MENU

Where the world comes to study the Bible

Report Inappropriate Ad

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 42, Ediția de Iarnă 2022

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea predicării expozitive
Predicarea din evanghelii, Partea 1

În prezenta ediție a acestui jurnal, voi începe să explorez subiectul predicării din textele narative din evanghelii. Cele patru evanghelii, care alcătuiesc aproape jumătate din Noul Testament, procentual vorbind, se concentrează pe viața și lucrarea lui Isus Hristos (Mc. 1:1; Mat. 1:1; Fapte 1:1-2; In. 20:31). Din moment ce Isus Hristos este personajul principal al celor patru evanghelii, este clar că interpretarea și predicarea evangheliilor reflectă această prioritate cristocentrică.

În evanghelii, Isus Hristos este portretizat ca fiind împlinirea Legii, al doilea Moise, Cel ce va veni despre care au scris prorocii. De aceea, atunci când abordăm orice pasaj din evanghelii, trebuie să ne întrebăm mai întâi: „Ce ne spune pasajul acesta despre vestea bună a lui Isus Hristos, despre dragostea Lui pentru noi, despre misiunea, suferința, moartea și învierea Sa, despre Împărăția Sa și despre voia Lui pentru noi și pentru societatea în care trăim?” (Sidney Greidanus, “Preaching in the Gospels” [Predicarea din evanghelii], 333).

Pe lângă aceasta, trebuie să ne întrebăm ce rol joacă alte personaje din evanghelii. Cred că putem spune că, ori de câte ori intră alte personaje într-o scenă narativă din evanghelii, ele au rolul de a extinde și a duce mai departe mesajul și lucrarea lui Isus, precum și acela de a ne ajuta să înțelegem mai mult cu privire la El. De exemplu, dacă predici din Ioan 6:1-14, ceea ce Andrei și Filip au spus și au făcut ca răspuns la întrebarea lui Isus (6:5) este important din perspectiva istorisirii. Astfel, trebuie să explicăm lucrul acesta pentru o înțelegere corectă. Totuși, accentul narațiunii cade pe cine este Isus și cum se manifestă El în evenimentul descris în pasaj. Aflăm că Andrei și Filip nu Îl cunoșteau cu adevărat pe Isus, pentru că dacă L-ar fi cunoscut, nu ar fi spus ceea ce au spus și nu ar fi făcut ceea ce au făcut. Ideea principală a narațiunii este că, din moment de Isus este Dumnezeu, (1) El putea face pâini din pietre (pentru a hrăni mulțimea), sau (2) putea scoate bani din gura unui pește (pentru a cumpăra pâine) sau, așa cum au descoperit, (3) El putea înmulți cinci pâini mici și doi pești pentru a hrăni întreaga mulțime de oameni. Răspunsul la întrebarea lui este că Isus nu avea nevoie să cumpere pâine, pentru că El era Dumnezeu Creatorul. La aceasta mă refer atunci când vorbesc despre interpretarea cristocentrică a episodului respectiv.

Scopul principal al textelor narative din evanghelii, ca și cel menționat mai sus, este să prezinte teologia autorului cu privire la natura divină și caracterul lui Isus, însă învățătura lor se rezumă oare la atât? Sau învățăm din ele și anumite lecții practice pe care le putem aplica în viața noastră? Eu sunt de părere că personajele secundare din textele narative din evanghelii, ca Andrei și Filip, joacă un rol foarte important, nu doar prin faptul că pun în evidență viața și slujirea lui Isus, ci și prin faptul că ne prezintă limitările umane, nevoile, păcatul, necredincioșia etc., mai ales în relația lor cu Isus și în înțelegerea lor cu privire la El. Trebuie să avem grijă să nu reducem aceste narațiuni la simple lecții morale, însă cu siguranță autorii povestesc detalii despre aceste personaje secundare pentru ca noi să ne putem regăsi în ei (să ne vedem necredința, înțelegerea limitată cu privire la Isus și lipsa de încredere în El); de asemenea, vedem în ei exemple din viața reală cu care ne putem identifica în ce privește lupta spirituală și teologică de a înțelege cine este Isus cu adevărat. Chiar dacă nu acesta este rolul principal al evangheliilor, totuși este unul important.

Lucrarea lui Isus s-a concentrat pe a „propovădui Evanghelia Împărăției” (Mat. 4:23; 9:35; Mc. 1:14-15; Lc. 4:43), o Împărăție care „s-a apropiat de voi” (Lc. 10:9, 11), „a venit peste voi” (Mat. 12:28), „este aproape” (Mat. 3:2;10:7) și „este înăuntrul vostru” (Lc. 17:21), pentru că Împăratul era prezent. De asemenea, Isus Și-a însărcinat ucenicii să predice același mesaj (Mat. 10:7; Lc. 9:2), un mesaj pe care l-au scris în evangheliile lor pentru a ne fi nouă de folos. Acest mesaj al evangheliei a continuat, bineînțeles, să fie predicat de apostoli, după cum vedem în Fapte (cf. Fapte 28:31) și în epistole.

În evanghelii, răscumpărarea mult așteptată în Vechiul Testament sosește, în cele din urmă. Toate prefigurările și umbrele acestei răscumpărări (în jertfe etc.) își găsesc împlinirea în Hristos. Această jertfă finală, adusă o dată pentru totdeauna, este plasată în contextul istoric al evangheliilor – mesajul și evenimentul profețit se desfășoară în istorie (i.e. devin realitate) începând cu anunțul făcut de ultimul profet vechi-testamentar (Ioan Botezătorul) cu privire la venirea lui Mesia (Mat. 3:1 și urm.) și continuând cu nașterea, viața, învățătura, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer. Acum, noi privim în urmă la acele evenimente și sarcina noastră în predicare este să facem legătura între timpul, cultura și perspectiva teologică de atunci și cele de acum.

A. Genul literar al evangheliei: stilul literar, structura și caracteristicile.

„Evanghelie” înseamnă veste bună, vestea bună despre Isus Hristos (1 Cor. 15:1) și proclamată de El (Mc. 1:14-15).

1. Stilul literar. Genul literar al evangheliei este specific celor patru evanghelii și, într-o anumită măsură, și cărții Fapte, care continuă stilul literar narativ episodic în relatarea creșterii bisericii creștine după înălțarea la cer a lui Isus. Să observăm următoarele caracteristici ale evangheliilor…

a) Evangheliile sunt narațiuni (colecții de povestiri). Aceasta este forma pe care Duhul Sfânt a ales-o pentru a comunica mesajul lui Isus și despre Isus, fără îndoială pentru ca noi să putem intra în povestire și nu doar să aflăm niște fapte istorice. De aceea, ele comunică imagini, mirosuri, sunete, lucruri imaginate. Fiecare evanghelie este formată, așadar, dintr-o serie de povestiri, unele fiind legate între ele și formând astfel o secțiune cu aceeași temă.

b) Evangheliile sunt biografice, deși poate că nu în forma cu care suntem noi obișnuiți. Evangheliile au fost scrise pentru a transmite o istorie teologică, centrată pe Isus Hristos. Prin urmare, evangheliile sunt cristologice, teologice și biografice.

c) Evangheliile sunt „predicabile” (homiletice) ca stil, reflectând predicarea lui Isus și a ucenicilor Săi.

d) Evangheliștii și-au ales materialul istoric în mod selectiv. Fiecare evanghelie are modul său de a relata viața și lucrarea lui Isus, prezentând anumite episoade selectate (i.e. nu fiecare episod) din viața și învățătura lui Isus dintr-o anumită perspectivă. Comparând diferențele ce apar între relatările aceluiași eveniment vom avea un indiciu bun cu privire la perspectiva evanghelistului.

e) Fiecare evanghelist a scris urmărind un anumit scop teologic. De exemplu, în Ioan 20:31, deși scopul lui Ioan este unul evanghelistic, totuși nu este doar evanghelistic prin aceea că, odată ce un om a crezut în Fiul lui Dumnezeu, el trebuie să trăiască cu El și în El și pentru El. Astfel, autorii evangheliilor au consemnat evenimentele istorice și le-au prezentat în așa fel încât să ne convingă să credem și „crezând, să aveți viața în Numele Lui”.

f) Fiecare evanghelist a scris pentru a-și prezenta propria perspectivă teologică cu privire la Isus – viața, învățătura și misiunea Sa. Astfel, Matei Îl prezintă pe Isus ca Mesia și Împărăția Sa. Marcu Îl prezintă pe Isus ca Robul desăvârșit care suferă. Luca Îl prezintă pe Isus ca Fiul Omului (i.e. umanitatea perfectă a lui Isus). Ioan Îl prezintă pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu (i.e. divinitatea lui Isus).

Pentru că fiecare autor prezintă o perspectivă diferită, istoriile lor încep diferit. Matei începe cu genealogia și nașterea lui Isus. Marcu începe cu mesajul lui Ioan Botezătorul (fără narațiunea nașterii lui Isus). Luca începe cu nașterea lui Ioan Botezătorul și apoi a lui Isus. Ioan începe cu existența lui Isus de dinainte de întrupare.

g) Evangheliștii și-au aranjat materialul în mod diferit. Evenimentele descrise în evanghelii nu sunt aranjate neapărat în ordine cronologică – uneori sunt aranjate în funcție de subiect. Așa se explică faptul că evenimentele apar în altă ordine în fiecare evanghelie. Există diferențe și în formulare, ceea ce arată faptul că aceste relatări nu sunt făcute după înregistrări – i.e. nu sunt descrise cuvânt cu cuvânt neapărat, ci pot fi parafrazate sau rezumate. Și nici nu au relatat tot ceea ce a spus sau a făcut Isus (cf. In. 21:25). Așa se explică faptul că uneori Isus a vorbit câteva ore, însă ceea ce e consemnat poate fi citit în câteva minute (ex. Predica de pe Munte).

h) Accentul principal în fiecare evanghelie cade pe ultima săptămână din viața lui Isus. Subiectul acesta cuprinde cel mai mult material, procentual vorbind. De exemplu, în Evanghelia după Ioan, ultima săptămână din viața lui Isus începe în capitolul 12. Astfel, ajungem la concluzia că Duhul Sfânt i-a călăuzit pe autorii evangheliilor cu privire la materialul inclus și la modul de aranjare a acestuia.

i) Genul literar al evangheliei nu este o rămășiță a Vechiului Testament, ci o continuare a acestuia – în următoarele moduri, de exemplu:

(i) Evangheliile continuă istoria salvării.

(ii) Atât Vechiul Testament, cât și evangheliile, conțin, în sens larg, istorie narativă, pilde, lege, literatură apocaliptică, minuni etc.

(iii) Evangheliile consemnează împlinirea în Hristos a așteptărilor vechi-testamentare, și astfel, a profețiilor. Totuși, în ce privește genul literar, aș spune că „evanghelia” este un gen literar unic.

2. Structura literară și caracteristicile. Trei dintre evanghelii (Matei, Marcu și Luca) se numesc evanghelii „sinoptice” (literal, „văzute împreună, asemănătoare”), deoarece conțin material similar, pe când Evanghelia după Ioan este cu totul diferită.

Evangheliile sunt culegeri de povestiri, fiecare spunând ceva despre Isus, unele fiind legate unele de altele pentru a forma istorisiri mai mari și toate formând o singură istorie. Așadar, când citești evangheliile, întreabă-te:

a) Ce ne spune această istorisire despre Isus?

b) Ce ne spune autorul în istorisirea mai mare (i.e. în grupajul de istorisiri), ținând cont de context – ce a fost înainte și ce vine după?

Să luăm ca exemplu seria de trei istorisiri consemnate în Luca 10:25 până la Luca 11:13 (vezi Duval și Hays, Grasping God’s Word [Cum să înțelegem Cuvântul lui Dumnezeu], 248-249)…

a) Luca 10:25-37 relatează episodul despre învățătorul legii care vrea să moștenească viața veșnică.

Contextul acestei discuții începe cu întrebarea adresată lui Isus de către învățătorul legii: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (10:25) și continuă cu cea de-a doua întrebare: „Şi cine este aproapele meu?” (10:29). Isus răspunde la cea de-a doua întrebare, una de autojustificare, printr-o pildă care spune: „Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon” (10:30-35).

Principiile teologice pe care le învățăm din acest episod sunt:

(i) Aproapele nostru este orice persoană aflată în nevoie.

(ii) Dragostea pentru aproapele nostru nu este limitată de rasă, religie, bani, naționalitate.

b) Luca 10:38-42 relatează vizita lui Isus în casa Mariei și a Martei.

Principiul teologic pe care îl învățăm de aici este că uneori putem fi atât de ocupați lucrând pentru Isus, încât să neglijăm relația cu El.

c) Luca 11:1-13 relatează învățătura lui Isus despre rugăciune venită ca răspuns la cererea ucenicilor: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” (11:1). De aici învățăm principiile teologice care susțin că…

(i) Rugăciunea Îi este adresată lui Dumnezeu Tatăl și este o expresiei a reverenței față de Dumnezeu (11:2).

(ii) Rugăciunea include cererile pe care I le adresăm lui Dumnezeu cu privire la nevoile noastre zilnice, la iertarea datoriei păcatelor și cererea pentru protecție în fața ispitei (11:3-4).

(iii) Putem îndrăzni în rugăciunile noastre (11:5-8).

(iv) Rugăciunea este o expresie a încrederii în Dumnezeu ca Tată al nostru că ne va răspunde atunci când cerem, că ne va călăuzi atunci când căutăm și că ne va deschide ușa atunci când batem (11:9-10).

(v) Ca un Tată iubitor, Dumnezeu se bucură să răspundă cererilor noastre (11:11-13).

Firul roșu care trece prin toate aceste istorisiri scurte diferite, însă legate teologic și tematic, este termenul „relații”.

a) Luca 10:25-37. Iubește-i și slujește-i pe cei în nevoie (i.e. „aproapele” nostru, semenii noștri) indiferent cine sunt și indiferent de prejudecățile noastre cu privire la ei.

b) Luca 10:38-42. Întotdeauna pune relația ta personală cu Isus și timpul de părtășie cu El înaintea activităților tale religioase (înaintea slujirii).

c) Luca 11:1-13. A vorbi cu Dumnezeu în rugăciune este un privilegiu minunat, prin care ne exprimăm dragostea pentru Dumnezeu și dependența noastră de El pentru nevoile noastre zilnice.

Observații finale

Sper ca acest articol introductiv despre predicarea din narațiunile din evanghelii te va ajuta să înțelegi „Genul literar al evangheliei: stilul literar, structura și caracteristicile sale.” Data viitoare voi continua acest studiu cu câteva principii și sugestii de interpretare care să te ajute la o mai bună înțelegere și predicare din evanghelii.

II. Consolidarea conducerii biblice
„Slujba împăcării, Partea a 3-a: Împăcarea oamenilor lui Dumnezeu” (2 Cor. 6:1-6:10)

Continuăm să studiem minunatele învățături pastorale pe care Pavel le scrie bisericii din Corint. Pasajele biblice studiate în seria aceasta până acum sunt structurate după cum urmează…

2 Cor. 2:14-3:6, Încrederea în slujire (Ediția de primăvară, 2013)

2 Cor. 4:1-16, Natura slujirii autentice:

Partea 1-a, Natura mesajului, 2 Cor. 4:1-6 (Ediția de vară, 2012)

Partea a 2-a, Natura slujirii, 2 Cor. 4:7-16 (Ediția de vară, 2013)

2 Cor. 4:16-5:17, Motivația slujirii

Partea 1-a, Transformarea noastră viitoare, 2 Cor. 4:16-5:9 (Ediția de toamnă, 2013)

Partea a 2-a, Responsabilitatea noastră înaintea lui Dumnezeu, 2 Cor. 5:10-13 (Ediția de iarnă, 2014)

Partea a 3-a, Dragostea sacrificială a lui Hristos, 2 Cor. 5:14-17 (Ediția de primăvară, 2021)

2 Cor. 5:18-7:16, Slujba împăcării

Partea 1-a: Împăcarea tuturor oamenilor, 2 Cor. 5:18-21 (Ediția de vară, 2021)

Partea a 2-a, Împăcarea poporului lui Dumnezeu, 2 Cor. 6:1-7:16

1. O chemare la împăcarea cu Dumnezeu a poporului lui Dumnezeu, 2 Cor. 6:1-2 (Ediția de toamnă, 2021).

2. O chemare la împăcarea poporului lui Dumnezeu cu slujitorul lui Dumnezeu (6:3-7:16).

a) O chemare la împăcare bazată pe o slujire vrednică, 2 Cor. 6:3-10 (Ediția de primăvară, 2021 și Ediția de iarnă, 2022).

b) O chemare la împăcare bazată pe o inimă pastorală, 2 Cor. 6:11-7:16 (va apărea în edițiile viitoare).

În ultima ediție a acestui jurnal (Numărul 41, Ediția de toamnă 2021) ne-am încheiat studiul la versetul din 2 Corinteni 6:5, tratând doar parțial secțiunea 2a (vezi mai sus): „O chemare la împăcare bazată pe o slujire vrednică.” Am observat că o slujire este vrednică prin felul în care…

(i) Îndură suferința fizică (6:4-5).

(ii) Menține standardele etice (6:6-7).

(iii) Îndură realitățile paradoxale (6:8-10).

Data trecută am vorbit despre faptul că (i) o slujire vrednică îndură suferință fizică (6:4-5), iar acum vom continua acest studiu cu…

ii) O slujire vrednică menține standardele etice (6:6-7). Standardele etice ajută la identificarea și confirmarea „slujitorilor lui Dumnezeu” (6:4) care dau dovadă de o slujire vrednică. Slujirea etică se remarcă „... prin curăţie, prin înţelepciune, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste neprefăcută, prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele de lovire şi de apărare pe care le dă neprihănirea” (6:6-7). Când sunt susținute și trăite așa cum trebuie, aceste standarde etice caracterizează un slujitor vrednic și o slujire vrednică. Ca slujitori ai lui Dumnezeu, apostolii puteau spune: „în toate privinţele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu” (6:4), îndurând diferite suferințe fizice (după cum am văzut data trecută, 6:4-5) și menținându-și standardele etice.

Haideți să analizăm aceste standarde etice după care este recunoscută o slujire vrednică…

„… prin curăţie” (6:6a) înseamnă că noi, ca slujitori ai lui Dumnezeu, ne menținem standardele etice, susținând și practicând sfințirea vieții. Trebuie să trăim o viață fără reproș și fără să existe vreun lucru în viața noastră pentru care să putem fi discreditați pe bună dreptate. Suntem oameni integri din punct de vedere moral. Lucrul acesta este, în mod evident, fundamental pentru o slujire vrednică.

„… prin înţelepciune” (6:6b) se referă la înțelegerea noastră, în special a lucrurilor spirituale, care se află la baza slujirii noastre. Cunoașterea adevărului lui Dumnezeu trebuie să fie baza comportamentului nostru și a standardelor noastre etice.

„… prin îndelungă răbdare” (6:6c). În slujire avem nevoie de multă răbdare, mai ales cu cei care ne stau împotrivă și care adesea nu au cunoștințe de bază biblice și solide pe care să le folosească în argumentarea lor. Pavel însuși avea de-a face aici cu cei din biserica din Corint care îl criticau și îi stăteau împotrivă. El cunoștea bine testul răbdării.

„… prin bunătate” (6:6d). Aceasta este mila, harul și blândețea lui Hristos. Răbdarea și bunătatea i-au dat putere lui Pavel, fără îndoială, să suporte și să răspundă în mod potrivit atunci când a suferit fizic din cauza celor care îi stăteau împotrivă și când a suferit din punct de vedere emoțional din cauza celor care îl știau și ar fi trebuit să se poarte mai bine cu el (ex. corintenii). S-a spus că „răbdarea este reactivă, iar bunătatea este proactivă” (P. Barnett, citat în David E. Garland, 2 Corinthians [2 Corinteni], 308). Fără îndoială că aceste două calități morale îl caracterizau pe Pavel în orice împrejurare, fie că înfrunta împotrivire și persecuție din partea vrăjmașilor evangheliei, fie că înfrunta critică și respingere din partea oamenilor lui Dumnezeu. El a urmat exemplul lui Hristos, care „când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător” (1 Pet. 2:23).

„... prin Duhul Sfânt” (6:6e). Unii sugerează că aici ar fi vorba despre duhul omului. Însă din contră, Duhul Sfânt este adesea asociat cu aceste calități – sfințenie, răbdare, bunătate, cunoaștere etc. (cf. Rom. 14:17; 15:13; 1 Cor. 12:8; Gal. 5:22). Duhul Sfânt este, în definitiv, Cel care ne ajută să avem aceste podoabe etice. Pavel cu siguranță avea roadele Duhului în și prin puterea Duhului.

Standardele etice corecte pot fi atinse în mod adecvat doar de către cei care sunt „plini de Duh” (Efes. 5:18) și, astfel, împuterniciți de el să trăiască pentru Dumnezeu și să-L slujească pe El. Într-adevăr, expresiile ce urmează, „cuvântul adevărului”, „puterea lui Dumnezeu” și „armele de lovire şi de apărare pe care le dă neprihănirea” (2 Cor. 6:7) susțin ideea că Pavel se referă aici la o Persoană divină, adică la Duhul Sfânt, ca agent divin care ne împuternicește ca slujitori să avem aceste calități comportamentale.

„... printr-o dragoste neprefăcută” (6:6f). Dragostea sinceră este o altă componentă a unei slujiri vrednice. Dragostea sinceră este dragostea fără ipocrizie, dragostea neprefăcută. Într-adevăr, poate că Pavel avea în minte o comparație cu corintenii a căror dragoste pentru el era ipocrită, condiționată și ocazională.

„... prin cuvântul adevărului” (6:7a), adică Scriptura. E posibil ca Pavel să se refere și la Cuvântul rostit în adevăr. Însă probabil că se referă aici la Cuvântul lui Dumnezeu care este adevărul și declară adevărul.

„...prin puterea lui Dumnezeu” (6:7b). După cum slujitorul respectă standardele etice în slujirea sa primind putere să se comporte exemplar din punct de vedere etic prin puterea Duhului Sfânt, tot așa reușește și prin „prin puterea lui Dumnezeu.” Noi nu avem în noi înșine puterea de trăi vieți exemplare pentru Dumnezeu în slujire. Putem face asta doar în măsura în care umblăm „în Duhul” și umblăm „prin puterea lui Dumnezeu”, și nu prin puterea noastră (cf. Rom. 1:16; 15:19; 1 Cor. 1:18; 2:4-5; 1 Tes. 1:5).

„... prin armele de lovire şi de apărare pe care le dă neprihănirea” (6:7c). Nu suntem doar împuterniciți de Dumnezeu (6:7b) pentru slujire, ci suntem și protejați de Dumnezeu în lupta spirituală a slujirii de „armele pe care le dă neprihănirea” și pe care El ni le pune la dispoziție (cf. Ef. 6:11-17). Expresia „de lovire şi de apărare” pare să indice faptul că suntem protejați în orice împrejurare, indiferent de unde vine atacul, indiferent de împrejurările în care apare atacul și indiferent ce formă ia acesta, fie că primim „slavă” sau „ocară,” „vorbire de rău” sau „vorbire de bine” (6:8).

Astfel, prin aceste opt trăsături etice, Pavel pune în contrast slujitorii adevărați cu înșelătorii, cu apostolii falși care îl criticau. Adevăratul slujitor al evangheliei păstrează un comportament etic și standarde etice fără șovăire.

Așadar, o slujire vrednică se recunoaște după felul în care (i) învinge suferința fizică (6:4-5), (ii) menține standardele etice (6:6-7) și...

(iii) O slujire vrednică îndură realități paradoxale (6:8-10). Pavel descrie aici nouă situații paradoxale prin care a trecut și a rămas statornic și în ciuda cărora slujirea lui era una vrednică. Având Cuvântul Adevărului, puterea lui Dumnezeu și neprihănirea lui Dumnezeu ca arme de război pentru atac sau apărare, el poate ține piept oricărei situații, fie adevărată sau neadevărată, în favoarea sau defavoarea lui, fie încurajatoare sau descurajatoare.

„... în slavă şi în ocară, în vorbire de rău şi în vorbire de bine” (6:8a). Pavel știa cu siguranță ce însemna să primești aprecieri diferite, dar și contrastante despre sine și lucrarea sa. Oamenii acum cădeau la picioarele lui și îl venerau ca zeu, iar în clipa următoare îl omorau cu pietre (ex. la Listra, Fapte 14:8-19). Unii îi lăudau lucrarea, pe când alții o discreditau. Unii spuneau lucruri rele și neadevărate, pe când alții îl vorbeau de bine. Însă indiferent dacă oamenii îl respectau sau nu, fie că îl vorbeau de bine sau de rău, Pavel și-a dus mai departe slujirea, pentru că scopul lui era să fie găsit vrednic înaintea lui Dumnezeu.

Lista continuă, însă acum avem două paradoxuri antitetice – i.e. un contrast între modul în care îl vedeau alții și cine era el cu adevărat…

„... Suntem priviţi ca nişte înşelători, măcar că spunem adevărul” (8:b). În ciuda acuzațiilor dușmanilor săi care îl considerau a fi un înșelător și în ciuda insinuărilor corintenilor cum că el nu ar spune adevărul (e.g. 2 Cor. 1:17-20), realitatea era că el spunea adevărul în dragoste. Poate că alții (posibil falșii apostoli) îl consideră (și îl acuză că ar fi) un înșelător, unul care păcălește oamenii, însă adevărul este că ceea ce proclamă el este adevărat. Așadar, nu lăsa acuzațiile oamenilor să-ți împiedice slujirea.

„... ca nişte necunoscuţi, măcar că suntem bine cunoscuţi” (6:9a). Deși nu căuta faimă sau aclamații publice, totuși el era cunoscut, fără îndoială, pentru reputația sa, dacă nu prin contact direct. Mai precis, cei care nu-i erau apropiați (sau care îi erau, de fapt, împotrivă) nu-i cunoșteau inima pastorală și caracterul integru. În sensul acesta era „necunoscut.” Și, mai mult, el nu era acel gen de persoană care își expune ușor gândurile și sentimentele (așa cum face în epistola aceasta). Însă el era bine cunoscut celor pe care îi slujea în moduri personale și tangibile. Motivațiile lui erau bine cunoscute, la fel și mesajul său, principiile etice, stilul de viață, devotamentul său față de Dumnezeu și credincioșia în predicarea evangheliei.

După paradoxurile antitetice urmează paradoxurile complementare…

„... ca unii care murim, şi iată că trăim” (6:9b). Moartea era întotdeauna o realitate iminentă în slujirea lui Pavel – era un pericol profesional. Era o consecință a greutăților pe care le întâmpina (2 Cor. 4:8-10; Fapte 11:24-25; 16:19-26). De asemenea, era realitatea trăirii în „părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui” (Fil. 3:10; 2 Cor. 4:11).

„… ca nişte pedepsiţi, măcar că nu suntem omorâţi” (6:9c). Pavel vede greutățile, împotrivirea și persecuția întâmpinate în slujirea sa ca fiind „pedeapsa” lui Dumnezeu (1 Cor. 11:32; Evr. 12:6). Aceste încercări prin care l-a trecut Dumnezeu, oricât de grele ar fi fost, s-au oprit chiar înainte de a-i cauza moartea. În contextul acestui pasaj, se pare că Pavel citează aceste experiențe extreme ca fiind experiențe prin care slujitorii „vrednici” demonstrează cine sunt prin răspunsul lor prin care Îl imită în mod clar pe Hristos, acceptând astfel de împrejurări ca mâna lui Dumnezeu care îi disciplinează pentru binele și creșterea lor.

„... ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli” (6:10a). În ciuda perspectivei sale pozitive asupra vieții și slujirii, aceasta nu înseamnă că Pavel nu a experimentat suferința. (ex. 2 Cor. 2:1-3; Rom. 9:2; Fil. 2:27). Însă el putea să facă față suferinței cu o bucurie de nezdruncinat.

„... ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi” (6:10b). Pavel își practica meșteșugul lui de facere de corturi pentru a-și câștiga traiul. Fără îndoială că o astfel de meserie nu-l îmbogățea. Și nu se îmbogățea nici din predicarea evangheliei (2 Cor. 2:17; 4:2; cf. Fil. 4:12). De fapt, el a ales să fie sărac pentru a nu fi dator nimănui și pentru a nu împovăra pe nimeni (2 Cor. 11:9;12:6) și, de asemenea, pentru a nu discredita evanghelia (Fapte 20:33-35). Însă i-a îmbogățit pe mulți din punct de vedere spiritual prin slujirea lui (1 Cor. 4:8; 2 Cor. 1:6).

„... neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile” (6:10c). Chiar dacă este sărac, nu se plânge. El are totul în Hristos și este, astfel, bogat. (Fil. 4:12).

Observații finale

Pavel descrie aceste trăsături ale unei slujiri vrednice și ale unui slujitor vrednic „pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată” (6:3). O slujire vrednică va trece orice test, pentru că astfel de slujitori se poartă admirabil în multe împrejurări dificile și opresive; ei îndură suferință fizică (6:4-5), mențin standardele etice (6:6-7) și îndură realitățile paradoxale (6:8-10).

În concluzie, Pavel pune în contrast slujitorii adevărați și vrednici cu cei necinstiți și vicleni. După cum spune un comentator, „Pavel afirmă că evanghelia este discreditată de acei slujitori care sunt neînfrânați, necurați, ignoranți, aroganți, indignați, necuviincioși, răi și cu o dragoste prefăcută, și care caută să câștige bunăvoința celor de pe urma cărora pot profita în vreun fel. Astfel de slujitori nu au Duhul Sfânt și nici puterea lui Dumnezeu” (David E. Garland, 2 Corinthians [2 Corinteni], 310).

Fie ca acest studiu să ne provoace să avem grijă ca slujirea noastră să fie fără pată și ireproșabilă, purtându-ne într-un fel care Îi aduce glorie lui Dumnezeu!

III. Schițe de predici

Titlu: Să învățăm de la Isus să fim creștini cu influență, Partea 1 (Mat. 5:13)

Tema: Creștinii influenți sunt cei care fac o schimbare pentru Dumnezeu în lume

Punctul 1: Ne îndeplinim misiunea când influențăm lumea pentru Dumnezeu (5:13a)

„Voi sunteţi sarea pământului.”

1a. Noi trebuie să avem o influență dătătoare de viață într-o lume coruptă și muritoare

(i) … păzind lumea de distrugerea păcatului

(ii) … curățând lumea de infecția păcatului

1b. Noi trebuie să avem o influență deosebită într-o lume imorală și nereligioasă

(i) … pătrunzând lumea, fără a ne pierde identitatea

(ii) … dând gust lumii, fără a fi neplăcuți

Punctul 2. Nu ne îndeplinim misiunea dacă devenim nefolositori lui Dumnezeu în lume (5:13b)

„Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni.”

2a. Putem deveni nefolositori dacă nu ne atingem scopul pe care ni l-a dat Dumnezeu în lume

– i.e. devenind ca sarea care „își pierde gustul.”

2b. Putem deveni nefolositori dacă ne pierdem valoarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu în lume

– i.e. devenind „buni la nimic.”

Related Topics: Pastors

Report Inappropriate Ad