MENU

Where the world comes to study the Bible

Report Inappropriate Ad

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 41, Editia de Vară 2021

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea Predicării Expozitive
Predicarea Din Literatura Poetică Ebraică (Partea A 2-A)

În ultima ediție a acestui jurnal (Vara 2021), v-am prezentat câteva caracteristici literare ale poeziei ebraice. Am analizat următoarele…

A. Tipurile de psalmi

B. Scopul și funcția lor retorică

C. Structura retorică a poeziei ebraice

D. Procedeele literare folosite în poezia ebraică

În prezenta ediție, voi oferi o scurtă privire de ansamblu asupra a încă două aspecte ale predicării din poezia ebraică…

E. Folosirea Aplicațiilor În Predicarea Din Literatura Poetică

În general, trebuie să ai grijă să interpretezi și să aplici fiecare psalm în conformitate cu contextul său teologic și istoric. Chiar dacă ne identificăm cu starea sau plângerea psalmistului și a oamenilor lui Dumnezeu în general, totuși trebuie să avem grijă să nu încercăm întotdeauna să facem un transfer direct între contextul psalmistului și al nostru. De exemplu, spre deosebire de psalmist, noi nu așteptăm cu nerăbdare și nădejde răscumpărarea mesianică viitoare – pentru că, din poziția noastră în istoria răscumpărării, Mesia a venit deja! Aceasta ne conferă, așadar, o perspectivă diferită, deși poate trecem și noi prin circumstanțe de viață similare.

Totuși, predicarea din poezia ebraică îi ajută pe ascultătorii noștri să aibă o perspectivă biblică și practică în câteva domenii de viață diferite.

1. Poezia ebraică descrie evenimente și experiențe reale. Să luăm ca exemplu păcatul lui David. După ce a comis adulter, conștiința sa l-a chinuit zi și noapte, el fiind profund conștient de vina ce o purta (Ps. 51:3). Într-adevăr, el exprimă efectul psihosomatic intens de liniște interioară și geamăt exterior resimțit atunci când a încercat, pentru o vreme, să își acopere păcatul (Ps. 32:3-4).

Psalmii aceștia descriu o experiență reală și foarte vie. Și chiar dacă tu nu ai comis acest gen de păcat, totuși cred că toți putem mărturisi că am experimentat chinuri sufletești similare din cauza păcatului din viața noastră, până când l-am mărturisit, ne-am pocăit de el, ne-am împăcat cu Dumnezeu și cu cei împotriva cărora am păcătuit.

2. Poezia ebraică funcționează ca o muzică poetică, inspirându-ne să vedem situația de viață în care ne găsim dintr-o perspectivă eternă. De exemplu, Habacuc 3:17-19 este o încurajare poetică minunată pentru păstrarea încrederii în Dumnezeu, chiar și atunci când viața și viitorul par a fi sumbre.

3. Poezia ebraică ne activează emoțiile prin identificarea cu experiențele personale și răspunsurile autorului. De exemplu, ne identificăm cu nedumerirea psalmistului cu privire la aparenta prosperitate a celui rău din Psalmul 73 în comparație cu situația sa.

În literatura poetică biblică, este acoperit întregul spectru al emoțiilor umane. Este important să clarifici lucrul acesta când predici din literatura poetică, pentru că noi suntem ființe emoționale și avem nevoie să știm cum să ne exprimăm răspunsurile emoționale la diferite situații înaintea lui Dumnezeu.

4. Poezia ebraică ne provoacă imaginația. Dumnezeu nu ne-a făcut numai cu emoții, ci și cu imaginație. Când predici din literatura poetică, încearcă să închizi ochii și să îți imaginezi scena, într-un mod potrivit și discret. Iată trei caracteristici ale poeziei care te vor ajuta în sensul acesta:

a) Identifică figurile de stil – ele te ajută să înțelegi situația autorului. Psalmul 40:1 surprinde mișcarea autorului, așa cum a descris-o cineva: „Din mocirlă la cor.” Prin felul în care autorul își descrie situația, poți să ți-l imaginezi urcând literalmente din groapa pieririi și începând să cânte laudele Domnului (cf. și Ps. 42:1; Plângeri 1:14). Este important să găsești și să înțelegi figurile de stil, cum ar fi personificarea, comparația, metafora etc.

b) Observă sinceritatea discursului – aceasta te ajută să înțelegi gravitatea autorului. În Ieremia 20, profetul este în butuci (20:2), reamintindu-și promisiunea lui Dumnezeu de a-l proteja. În 20:7-10, autorul este disperat, apoi în 20:13 este optimist, iar în 20:14-18 din nou este disperat. Transparența cu care își exprimă schimbările răspunsurilor emoționale ne ajută să surprindem gravitatea situației în care se află autorul, precum și răspunsul său față de această situație.

c) Evaluează discursul ca întreg – acesta îți va arăta subiectul autorului. De exemplu, după ce îndeamnă poporul Israel să se pocăiască (Osea 14:1-3), autorul descrie tot ce va face Dumnezeu pentru a restaura Israelul – vindecarea de apostazie, aducerea lor la o viață nouă și împăcarea lor cu Dumnezeu (Osea 14:4-7).

5. Poezia ebraică ne ajută la interpretare. În procesul de interpretare a poeziei ebraice ne ajută cunoașterea diferitelor mijloace literare pe care aceasta le folosește, cum ar fi…

a) Paralelismul. Am discutat deja aspectul acesta într-o oarecare măsură în ediția anterioară a acestui jurnal (Vara 2021). Aș adăuga doar că esența poeziei semitice este paralelismul. Poezia ebraică are la bază, în general, principiul ecoului – autorul strigă, iar afirmația lui se repetă ca un ecou. De exemplu, Psalmul 1:5: „De aceea cei răi nu pot ţine capul sus în ziua judecăţii (strigarea)…. nici păcătoşii în adunarea celor neprihăniţi (ecoul).” Observați că expresia „cei răi” este echivalentă cu „păcătoşii” (paralelism sinonimic), pe când „ziua judecăţii” este în contrast cu „adunarea celor neprihăniţi” (paralelism antitetic/ contrastant). Astfel, autorul, prin intermediul paralelismului poetic, descrie adevărul conform căruia cei răi nu vor face parte din adunarea celor neprihăniți când vor fi înviați pentru judecată.

b) Repetiția. Iată câteva exemple:

Psalmul 136: „Căci în veac ţine îndurarea Lui” (vers repetat ca un refren în fiecare dintre cele 26 de versete).

Isaia 5: „Vai de cei ce…” (expresie repetată de 6 ori în 5:8, 11, 18, 20, 21, 22), culminând cu „Vai de mine” (6:5). Este ușor să proclamăm nenorocirea asupra altora, însă trebuie să ne includem și pe noi.

Amos 4: „Cu toate acestea, tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul” (afirmație repetată în 4:6, 8, 9, 10, 11), și culminând cu avertismentul „…pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău” (4:12).

c) Jocuri de cuvinte. Ieremia 1:11 folosește simbolul unui migdal. Migdalul era cunoscut ca și „copacul veghetor / deșteptător” pentru că era primul copac care înflorea primăvara. Așadar, folosind un joc de cuvinte, Dumnezeu spune: „Eu veghez” (Ieremia 1:12) – și expresia aceasta diferă doar cu o literă de cuvântul folosit pentru migdal. Ieremia a văzut migdalul înflorind în fiecare an, iar Dumnezeu continua să vegheze asupra cuvântului Său pentru a-l împlini.

Din nou, în Amos 8:1, Dumnezeu i-a arătat profetului un coș cu fructe de vară. Acestea erau ultimele fructe de sezon. Prin urmare, Dumnezeu spune: „A venit sfârşitul” (8:2). Majoritatea dintre noi citim Vechiul Testament într-o traducere în limba noastră maternă, ceea ce ne împiedică să vedem jocurile de cuvinte.

d) Figurile de stil. Psalmul 1 compară omul evlavios cu „un pom sădit lângă un izvor de apă” (v. 3), în contrast cu omul neevlavios care este ca „pleava pe care o spulberă vântul” (v. 4). Astfel, folosind comparația, contrastul este mai clar – omul evlavios este statornic, puternic, de neclintit din punct de vedere moral și spiritual, pe când omul neevlavios este nestatornic, șubred, schimbător și nefolositor din punct de vedere moral și spiritual (cf. și Is. 17:12-13 re: pleava).

f) Acrostihuri. Acrostihul este o poezie care folosește literele alfabetului pentru a forma un cuvânt sau o expresie. Acest procedeu literar funcționează ca un sistem de memorare. Probabil că cel mai cunoscut acrostih biblic este Psalmul 119, în care fiecare dintre cele 22 de litere ale alfabetului ebraic deschide o secțiune de 8 versete despre Scriptură. Tot așa, cartea Plângerile lui Ieremia este scrisă exclusiv în format acrostih.

6. Poezia ebraică ne ajută să…

a) Memorăm Cuvântul – ex. se duce, se așază, se oprește (Ps. 1)

b) Medităm la Cuvânt – „Domnul este Păstorul meu”

c) Slujim cu Cuvântul, predicând, de exemplu, fie o singură predică (ex. Psalmul 23) ori o serie (ex. Psalmii treptelor, 120-134) ori câte o predică din fiecare tip de psalm.

7. Poezia ebraică ne oferă ilustrații prin...

a) Citarea unui autor biblic pentru a ilustra o idee – ex. „După cum spune psalmistul…” sau „Așa cum scrie în Cântarea Cântărilor…”

b) Explicarea unei imagini sau a unui simbol – ex. Ps. 23:1: „Domnul este Păstorul meu.”

c) Aplicarea unui verset la un alt text din Scriptură. Ex. Ps. 107:29 aplicat la Mat. 8:23-27.

8. Poezia ebraică ne oferă tipare pe care putem să le folosim, cum ar fi…

a) Mărturisirea păcatului (ex. Psalmul 51)

b) Încrederea în Domnul (ex. Psalmul 27:3)

c) Celebrarea gloriei lui Dumnezeu – de exemplu…

Ps. 19:1-6: Gloria lui Dumnezeu în creație

Ps. 106: Gloria lui Dumnezeu în istorie

Mica 7:18-19: Gloria lui Dumnezeu în răscumpărare

F. Două Sugestii Utile Pentru Predicarea Din Literatura Poetică

Dacă predici o serie de predici din psalmi, este bine să ai o predică introductivă despre Psaltire – tipuri, contexte, structură și teologie. Apoi, când îți pregătești predica…

1. Caută versetul ce rezumă pasajul, un verset-cheie ce rezumă întregul pasaj sau îl clarifică. De exemplu, în Psalmul 73, psalmistul privește la viața celor neevlavioși în comparație cu propria sa viață (73:1-14) și nu poate înțelege de ce cei răi par să prospere, „…până ce am intrat în Sfântul Locaş al lui Dumnezeu; şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi” (73:16-17). Totul s-a clarificat atunci când psalmistul și-a dat seama că Dumnezeu este suveran și în control. El îi judecă pe cei răi.

Vedem aceeași desfășurare a lucrurilor și la Iov. El s-a plâns că puterea lui Dumnezeu era vizibilă în creație, însă cuvântul Lui abia era auzit, iar acțiunile Sale erau greu de înțeles (Iov 26). Mai târziu însă, Iov își dă seama că nu putem înțelege corect căile lui Dumnezeu decât atunci când Îl auzim în mod personal, și, bineînțeles, așa a înțeles el în cele din urmă căile lui Dumnezeu în viața sa când Dumnezeu i-a vorbit din mijlocul furtunii (38:1).

2. Caută accentul teologic al pasajului. O mare parte din teologia noastră vine din literatura poetică biblică. Prin urmare, trebuie să aflăm perspectiva teologică a cărții și a pasajului pe care îl studiem. Apoi, ne revine datoria să legăm perspectiva teologică de realitățile vieții. După cum spune Graeme Goldsworthy, „Psalmii, așadar, sunt reflecții asupra acțiunilor salvatoare ale lui Dumnezeu și asupra slăbiciunilor umane… Unii psalmi repetă istoria salvării, alții pur și simplu preamăresc măreția lui Dumnezeu, pe când alții sunt un strigăt de suferință, tânjind după restaurare” (Preaching the Whole Bible as Christian Scripture [Predicarea întregii Biblii ca Scriptură creștină], 196-197).

Dacă vrei să predici teologie din cărțile poetice, va fi nevoie adesea să predici un subiect teologic, apelând și la alte texte care să completeze pasajul respectiv. De exemplu, cărțile poetice ridică întrebări esențiale despre viață și formulează plângeri, însă nu oferă întotdeauna un răspuns definitiv și de durată. Iov a primit un răspuns de la Dumnezeu, însă un răspuns parțial. Una este să spui: „Iov, trebuie să te încrezi în suveranitatea Mea!” Este adevărat, însă noi căutăm un răspuns mai concret. De aceea, noi, ca predicatori, trebuie să mergem la profeți și la Noul Testament, unde găsim o teologie definitivă a sensului și scopului vieții, a aparentelor nedreptăți din experiențele umane și a prezenței lui Dumnezeu în toate acestea. Acolo aflăm că răspunsul la căutarea sensului și a eliberării din împrejurările în care ne găsim este venirea lui „Mesia”.

II. Consolidarea Conducerii Biblice
„Slujba Împăcării, Partea A 2-A: Împăcarea Poporului Lui Dumnezeu” (2 Cor. 6:1-7:16)

1. O chemare la împăcarea cu Dumnezeu a poporului lui Dumnezeu (6:1-2). „Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” (6:1). Slujba noastră de împăcare nu este direcționată numai înspre necredincioși, ci și înspre poporul lui Dumnezeu (cf. mai multe la p.10). Corintenii cu siguranță aveau nevoie să se împace cu Dumnezeu după dezastrul ce avusese loc în biserica lor – acesta este contextul (cf. 1 Cor.). În slujire, noi suntem „împreună-lucrători cu Dumnezeu” (1 Cor. 3:9), „unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu” (2 Cor. 6:1a). Este lucrarea Lui și noi lucrăm împreună cu El ca ambasadori ai Săi, ca purtătorii Săi de cuvânt, ca reprezentanții Săi.

Astfel, noi nu proclamăm doar un mesaj de împăcare pentru lume, ci și un mesaj de împăcare pentru poporul lui Dumnezeu. Noi îndemnăm lumea să se „împace cu Dumnezeu”, pentru că relația lor cu Dumnezeu este ruptă, distantă – pentru că ei nu s-au împăcat niciodată cu Dumnezeu. Și „vă sfătuim (pe voi, credincioșii din Corint), să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” (6:1b). Ei, la un moment dat, „au primit” harul lui Dumnezeu – i.e. ei fuseseră împăcați cu Dumnezeu prin harul Său în Hristos. Însă, în mod clar, acești creștini nu trăiau acum ca niște oameni împăcați cu Dumnezeu. Părea că ar fi primit harul lui Dumnezeu „în zadar” – i.e. ei nu arătau și nu se purtau ca niște oameni împăcați cu Dumnezeu.

Cum e posibil să primești harul lui Dumnezeu în zadar? Oare Pavel vrea să spună că ei nu fuseseră niciodată cu adevărat împăcați cu Dumnezeu, că mărturisirea lor de credință era nesinceră? Nu, apostolul nu se îndoia deloc de faptul că aceștia erau creștini autentici.

Oare vrea Pavel să spună că au fost salvați cândva, însă acum erau pierduți din nou? Puțin probabil, deoarece aceasta ar contrazice învățătura clară a Noului Testament cu privire la siguranța mântuirii credinciosului (ex. Fil. 1:6; 1 Pet. 1:5; In. 10:27-30).

Pavel vorbește aici „lumii” (2 Cor. 5:19) și nu credincioșilor? Nu, terminologia folosită în acest verset (2 Cor. 6:1) ne arată că el își îndreaptă acum îndemnurile către o audiență diferită de cea din capitolul anterior, pentru că (a) se adresează cu „voi”, nu „ei” (cf. 2 Cor. 5:19); (b) expresia „de asemenea” [așa apare în traducerea în limba engleză; în română nu apare, n.tr.] indică faptul că apostolul aplică acum ceea ce a spus la altcineva; și (c) „să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” – aici cu siguranță este vorba despre cei care își mărturisiseră deja credința – nu despre „lume”, care nu a „primit harul lui Dumnezeu” deloc, deci nu putea fi „în zadar.”

Atunci, de ce îi îndeamnă apostolul aici „să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu”? Presupun că din cauză că teologia și comportamentul lor ridicau semne de întrebare. Comportamentul lor era, în mod clar, un comportament lumesc – erau divizați, se lăudau cu imoralitatea sexuală, se dădeau în judecată unul pe altul la tribunal, divorțau etc. Toate acestea puneau, fără îndoială, sub semnul întrebării sinceritatea credinței lor. În ce privește teologia lor, corintenii păreau să accepte o evanghelie coruptă (2 Cor. 11:3-4; cf. Gal. 1:6-9). Aceasta îl determina pe apostol să se îndoiască de sinceritatea credinței lor. Corintenii trăiau pentru ei înșiși, nu „pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor. 5:15). Aceasta făcea ca evanghelia să nu aibă niciun efect asupra vieții și mărturiei lor. Activităților lor erau „lemn, fân și paie”, și nu „aur, argint și pietre scumpe” (1 Cor. 3:10-15). Aceasta făcea ca evanghelia să fie, practic, ineficientă în viața lor.

Se pare, așadar, că apostolul se îndoiește de sinceritatea mărturisirii lor de credință din cauza comportamentului și teologiei lor. Astfel, el îi îndeamnă pe corinteni să trăiască ca unii care au „primit harul lui Dumnezeu”, așa încât credința lor să nu fie goală, fără valoare și neroditoare; așa încât comportamentul și gândirea lor să nu contrazică mărturisirea lor de credință; așa încât ei să nu se întoarcă acum de la ceea ce auziseră de la el și primiseră mai înainte; așa încât să nu se dovedească a fi ca Eva, care, din cauza înșelăciunii lui Satan, s-a abătut de la „credincioșia […] faţă de Hristos” (2 Cor. 11:3).

Este atât de ușor să transformi harul lui Dumnezeu în carnalitate, în destrăbălare și, astfel, credința ta să devină neroditoare, goală și lipsită de autenticitate, putere și esență. Este atât de ușor să îți afirmi credința în evanghelia lui Hristos, iar apoi să acționezi contrar acestei credințe. Cred că, într-o anumită măsură, toți ne facem vinovați de lucrul acesta din când în când, atunci când îngăduim păcatul în viața noastră. Însă „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 In. 1:9), pentru ca acel păcat să nu devină o practică în viața noastră și să nu ne caracterizeze; pentru ca să nu facem harul lui Dumnezeu nul și neavenit, fără efect, doar niște simple cuvinte goale, fără substanță.

Și ca să le amintească, Pavel spune: „Căci El zice: «La vremea potrivită, te-am ascultat; în ziua mântuirii, te-am ajutat. Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.»” (6:2). Citând din Isaia, Pavel le amintește corintenilor că a fost o zi a salvării hotărâtă de Dumnezeu, când el le-a proclamat Vestea Bună; le amintește de „vremea potrivită” când Dumnezeu i-a auzit și i-a ajutat; de vremea când evanghelia le fusese predicată de Pavel, trimisul lui Dumnezeu; de vremea când au răspuns mesajului împăcării și când au primit „harul lui Dumnezeu”.

„Acum este vremea potrivită.” „Acum” înseamnă vremea harului, vremea în care ei răspunseseră pozitiv la chemarea profetului Isaia (cf. Is. 49:8). „Acum” este „anul de îndurare al Domnului” (Lc. 4:18-19; cf. Is. 49:8-9; 61:1-2). Acestea nu sunt „vremurile de neştiinţă” (Fapte 17:30) de care Dumnezeu nu ține seama, ci vremea pe care El a hotărât-o și „porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30). Este vremea potrivită pentru că Dumnezeu a hotărât-o – „când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său…” (Gal. 4:4). De aceea este anul potrivit al Domnului nostru, anul îndurării Domnului nostru, pentru că Hristos a venit și evanghelia a fost făcută cunoscută în plinătatea sa.

„Acum este ziua mântuirii.” Aceasta este perioada actuală a harului lui Dumnezeu prin Hristos, când El îi cheamă pe oameni să se pocăiască și să creadă evanghelia. Așa că, nu uita de ziua mântuirii tale! A fost o zi hotărâtă de Dumnezeu, o zi importantă din calendarul tău. Nu trebuie să uităm niciodată ce a făcut Dumnezeu pentru noi în Hristos și momentul în care aceasta a devenit realitate în viața noastră ca urmare a hotărârii suverane a lui Dumnezeu. Deci, nu trăi acum ca și cum harul lui Dumnezeu ar fi în zadar! Asta este ideea!

Așadar, în primul rând, Pavel face „O chemare la împăcarea cu Dumnezeu a poporului lui Dumnezeu” (6:1-2). Iar apoi face…

2. O chemare la împăcarea poporului lui Dumnezeu cu slujitorul lui Dumnezeu (6:3-7:16). Corintenii nu trebuiau doar să se împace cu Dumnezeu arătând că nu „au primit harul lui Dumnezeu în zadar,” ci trebuiau să se împace și cu cel care le adusese vestea bună a harului lui Dumnezeu – Pavel însuși. Cea mai importantă recomandare a apostolului era autenticitatea sa în slujire (cf. 2:17; 4:2). Așadar, în primul rând, el îi cheamă să se împace cu el datorită slujirii sale vrednice, amintindu-le de viața lui exemplară care recomandă atât slujirea, cât și slujitorul. Și, în al doilea rând, îi cheamă să se împace cu el datorită inimii sale pastorale, amintindu-le de grija, devotamentul și sensibilitatea sa.

a) O chemare la împăcare bazată pe o slujire vrednică (6:3-10). „3. Noi nu dăm nimănui niciun prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată. 4. Ci, în toate privinţele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu (6:3-4a).

Dacă corintenii trăiau și gândeau în moduri contrare evangheliei, al cărei har îl primiseră, și dacă se distanțau de apostol din motive greșite, atunci ar trebui să se gândească la viața și slujirea omului care le predicase evanghelia. Dacă slujitorul evangheliei nu are o viață personală exemplară, atunci sfatul pe care îl dă ascultătorilor săi (6:1-2) nu are nicio valoare. Nu ar fi posibilă o împăcare cu poporul lui Dumnezeu dacă slujitorul însuși nu ar fi autentic. Într-adevăr, un slujitor adevărat nu ar vrea ca el să diminueze sau să împiedice lucrarea evangheliei. Slujitorul lui Dumnezeu nu trebuie să dea nimănui niciun prilej de poticnire” care ar putea periclita împăcarea poporului lui Dumnezeu cu el. „Noi nu dăm nimănui niciun prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată” (6:3).

De ce i-ar ruga fierbinte un slujitor pe oamenii lui Dumnezeu să trăiască o viață plăcută lui Dumnezeu (o viață care arată că „harul lui Dumnezeu” este real în ei – adică nu e „în zadar”), dacă slujitorul însuși nu face acest lucru? Și de ce i-ar îndemna slujitorul lui Dumnezeu pe oamenii săi să se împace cu el, dacă viața și slujirea lui ar fi nesinceră în vreun fel (i.e. lipsită de credibilitate; ipocrită)?

Astfel, Pavel spune: „Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu… Noi nu dăm nimănui niciun prilej de poticnire... Ci, în toate privinţele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu” (6:1-4a). Pavel a vrut să le arate corintenilor că ceea ce aștepta de la ei făcea și el. El nu dăduse nimănui prilej de poticnire, de păcătuire sau de denigrare a evangheliei. Asta nu însemna însă că oamenii nu se vor simți ofensați din când în când de cuvintele sale (pentru că predicarea adevăratului slujitor al lui Hristos este „neplăcută” pentru oameni, în sensul că îi atinge exact în acele locuri unde eșuează, acolo unde sunt slabi, inconsecvenți; evanghelia mustră conștiința lor și le spune ceea ce nu vor să audă).

Mai degrabă, „în toate privințele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu.” Viața personală a slujitorului (comportamentul, vorbirea, atitudinea, relațiile etc.) trebuie să fie în deplină concordanță cu mesajul împăcării pe care îl predică pentru ca cei care ascultă (atât credincioși, cât și necredincioși) să nu întâmpine nimic ce i-ar putea împiedica să primească mesajul.

Viața și mărturia ta sunt vrednice în toate aspectele slujirii tale? Predicarea ta poate fi neutralizată atât de ușor de un cuvânt greșit, o relație nepotrivită, de practici etice îndoielnice, de glume nepotrivite, ipocrizie etc. Atât de ușor poți fi pus în rândul celor care au „doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Tim. 3:5).

O slujire vrednică trece dincolo de multe circumstanțe, cum ar fi (i) suferința fizică (6:4c-5), (ii) standardele etice (6:6-7b), și (iii) realități paradoxale (6:8-10).

(i) Suferința fizică este descrisă aici în următorii termeni: „prin multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temnițe, în răscoale, în osteneli, în vegheri, în posturi” (6:4b-5). Indiferent de împrejurări (cf. 2 Cor. 4:8-11), Pavel a răbdat „ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut” (Evr. 11:27). El și-a urmărit țelul, „premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Fil. 3:14). Avea ochii ațintiți asupra țelului său suprem și asupra Celui pe care îl slujea (nu asupra oamenilor și împrejurărilor). Gândul lui era neclintit (cf. Rom. 8:18; 2 Cor. 4:16-18; Fil. 3:8-14).

Noi, cei care suntem implicați în lucrare, putem confirma cu siguranță că în slujire sunt lucruri care necesită „multă răbdare,” fie nevoi emoționale, încercări, atacuri spirituale, relații rupte, nevoi fizice etc. Lucrul acesta face ca slujirea lui Pavel să fie atât de vrednică în fața atâtor suferințe, împotriviri și greutăți.

Slujirea noastră este vrednică atunci când îndurăm suferință fizică (6:4b-5). Suferința fizică are trei aspecte – adversități fizice, împotrivire fizică și lipsuri fizice. O astfel de răbdare în împrejurări atât de potrivnice este foarte vrednică și este o dovadă a autenticității unui slujitor, căci cine ar îndura o astfel de suferință dacă nu ar fi un slujitor autentic?

Adversitățile fizice sunt descrise astfel: „în necazuri, în nevoi, în strâmtorări” (6:4b). Acest triplet folosește trei termeni (aproape sinonimici) pentru a descrie suferința ce însoțește slujirea, în general.

„Necazuri” înseamnă mai mult decât simple probleme. Pare să fie un termen general pentru suferințe de orice fel. Vine definește necazurile ca fiind suferințe cauzate de presiunea împrejurărilor sau de împotrivirea oamenilor (1 Tes. 3:4; 2 Tes. 1:6, 7). Termenul pare să aibă o conotație aproape escatologică (ex. Mat. 24:9). Invariabil, spune Vine, se referă la „ceea ce vine asupra cuiva din afară” (W. E. Vine, Expository Dictionary of N.T. Words [Dicționar expozitiv al termenilor din Noul Testament], 30, 31.) Semnificația termenului pare a fi strâns legată de chin, durere, calamități.

„Necazurile” lui Pavel sunt descrise în Fapte (ex. 14:22; 20:23; cf. și 2 Tim. 3:11) și el face adesea referire la ele în epistolele sale (ex. Rom. 8:35-36; 2 Cor. 1:4, 8; 2:4; 4:8, 17; 8:2, 13; 1 Tes. 3:3). Pavel este mângâiat de faptul că suferințele lui erau o prelungire a „suferințelor lui Hristos” (Col. 1:24). Necazurile sunt, pur și simplu, parte integrantă a vieții de slujire (2 Tim. 4:5). Isus ne-a avertizat: „… în lume veți avea necazuri” (In. 16:33) și, cu siguranță, lucrul acesta se adeverește în slujire.

„Nevoile” se referă la pericolele și greutățile care vin peste noi, iar „strâmtorările” poartă sensul de a fi presat într-un loc strâmt din care nu poți scăpa. Așadar, suferința fizică include adversitatea fizică, dar și…

Împotrivirea fizică, descrisă astfel: „în bătăi, în temnițe, în răscoale...” (6:5a). Acest triplet vorbește despre suferințele pe care le avem de îndurat din partea celor care ne stau împotrivă – suferința ca rezultat al persecuțiilor, al violenței și al împotrivirilor. „Bătăile” în mod clar se referă la biciuiri sau lovituri, pe care apostolul le-a suferit din plin. „Temnițele” sunt suferința rezultată în urma falselor acuzații – mai exact, să fii aruncat în închisoare de dragul evangheliei (cf. Fapte 16:24; 24:23-27; 28:16, 30). „Răscoalele” se referă la tulburări, atacuri ale mulțimii și altele asemenea, despre care citim adesea în cartea Fapte (cf. Fapte 13:45; 14:19; 17:5; 18:12-17; 19:29; 21:30; 22:22-23; 23:10).

Așadar, a suferi de dragul slujirii implică adversitate fizică, împotrivire fizică și…

Lipsuri fizice, descrise astfel: „... în osteneli, în vegheri, în posturi...” (6:5b). Acest ultim triplet descrie consecințele fizice care pot veni asupra cuiva care este atât de dedicat slujirii încât suferă de extenuare în împrejurări grele (ex. locuri străine, necunoscute), și este privat de odihnă și hrană. „Ostenelile” implică privarea de odihnă, extenuare fizică din cauza orelor lungi și a muncii grele (cf. 1 Tes. 2:9). „Vegherile” sunt, în mod evident, privarea de somn, probabil din cauza locurilor în care Pavel era nevoit să doarmă (ex. la bordul unui vas), sau din cauza grijii sale pentru oameni, ori din cauză că muncea prea mult (cf. 2 Cor. 11:27), în special pentru un slujitor bivocațional. „Posturile” sunt privarea de mâncare și hrană; din nou, poate din cauza volumului de muncă nu avea timp să mănânce sau poate nu-și permitea să mănânce (cf. 1 Cor. 4:11-12; 2 Cor. 11:27).

Așadar, slujirea cere „multă răbdare”, deoarece, din când în când, vom întâmpina și vom avea de îndurat suferință fizică în diferitele sale aspecte, cum ar fi: adversități fizice, împotrivire fizică și lipsuri fizice. Voi continua acest studiu în următoarea ediție a acestui Jurnal.

III. Schițe De Predici

Titlu: Să învățăm de la Isus, Partea a 2-a, Să mărturisim identitatea Lui (Mat. 16:13-23)

Tema: Dacă Îl cunoaștem pe Isus, trebuie să fim gata să mărturisim cine este El și ce a făcut El

Punctul 1: Isus pune o întrebare cu privire la identitatea Sa (16:13-20)

1a) „Cine zic oamenii că sunt Eu?” (16:13-14)

1b) “Dar voi… cine ziceți că sunt?” (16:15-20)

- Marea mărturisire a lui Petru (16:16)

- Marea revelare a lui Isus (16:17-20)

Punctul 2: Isus profețește cu privire la suferințele Lui (16:21-23)

2a) Petru Îl mustră pe Isus (16:22)

2b) Isus îl mustră pe Petru (16:23)

Related Topics: Pastors

Report Inappropriate Ad