in their own time than Jesus. For example, archaeology has still to provide decisive evidence of the route Hannibal used when crossing the Alps, despite the fact that involved at least thirty thousand men, a few thousand horses, and three dozen elephants.

Yet the strongest support at least of the outline of events presented by Gospels comes from anti-Christian sources, and from what they do not say. Many of these anti-Christian sources have not survived and we know of them only from refutations written by Christians. Indeed, it seems to be the fate of anti-Christian writers throughout history to be remembered, if they are remembered at all, only as footnotes in the works of Christian apologists. This will surely be the fate of the celebrity atheists of our own time as it was of their predecessors.

The interesting thing about the earliest anti-Christian writers is that they sought to explain the narratives provided by the Gospels rather than to deny them.

For example, the earliest comprehensive attack on Christianity was written by a man called Celsus in the Second Century. His work has not survived and we know of it only from a refutation written by the Christian Origen which has. Celsus was aware of the Virgin Birth and came up with the rather obvious explanation that it was really a case of illegitimacy. In doing so, he actually confirms that it was accepted that Mary did not have sexual relations with Joseph before the Birth.

An even earlier example is found in the last verses of the Gospel of Matthew which refute the attempts by people whose names are also lost to history to explain away the Resurrection by claiming that Jesus’ Body had been stolen. The significance of this is that these people did not attempt to deny that the Body was missing.

Christianity was under attack from its inception. If its opponents, denying the Resurrection, had been able to point to a dead body, they would have done so. Similarly, if they had been able to produce evidence that countered any of the other principal factual statements found in the Gospels, they would have done so. They never did. One can only conclude from this that they never did because they were unable to do so – because no such evidence existed.

The Romans were meticulous about keeping records. If Jesus had not existed, if He had not been born in Bethlehem, if He had not been crucified in Jerusalem, if His Body was still dead in a tomb, or if any of the other important claims in the Gospel narrative were verifiably untrue, the Romans should have been able to produce paperwork to prove as much. From the time of Nero onwards, the Roman state launched well-organised persecutions of the Christians, accompanied by savage propaganda campaigns, so officials had every reason to produce such paperwork if they had it. That they never did so is perhaps the strongest evidence that no such paperwork existed, and therefore the officials had nothing to contradict the basic claims of the Gospel narrative.

This is not in itself positive proof of the factual accuracy of the Gospel narrative – faith is still required – but it does confirm that its earliest opponents could find nothing in contemporary sources that could support any claims to the contrary.

So we have nothing to fear, and much to gain, from studying the Gospels from a historical perspective, and using history to refute the ignorance of those who claim to base their atheism, or apathy, on what they imagine is fact.

Related Topics: Apologetics, Christology, Cultural Issues, Engage, History, Worldview

22. The Perfect Sacrifice: The Sacrifice that Perfects (Hebrews 10:1-18)

Related Media

January 11, 2009

1 For the law possesses a shadow of the good things to come but not the reality itself, and is therefore completely unable, by the same sacrifices offered continually, year after year, to perfect those who come to worship. 2 For otherwise would they not have ceased to be offered, since the worshipers would have been purified once for all and so have no further consciousness of sin? 3 But in those sacrifices there is a reminder of sins year after year. 4 For the blood of bulls and goats cannot take away sins.

5 So when he came into the world, he said, “Sacrifice and offering you did not desire, but a body you prepared for me. 6 “Whole burnt offerings and sin-offerings you took no delight in. 7 “Then I said, ‘Here I am: I have come - it is written of me in the scroll of the book - to do your will, O God.’” 8 When he says above, “Sacrifices and offerings and whole burnt offerings and sin-offerings you did not desire nor did you take delight in them” (which are offered according to the law), 9 then he says, “Here I am: I have come to do your will.” He does away with the first to establish the second. 10 By his will we have been made holy through the offering of the body of Jesus Christ once for all.

11 And every priest stands day after day serving and offering the same sacrifices again and again - sacrifices that can never take away sins. 12 But when this priest had offered one sacrifice for sins for all time, he sat down at the right hand of God, 13 where he is now waiting until his enemies are made a footstool for his feet. 14 For by one offering he has perfected for all time those who are made holy.

15 And the Holy Spirit also witnesses to us, for after saying, 16 “This is the covenant that I will establish with them after those days, says the Lord. I will put my laws on their hearts and I will inscribe them on their minds,” 17 then he says, “Their sins and their lawless deeds I will remember no longer.” 18 Now where there is forgiveness of these, there is no longer any offering for sin.¹

Introduction

A number of years ago I was speaking at a banquet. I chose encouragement as the subject of my message, and Barnabas as an excellent example of encouragement. Throughout my message I was urged on (encouraged?) by individuals in the audience. Some would comment “on the beat” while others chimed in on the “offbeat.” But there was one woman in particular that stood out. When I reached the main emphasis of my talk she could be heard from the back of the group. It went something like this: “Ohhhhhhhhh.” If I could translate or paraphrase what she meant it was something like this: “I can see it coming. He’s about to tell us what he’s been working up to all this time.” And she was right.

If that woman were in the gathering of Hebrew Christians that first received this epistle, at this point in the reading of Hebrews she would have said, “Ohhhhhhh!” We have now come to the place in the Book of Hebrews where the author is summing up his argument. This is the bottom line, and from here he will begin to spell out how we should apply what he has been teaching.

When we come to Hebrews 10:1-18 we should expect some repetition. After all, when an author concludes his argument he repeats his major points and then underscores where all of this has brought the reader. Thus, much of what we read in our text is not new. Not only does the author repeat significant points he has already made, he also cites Old Testament Scriptures to buttress his argument. Thus, we find another reference to Psalm 110 in our text, and so also to Jeremiah chapter 31. The Old Testament text which is given the greatest prominence on our passage is new to Hebrews. The author cites from Psalm 40 and builds a case on it in Hebrews 10:5-10. The author’s use of Psalm 40 raises several important questions:

How can our author use these words of David and apply them to Jesus, the Messiah?

How do we explain the author’s deviation from the wording of the second line of Psalm 40:6?

What is the unique meaning and contribution of this Old Testament text?

I will tell you up front that verses 5-10 of our text contain a unique contribution to the argument of Hebrews and it is my intention to spend a disproportionate amount of time considering these verses. As the title of this message indicates, I believe that the words of Psalm 40 cited in Hebrews chapter 10 are some of the most beautiful words in the entire Bible. Let us listen carefully to what the Spirit of God is saying to us from Psalm 40, and from the words of our author in this magnificent text.

Prototypes are not Perfection (Hebrews 10:1-4)

There is a great difference between a shadow and the reality it reflects. As I was sitting in the pew during the Lord’s Table I was leaning forward in such a way that the ceiling lights cast a shadow of my head on the pew in front of me. As I observed my shadow I was a little troubled. It appeared that my hair was in disarray. My wife Jeannette is out of town helping one of our daughters with a new baby, so I had to get myself ready for church – a risky endeavor indeed. I was fairly confident that my socks were the same color, and that they matched my pants and shoes. But had I forgotten to comb my hair? A hasty look in the bathroom mirror put my mind at rest. The shadow was not reality; my hair was combed. The shadow was not an exact representation of the reality in the same way that Jesus is an exact representation of the Father.²

The Old Testament Law and the Levitical priesthood (with all of its sacrifices) was but a shadow of the “good things to come,” namely the New Covenant as inaugurated by the incarnation and sacrificial death of the Lord Jesus. The Levitical sacrifices were made year after year, and this repetition was evidence of their ineffectiveness. If, the author reasons, these sacrifices were able to perfect those who drew near then they would not have had to be offered over and over again. One offering would have been sufficient. The offerer would have been cleansed of sin and likewise his conscience would have been cleansed as well. There should be no guilty conscience regarding sin where the guilt and penalty of sin has been removed.

As though being ineffective was not bad enough, the Old Testament sacrifices also served as a reminder of past sins, as yet not removed. If I were to get distracted as I was driving and run into a guard rail, there would be some tell-tale evidences of my failure somewhere on my car. Until that damage was repaired, every time I looked at my car I would see the damage and be reminded of my failure. So, too, with the Old Testament sacrifices. Every time a sacrifice was offered (again) I would be reminded of the fact that my sin had not been permanently removed. It would be like getting a monthly credit card statement when I had been unable to make a payment. The statement would not remove my debt, but it would surely remind me that I was in debt.

The reason for the failure of the Old Testament sacrifices to remove sin is given in verse 4: “the blood of bulls and goats cannot take away sins.” Animal blood is not a sufficient sacrifice for sins. It would be like me trying to pay my credit card bill with Monopoly money.

The ineffective nature of the Old Testament sacrifices is not a new revelation. The author of Hebrews is only repeating something that was commonly taught in the Old Testament Scriptures:

Then Samuel said, “Does the Lord take pleasure in burnt offerings and sacrifices as much as he does in obedience? Certainly, obedience is better than sacrifice; paying attention is better than the fat of rams (1 Samuel 15:22).

16 Certainly you do not want a sacrifice, or else I would offer it; you do not desire a burnt sacrifice. 17 The sacrifices God desires are a humble spirit – O God, a humble and repentant heart you will not reject (Psalm 51:16-17).

11 “Of what importance to me are your many sacrifices?” says the Lord. “I am stuffed with burnt sacrifices of rams and the fat from steers. The blood of bulls, lambs, and goats I do not want. 12 When you enter my presence, do you actually think I want this – animals trampling on my courtyards? 13 Do not bring any more meaningless offerings; I consider your incense detestable! You observe new moon festivals, Sabbaths, and convocations, but I cannot tolerate sin-stained celebrations! (Isaiah 1:11-13)

For I delight in faithfulness, not simply in sacrifice; I delight in acknowledging God, not simply in whole burnt offerings (Hosea 6:6).

21 “I absolutely despise your festivals! I get no pleasure from your religious assemblies! 22 Even if you offer me burnt and grain offerings, I will not be satisfied; I will not look with favor on your peace offerings of fattened calves. 23 Take away from me your noisy songs; I don’t want to hear the music of your stringed instruments. 24 Justice must flow like torrents of water, righteous actions like a stream that never dries up” (Amos 5:21-24).

6 With what should I enter the Lord’s presence? With what should I bow before the sovereign God? Should I enter his presence with burnt offerings, with year-old calves? 7 Will the Lord accept a thousand rams, or ten thousand streams of olive oil? Should I give him my firstborn child as payment for my rebellion, my offspring – my own flesh and blood – for my sin? 8 He has told you, O man, what is good, and what the Lord really wants from you: He wants you to promote justice, to be faithful, and to live obediently before your God (Micah 6:6-8).

When Jerusalem was destroyed along with the temple in 70 A.D. the Jews could no longer offer sacrifices as they had formerly done. Hughes points out that they were forced to recognize that their animal sacrifices could not atone for sin:

“It is a fact that at the time of Christ many pious Jews honored the sacrificial system and even offered sacrifices, but realized that those sacrifices could not remove sin. This is why, when the Temple was destroyed and the sacrifices ended, the people so easily adapted. They understood that animal sacrifice was insufficient to obtain forgiveness.”³

The Perfect Sacrifice Perfects (Hebrews 10:5-10)

5 So [Therefore]⁴ when he came into the world, he said, “Sacrifice and offering you did not desire, but a body you prepared for me. 6 “Whole burnt offerings and sin-offerings you took no delight in. 7 “Then I said, ‘Here I am: I have come - it is written of me in the scroll of the book - to do your will, O God.’” 8 When he says above, “Sacrifices and offerings and whole burnt offerings and sin-offerings you did not desire nor did you take delight in them” (which are offered according to the law), 9 then he says, “Here I am: I have come to do your will.” He does away with the first to establish the second. 10 By his will we have been made holy through the offering of the body of Jesus Christ once for all (Hebrews 10:5-10).

Verses 1-4 do not contain new revelation in Hebrews, but rather a review and summary of what the author has repeatedly stated in the development of his argument thus far. The essence of verses 1-4 is that the Old Testament Law was a prototype of the good things to come in Jesus, but it was still powerless to perfect, something that only Jesus could do. And so it is (“therefore”—verse 5) that we read of the incarnation of the Second Person of the Godhead, and of His infinitely superior priestly work of atoning for sins once for all.

The emphasis on our Lord’s incarnation is not new, either, for it dominates the first two chapters of this great epistle, particularly 1:1-4 and 2:5-18. There is something new pertaining to our Lord’s incarnation in our text, however. For the first time in Hebrews the author turns the readers’ attention to the prophetic words of David in Psalm 40:6-8a.⁵

As quoted, it is quite easy to read these words from Psalm 40 as those of the Second Person of the Trinity, spoken in eternity past, expressing His commitment to the incarnation, an earthly ministry (accompanied by much affliction – Hebrews 5:7-8), and to a sacrificial death, the agony of which is beyond human comprehension. It may be more difficult to read these words as applying to David, the human author. We might be benefitted to recall how the words of David in Psalm 22 so aptly describe the suffering of our Lord on the cross of Calvary. David’s description of his own suffering, poetically dramatized, precisely describes the suffering of the Son of David at Calvary.

We can see how the first portion of this citation nicely conforms to what has already been said in verses 1-4; namely that the Old Testament sacrifices and rituals failed to atone for man’s sins and thus to cleanse man’s guilt-ridden conscience, due to sin. Something different – something better -- was needed, and that something was the sacrificial death of Messiah, made possible by the incarnation and priestly ministry of the Second Person of the Godhead.

Years ago I was driving our children to school Terrace Elementary School, just a few blocks from here. I had done this many times, but on this occasion I noted that a police officer had pulled over one of the parents, just ahead of me. When I entered to little drop-off loop in front of the school I let the kids off and proceeded to go back home. I came to Dorothy Street and made a left-hand turn back towards our house. The police officer (of whose presence I was well aware) signaled for me to pull over. He proceeded to give me a ticket for an “illegal u-turn.” I was amazed. What “u-turn”? The next day I took careful notice of the “no U-turn” sign that was posted, but then watched car after car make the same “left-hand turn” I had made. I decided that this was a ticket I was going to protest. Just days before my court appearance I observed a new sign had been posted, which read, “NO Left Turn.” Needless to say, the judge threw out my ticket, and all others like it. The new sign proved the old sign to be ineffective and overruled by the new one. So, too, with the Old Covenant. It didn’t work, so God provided a New Covenant, inaugurated by the Lord Jesus.

As cited, the Second Person of the Trinity saw in the Scriptures ⁶ the new “job description” of the Messiah, and committed Himself to obediently carry out His mission. In so doing, our author continues, He also indicated that the first (the Old Covenant) would have to be set aside and replaced by the second (the New Covenant). This “will,” set forth in the Scriptures, declared the means by which we have been made holy, through the sacrifice of Christ.

What is problematic about the author’s citation from Hebrews is its variation from what we read in our English Bibles (which represents accurately what is found in the Hebrew Old Testament):

The Author’s Citation

“Sacrifice and offering you did not desire, but a body you prepared for me” (Hebrews 10:5, underscoring mine).

The Text of Psalm 40

Sacrifice and meal offering You have not desired;
My ears You have opened;
Burnt offering and sin offering You have not required (Psalm 40:6, NASB95; emphasis mine).

How in the world could the author’s citation differ so greatly in middle line of Hebrews 10:5 from the words of David as found in the middle line of Psalm 40, verse 6? The answer is both easy and difficult. The easy answer is that the author of Hebrews is not citing from the Hebrew text of Psalm 40, but rather from the Septuagint, the Greek translation of the Psalm. He accurately cites the words of Psalm 40:6-8a from the Septuagint. But how did the translators of the Septuagint find it possible, even necessary, to change the statement, “my ears you have dug out” (literally), to “a body you have created for me”?

Various explanations have been offered for this rather unusual variation in translation. One is that creating one’s ears (digging them out, forming them) is really just a small part of the larger task of creating the whole person. Thus, the smaller act (of digging out ears) is really a reference to the larger act of creating a body. Other explanations have been set forth as well.

My intention is not to spend a great deal of time seeking a satisfactory explanation for this variation, but rather to explore its implications. We know that all Scripture is inspired of God and therefore inerrant (Psalm 12:6; 2 Timothy 3:16-17; 2 Peter 1:16-21).⁷ Thus, if the author cites from Psalm 40 from the translation of the Septuagint as God’s Word, it must be what God intended for us to hear as His Word. While it would have been more difficult to grasp these words of David as the words of God Himself, the translation of the Septuagint makes it easy for the reader to read these words as the words of the Second Person of the Trinity. Thus, God providentially rendered this Psalm in a way that it even more clearly referred to the Messiah.

With this as background material, let us seek to discern what this citation uniquely contributes to the author’s argument. As we have already seen from the Old Testament citations above, there is nothing new about David’s statement that God takes no pleasure in Israel’s ritual sacrifices. The reason why is particularly clear in 1 Samuel chapter 15. God had commanded Saul to annihilate the Amalekites for what they had done to the Israelites when they were leaving Egypt.⁸ Saul’s obedience was only partial, and thus it was really disobedience.⁹ When Samuel arrived, Saul claimed to have fully carried out God’s instructions:

12 Then Samuel got up early to meet Saul the next morning. But Samuel was informed, “Saul has gone to Carmel where he is setting up a monument for himself. Then Samuel left and went down to Gilgal.” 13 When Samuel came to him, Saul said to him, “May the Lord bless you! I have done what the Lord said” (1 Samuel 15:12-13, emphasis mine).

Samuel was not impressed. He responded with these (amusing, at least to me) words: “What then is this bleating of the sheep?” (1 Samuel 15:14) Here is where things get very interesting. Saul is not willing to acknowledge his sin, and so he seeks to deny it with this feeble excuse:

Saul said, “They were brought from the Amalekites; the army spared the best of the flocks and cattle to sacrifice to the Lord our God. But everything else we slaughtered” (1 Samuel 15:15).

The reason why Saul spared the best of the flock, he rationalized, was in order to offer them as sacrifices to God. I don’t believe this was true. I think he saved the best for himself. But even if it were true it would not have been an acceptable reason to disobey God’s clear instructions. And this is what Samuel will tell Saul in the next verses:

17 Samuel said, “Is it not true that when you were insignificant in your own eyes, you became head of the tribes of Israel? The Lord chose you as king over Israel. 18 The Lord sent you on a campaign saying, ‘Go and exterminate those sinful Amalekites! Fight against them until you have destroyed them.’ 19 Why haven’t you obeyed the Lord? Instead you have greedily rushed upon the plunder! You have done what is wrong in the Lord’s estimation.” 20 Then Saul said to Samuel, “But I have obeyed the Lord! I went on the campaign the Lord sent me on. I brought back King Agag of the Amalekites after exterminating the Amalekites. 21 But the army took from the plunder some of the sheep and cattle - the best of what was to be slaughtered - to sacrifice to the Lord your God in Gilgal.” 22 Then Samuel said, “Does the Lord take pleasure in burnt offerings and sacrifices as much as he does in obedience? Certainly, obedience is better than sacrifice; paying attention is better than the fat of rams. 23 For rebellion is like the sin of divination, and presumption is like the evil of idolatry. Because you have rejected the word of the Lord, he has rejected you as king” (1 Samuel 15:17-23).

The Old Testament sacrifices could never remove sins, but sacrifices offered by those who are disobedient were offensive to God. Saul’s “sacrifices,” offered in disobedience, were an offense to God.

21 The Lord said to the people of Judah, “The Lord God of Israel who rules over all says: ‘You might as well go ahead and add the meat of your burnt offerings to that of the other sacrifices and eat it, too! 22 Consider this: When I spoke to your ancestors after I brought them out of Egypt, I did not merely give them commands about burnt offerings and sacrifices. 23 I also explicitly commanded them: “Obey me. If you do, I will be your God and you will be my people. Live exactly the way I tell you and things will go well with you.” 24 But they did not listen to me or pay any attention to me. They followed the stubborn inclinations of their own wicked hearts. They acted worse and worse instead of better (Jeremiah 7:21-24).

I believe that this is the point at which our text in Hebrews (and in particular the citation from Psalm 40) makes its unique contribution. There is a somewhat parallel passage in Philippians chapter 2:

5 You should have the same attitude toward one another that Christ Jesus had, 6 who though he existed in the form of God did not regard equality with God as something to be grasped, 7 but emptied himself by taking on the form of a slave, by looking like other men, and by sharing in human nature. 8 He humbled himself, by becoming obedient to the point of death - even death on a cross! (Philippians 2:5-8)

It is clear from Paul’s words in Philippians chapter 2 that our Lord was obedient to the will of the Father – that He take on human flesh and that He die on the cross of Calvary.

But what seems to be even more clear from our author’s citation from Psalm 40:6-8a is that our Lord was willingly – I would even say joyfully obedient to the plan that was yet to be laid out for Him in the Scriptures. In His omniscience, He knew what the Scriptures would say regarding His incarnation and atoning work on the cross of Calvary. But in Psalm 40 I get the impression that our Lord volunteered for this mission, and that He joyfully undertook this mediatorial mission. I think that our author further underscores this fact in chapter 12:

1 Therefore, since we are surrounded by such a great cloud of witnesses, we must get rid of every weight and the sin that clings so closely, and run with endurance the race set out for us, 2 keeping our eyes fixed on Jesus, the pioneer and perfecter of our faith. For the joy set out for him he endured the cross, disregarding its shame, and has taken his seat at the right hand of the throne of God (Hebrews 12:1-2, emphasis mine).

There is a great deal of difference between reluctant, teeth-gritted, obedience and joyful obedience. Our Lord’s obedience is of the better – joyful – kind. And here is the point to all of this emphasis on joyful obedience. If sacrifice without obedience displeases God then surely sacrifice accomplished with joyful obedience is pleasing. And this is precisely the kind of sacrifice our Lord has offered.

I have sometimes wondered why God would require animal sacrifices for sin. It occurred to me that animals do not sin. Now I have had some animals which have caused me to question this fact – they seemed to manifest a depravity of their own. But animals cannot sin in the same manner that men do. In this sense, animals offered as sacrifices are “innocent” so far as human sin is concerned. But while we may, in some sense, refer to sacrificial animals as innocent, we dare not call them willing. One day I was taking some garbage to the transfer station not far away, the one that is located by the farm where pork sausage is made. This particular day happened to be when they were slaughtering some of the animals. The sounds were horrible, and difficult to explain to a granddaughter. These animals were headed for slaughter, but not willingly.

Our Lord’s sacrifice was the shedding of human blood, and more than this it was innocent blood. He had no sin of His own to atone for; He took the guilt of our sins upon Himself when He died for men.¹⁰ But in addition to His sacrifice being that of innocent human blood it was also a sacrifice that was willingly, joyfully made in obedience to His calling, so that sinners like us could be forgiven and assured of intimate fellowship with God, now and for all eternity. This sets the sacrifice of our Lord above and apart from any other sacrifice ever made. This, my friend, is amazing grace!

Sacrifices Old and New (Hebrews 10:11-14)

How evident our author makes the contrasts between the sacrifices made under the Old Covenant (the Law) and those made by our Lord, inaugurating the New Covenant:

Under the Old Covenant – Verse 11	Under the New Covenant – Verse 12
The priests remained standing	The Lord Jesus sat down
The priests offered daily	The Lord Jesus offered once
Sacrifices didn’t remove sins	His one sacrifice removed sin, perfecting men for all time ¹¹

Verses 12 and 13 are an allusion, once again to Psalm 110:1-2:

1 Here is the Lord’s proclamation to my lord:
“Sit down at my right hand until I make your enemies your footstool!”

2 The Lord extends your dominion from Zion.
Rule in the midst of your enemies! (Psalm 110:1-2)

It seems to me that the word “until” in verse 1 is the key. Our author has made a point of the fact that our Lord sat down once He had finished His work of atoning for our sins once for all at Calvary. His saving work was finished. But the word “until” underscores another important truth. Our Lord Jesus is “sitting” so far as His saving work is concerned, but He has yet another work to be done at the time of His Second Coming – that of judging those rebels who rejected Him and His atoning work at Calvary. While He came as the “Suffering Servant,” He will return as the triumphant king, who will tread under foot those who oppose Him. The One who is our Great High Priest is also the same One who is our Triumphant King.

There is a sense, then, in which we can say this: Our Lord is currently “sitting” at the right hand of the Father, but one of these days He is going to “stand up.” When He stands, those who have rejected Him will fall down before Him.¹² I was thinking about this in relation to Stephen’s death as described for us in the Book of Acts:

54 When they heard these things, they became furious and ground their teeth at him. 55 But Stephen, full of the Holy Spirit, looked intently toward heaven and saw the glory of God, and Jesus standing at the right hand of God. 56 “Look!” he said. “I see the heavens opened, and the Son of Man standing at the right hand of God!” (Acts 7:54-56, emphasis mine)

I am aware of the commonly held interpretation that our Lord “stood” to honor Stephen as he entered heaven. But suppose that we were to understand our Lord’s “standing” in the light of Psalm 110? Suppose that our Lord was standing in order to assure Stephen that He was soon going to return to the earth to judge those who were His enemies, those who were at this moment seeking to take Stephen’s life.¹³

The Witness of the Spirit (Hebrews 10:15-18)

15 And the Holy Spirit also witnesses to us, for after saying, 16 “This is the covenant that I will establish with them after those days, says the Lord. I will put my laws on their hearts and I will inscribe them on their minds,” 17 then he says, “Their sins and their lawless deeds I will remember no longer.” 18 Now where there is forgiveness of these, there is no longer any offering for sin (Hebrews10:15-18.

Our author has a high view of Scripture. He begins by telling us that God has perfectly revealed Himself in and through the Son (1:1-4), and then cautions us to give careful heed to what He has revealed (2:1-4). He indicates that God’s Word is living and active and sharper than any two-edged sword, thereby exposing the thoughts and intents of our hearts (4:12-13). In our text he has used the words of Psalm 40 as the words of the Second Person of the Trinity, and now he is so bold as to say that the Holy Spirit witnesses to us in the words of Jeremiah 31.

I find it interesting to observe that the Book of Hebrews does not put a great deal of emphasis on the person and work of the Holy Spirit. This could also be said of the work of the Father. This may be explained by the fact that the author of Hebrews is intent upon exalting the person and work of the Son. We should also recall that it the ministry of the Spirit is to exalt and glorify the Son.

13 “But when he, the Spirit of truth, comes, he will guide you into all truth. For he will not speak on his own authority, but will speak whatever he hears, and will tell you what is to come. 14 He will glorify me, because he will receive from me what is mine and will tell it to you” (John 16:13-14).

You might say that the Holy Spirit is at work through the words of Hebrews, for in these words the Son is exalted and glorified.

Referring to the words of Jeremiah 31 once again the author calls attention to the fact that by means of the New Covenant God will write His laws on the hearts of men. And not only this, He will also deal finally and fully with sin, so that He can say, “Their sins I will remember no more” (Hebrews 10:17, citing Jeremiah 31:34). The “no more” is emphasized once again in verse 18, where the author comments that there is no longer the need for any further offering for sin once complete forgiveness of sins has been achieved.

Conclusion

Reading these words from Jeremiah 31:33 which speak of God writing His law on men’s hearts reminded me of the words of Psalm 40, verse 8:

I delight to do Thy will, O my God;
Thy Law is within my heart (Psalm 40:8, emphasis mine).

It now becomes easy to see how the author can see the relationship between Jeremiah 31 and Psalm 40. Was it the second line of Psalm 40:8 which drew the author’s attention to this psalm? Why, then, did he cease citing the words of this psalm after the first line of verse 8? Why not continue through the second line?

Maybe the author wants us to meditate on Psalm 40, and to observe the similarity of these words to those found in Jeremiah 31:33. Or perhaps the author wants us to see beyond this. Maybe he wants us to observe that the entire portion cited in Hebrews 10 is worthy of our attention. As I have reflected on the use of Psalm 40 I have come to an even more surprising conclusion. Psalm 40 tells us that the words of Scripture were written on the heart of our Lord, prompting Him to joyfully embrace His incarnation and atoning work at Calvary. Our Lord therefore has set for us an example of joyful (as opposed to begrudging) obedience. We should respond to our calling (as laid out in the Scriptures) as our Lord did to His.

The omission of Psalm 40:8b in Hebrews 10 may be meant to suggest to the reader that more than the verses cited apply. I am suggesting that this is not just true so far as their application to Messiah is concerned; I am suggesting that all of Psalm 40 applies to the Hebrew Christians to whom the epistle is written. When I consider David’s circumstances and compare them to the circumstances faced by the Hebrews, I see that they are similar:

David experienced circumstances that appeared destructive, and so he cried out to God for deliverance and God heard and answered his petitions. Because of this David saw himself as greatly blessed, along with all those who place their trust in God (Psalm 40:1-3).

The Hebrew Christians had also suffered serious persecution and loss, but God safely brought them through it all. They, too, could agree with David that those who trust in Messiah are greatly blessed (Hebrews 10:32-35).

As a result of David’s earlier deliverance he joyfully proclaimed the good news of God’s righteousness in the great congregation (Psalm 40:8-10).

The Hebrew saints were likewise to faithfully assemble with their fellow-believers, and to seek to be an encouragement to them (Hebrews 10:19-25).

David was once again facing difficulties and danger. He was assured of God’s faithfulness, and so he called out to God for deliverance, trusting Him to be faithful, as He had been in the past (Psalm 40:11-17).

The Hebrews were soon to face serious opposition and persecution – to the point of shedding blood (Hebrews 12:4). They were to persevere, remembering God’s past deliverance in Christ, and assured that He will continue to faithfully deliver them in the future.

And so it is that I am now inclined to believe that the author of Hebrews has cited Psalm 40, not just as a proof text, but as a psalm which greatly impacted Messiah, and which will also encourage and strengthen us in our times of adversity. It’s application to Messiah is merely a sample of its value and importance to us. And, our Lord’s joyful embracing of God’s plan for Him is likewise an example for Christians to joyfully embrace God’s will and purpose for us, one that will likely include suffering:

Now in fact all who want to live godly lives in Christ Jesus will be persecuted (2 Timothy 3:12).

3 Blessed be the God and Father of our Lord Jesus Christ! By his great mercy he gave us new birth into a living hope through the resurrection of Jesus Christ from the dead, 4 that is, into an inheritance imperishable, undefiled, and unfading. It is reserved in heaven for you, 5 who by God’s power are protected through faith for a salvation ready to be revealed in the last time. 6 This brings you great joy, although you may have to suffer for a short time in various trials. 7 Such trials show the proven character of your faith, which is much more valuable than gold - gold that is tested by fire, even though it is passing away - and will bring praise and glory and honor when Jesus Christ is revealed (1 Peter 1:3-7).¹⁴

One of the contributions of our text for me has been to help put other biblical texts into perspective. When I think of the incarnation, saving work of Christ I think of several biblical texts:

36 Then Jesus went with them to a place called Gethsemane, and he said to the disciples, “Sit here while I go over there and pray.” 37 He took with him Peter and the two sons of Zebedee, and became anguished and distressed. 38 Then he said to them, “My soul is deeply grieved, even to the point of death. Remain here and stay awake with me.” 39 Going a little farther, he threw himself down with his face to the ground and prayed, “My Father, if possible, let this cup pass from me! Yet not what I will, but what you will” (Matthew 26:36-39).

When he had received the sour wine, Jesus said, “It is completed!” Then he bowed his head and gave up his spirit (John 19:30).

The Book of Hebrews, and particularly our text in Hebrews chapter 10, helps me to better understand and appreciate these other texts. In Matthew 26 we find our Lord in the Garden of Gethsemane, and we can identify with His agony as He contemplates what He will soon experience. I do not believe that the physical suffering (as bad as it would be) is paramount in His thinking, but rather the spiritual agony of being forsaken by God in our place. But Hebrews 10 puts this into perspective because it underscores the joyful obedience of our Lord to His calling. This is not to deny the suffering and agony, or the joyful embracing of the work of salvation. It is something like the way a wife looks at child-bearing. There is great joy in bearing a child, but there is also suffering involved. You cannot set the suffering apart from the rejoicing. Both are there.

Our text also gives me helpful insight into Paul’s exhortation in Romans chapter 12:

1 Therefore I exhort you, brothers and sisters, by the mercies of God, to present your bodies as a sacrifice - alive, holy, and pleasing to God - which is your reasonable service. 2 Do not be conformed to this present world, but be transformed by the renewing of your mind, so that you may test and approve what is the will of God - what is good and well-pleasing and perfect (Romans 12:1-2).

What better example of a sacrifice is there than our Lord? We, like our Lord, are to see our mission in life as being called to offer ourselves as a sacrifice to God. We are to do this joyfully, and in a way that pleases God. And in so doing we will grasp God’s will for our lives.

As I was teaching the other day I came to this text in Romans chapter 10, which suddenly came alive in the light of the teaching of Hebrews regarding the New Covenant:

3 For ignoring the righteousness that comes from God, and seeking instead to establish their own righteousness, they did not submit to God’s righteousness. 4 For Christ is the end of the law, with the result that there is righteousness for everyone who believes. 5 For Moses writes about the righteousness that is by the law: “The one who does these things will live by them.” 6 But the righteousness that is by faith says: “Do not say in your heart, ‘Who will ascend into heaven?’” (that is, to bring Christ down) 7 or “Who will descend into the abyss?” (that is, to bring Christ up from the dead). 8 But what does it say? “The word is near you, in your mouth and in your heart” (that is, the word of faith that we preach), 9 because if you confess with your mouth that Jesus is Lord and believe in your heart that God raised him from the dead, you will be saved. 10 For with the heart one believes and thus has righteousness and with the mouth one confesses and thus has salvation (Romans 10:3-10).

In Romans chapter 9 Paul has been explaining why so many Jews have rejected the gospel, while a number of Gentiles have come to faith. The reason why many Jews have not come to faith is that God has not chosen every Jew, but only some (Romans 9:6-26). This is also consistent with the past because God often preserved only a small remnant of faithful Jews, through whom He would fulfill His covenant promises (see 9:27-29). Now, in Romans 9:30 Paul gives yet another reason why so many Jews are unbelievers: they have not chosen God. Rather than trust in Jesus, God’s provision for salvation apart from human striving, many Jews have sought to earn righteousness through their own efforts. Gentiles were saved without working for it, while Jews remained unsaved because they were working for it. In short, unbelieving Jews remain lost because they seek salvation by works, rather than by faith in Jesus, the Messiah (9:39-33).

Paul makes it very clear that striving for salvation by keeping the law doesn’t save, while trusting in what Jesus has accomplished at Calvary does:

1 Brothers and sisters, my heart’s desire and prayer to God on behalf of my fellow Israelites is for their salvation. 2 For I can testify that they are zealous for God, but their zeal is not in line with the truth. 3 For ignoring the righteousness that comes from God, and seeking instead to establish their own righteousness, they did not submit to God’s righteousness. 4 For Christ is the end of the law, with the result that there is righteousness for everyone who believes. 5 For Moses writes about the righteousness that is by the law: ”The one who does these things will live by them” (Romans 10:1-5, emphasis mine).

Since striving to keep the Old Covenant cannot save anyone, it is only by means of the New Covenant that people can be saved:

5 For Moses writes about the righteousness that is by the law: “The one who does these things will live by them.” 6 But the righteousness that is by faith says: “Do not say in your heart, ‘Who will ascend into heaven?’” (that is, to bring Christ down) 7 or “Who will descend into the abyss?” (that is, to bring Christ up from the dead). 8 But what does it say? “The word is near you, in your mouth and in your heart” (that is, the word of faith that we preach), 9 because if you confess with your mouth that Jesus is Lord and believe in your heart that God raised him from the dead, you will be saved. 10 For with the heart one believes and thus has righteousness and with the mouth one confesses and thus has salvation. 11 For the scripture says, ”Everyone who believes in him will not be put to shame” (Romans 10:5-11).

Men do not attain salvation by means of their own efforts. Men do not need to ascend to heaven, as though doing so would bring Christ down. Neither do men need to ascend into hell, to bring Christ up. Of His own volition our Lord took on humanity and descended to the earth. So, too, it was His joyful obedience to God’s plan for man that prompted Him to give Himself as the Passover Lamb to make atonement for our sins.

It is not man’s striving to attain righteousness that saves him. It is not man’s efforts to bring God near that has done so. This God did on His own initiative, just as we read in Psalm 40. And the good news of the gospel is not far off for those who are being saved. In fulfillment of His promise of a New Covenant God writes His law upon men’s hearts. It is this word that is near the one God has chosen, and thus all that this lost saint needs to do is to receive the gospel God has written on their hearts.

And so I will close, my friend, by asking you this simple question. Whose work will save you? Is it your works, your efforts to keep the Old Testament law, or is it Christ’s New Covenant work? Is it your striving or is it Christ’s shed blood that gains you forgiveness of sins? It is God who saves, God who writes His law on your heart. You do not need to ascend into heaven to bring Christ down for He has already done so. You do not need to raise Christ from the dead, and from eternal punishment. All you must do is to believe that the work of salvation is finished, complete, and to receive it as God’s gracious gift.

If you are a Christian, you can rejoice that your salvation is God’s work, not yours. And you can thank Him for willingly taking on humanity, and for bearing the guilt and punishment for your sins. And you can also follow in His footsteps, imitating His example of joyful obedience to the gracious plans and purposes of God, even if these lead to suffering, and even to death.

Copyright © 2008 by Robert L. Deffinbaugh. This is the edited manuscript of Lesson 22 in the series, Near to the Heart of God – A Study of the Book of Hebrews, prepared by Robert L. Deffinbaugh on January 11, 2008. Anyone is at liberty to use this lesson for educational purposes only, with or without credit.

¹ Unless otherwise indicated, all Scripture quotations are from the NET Bible. The NEW ENGLISH TRANSLATION, also known as THE NET BIBLE, is a completely new translation of the Bible, not a revision or an update of a previous English version. It was completed by more than twenty biblical scholars who worked directly from the best currently available Hebrew, Aramaic, and Greek texts. The translation project originally started as an attempt to provide an electronic version of a modern translation for electronic distribution over the Internet and on CD (compact disk). Anyone anywhere in the world with an Internet connection will be able to use and print out the NET Bible without cost for personal study. In addition, anyone who wants to share the Bible with others can print unlimited copies and give them away free to others. It is available on the Internet at: www.netbible.org

² Hebrews 1:3.

³ R. Kent Hughes, Hebrews (Wheaton, Illinois: Crossway Books, 1993), vol. 2, p. 21.

⁴ I believe the traditional rendering “therefore” better conveys the direct logical link between verses 1-4 (the deficiency of the Law and the Levitical sacrifices) and verses 5-10 (the coming of Messiah and His ultimate sacrifice).

⁵ I will have more to say later in this lesson regarding the last part of Psalm 40:8, which the author does not cite.

⁶ These Scriptures would have been known to God, but were yet to be written if this was a commitment made in eternity past, before the creation of the world.

⁷ See also Hebrews 10:15-17, where the author cites from Jeremiah 31, attributing it to the Holy Spirit, who bears witness in these words of Jeremiah.

⁸ 1 Samuel 15:2-3; Exodus 17:8-16.

⁹ See my message on 1 Samuel 15 on bible.org: http://www.bible.org/page.php?page_id=362

¹⁰ See 2 Corinthians 5:21.

¹¹ This is true for all who receive the gift of forgiveness through the sacrifice of our Lord Jesus.

¹² See Philippians 2:9-11.

¹³ Compare Revelation 6:9-11 and 2 Thessalonians 1:3-10.

¹⁴ See also Hebrews 12:1-13; 1 Peter 4:12-19.

The Gospel Of Matthew

This expositionary series by David Anderson was preached at Littleton Bible Chapel beginning in 2012. Articles by him contain the audio message and an outline. Articles by others in this series may only contain the audio messages.

Lesson 29: The Parable of the Sower (Matthew 13:1-23)

Related Media

This message on Matthew 13 was preached at Littleton Bible Chapel on July 21, 2013.

Outline:

1. The Purpose of Parables (13:1-3,10-17).

2. The Parable of the Sower (13:1-9).

3. The Four Soils Explained: (13:18-23).

The Path
The Rocky Ground
The Thorny Soil
The Good Soil

Related Topics: Christian Life, Soteriology (Salvation)

The Line In The Sand

Article contributed by Stand To Reason
Visit Stand To Reason website

Related Media

In Lewis’s Chronicles of Narnia, four children, poking about in the back of an old wardrobe in the attic, stumble on another world filled with peculiar delights and strange enchantments. Did you ever tumble by accident into an ancient world? Something like that happened to me recently.

I’ve been rummaging through old books lately. I don’t mean dog-eared copies of the Hardy Boys, old tomes of Dickens, or The Complete Sherlock Holmes. I mean old—Justin Martyr, Augustine, Athanasius—authors whose lips have been silent nearly two thousand years, but whose minds still speak delights and enchantments every time we seek their counsel.

My browsing has been like window-shopping, except I don’t wander through the mall. Instead, I peruse the thoughts of others. I spend no money, only time; all of the merchandise is free for the taking, compliments of the ancients.

Surprisingly, they have not been hard to understand. As Lewis notes, these great men—just in virtue of their greatness—are often more intelligible than their modern commentators.

Lessons from a Dying Saint

In my explorations, I stumbled upon the oldest written account of Christian martyrdom outside of the New Testament. It’s very moving, and I’d like to share it with you.

The beloved Polycarp, 86-year-old bishop of Smyrna and a disciple of John the Apostle, was martyred in 156 A.D. Ironically, he was charged with atheism because he denied the false gods of Rome. The phrase “away with the atheists” was meant to be directed at Christians (considered atheists since they rejected polytheism). Instead, as you’ll see, Polycarp turned the denunciation on the multitudes of true atheists.

Listen:

When [Polycarp] was brought before him, the proconsul asked if he were Polycarp. And when he confessed that he was, the proconsul tried to persuade him to recant, saying, “Have respect for your age,” and other such things as they are accustomed to say: “Swear by the Genius [guardian spirit] of Caesar. Repent. Say, ‘Away with the atheists!’” So Polycarp solemnly looked at the whole crowd of lawless heathen who were in the stadium, motioned toward them with his hand, and then (groaning as he looked up to heaven) said, “Away with the atheists!”

But when the magistrate persisted and said, “Swear the oath, and I will release you. Revile Christ,” Polycarp replied, “For eighty-six years I have been His servant, and He has done me no wrong. How can I blaspheme my King who saved me?”

But as he continued to insist, saying, “Swear by the Genius of Caesar,” he answered, “If you vainly suppose that I will swear by the Genius of Caesar, as you request, and pretend not to know who I am, listen carefully: I am a Christian. Now if you want to learn the doctrine of Christianity, name the day and give me a hearing....”

So the proconsul said: “I have wild beasts. I will throw you to them unless you change your mind.”

But he said, “Call for them! For the repentance from better to worse is a change impossible for us, but it is a noble thing to change from that which is evil to righteousness.”

Then he said to him again: “I will have you consumed by fire, since you despise the wild beasts, unless you change your mind.”

But Polycarp said: “You threaten with a fire that burns only briefly and after just a little while is extinguished, for you are ignorant of the fire of the coming judgment and eternal punishment, which is reserved for the ungodly. But why do you delay? Come, do what you wish.”

As he spoke these and many other words, he was inspired with courage and joy, and his face was filled with grace, so that not only did he not collapse in fright at the things which were said to him, but on the contrary the proconsul was astonished.... The entire crowd, Gentiles as well as Jews living in Smyrna, cried out with uncontrollable anger and with a loud shout: “This is the teacher of Asia, the father of the Christians, the destroyer of our gods, who teaches many not to sacrifice or worship....”

These things then happened with such swiftness, quicker than words could tell, the crowd swiftly collecting wood and kindling from the workshops and the baths....When the pyre was prepared, he took off all his clothes and removed his belt....Then the materials prepared for the pyre were placed around him. And as they were also about to nail him, he said: “Leave me as I am, for He who enables me to endure the fire will also enable me to remain on the pyre without moving, even without the sense of security which you get from the nails.” So they did not nail him, but they tied him instead. [Then he prayed.]

When he had...finished his prayer, the men in charge of the fire lit the fire. And as a mighty flame blazed up, we saw a miracle.... The fire...completely surrounded the body of the martyr. And it was there in the middle, not like flesh burning, but like bread baking or like gold and silver being refined in a furnace. For we also perceived a very fragrant odor, as if it were the scent of incense or some other precious spice.

When the lawless men eventually realized that his body could not be consumed by the fire, they ordered an executioner to go up to him and stab him with a dagger. And when he did this, there came out a large quantity of blood, so that it extinguished the fire. And the whole crowd was amazed that there should be so great a difference between the unbelievers and the elect.¹

Does that last line stand out for you the way it does for me? What was that difference? For one, Caesar had drawn a line in the sand and Polycarp had said, “No, I will not cross.” He was neither intimidated nor unnerved because he knew who he was: “Listen carefully: I am a Christian.”

As followers of Christ here in the West, our lives are not at risk. Far from it. We’re not faced with the ultimatum, “Recant or die.” But sometimes in many small ways, I’m afraid, we implicitly recant with much less incentive. We deny our Savior in the little things—the petty offense, the silent condescension, the hidden envy, the small bit of bitterness, the modest moment of pride.

The small things count, though. Consider this next morsel of wisdom that also comes from the ancients: “Sow a thought, reap an act; sow an act, reap a habit; sow a habit, reap a character; sow a character, reap a destiny.” The lesson is clear: The most important measure of our success as Christians is not our numbers or even our immediate impact, but our moment-by-moment faithfulness.

This is a wisdom Polycarp understood. The eyewitness account of his martyrdom included this statement: “He had been treated with all honor [by the faithful] on account of his holy life even before his gray hair appeared.” Polycarp was noble in death because he had first been noble in life.

The full record of “The Martyrdom of Polycarp” is longer, and it moved me deeply to read it, causing me to take stock of my own manner of life. Will my epitaph read, “And the whole crowd was amazed that there should be so great a difference between the unbelievers and this one of the elect”?

Sometimes our most profound encouragements come not from the present, but from the past, if we choose to linger over meaningful events there. There’s something refreshing about stepping back a couple of thousands years to a place and time when the options were fewer and therefore clearer, a time when faith was less defiled and life less distracted.

I invite you now to step back not millennia, but decades—not to a simpler time, but to an incredibly complex and dangerous time for Christians—to the life of a more recent martyr whose prescience provides a lesson.

Lessons from another Saint

In Germany on April 7, 1933, the newly minted Third Reich sought to reorganize every aspect of life along National Socialist lines by passing the Law on the Reconstruction of the Professional Civil Service. The third clause of the decree included the now infamous “Aryan Paragraph,” a legal provision prohibiting non-Aryans—Jews, in other words—from being employed in any capacity in the German state. As a result, all Jews in civil service were summarily dismissed.

The government policy had an additional consequence. Since the German Church was a state church, the edict had implications for pastors as well. If the Reichskirche² approved the Aryan Paragraph, then Jewish converts to Christianity holding leadership in local churches would likewise be discharged. Pastors all over the country would be forced out.

The general mood in the nation favored the Paragraph. This was not because every German was deeply racist. Far from it, at this stage in the rule of the Reich. Generally, they were more pro-Aryan than anti-Semitic. They were nationalists, embracing their new führer’s pledge of restored respect for Germany and renewal of the glory lost them in the humiliation of Versailles.

Many in the Reichskirche embraced the edict heartily. A strong Germany meant a strong German Church. Though technically the Aryan Paragraph was inconsistent with the Evangelical Church Constitution, signing off on it seemed a small theological concession in light of the benefits gained by making peace with the Nazis and abetting the national program of peace, prosperity and unity: “One Reich. One People. One Church.”

Remember, in 1933 the Reich’s true colors had yet to be flown. The Brown Shirts had a nasty reputation, but few could imagine the horrors awaiting Germany on the distant horizon. Some Christian leaders actually thought Hitler could be reasoned with, that clever diplomatic maneuvering might appease him and even improve their opportunities for evangelism. Anyway, they reasoned, converted Jews could form their own congregations with no serious harm done.

Regardless of the rationalizations, the Aryan Paragraph had enormous strategic significance for the church, something a 27-year-old Lutheran pastor saw immediately. Dietrich Bonhoeffer understood what was at stake long before most did.

Ultimately, the Aryan Paragraph would exclude every ethnically Jewish Christian from the community of God. Yet in Christ’s church there was to be “neither Jew nor Greek” (Gal. 3:28). Whether they be Jews or Gentiles, followers of Christ “were all baptized into one body” (1 Cor. 12:13).

Bonhoeffer immediately saw that the Aryan Paragraph “contradicts the clear meaning of the Scriptures.”³ He also saw that affirming it would eventually place the entire German church under de facto secular rule. Ultimately, the Gospel itself was at stake.

When “alien principles” rule the church, the Barmen Declaration ⁴ stated, then “the church ceases to be the church.”⁵ Thus, a church excluding Jews would be no Christian church at all, and compromising Scripture to increase its appeal would be to evangelize for a church that no longer had Christ.

So Bonhoeffer resisted. He reasoned, he argued, and he cajoled. He wrote letters, he preached sermons, and he engaged. He prayed, he hoped, and he waited. Finally, when all had been done to no avail, he simply said, “No.” He would not agree to the Aryan Paragraph. He would not support it. He would not endorse it. Instead, he would oppose it with every means available to him. He would defy it, with grace and with courage. “We must shake off our fear of this world,” he wrote. “The cause of Christ is at stake, and are we to be found sleeping?”⁶

Hitler had drawn a line in the sand. Bonhoeffer had said, “No, I will not cross.” He was neither intimidated nor unnerved because he knew who he was. Can you hear his words? “Listen carefully: I am a Christian.”

Our Line in the Sand

Today in our culture we do not have an Aryan Paragraph. Jews are not being singled out for special ill-treatment; Christians are. The current source of conflict has largely been a single, general issue, but a more important one waits in the wings.

The issue at present is not ethnicity, but ethics—specifically, the morality of homosexuality and the propriety of same-sex marriage. The culture dictates one direction, the Scripture another. Those faithful to Christ’s Word suffer minor slings and arrows of abuse. The mistreatment is relatively mild, for now—mostly name-calling—but even this is too much for some. They don’t see the point.

As with the Aryan Paragraph, the partnership we’re being asked to accept with the world does not entail rejecting any essential doctrine of faith. It’s a small theological concession in light of the benefits gained by showing love and acceptance rather than what some might view as judgment and bigotry. Go with the flow. Follow the crowd. Celebrate diversity. Christianity will look so much more attractive to so many more if we do.

I’m not going to argue the legitimacy of those two issues here (I have done that elsewhere). Instead, I want you to see the strategic significance of our response in light of the larger spiritual battle we’re in.

True enough, yielding on homosexuality and same-sex marriage does not require denying any vital doctrine. No church councils have weighed in on it. No confessions address it, as far as I know. By itself, it is largely theologically inconsequential compared to weightier matters.

There is no question in my mind, though, that for our day this is our culture’s line in the sand. Cross over—celebrate diversity—and be received with open arms. Resist and face retaliation. And reprisals more painful than name-calling are already in play.

Even so, no Christians are being burned at the stake. No blood is being let here in the States. None are in prison for their faithfulness. Yet disciples of Christ are defecting in alarming numbers, the mere hint of intimidation causing multitudes—especially young people—to cross over. They don’t realize what’s at stake.

You see, this is our Aryan Paragraph, the place where our own culture learns where our loyalties lie, with men or with God. This is the place we either stand in allegiance to Christ and His Word, or surrender to secular bullies who demand we march to their rhythm.

Bonhoeffer saw the Paragraph for what it was and could not cross that line. Neither should we cross the one placed before us, for there’s another line just after it, one that matters, demanding a different diversity: all spiritual roads lead to Rome; all religious paths ascend to the same summit; Jesus is a way, but only one among many.

This line is theologically significant because everything dear to us depends on the legitimacy of Jesus’ central claim: “I am the way, and the truth, and the life. No man comes to the Father but through Me” (Jn. 14:6). If these words are not worth standing for, then Polycarp perished for nothing and Bonhoeffer wasted his loyalties on the gallows that took his life.

My fear is that any Christian crossing the first line will cross the second for the same reasons: to be “tolerant,” to be lauded as loving, to escape the brand, “bigot.” Though not a fool, Paul was willing to be called one for fidelity’s sake, since the so-called “foolishness” of the Gospel had the power to save those who believed (1 Cor. 1:18-24). Are you willing to wear the label “bigot” for the same reason, even if it be libel?

Like Bonhoeffer, we can resist. Yes, we can reason, we can argue, we can cajole. Yes, we can write articles, preach sermons, and engage. Yes, we can pray, we can hope, and we can wait. But in the end, when all has been done to no avail, we can simply say, “No.”

No, we will not teach that curriculum. No, we will not obey that law. No, we will not support those things contrary to Christ. We will not go along with those policies. Rather, we will defy them, with grace and courage. We will oppose them. We will draw our own line in the sand, a line called “Faithfulness and Truth,” and summon our rivals to cross to us. “The cause of Christ is at stake, and are we to be found sleeping?”

When the world draws its line in the sand, will you tell them, “No, I will not cross”? You need be neither intimidated nor unnerved if you know who you are. Tell them clearly, tell them confidently, tell them courageously. Say, “Listen carefully: I am a Christian.”

¹ Lightfoot, Harmer & Holmes, The Apostolic Fathers (Grand Rapids: Baker Book House, 1989), 138-141.

² The Protestant Reich Church, officially known as the German Evangelical Church. It was eventually opposed by the “Confessing Church” formed by dissident Christian pastors like Martin Niemoller and Dietrich Bonhoeffer.

³ Eric Metaxas, Bonhoeffer—Pastor, Martyr, Prophet, Spy (Nashville: Thomas Nelson, 2010), 213. This is a fabulous read, a stirring account of the impact one courageous and deeply thoughtful Christian can have in the face of debilitating darkness.

⁴ The watershed Barmen Declaration of 1934 was a manifesto of the Confessing Church stating its loyalty to the founding principles of German Evangelicalism that the official German Church had abandoned out of allegiance to the Reich.

⁵ Metaxas, 224.

⁶ Ibid, 219.

Lesson 32: The King Begins to Withdraw (Matthew 14 )

Related Media

This message on Matthew 14 was preached at Littleton Bible Chapel on August 11, 2013.

Outline:

I. The King’s Forerunner is Behead (14:1-12).

2. The King Withdraws to a Desolate Place (14:13a).

3. The Compassionate King Feeds the 5000 (14:13b-21).

A. Compassion for People.
B. Dependence on Jesus for Their Resources & Ministry Needs.

4. The King Helps His Disciples in the Storm or the King Walks on Water (14:22-33).

5. The King Heals the Sick (14:34-36).

Lesson 31: A Hidden Treasure, Costly Pearl & Fishing Net (Matthew 13:44-58 )

Related Media

This message on Matthew 13 was preached at Littleton Bible Chapel on August 4, 2013.

Outline:

1. The Three Parables (13:44-50).

The Parable of the Hidden Treasure.
The Parable of the Pearl.
The Parable of the Fishing Net.

2. Lessons About the Kingdom

The Kingdom maybe entered through stumbling or seeking.
The Kingdom of Heaven needs to be received, applied & appropriated.
The Kingdom of Heaven is infinitely valuable.
The Kingdom of Heaven is currently invisible.
The Kingdom of Heaven is rejected by most people because they are offended.
The Kingdom of Heaven is currently is a stage of a mixture of good and evil.
The Kingdom of Heaven is the source of true joy.

Lesson 33: Traditions, Hypocrisy & the Root Problem (Matthew 15:1-20)

Related Media

This message on Matthew 15 was preached at Littleton Bible Chapel on August 18, 2013.

Outline:

1. The Traditions of the Pharisees (15:1-6).

2. The Hypocrisy of the Pharisees (15:7-9).

3. The Root Problem of the Pharisees (15:10-20).

a. The root problem is internal, not external.
b. The root problem is sin in our hearts.
c. The root problem can only be remedied through Christ.
d. If Jesus deals with the root problem, why do I still struggle with sin?

Related Topics: Christian Life, Hamartiology (Sin)

You are here

From the series: Jurnalul Electronic Al Păstorilor PREVIOUS PAGE | NEXT PAGE

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 13, Ediţia Toamnă 2014

Partea I: Două Fundamente Esențiale Pentru Predicare

Motivația Predicatorului Pentru Lucrare: “De ce facem ceea ce facem?”

Conştientizarea Chemării La Predicare

1. Motivul Pentru Care Dumnezeu Cheamă La Predicare (Cf. Rom. 10:14-15).

2. Natura Chemării Lui Dumnezeu La Predicare

3. Cunoașterea Chemării Lui Dumnezeu La Predicare

4. Dovada Chemării Lui Dumnezeu La Predicare

5. Efectul Chemării Lui Dumnezeu La Predicare

6. Scopul Chemării Lui Dumnezeu La Predicare

7. Imboldul Chemării Lui Dumnezeu De Predica

Concluzii

Part II: Pregătirea Pentru Predicare

Principii Biblice Pentru Studierea Textului

1. Interpretarea Corectă

2. Interpretarea Analitică

3. Interpretarea Autoritativă

Partea III: Conducere – A Fi Un Model De Om Evlavios

Activitatea Unei Vieți Pline De Duhul Sfânt

Unitatea Plină De Duhul În Biserică (5:19-21)

Partea IV: Gânduri Devoționale (Ioan 21:15-25)

Partea V: Schițe De Predică

Ioan 18:33-38, Dialogul lui Isus cu Pilat

From the series: Jurnalul Electronic Al Păstorilor PREVIOUS PAGE | NEXT PAGE

From the series: Vivendo em amor: Os Segredos dos Casamentos Bíblicos PREVIOUS PAGE | NEXT PAGE

6. Pegos na Armadilha do Tentador ━ A História de Davi e Bate-Seba

Vamos Conversar Sobre Isso

From the series: Vivendo em amor: Os Segredos dos Casamentos Bíblicos PREVIOUS PAGE | NEXT PAGE

Studying Jesus As History

From the series: Near to the Heart of God: A Study of the Book of Hebrews PREVIOUS PAGE | NEXT PAGE

22. The Perfect Sacrifice: The Sacrifice that Perfects (Hebrews 10:1-18)

Introduction

Prototypes are not Perfection (Hebrews 10:1-4)

The Perfect Sacrifice Perfects (Hebrews 10:5-10)

Sacrifices Old and New (Hebrews 10:11-14)

The Witness of the Spirit (Hebrews 10:15-18)

Conclusion

From the series: Near to the Heart of God: A Study of the Book of Hebrews PREVIOUS PAGE | NEXT PAGE

The Gospel Of Matthew

From the series: The Gospel Of Matthew PREVIOUS PAGE | NEXT PAGE

Lesson 29: The Parable of the Sower (Matthew 13:1-23)

From the series: The Gospel Of Matthew PREVIOUS PAGE | NEXT PAGE

The Line In The Sand

Lessons from a Dying Saint

Lessons from another Saint

Our Line in the Sand

From the series: The Gospel Of Matthew PREVIOUS PAGE | NEXT PAGE

Lesson 32: The King Begins to Withdraw (Matthew 14 )

From the series: The Gospel Of Matthew PREVIOUS PAGE | NEXT PAGE

From the series: The Gospel Of Matthew PREVIOUS PAGE | NEXT PAGE

Lesson 31: A Hidden Treasure, Costly Pearl & Fishing Net (Matthew 13:44-58 )

From the series: The Gospel Of Matthew PREVIOUS PAGE | NEXT PAGE

From the series: The Gospel Of Matthew PREVIOUS PAGE | NEXT PAGE

Lesson 33: Traditions, Hypocrisy & the Root Problem (Matthew 15:1-20)

From the series: The Gospel Of Matthew PREVIOUS PAGE | NEXT PAGE

Pages