MENU

Where the world comes to study the Bible

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 36, Editia de Vară 2020

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea interpretării biblice
„Cum să citim și să înțelegem Biblia” (Partea a 3-a)

Introducere

Aceasta este partea a treia a studiului nostru intitulat „Consolidarea interpretării biblice: Cum să citim și să înțelegem Biblia”. În ediția precedentă a acestui jurnal, am vorbit în încheiere despre „Impactul culturii asupra înțelegerii noastre” – fiind vorba atât despre cultura antică, cât și despre cea contemporană. În această ediție, vom privi și la alte aspecte ale interpretării biblice (adică ale hermeneuticii), care au un impact asupra modului în care înțelegem textul atunci când studiem Biblia în procesul de pregătire pentru predicare.

Pe lângă diferențele dintre cultura antică și cea contemporană, care influențează foarte mult modul în care citim și înțelegem Biblia, mai există și întrebarea: care practici din Biblie sunt limitate la cultura antică (i.e. „practici culturale”) și care se aplică în toate culturile și în toate timpurile (i.e. „practici transculturale”). În primul rând, haideți să vorbim despre…

Două Extreme

Cele două extreme care influențează modul în care înțelegem Scriptura sunt: (1) Fiecare practică din Biblie este transculturală și prescriptivă. Conform acestei concepții, orice practică biblică este neschimbătoare și obligatorie pentru toți oamenii din toate timpurile. (2) Fiecare practică din Biblie este culturală și neprescriptivă. Conform acestei concepții, orice practică biblică este limită la cultura și timpul său și, prin urmare, este prescriptivă doar pentru cei cărora le-a fost scrisă - i.e. este o practică culturală și limitată în timp.

Eu cred că poziția corectă se află undeva între cele două extreme, adică unele practici din Biblie sunt permanente și neschimbătoare, pe când altele sunt temporare și schimbătoare. Sarcina noastră este, în primul rând, să distingem între practicile, obiceiurile și tradițiile „culturale” și cele „transculturale”; în al doilea rând, să descoperim principiile neschimbătoare reflectate de practicile antice; iar în al treilea rând, să aflăm cum pot fi exprimate acele principii într-un mod semnificativ în cultura noastră.

Ai grijă! Sarcina aceasta nu este ușoară! De aceea s-au scris multe cărți pe această temă și disputa încă nu s-a încheiat. Una dintre principalele probleme este faptul că, de-a lungul timpului, culturile și perspectivele despre lume și viață se schimbă, ceea ce pune presiune pe comunitatea creștină în ce privește schimbarea interpretării textului pentru a se adapta acelor perspective culturale care se schimbă. Putem da ca exemplu, aici, îmbrăcămintea (1 Pet. 3:3-5), formele de închinare (instrumente, cântece etc.) și rolul femeilor în lucrarea publică a bisericii.

Din când în când, pot să existe argumente pentru schimbarea anumitor practici (dacă acestea sunt culturale și neprescriptive), pentru a asigura o mai bună comunicare a acelor principii neschimbătoare, însă niciodată nu ne va fi îngăduit să schimbăm interpretarea textului doar pentru a-l face să se potrivească culturii noastre. Aici este, de fapt, problema. Pentru a te ajuta să înțelegi mai bine chestiunea aceasta a elementelor culturale vs. cele transculturale, permite-mi să îți dau…

Două Exemple

Exemplul #1: Spălarea picioarelor (In. 13:14). Unii creștini practică spălarea picioarelor, pe când alții nu. Există trei variante de interpretare în cazul acesta. Varianta #1: Aceasta este o practică culturală limitată și nu extragem niciun principiu de aici. Această variantă de interpretare susține că învățătura și practica respectivă era limitată la Palestina secolului I d.Hr., pentru că drumurile erau prăfuite și, prin urmare, se obișnuia ca gazda să spele picioarele celor care intrau în casa sa. Varianta #2: Acesta este un principiu transcultural și o practică universală. Conform acestei perspective, spălarea picioarelor este atât expresia unui principiu neschimbător, precum și metoda indicată pentru aplicarea acelui principiu – i.e. spălarea picioarelor este indicată ca o practică permanentă indiferent de cultură, o practică ce trebuie respectată în toate culturile și în toate timpurile. Varianta #3: Acesta este un principiu transcultural care se transpune în practici culturale diferite. Potrivit acestei interpretări, spălarea picioarelor este expresia culturală a unui principiu neschimbător, care poate fi exprimat în diferite moduri ce diferă de la o cultură la alta, precum și de la o perioadă la alta, moduri care sunt relevante pentru cultura și perioada contemporană.

Căutând să dăm un răspuns la această problemă, trebuie să punem două întrebări: Întrebarea #1: Care este principiul permanent, neschimbător exprimat aici? Răspuns: Principiul este că trebuie să arătăm smerenie și disponibilitate de slujire în relațiile cu ceilalți. Întrebarea #2: Cum este exprimat acest principiu în practică? Răspuns: În Palestina primului secol, acest principiu era pus în practică prin spălarea picioarelor unii altora pentru că (a) aceasta era una din cele mai de jos slujbe dintr-o gospodărie (ceea ce arată smerenie) și (b) pentru că pe atunci oamenii purtau sandale și umblau pe drumuri prăfuite (ceea ce arată disponibilitatea de a sluji). Însă în alte culturi, principiul acesta poate fi exprimat în moduri mai relevante, mai semnificative și mai pe înțeles; cu alte cuvinte, aceasta este o practică ce, în alte culturi, ar fi reflectată mai bine prin obiceiuri relevante pentru cultura respectivă. Așadar, în cazul de față, aș opta pentru cea de-a treia variantă de interpretare expusă mai sus.

Exemplul #2: Acoperirea capului la femei (1 Cor. 11). Și aici avem trei variante de interpretare (vezi R.C. Sproul, Knowing Scripture [Cunoașterea Scripturii], 107). Varianta #1: Aceasta este o practică culturală limitată și nu extragem niciun principiu de aici. Această interpretare afirmă că învățătura exprimată aici este limitată la cultura din Palestina primului secol, în care femeile creștine trebuiau să fie supuse bărbaților și să-și arate supunerea prin obiceiul de atunci de a-și acoperi capul. Practica aceasta arăta (a) modestia lor și (b) supunerea lor față de bărbați. Însă în cultura noastră, femeilor nu li se cere să își acopere capul și nici nu sunt considerate a fi subordonate bărbaților.

Varianta #2: Acesta este un principiu transcultural și o practică universală. Potrivit acestei interpretări, învățătura aceasta reprezintă un principiu transcultural, conform căruia toate femeile creștine de pretutindeni și din toate timpurile trebuie să își arate supunerea față de bărbați acoperindu-și capul. Însă este adevărat că în toate culturile și în toate timpurile acoperirea capului femeilor arată supunerea față de bărbați? Nu cred. De fapt, în culturile vestice, practica aceasta nu doar că ar fi considerată ciudată, ci ar putea transmite exact opusul a ceea ce ar vrea să transmită, considerându-se că femeile ar încerca astfel să atragă atenția asupra lor.

Varianta #3: Acesta este un principiu transcultural care se transpune în practici culturale diferite. Potrivit acestei interpretări, supunerea femeilor creștine față de bărbați este un principiu transcultural (bazat pe ordinea creației), însă felul în care este transpus în practică poate varia de la o cultură la alta, adică poate fi exprimat prin acoperirea capului, dar nu neapărat cu un văl, sau poate fi cu totul altceva. Eu înclin înspre această variantă de interpretare.

Subiectul acoperirii capului la femei a fost, iar în unele sfere creștine continuă să fie, un subiect de dispută. Exegeza pasajului este supusă unor dezbateri aprinse, în mare măsură din cauza faptului că pasajul conține un limbaj mai greu de înțeles. La un moment dat, Pavel pare să spună că părul femeii este învelitoarea capului său, așa că de ce mai are nevoie de văl (ex. 1 Cor. 11:15)? Și aplicația este supusă unor dezbateri aprinse. În unele culturi din zilele noastre, femeile (creștine sau necreștine) încă își mai acoperă capul în diferite moduri (ex. femeile musulmane folosesc vălul; femeile din Europa de est basmaua).

Majoritatea acestor dispute cu privire la principii transculturale versus principii culturale nu influențează doctrinele fundamentale, însă fără îndoială că pot crea, și în unele cercuri chiar creează, neînțelegeri. Așa că, ce putem face pentru a clarifica această dilemă a înțelegerii și interpretării practicilor culturale vs. transculturale din Biblie?

Evident, un prim pas ar fi să știm câte ceva despre practicile antice, despre istoria, perspectiva despre lume și viață și despre comunicarea din vremea aceea (sau cel puțin să avem resurse pe care să le putem consulta în privința aceasta). Apoi, avem nevoie de câteva reguli care să ne ajute să înțelegem și să interpretăm corect aceste texte influențate de cultura de atunci.

Patru Reguli De Interpretare

Aceste patru reguli de interpretare te vor ajuta să înțelegi și să interpretezi chestiunile culturale din text (adaptat după R.C. Sproul, Knowing Scripture [Cunoașterea Scripturii], 108 și urm.).

Regula #1: Studiază Biblia pentru a afla acele obiceiuri care s-au schimbat de-a lungul timpului. Această regulă ne ajută în special să identificăm lucrurile din Vechiul Testament care s-au schimbat în Noul Testament. Deși multe din practicile și cerințele din Vechiul Testament (ex. legile cu privire la mâncare, sistemul de jertfe, stilurile de îmbrăcăminte, limbajul, banii) au fost diferite în Noul Testament, principiile erau încă valabile. Schimbările care au avut loc nu s-au datorat neapărat schimbărilor culturale (ex. trecerea de la cultura evreiască a V.T. la cultura neamurilor din N.T.), ci, uneori, s-au datorat progresului revelației din planul de mântuire al lui Dumnezeu.

Trebuie să facem diferența între legile lui Dumnezeu (ex. jertfele), pe care El Însuși le-a schimbat, pentru că nu au fost date cu caracter permanent (cf. 2 Cor. 3:7, 11, 13; Evr. 8:7 și urm.) și instituțiile culturale (ex. căsătoria, sclavia). Unii s-au întrebat dacă, din moment ce atitudinea față de sclavie se schimba deja în Noul Testament (ex. Onisim nu trebuia pedepsit cu moartea, ci primit ca un frate), nu am fi oare îndreptățiți să tragem concluzia că relația de căsnicie se poate schimba și ea (ex. soția nu mai este sub autoritatea soțului) și că rolul femeilor în biserică de asemenea se poate schimba (ex. femeile pot îndeplini rolul de pastor al bisericii)? Însă, după cum arată R. C. Sproul, „trebuie să avem grijă să facem diferența între instituțiile a căror existență Biblia doar o recunoaște, cum ar fi «stăpânirile care sunt» (Rom. 13:1), și cele pe care Biblia le instituie, le susține și le stabilește”, cum ar fi căsătoria. Apoi continuă: „Principiul supunerii față de structurile de autoritate existente (cum ar fi statul roman) nu înseamnă neapărat că Dumnezeu aprobă acele structuri, ci este doar o chemare la smerenie și la ascultare civilă. În tainica Sa providență absolută, Dumnezeu poate rândui să existe un Cezar Augustus fără a-l aproba ca model de virtute creștină. Însă structurile și tiparele de autoritate din căsnicie sunt instituite și susținute în ambele testamente. A pune structurile biblice ale familiei pe aceeași treaptă cu problema sclaviei înseamnă să treci cu vederea diferențele dintre cele două. Așadar, Scripturile ne învață cum să ne comportăm într-o situație rea sau opresivă, însă în același timp stabilesc structuri care trebuie să oglindească scopurile bune ale creației.” (Sproul, Knowing Scripture [Cunoașterea Scripturii], 109).

Așadar, fii atent la obiceiurile „schimbătoare” din Biblie – cele pe care Dumnezeu Însuși le-a schimbat (ex. renunțarea la sclavie, din moment ce N.T. arată că acesta nu este un principiu permanent, ci doar o practică culturală) și cele pe care ființele umane păcătoase le-au schimbat.

Și fii atent la obiceiurile „neschimbătoare” din Biblie, cum ar fi (1) supunerea față de autoritatea statală, chiar dacă aceasta nu reflectă valori creștine (cu condiția, bineînțeles, ca această supunere să nu ne pună în conflict cu principiul care spune că trebuie „să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”); (2) menținerea căsătoriei ca o practică permanentă lăsată de Dumnezeu pentru unirea dintre un bărbat și o femeie și nu ca o practică supusă schimbărilor culturale.

Regula #2: Nu încerca să găsești în textul biblic practici culturale din primul secol la care autorul se prea poate să nu se fi gândit.

De exemplu, vei auzi uneori predicatori spunând că învățăturile lui Pavel cu privire la părul femeilor și la acoperirea capului veneau din dorința lui ca femeile creștine să arate altfel decât prostituatele de la templu din vremea aceea și din cultura aceea. Însă, după cum arată R.C. Sproul (vezi Knowing Scripture [Cunoașterea Scripturii], 110), aceasta înseamnă să vezi în text idei care sunt, de fapt, pure speculații făcute de anumiți teologi și nu ceea ce a reprezentat adevăratul motiv din spatele învățăturii respective. De fapt, în cazul acesta, o astfel de interpretare a textului este greșită, pentru că Pavel afirmă că învățătura sa cu privire la supunerea femeilor față de bărbați (1 Cor. 11:8-11) se bazează pe ordinea creației, care era exprimată atunci, în primul secol, prin acoperirea capului la femei. Învățătura aceasta nu avea nimic de-a face cu prostituatele de la templu, deși, fără îndoială, acestea dădeau dovadă de un comportament nerușinat atunci când nu își acopereau capul, ci chiar și-l rădeau (cf. 1 Cor. 11:5b-6).

Trebuie să recunoaștem că unele din practicile creștine din primul secol au fost, cu siguranță, contrare culturii de atunci (adică nu s-au conformat culturii), din moment ce creștinii au fost atât de persecutați pentru credințele și practicile lor. Așadar, trebuie să ținem seama de faptul că creștinii din primul secol au avut propriile lor practici, care erau specifice situației lor și care nu sunt prescriptive pentru alte culturi.

Regula #3: Atunci când autorul face referire la creație ca bază a învățăturii sale, el afirmă un principiu universal, transcultural și permanent.

Practicile care își au rădăcinile în creație nu pot fi niciodată considerate ca fiind culturale. A face acest lucru înseamnă a face irelevantă însăși temelia existenței noastre. „Legile creației nu au fost date omului ca evreu sau creștin sau ca locuitor al Corintului, ci sunt înrădăcinate în responsabilitatea omului înaintea lui Dumnezeu” (Sproul, 110-111).

Pavel face referire la creație atunci când argumentează că acoperirea capului arată supunerea femeilor față de bărbați în biserică (după cum am menționat mai sus, 1 Cor. 11:2-16) și din nou atunci când argumentează că femeile trebuie să stea în tăcere și supunere în biserică (1 Tim. 2:11-15).

Și Isus face referire la creație când răspunde la întrebarea fariseilor cu privire la divorț (Mat. 19:4-6), amintindu-le voia lui Dumnezeu cu privire la căsătorie revelată la creație. Deși Moise a permis divorțul din cauza împietririi inimii omului, totuși Isus susține standardul lui Dumnezeu în ce privește relațiile de căsătorie așa cum El le-a stabilit de la început.

Așadar, putem trage două concluzii: (1) Învățătura înrădăcinată în creație este transculturală dacă, pe parcursul revelației progresive, nu este modificată mai târziu în Scriptură (Sproul, 111); (2) Deși aceste principii înrădăcinate în creație sunt transculturale, modul în care sunt puse în practică poate depinde de la o cultură la alta.

Regula #4: Atunci când nu știi dacă o învățătură biblică este culturală ori transculturală, înclină mai bine înspre varianta transculturală.

Atunci când ai dubii, este mai bine să interpretezi un obicei ca fiind principiu mai degrabă decât să interpretezi un principiu ca fiind un simplu obicei. Nu recomand legalismul, care se manifestă prin: (1) O atitudine rigidă și o practicare strictă a unui sistem de reguli și norme nebiblice care pretinde interpretarea și aplicarea practicilor culturale (din Scriptură sau dinafara ei) ca principii transculturale; (2) Ridicarea anumitor practici (ca îmbrăcămintea, dieta) la nivel de doctrină biblică (i.e. transformarea unor practici în principii; transformarea formelor în principii), în special pentru a obține favoare înaintea lui Dumnezeu pentru salvare sau creștere spirituală (i.e. prin lege și nu prin har) prin realizarea anumitor lucruri și abținerea de la alte lucruri.

Însă, în loc să renunțăm la ele considerându-le irelevante și profund legaliste, eu recomand supunerea față de acele practici biblice pe care nu știm cu certitudine cum trebuie să le interpretăm și să le aplicăm (cultural și situațional; sau transcultural și universal). Aceasta nu este o situație ideală, ci doar o recomandare pentru acele texte pe care nu știm cum să le încadrăm în ce privește aplicarea lor în cultura zilelor noastre.

II. Consolidarea conducerii biblice

„Creșterea spirituală și impactul lucrării pastorale: un studiu exegetic asupra textului din 1 Tesaloniceni 1:1-10”

Citind acest studiu exegetic asupra textului din 1 Tesaloniceni 1:1-10, sper că vei vedea ce impact imens poate să aibă conducerea ta pastorală asupra creșterii spirituale a bisericii. Am văzut undeva această poezioară despre biserica perfectă:

„De vei găsi o biserică perfectă fără nicio pată sau durere, nu te duce acolo, căci nu va mai fi perfectă.

De vei găsi o biserică perfectă unde toate îngrijorările dispar, treci mai departe, ca nu cumva, intrând în ea, să strici această capodoperă.

Dar din moment ce nu există această biserică perfectă, cu bărbați și femei perfecte, să nu mai căutăm o astfel de biserică și să începem s-o iubim pe cea în care ne găsim.”

Niciunul dintre noi nu face parte dintr-o biserică perfectă, însă cu siguranță vrem să fim biserica pe care o dorește Dumnezeu și cu siguranță vrem să încercăm să imităm o biserică model. Și tocmai acesta este subiectul textului pe care îl studiem: imaginea bisericii model. Ce fel de oameni formează biserica model? Cum arată aceștia? Ce fac ei? Pe scurt, biserica model este formată din oameni evlavioși care mărturisesc evanghelia prin trăirea și vorbirea lor.

Biserica din Tesalonic era destul de tânără. Credincioșii din Tesalonic se convertiseră de curând de la închinarea păgână la idoli și din cauza aceasta au fost apoi persecutați pentru credința lor. Pavel le amintește, așadar, de rădăcinile lor spirituale. Le amintește că rădăcinile lor spirituale erau în Dumnezeu Tatăl și în Domnul Isus Hristos” (1:1a). Ei aveau o viață comună în Dumnezeu, o viață înrădăcinată în Tatăl și în Fiul. Biserica trăiește „în” Dumnezeu; El este atât sfera spirituală, cât și sursa divină a existenței noastre, iar în afara lui Dumnezeu biserica nu are viață și nici motiv să existe. Știind că suntem în Dumnezeu Tatăl și în Domnul Isus Hristos, lucrul acesta ar trebui să ne facă să ne simțim în siguranță și protejați în fața persecuției, a batjocurii și a opoziției față de adevăr. Indiferent de împotrivirea de care avem parte, noi suntem în siguranță în Dumnezeu, a Cărui viață o împărtășim.

Pavel le mai amintește și de binecuvântările lor spirituale: „Har și pace de la Dumnezeu” (1:1b). Bunăvoința suverană a lui Dumnezeu era peste ei, deoarece găsiseră „har în Hristos, iar „pacea Sa era peste ei, pentru că fuseseră împăcați cu Dumnezeu prin Hristos. Așa este o adevărată biserică a lui Dumnezeu! Este formată din oameni a căror viață spirituală este înrădăcinată în Dumnezeu și ale căror binecuvântări spirituale curg din Dumnezeul harului și al păcii.

Pavel Îi mulțumește mereu lui Dumnezeu pentru ei (1:2), atunci când își amintește de manifestarea adevăratei lor spiritualități, deoarece evanghelia avea un loc central în viața lor. Și noi ar trebui, ca și Pavel, să aducem mulțumiri pentru astfel de oameni. Însă, cum îi recunoaștem?

1. Recunoaștem oamenii ancorați în evanghelie după faptele lor (1:3).

Roada Duhului se vede în ei. Credința, dragostea și nădejdea nu rămân inactive în viața credincioșilor evlavioși. Aceste trăsături sunt dovada exterioară a locuirii interioare a Duhului Sfânt. Ele sunt lucrarea practică și expresia evangheliei. Acesta este rezultatul vieții noi pe care o avem în Dumnezeu. Aceste trăsături nu sunt invizibile, ca un fel de ADN religios, ci sunt expresii active ale identității noastre ca popor al lui Dumnezeu.

Evanghelia, în esența sa, este „credință în Hristos, care este exprimată prin „dragoste pentru Dumnezeu și pentru semeni și care ne asigură o „nădejde pentru veșnicie.

Observați că oamenii ancorați în evanghelie își arată credința prin faptele lor. „Căci ne aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinței voastre”(1:3a). Credința creștină produce fapte bune pentru Dumnezeu. După cum spune Iacov, „credința fără fapte este moartă” (Iacov 2:20). Dacă spui că ai credință, însă faptele tale nu arată lucrul acesta, nașterea ta din Dumnezeu este îndoielnică. Trebuie să ne arătăm credința prin faptele bune pe care le facem pentru Dumnezeu. Credința creștină schimbă în mod radical felul în care trăiești, așa că tu trăiești acum pentru a-I sluji lui Dumnezeu cu fapte care Îi aduc laudă Lui. Oamenii ancorați în evanghelie își arată credința prin faptele lor și…

Oamenii ancorați în evanghelie își arată dragostea prin slujirea lor. „Ne aducem aminte fără încetare de osteneala dragostei voastre” (1:3b). Dragostea ne motivează să slujim altora fără să obosim. Este ușor să spui că iubești pe cineva, dar acestea sunt cuvinte goale și fără sens dacă dragostea aceasta nu se exprimă prin slujirea activă a persoanei respective.

Dragostea noastră pentru Dumnezeu ne face să îi slujim pe semenii noștri, chiar și atunci când trebuie să facem o muncă grea, laborioasă, obositoare, pentru că slujim cu dragoste jertfitoare, care caută binele celorlalți și pentru că muncim ca „înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru” și în numele Lui. Oamenii ancorați în evanghelie își arată credința prin faptele lor, dragostea prin slujirea lor și…

Oamenii ancorați în evanghelie își arată nădejdea prin perseverența lor. „Ne aducem aminte fără încetare de tăria nădejdii în Domnul nostru Isus Hristos”(1:3c). Perseverența se naște dintr-o nădejde neclintită.

Unei creștine din China i s-au confiscat toate bunurile personale de șase ori, pentru că găzduia o biserică în casa ei. Se spune că această creștină a afirmat: „Nimic nu ne va putea opri! Nici persecuția, nici confiscarea tuturor bunurilor noastre!” De ce? De ce nu renunță creștinii aceștia? Pentru că au o nădejde neclintită, înrădăcinată într-o credință de nezdruncinat, și atunci când apar conflicte sau împotriviri, ei răspund printr-o perseverență fermă, în ciuda obstacolelor pe care le întâlnesc în cale.

Viața creștină este susținută de o nădejde trainică. Nădejdea noastră nu este de tipul „în visele tale” sau „listă de dorințe de Crăciun”; și nici nu este o nădejde ce poate fi distrusă de împrejurări dificile. Cineva a spus că „nădejdea creștină este certitudinea unei realități încă neexperimentate” (Alistair Begg). Nădejdea noastră este nădejdea evangheliei, siguranța salvării noastre, așteptarea iminentei întoarceri a Salvatorului nostru. Nădejdea noastră este nădejdea celor care cândva nu aveau nicio nădejde, însă acum au o nădejde care dă la o parte orice descurajare și împotrivire.

Orientarea spre viitor a nădejdii este ceea ce ne motivează. Atunci când ne concentrăm pe un viitor sigur, putem trata mai ușor problemele din prezent. Dacă nu trăiești cu nădejdea unui viitor mai bun, a unei alinări sau a unei împliniri, atunci cum poți persevera, cum poți merge mai departe?

Credință, dragoste, nădejde. Acestea sunt semnele oamenilor spirituali, ancorați în evanghelie, a oamenilor care, prin modul lor de viață, aduc prezența lui Hristos pe pământ. Cum sunt exprimate trăsăturile acestea în viața ta? Acesta este accentul din text – accentul nu cade pe niște idei pasive, ci pe expresii active ale identității noastre, pe lucrarea zilnică de rodire a Duhului în viața noastră. Cum arată aceste virtuți spirituale în viața ta? Faptele tale sunt o exprimare corectă a credinței tale? Slujirea ta față de semeni arată dragostea ta pentru ei? Perseverența ta arată nădejdea pe care o ai în Dumnezeu? Viața ta este exprimarea practică a prezenței lui Hristos pe pământ? Biserica ta este ancorată în evanghelie? Este formată din oameni care sunt cunoscuți după faptele lor? „Oamenii evlavioși mărturisesc evanghelia prin trăirea și vorbirea lor.” Oamenii din biserica ta sunt oameni care își arată credința prin faptele lor, dragostea prin slujirea lor și nădejdea prin perseverența lor?

Suntem recunoscători pentru oamenii ancorați în evanghelie, care dau dovadă de o adevărată spiritualitate. Așadar, recunoaștem oamenii ancorați în evanghelie după faptele lor. Și, în al doilea rând…

2. Recunoaștem oamenii ancorați în evanghelie după identitatea lor (1:4-6).

Relația strânsă a lui Pavel cu acești credincioși este exprimată prin faptul că el îi amintește mereu în rugăciune (1:2), își amintește ce au făcut și cum trăiau ei (1:3), precum și prin cunoașterea identității lor în Hristos (1:4). Aceștia erau creștini autentici, care își trăiau credința în mod practic și care erau cunoscuți pretutindeni după mărturia identității lor. Nu e de mirare că Pavel mulțumea totdeauna lui Dumnezeu pentru ei! Și noi ar trebui să aducem mulțumire pentru oamenii ancorați în evanghelie, care sunt exemple reale de spiritualitate. Mulțumim lui Dumnezeu că oamenii aceștia sunt cunoscuți după faptele lor și după identitatea lor!

În primul rând, noi suntem mărturii vii ale puterii salvatoare a evangheliei.

Puterea salvatoare a evangheliei se vede în (1) exercitarea suveranității lui Dumnezeu în alegere: Știm, frați preaiubiți de Dumnezeu, alegerea voastră” (1:4). Nu putem fi oameni ancorați în evanghelie dacă nu suntem „aleși de Dumnezeu – poporul ales și iubit de Dumnezeu. Alegerea este o doctrină biblică, fie că o înțelegem sau nu, fie că ne place sau nu. „Alegere” este termenul folosit pentru a descrie alegerea suverană a lui Dumnezeu a anumitor persoane pentru a fi salvate (cf. Efes. 1:4; Rom. 9:11; 11:5, 7, 28; 2 Pet. 1:10).

Poate vă întrebați de ce este necesară alegerea. Pentru că dacă Dumnezeu nu ne-ar fi ales și nu ne-ar fi atras la El, nimeni nu ar fi fost salvat vreodată. Nimeni nu ar fi fost salvat pentru că noi toți suntem, prin natura și trăirea noastră, păcătoși incorigibili, care nu s-ar întoarce niciodată la Dumnezeu cu credință salvatoare, dacă nu ar fi atrași de Duhul Său. De aceea este necesară alegerea.

Poate veți întreba: atunci de ce ne-a ales pe noi? Nu pentru că suntem mai neprihăniți decât alți oameni, pentru că Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar” (Rom. 3:10), ci Domnul ne-a ales pe noi pentru că Și-a revărsat dragostea asupra noastră în mod suveran. Noi suntem poporul Său ales și iubit și aceasta este temelia nădejdii noastre neclintite. Dumnezeu ne-a ales pentru că ne-a iubit și nu va renunța niciodată la noi! Suntem salvați pentru eternitate datorită dragostei Sale mari prin care ne-a salvat.

Oamenii ancorați în evanghelie sunt cei care sunt aleși de Dumnezeu și care, în baza a ceea ce fac și ceea ce sunt, prezintă o imagine reală a spiritualității, mărturii vii ale puterii salvatoare a evangheliei. Puterea salvatoare a evangheliei se vede în (1) exercitarea suveranității lui Dumnezeu în alegere și…

Puterea salvatoare a evangheliei se vede în (2) activitatea Duhului lui Dumnezeu prin Cuvântul Său. Mijlocul rânduit de Dumnezeu pentru comunicarea evangheliei este predicarea și aceasta necesită folosirea cuvintelor. Însă predicarea înseamnă mult mai mult decât niște simple cuvinte, căci doar cuvintele nu pot schimba o viață. Prin cuvinte exprimăm adevărul lui Dumnezeu și prin Duhul Sfânt experimentăm puterea lui Dumnezeu. Pavel spune: „În adevăr, Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt” (1:5a).

Puterea salvatoare a evangheliei se manifestă atunci când Cuvântul lui Dumnezeu este aplicat de Duhul lui Dumnezeu, căci Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu lucrează împreună. John Stott scrie: „Cuvintele rostite în slăbiciunea omenească trebuie să fie confirmate de putere divină… Nu trebuie să despărțim niciodată ceea ce Dumnezeu a unit, adică Cuvântul și Duhul Său. Cuvântul lui Dumnezeu este sabia Duhului. Duhul fără Cuvânt este neînarmat; Cuvântul fără Duh este fără putere.” (John Stott, The Gospel and the End of Time, The Message of 1 Thessalonians [Evanghelia și sfârșitul vremurilor, Mesajul cărții 1 Tesaloniceni], 34).

Numai Duhul Sfânt poate schimba vieți prin puterea Sa divină. Numai Duhul Sfânt poate convinge o inimă împietrită de adevărul evangheliei, în așa fel încât aceasta să fie transformată prin credința în Hristos. Numai El poate ilumina o minte orbită ca să poată înțelege mesajul evangheliei și să-și pună încrederea în Mântuitorul.

Pavel știa că tesalonicenii erau poporul ales al lui Dumnezeu, pentru că mesajul evangheliei lucrase cu putere în ei și le schimbase viața. Dacă nu ar fi fost poporul ales al lui Dumnezeu, urechile lor ar fi rămas surde la evanghelie. Însă în cazul lor, mesajul a fost însoțit de puterea Duhului Sfânt și a avut efect transformator. Acesta este semnul distinctiv al poporului ales și iubit de Dumnezeu. Viețile noastre sunt schimbate în mod radical de puterea transformatoare a evangheliei.

Așadar, puterea salvatoare a evangheliei se vede în (1) exercitarea suveranității lui Dumnezeu în alegere, (2) puterea Duhului lui Dumnezeu prin Cuvânt și în (3) credibilitatea slujitorilor lui Dumnezeu în predicare. Mesajul pe care tesalonicenii l-au auzit a avut un efect puternic în schimbarea vieții lor, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu a fost aplicat de Duhul lui Dumnezeu și deoarece mesagerii care le-au predicat evanghelia au fost credibili și convingători. Puterea evangheliei vine de la Duhul Sfânt și credibilitatea ei de la creștinii care o cred și o trăiesc!

Apostolii care le-au predicat tesalonicenilor au fost mesageri convingători și credibili pentru că aveau încredere deplină în mesajul lor: „Evanghelia noastră v-a fost propovăduită cu o mare îndrăzneală” (1:5b). Ei erau pe deplin convinși de adevărul mesajului lor și se aflau cu totul sub ungerea Duhului asupra lucrării lor. Ei erau pe deplin convinși că acel Cuvânt pe care îl predicau era Cuvântul lui Dumnezeu și că acesta va duce la îndeplinire planul lui Dumnezeu.

Ei aveau încredere deplină în mesajul lor și erau consecvenți în mesajul lor. „Căci știți că, din dragoste pentru voi, am fost așa printre voi” (1:5c). „Viața noastră nu a fost ascunsă”, spune Pavel. „Noi am trăit în conformitate cu mesajul pe care l-am predicat. Ați știut că ceea ce am spus este adevărat pentru că ați văzut cum am trăit.” Apostolii erau predicatori ce întrupau mesajul pe care îl predicau. Cuvântul lui Dumnezeu se manifesta în viața lor. Ei întrupau evanghelia prin caracterul și comportamentul lor. Ceea ce spuneau se potrivea perfect cu modul în care trăiau. Iar asta face ca mesajul lor să fie extrem de credibil! Mesajul lor avea puterea de a schimba vieți, pentru că ei erau predicatori ancorați în evanghelie și plini de Duhul Sfânt, al căror mesaj era transmis cu convingerea Duhului și primit cu puterea transformatoare a Duhului. Și astfel mesajul devine profund credibil și convingător.

Numai când Duhul Sfânt lucrează în tine, mesajul are putere transformatoare în viața altora. Nu poți fi eficient în comunicarea evangheliei dacă viața ta nu este în consecvență cu mesajul tău. Ceea ce spui și crezi trebuie să fie în conformitate cu modul în care trăiești. Nu poți fi eficient în comunicarea evangheliei dacă nu ești pe deplin convins de puterea și veridicitatea ta. Numai Duhul Sfânt poate lua cuvintele tale și să le pună în mintea, inima și conștiința oamenilor cu o putere transformatoare, astfel încât ei să spună: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Predicatorii plini de putere spun adevărul lui Dumnezeu din Cuvântul lui Dumnezeu, convinși fiind de adevărul său, toate acestea venind din umplerea cu Duhul Sfânt și din activitatea Sa.

„Oamenii evlavioși mărturisesc evanghelia prin trăirea și vorbirea lor.” Suntem cunoscuți prin ceea ce facem și prin ceea ce suntem. Cine suntem noi? În primul rând, creștinii adevărați sunt mărturii vii ale puterii salvatoare a evangheliei și...

În al doilea rând, suntem mărturii vii ale puterii transformatoare a evangheliei (1:6-10).

Observați că (1) evanghelia ne transformă în exemple vii ale lui Hristos: „Și voi înșivă ați călcat pe urmele mele și pe urmele Domnului” (1:6a). Apostolii erau exemple vii ale lui Hristos pentru tesaloniceni și, ca urmare, ei au călcat pe urmele apostolilor. Este normal ca atunci când primești evanghelia să calci pe urmele celor care ți-au adus mesajul, nu-i așa? Când viața ta se schimbă în mod radical, vrei să fii ca ei. Ca și ei, vrei să ai încredere deplină în mesajul adus și, tot ca ei, vrei ca viața ta să fie în deplin acord cu mesajul. Astfel de oameni ne dorim să fim – creștini consecvenți, credibili, a căror viață demonstrează că ceea ce spunem este adevărat! Așadar, creștinii tesaloniceni au început să calce pe urmele lui Pavel și ale celorlalți apostoli. Au început să trăiască evanghelia ca și apostolii. Ei nu doar au primit mesajul apostolilor, ci le-au și urmat exemplul.

Creștinismul nu este o simplă mărturisire de credință, ci o viață schimbată. Când devenim creștini, devenim exemple de creștinism. Schimbarea care are loc nu este doar în interior, ci și în exterior, iar noi începem să urmăm exemplul altor creștini, care au o viață credibilă și influentă. Nu este suficient să spunem cuiva cum poate fi mântuit. Trebuie să întrupăm mesajul pe care îl transmitem, pentru ca ei să poată călca pe urmele noastre. Aceasta înseamnă ca Hristos să fie prezent prin noi pe pământ.

Observați că tesalonicenii nu doar că au călcat pe urmele apostolilor, ci chiar mai important, au călcat pe urmele „Domnului”. Călcând pe urmele lui Pavel, Îl urmau, de fapt, pe „Domnul”, pentru că viața lui Pavel îi îndrepta către viața lui Hristos. Așa cum Pavel aducea prezența lui Hristos printre ei, tot așa și ei aduceau prezența lui Hristos pe pământ, arătându-L pe Domnul celor din jur.

Asta înseamnă conducere spirituală și mentorare, nu-i așa? Așa are loc creșterea spirituală în cei pe care îi slujim. Conducerea creștină și mentorarea înseamnă să-i învățăm pe alții, din ceea ce cunoaștem și din experiența noastră de viață, ce este viața creștină, pentru ca ceea ce văd în noi să îi atragă la Hristos și să devină urmași ai Domnului, călcând pe urmele lui și arătându-L pe El celor din jur.

Așadar, ca pastori și lideri ai bisericii, trebuie să trăim înaintea oamenilor într-un mod atât de credibil și de asemănător lui Hristos, încât să facă și ei ceea ce văd la noi. Asta se poate întâmpla la școala duminicală, într-un grup mic de studiu biblic ori în casa ta, cu copiii tăi, sau în întâlnirile în plen ale bisericii.

Tot așa, trebuie să avem grijă ca cei pe care îi urmăm să întrupeze mesajul evangheliei prin vorbirea și comportamentul lor, astfel încât, călcând pe urmele lor, să călcăm, de fapt, pe urmele lui Hristos, aducând astfel prezența Sa pe pământ. Însă aveți grijă: a călca pe urmele lui Hristos și a-L arăta pe El presupune a suferi pentru evanghelie, așa cum și Hristos a suferit. Când te identifici cu Hristosul evangheliei, vei suferi pentru evanghelie, vei întâmpina împotrivire față de credința ta și stilul tău de viață. Acest lucru s-a întâmplat și cu tesalonicenii, care au primit Cuvântul în multe necazuri (1:6b). Erau persecutați pentru credința lor.

Poate că noi nu vom fi persecutați ca și creștinii din China, Sudan, Vietnam, Cambodgia sau din alte locuri. Însă vom întâmpina batjocura ateilor și a evoluționiștilor, furia fățișă a homosexualilor și a grupurilor religioase radicale, ostilitatea celor care se opun noțiunilor de adevăr absolut și afirmațiilor radicale ale evangheliei.

Poate că ai experimentat deja aceste lucruri în viața ta. Poate ai fost ridiculizat de colegii tăi la școală sau la facultate pentru că ai refuzat să ai relații sexuale în afara căsătoriei datorită credinței tale în Hristos. Poate colegii de muncă te-au evitat pentru că tu nu te uitai la filme pornografice și nu ieșeai să bei cu ei după orele de muncă datorită credinței tale în Hristos. Sau poate că vecinii din cartier te disprețuiesc pentru că mergi mereu la biserică datorită credinței tale în Hristos. Există multe feluri în care putem suferi pentru evanghelie.

Însă suferința creștină este însoțită, în mod paradoxal, de bucurie. Oamenii lui Dumnezeu pot suferi batjocură și împotrivire „cu bucuria care vine de la Duhul Sfânt (1:6c). Acesta este rezultatul paradoxal al primirii evangheliei. Pe de o parte, întâmpinăm suferință, însă pe de altă parte, experimentăm „bucuria” care întrece suferința, bucurie ce vine din puterea care ne întărește a Duhului ce locuiește în noi.

Așa sunt oamenii ancorați în evanghelie. Oameni cunoscuți după faptele lor și după identitatea lor. Sunt mărturii vii ale puterii salvatoare a evangheliei și mărturii vii ale puterii transformatoare a evangheliei. (1) Evanghelia ne transformă în exemple vii ale lui Hristos și…

(2) Evanghelia ne transformă în exemple pentru alții (1:7-10). așa că ați ajuns o pildă pentru toți credincioșii din Macedonia și din Ahaia” (1:7). Călcând pe urmele apostolilor, tesalonicenii au ajuns să fie exemple pentru alții.

Devenim exemple pentru alții atunci când credința noastră este contagioasă (1:8-9a).8În adevăr, nu numai că de la voi Cuvântul Domnului a răsunat prin Macedonia și Ahaia, dar vestea despre credința voastră în Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni, așa că n-avem nevoie să mai vorbim de ea. 9Căci ei înșiși istorisesc ce primire ne-ați făcut” (1:8-9a).

Vestea despre credința unei biserici ancorate în evanghelie se răspândește pretutindeni. Cuvântul Domnului (evanghelia) răsună din biserica aceea și toată lumea, de aproape și de departe, o aude, pentru că acei credincioși mărturisesc evanghelia prin trăirea și vorbirea lor. Toată lumea știa ce se întâmplase în Tesalonic. Persecuția nu a împiedicat mărturia lor, din contră, a făcut-o mai înfloritoare. Alți oameni au auzit de convertirea lor și au început să spună: „Știți ce s-a întâmplat în Tesalonic? Știți că atunci când au primit evanghelia, creștinii tesaloniceni au început să fie persecutați, iar ei s-au bucurat în mijlocul persecuției?”

Aici este punctul în care vița-de-vie devine ancoră pentru evanghelie. Auzim adesea lucrul acesta în mărturiile personale, nu-i așa? Cineva este mântuit și știi deja că oamenii vor spune: „Ai auzit ce s-a întâmplat cu cutare? A devenit religios. L-a găsit pe Dumnezeu!” Toată lumea vorbește despre oamenii ancorați în evanghelie, care sunt mărturii vii ale puterii transformatoare a evangheliei. Lucrarea adevărată a Duhului lui Dumnezeu nu are nevoie de reclamă, pentru că este evidentă și convingătoare. Credința aceasta este contagioasă.

Când Dumnezeu a început să lucreze în Brooklyn Tabernacle din New York, vestea aceasta s-a răspândit în toată lumea. Se întâmplă la fel și cu tine în mijlocul comunității tale? Biserica ta este un exemplu îndrăzneț de credință contagioasă? Sunteți voi mărturii vii ale puterii transformatoare a evangheliei?

Devenim exemple pentru alții atunci când credința noastră este contagioasă și devenim exemple pentru alții prin convertirea noastră radicală (1:9b-10). Convertire radicală înseamnă (1) o schimbare radicală a direcției: de la idoli v-ați întors la Dumnezeu…” (1:9b). Aceiași oameni care se închinau cândva la idoli, s-au întors acum cu totul de la păgânism și și-au predat viața lui Dumnezeu. Este o schimbare radicală de direcție. Convertirea radicală înseamnă întoarcere la Dumnezeu cu credință și renunțare la idoli. Credincioșii adevărați nu se pot închina și la Dumnezeu, și la idoli. Așadar, convertire radicală înseamnă o schimbare radicală a direcției.

Și convertire radicală mai înseamnă (2) o schimbare radicală în trăire: să slujiți Dumnezeului celui viu și adevărat” (1:9b). Aceasta este dovada pocăinței adevărate – întoarcerea de la Satan și de la păcat și întoarcerea la Dumnezeu și la sfințenie. O schimbare radicală în trăire înseamnă că începeți să slujiți lui Dumnezeu. Ești eliberat de sclavia păcatului, de paralizia superstițioasă a închinării la idoli, de puterea păcatului și pus în măreața libertate a slujirii lui Dumnezeu. Asta fac oamenii ancorați în evanghelie – ei slujesc Dumnezeului celui viu și adevărat.” Ce viață schimbată!

Tu slujești Dumnezeului celui viu! Nu unor statui moarte de piatră sau lemn, ci Dumnezeului celui viu, Cel care este viața, Cel în care avem viața, mișcarea și ființa, Cel care dă viață și suflare tuturor oamenilor. Și slujești Dumnezeului celui „adevărat. Nu zeilor falși care te înșală, ci Dumnezeului adevărat care nu minte. Nu zeilor falși ai materialismului, pluralismului, relativismului, hedonismului, narcisismului, ci singurului Dumnezeu adevărat.

Așadar, convertire radicală înseamnă o schimbare radicală a direcției, o schimbare radicală în trăire și convertire radicală mai înseamnă (3) o schimbare radicală a așteptărilor. Așteptările noastre se schimbă pentru că (a) viitorul nostru este sigur: ... să așteptați din ceruri pe Fiul Său (1:10a). Asta fac oamenii ancorați în evanghelie – așteaptă cu nădejde neclintită întoarcerea lui Hristos din cer, când moartea va fi înghițită de viață.

Așteptările noastre se schimbă pentru că viitorul nostru este sigur și așteptările noastre se schimbă pentru că (b) viitorul nostru este protejat. L-a înviat din morți: pe Isus, care ne izbăvește de mânia viitoare” (1:10b). Acel Isus care a intrat în istoria omenirii și a umblat pe pământul acesta este Însuși Fiul lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu L-a înviat din morți. Hristos este viu la dreapta lui Dumnezeu și așteaptă să Își ia în cer poporul ales și iubit. De aceea viitorul nostru este protejat, pentru că învierea lui Hristos ne garantează învierea noastră. După cum Dumnezeu L-a înviat din morți pe Hristos, tot așa ne va învia și pe noi.

Atunci când experimentăm o convertire radicală, așteptările noastre se schimbă pentru că viitorul nostru este sigur, viitorul nostru este protejat, așteptările noastre se schimbă pentru că (c) viitorul nostru este rezolvat: Isus ne izbăvește de mânia viitoare” (1:10c). Cei care sunt ai lui Hristos nu se tem de mânia lui Dumnezeu, deoarece Hristos, Eliberatorul și Salvatorul nostru, ne-a izbăvit de judecata lui Dumnezeu, plătind prețul păcatelor noastre cu sângele Său pe cruce. Mânia lui Dumnezeu în judecată se va arăta cu siguranță. Toți cei care se încred în Hristos sunt izbăviți de mânia Lui, însă toți cei care Îl resping pe Hristos vor fi condamnați sub mânia Sa. Nevoia stringentă a omenirii este izbăvirea de mânia viitoare prin Hristosul evangheliei. Ce mângâiere să știi că atunci când vii la Dumnezeu cu credință, viitorul tău este rezolvat, iar destinul tău veșnic în cer este asigurat!

Oamenilor nu le place să audă despre mânia lui Dumnezeu. Vor să audă numai despre dragostea lui Dumnezeu pentru că, spun ei, un Dumnezeu iubitor nu i-ar condamna niciodată. Vedeți, în subconștientul lor, oamenii încearcă să scape de judecata lui Dumnezeu, însă adevărul este că „Dumnezeu… va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta” (Fapte 17:31), Domnul Isus Hristos. Mânia lui Dumnezeu nu este un concept abstract pentru dezbaterile filosofilor, ci o realitate tangibilă cu care păcătoșii vor avea de-a face. Așadar, slavă lui Dumnezeu că noi, ca popor răscumpărat al lui Dumnezeu, am fost salvați de mânia viitoare!

Acum așteptăm cu nerăbdare întoarcerea iminentă a lui Hristos din cer (cf. Fil. 3:20-21). Acum așteptăm cu nerăbdare ca El să ducă la capăt răscumpărarea noastră prin transformarea trupurilor noastre și mutarea noastră la cer. Noi nu putem grăbi venirea lui Hristos, nu putem schimba data sau modul revenirii Lui, însă ne uităm după El cu nerăbdare, așteptând și muncind. Iminenta întoarcere în trup a lui Hristos este speranța necurmată a oamenilor ancorați în evanghelie. Este o parte esențială a trăirii evangheliei, însă nu se mai vorbește prea mult despre ea. O mare parte a bisericii contemporane a uitat de „fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos” (Tit 2:13). Bisericile din zilele noastre par să fie mai concentrate pe prezentul îmbelșugat decât pe viitorul binecuvântat. Creștinii par că vor să audă mai degrabă despre viața lor, despre familiile, nevoile și bunăstarea lor, decât despre glorioasa revenire a lui Hristos cu slavă și putere, când El va face din nou toate lucrurile frumoase pentru Dumnezeu Tatăl.

Despre aceasta predici tu? Aceasta este așteptarea ta? Aceasta este nădejdea ta? Viitorul tău este sigur, protejat și rezolvat? Te încrezi în tine însuți, în faptele tale bune, în banii tăi sau în visele tale în lumea aceasta? Sau aștepți cu nerăbdare întoarcerea lui Hristos?

Concluzii

Acesta este, așadar, portretul adevăratei spiritualități, al creștinismului autentic: Oamenii evlavioși mărturisesc evanghelia prin trăirea și vorbirea lor. Oamenii ancorați în evanghelie sunt cunoscuți după faptele lor; sunt oameni care își demonstrează credința prin faptele lor, dragostea prin slujirea lor și nădejdea prin perseverența lor. Și oamenii ancorați în evanghelie sunt cunoscuți după identitatea lor; sunt oameni transformați de evanghelie în exemple vii ale lui Hristos și exemple pentru ceilalți.

Aceasta trebuie să predicăm noi, ca lideri ai bisericii, și așa trebuie să trăim, pentru ca oamenii noștri să crească spiritual prin slujirea noastră. Trebuie să trăim evanghelia în așa fel încât oamenii să-L vadă pe Hristos în noi. Te recunoști în cuvintele acestea? Îl văd oamenii pe Isus în tine? Calcă ei pe urmele tale pentru că ești un om evlavios care mărturisește evanghelia prin vorbirea și trăirea sa?

III. Schițe de predici

Pentru versiunea audio a acestor predici în engleză, dați click pe link-urile următoare: Link 1 - Rev. 2:18-20; Link 2 - Rev. 2:20-23; Link 3 - Rev. 2:23-29.

Titlu: Scrisori către cele șapte biserici: Tiatira – Progres fără integritate

Tema: Înșelăciunea subtilă a păcatului în biserică

Punctul 1: Hristos laudă biserica pentru progresul său (2:19)

Punctul 2: Hristos condamnă biserica pentru lipsă de integritate (2:20)

Punctul 3: Hristos avertizează biserica în caz că nu se va pocăi (2:21-23)

Punctul 4: Hristos reamintește bisericii de harul Său (2:24-29)

Related Topics: Pastors

Report Inappropriate Ad