MENU

Where the world comes to study the Bible

Report Inappropriate Ad

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 43, Ediția de Iarnă 2022

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea predicării expozitive:
Predicarea din evanghelii, Partea a 2-a

Seria aceasta despre „Consolidarea predicării expozitive” a început cu ediția de toamnă 2018 (Numărul 29) a acestui jurnal. Scopul acestei serii este să construim pe ceea ce am învățat în seria precedentă („Fundamentele esențiale ale predicării expozitive”, Numerele 1-28, Toamna 2011 – Vara 2018). În seria actuală, am acoperit până acum următoarele subiecte:

1. Îmbunătățirea introducerilor (Toamna 2018)

2. Consolidarea încheierii (Iarna 2019)

3. Folosirea eficientă a ilustrațiilor (Primăvara 2019)

4. Folosirea aplicațiilor (Vara și Toamna 2019)

5. Consolidarea interpretării biblice (Iarna, Primăvara, Vara, Toamna 2020)

6. Predicarea din narațiunile istorice ebraice (Iarna și Primăvara 2021)

7. Predicarea din literatura poetică ebraică (Vara și Toamna 2021).

8. Predicarea din evanghelii (Iarna 2022).

În Ediția de iarnă 2022, am trecut în revistă Secțiunea A, „Genul literar al evangheliei: stilul literar, structura și caracteristicile.” În prezenta ediție, voi continua cu același subiect, mergând mai departe la secțiunea B…

B. Sugestii de interpretare și principii pentru înțelegerea narațiunilor din evanghelii

Am fost ajutat în secțiunea aceasta în special de lucrările următorilor autori: Graeme Goldsworthy (“Preaching the Whole Bible as Christian Scripture” [„Predicarea întregii Biblii ca Scriptură creștină”], 222-232), Sidney Greidanus (“Handbook of Contemporary Preaching” [„Manual pentru predicarea contemporană”], 329-343) și J. Scott Duval și J. Daniel Hays (“Grasping God’s Word” [„Cum să înțelegem Cuvântul lui Dumnezeu”], 249-253).

1. Fii atent la diferențele date de perspectivă. Interpretarea este influențată de perspectiva pe care o avem. Perspectiva noastră diferă de cea a autorilor inspirați ai evangheliilor, în mare parte datorită diferențelor culturale, cronologice, teologice și lingvistice dintre ei și noi. Așadar, când predicăm din evanghelii, trebuie să cunoaștem aceste diferențe și să le interpretăm în mod corespunzător.

Prima întrebare pe care trebuie să ne-o punem este aceasta: „Care este ideea teologică sau intenția autorului?” Cred că putem spune că mesajul general al tuturor evangheliștilor este împărăția lui Dumnezeu. Într-adevăr, după cum spune Sidney Greidanus, „toate cele patru evanghelii leagă acest mesaj central al împărăției lui Dumnezeu de persoana și lucrarea lui Isus Hristos… Această veste bună atotcuprinzătoare – că, în Isus Hristos, împărăția lui Dumnezeu se apropie, a venit și va veni – cere o interpretare teocentrică-cristocentrică a fiecărui text din evanghelii” (“Preaching in the Gospels” [„Predicarea din evanghelii”], 332).

2. Începe cu analiza textului. Analiza textului te ajută să dobândești o înțelegere mai bună a structurii și a conținutului istorisirii.

În ce privește structura, în general, povestirile din evanghelii sunt structurate în jurul a patru secțiuni progresive:

(1) Situația de viață, contextul sau fundalul.

(2) Problema sau situația de față.

(3) Conflictul sau punctul culminant.

(4) Deznodământul.

(5) Concluzia – o aplicație, o lecție sau o provocare.

Analizând structura, încearcă să afli ce determină dinamica povestirii – ar putea fi anumite întrebări, frica, împotrivirea față de Isus etc.

În ce privește conținutul, poți analiza destul de ușor contextul, personajele, locurile și evenimentele, folosind șase întrebări standard cu privire la text:

(1) Care sunt personajele implicate? – fie că apar cu numele sau fără nume.

(2) Ce se întâmplă?

a) Contextul povestirii.

b) Problema în cauză (ex. o vindecare sau o furtună etc.).

c) Progresia evenimentelor.

d) Ce au spus sau au făcut personajele sau cum au reacționat etc.

(3) Când a avut loc lucrul acesta? – timpul din zi, anotimpul, în timpul unei sărbători evreiești sau în timpul unei nunți etc.

(4) Unde a avut loc? – pe lac, într-o casă privată, într-o cetate, în sinagogă etc.

(5) De ce au avut loc evenimentele din această povestire? – pentru a avea loc o minune, pentru a arăta credința sau necredința cuiva sau din cauza îndoielii cu privire la cine era Isus etc.? În această etapă analitică, caută indicii pe care autorul le-ar putea oferi cu privire la scopul povestirii. Aceste indicii pot apărea la începutul sau la finalul povestirii. Să luăm ca exemplu (din Duval și Hays) pasajul din Marcu 4:35-41 unde întrebarea finală din partea ucenicilor arată că Marcu a inclus acest eveniment în relatarea sa pentru a consolida învățătura despre Persoana lui Isus. El nu era doar un rabin, ci Însuși Dumnezeu, singurul care poate controla creația Sa și singurul care îi poate porunci.

(6) Cum se desfășoară povestirea? – cu scopul de a împlini nevoia cuiva sau de a răspunde la o întrebare, de a arăta puterea lui Isus asupra naturii sau intervenția Sa într-o criză etc.

O altă unealtă analitică utilă este să observi folosirea repetiției în povestire. Acesta este un indicator util în interpretare în toată literatura biblică, nu doar în evanghelii – repetarea unui cuvânt, a unei expresii sau a unei teme. Repetiția este folosită de către autor pentru a explica și a clarifica ideea pe care vrea să o transmită.

3. Află care este principiul teologic universal al povestirii. Odată ce ai analizat cu atenție structura și conținutul povestirii, trebuie apoi să le integrezi în principiul general ilustrat de istorisirea respectivă. Practic, răspunzi la întrebarea: „Care este scopul povestirii?” Mai exact, ce idee teologică vrea să demonstreze autorul prin povestirea aceasta și prin modul în care o spune? Vorbește despre relații, credință sau necredință etc.? Este o lecție în povestire pe care trebuie s-o învățăm? Reacția noastră față de Isus este oglindită în reacțiile descrise în povestire?

Uneori, autorii evangheliilor accentuează o idee folosind o serie de povestiri. De exemplu, Luca 15 conține trei povestiri sub formă de pilde: (1) Oaia pierdută; (2) Banul pierdut; și (3) Fiul risipitor. Datoria noastră este să aflăm care este ideea teologică comună care le unește. Putem afla dacă o povestire este legată tematic de cea de dinainte sau de cea de după ea, uitându-ne la contextul lor, la personaje, temele folosite (ex. tema comună în Luca 15 este „pierdut” și „aflat”).

Odată ce ai aflat care sunt principiile teologice, încearcă să le formulezi în așa fel încât să fie relevante, aplicabile și personalizate pentru ascultătorii tăi. Asta trebuie să predicăm noi – ideea teologică ce se aplică tuturor oamenilor din toate timpurile. Nu e greu să relatezi istorisirea pentru ascultătorii tăi, însă datoria noastră este să le spunem mai mult de-atât. Noi trebuie să explicăm principiile teologice ale istorisirii, însă nu doar în relație cu personajele, ci mai ales în relație cu noi. Trebuie să răspundem la întrebarea: „Ce are asta de-a face cu mine?” Iar când faci asta, ai grijă să fii fidel textului, în contextul mai larg al Scripturii.

Concluzii. Acești pași sunt esențiali atunci când vrei să predici din textele narative din evanghelii. Nu este suficient să repovestești textul și să deduci niște aplicații morale din el. Trebuie să înțelegi perspectiva teologică a autorului inspirat al evangheliei și accentul său cristocentric, să analizezi structura și conținutul istorisirii și să afli principiul teologic al istorisirii ca întreg, precum și principiul teologic al fiecărei scene din povestire. Apoi ești gata să-ți pregătești predica și să aplici în mod corect principiile povestirii la viața noastră de astăzi.

II. Consolidarea conducerii biblice
„Slujba împăcării, Partea a 4-a: O chemare la împăcarea poporului lui Dumnezeu cu slujitorul lui Dumnezeu” (2 Cor. 6:11-7:16)

Întreaga secțiune de la 2 Corinteni 5:18 până la 2 Corinteni 7:16 vorbește despre slujba împăcării, după cum urmează:

A. Împăcarea tuturor oamenilor (2 Cor. 5:18-21).

B. Împăcarea poporului lui Dumnezeu (2 Cor. 6:1-7:16)

(1) Împăcarea lui cu Dumnezeu (2 Cor. 6:1-2).

(2) Împăcarea lui cu slujitorii lui Dumnezeu (6:3-7:16) – pentru că împăcarea cu Dumnezeu este reală și deplină doar atunci când există împăcare și cu pastorul, pentru că el este ambasadorul lui Dumnezeu (5:20).

În acest studiu, vom analiza 2 Corinteni 6:11-18 și vom continua studierea acestei secțiuni și în edițiile următoare.

În primul rând, dați-mi voie să fac câteva observații introductive despre structura pasajului pe care îl vom studia (2 Cor. 6:11-7:16), pentru că au existat multe dezbateri între teologi cu privire la paternitatea acestui pasaj – dacă a fost scris de apostolul Pavel și, dacă da, dacă conține un fragment dintr-o altă scrisoare. Motivul acestor dezbateri este faptul că limbajul din 6:11-13 se schimbă atât de abrupt în 6:14-7:1. Într-adevăr, 7:2 pare să continue ideea din 6:13, iar pasajul din 6:14-7:1 pare un adaos fără legătură cu restul textului. De fapt, șirul de idei poate fi observat de-a lungul pasajului, fără nevoia de a presupune că textul din 6:14-7:1 este un fragment din alt document sau o inserție editorială. Într-adevăr, exprimarea din 7:3 („căci am spus mai înainte că sunteţi în inimile noastre”) este o referire clară la pasajul din 6:11-13 și sugerează faptul că autorul a vorbit despre altceva între cele două pasaje.

Secțiunea aceasta, așadar, este punctul culminant al unui tratat integrat despre slujirea apostolică a lui Pavel care începe în 2:14 și se termină în 7:16. După cum arată, cu perspicacitate, David Garland, această secțiune finală pe care o studiem nu este o digresiune, ci mai degrabă un rezumat al întregii argumentări, culminând cu un îndemn. De aceea avem această listă de imperative: (a) „împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (5:20); (b) „vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” (6:1); (c) „lărgiţi-vă şi voi [inima, n.tr.]” (6:13); (d) „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi” (6:14); (e) „Ieşiţi... despărţiţi-vă ... nu vă atingeţi” (6:17); și (f) „Deschideţi-vă inima faţă de noi (NTR)” (7:2) [vezi David Garland, 2 Corinthians [2 Corinteni], New American Commentary, 322-323].

În primul rând, îndemnul lui Pavel se bazează pe…

1. O chemare pastorală la dragoste (6:11-13). „11 Am dat drumul gurii faţă de voi, Corintenilor! Ni s-a lărgit inima. 12 Voi nu sunteți la strâmtoare în noi; dar inima voastră s-a strâns pentru noi. 13 Faceţi-ne şi voi la fel: vă vorbesc ca unor copii ai mei – lărgiţi-vă şi voi!”

Modul în care Pavel li se adresează aici corintenilor este unic în epistolele sale trimise acestora. Poate că folosește acest mod de adresare pentru a-și exprima dragostea pe care o are pentru ei în inima sa și poate că îi numește așa pentru a face îndemnul său mai personal. Pavel a fost sincer și transparent față de ei, nu doar în vorbire, ci și în dragoste. El le-a vorbit în mod deschis datorită dragostei ce le-o poartă. Fără îndoială că el le vorbește atât de direct din cauza pericolului ce îi pândea dacă ei ar fi mers mai departe pe drumul pe care porniseră. Cu cât pericolul este mai mare, cu atât avertismentele noastre sunt mai clare și mai fățișe și observăm lucrul acesta când supraveghem copiii. Deschiderea inimii sale față de ei nu s-a schimbat niciodată, în ciuda practicilor lor păcătoase care cereau o mustrare aspră. Dragostea lui pentru corinteni și mustrarea pe care le-o aduce nu se exclud reciproc – Pavel îi iubește și își arată dragostea față de ei chiar și atunci când ei nu merg perfect, așa cum se cuvine, pe calea Domnului (deși așa ar prefera el, fără îndoială).

Vorbindu-le ca pastor al lor, el accentuează dragostea sa pentru ei – „Ni s-a lărgit inima” (6:11). Însă dragostea trebuie să fie reciprocă. „Voi nu sunteţi la strâmtorare în noi”, spune el, pe când „inima voastră s-a strâns pentru noi” (6:12). Astfel, în continuare Pavel îi îndeamnă să-i împărtășească dragostea – „lărgiţi-vă şi voi (inima, n.tr.)” (6:13). Înflăcărarea și autenticitatea dragostei lui pentru ei nu s-au schimbat, pe când dragostea lor pentru el se disipase sau cel puțin nu era evidentă. Lucrul acesta nu este ceva neobișnuit pentru cineva care a fost mustrat cu severitate și care trăiește într-un mod total opus față de cel care l-a mustrat.

Este plin de învățăminte modul în care Pavel îi mustră pe corinteni. Când îi mustră, el își și exprimă dragostea lui pentru ei (6:11-13; 7:2-4). Aceasta ne amintește faptul că mustrarea trebuie făcută cu dragoste pentru a fi acceptată și eficientă. Când avem de-a face cu credincioși care păcătuiesc, chiar dacă trebuie să-i disciplinăm dacă nu se pocăiesc (cf. 1 Cor. 5), totuși trebuie să echilibrăm disciplinarea cu dragostea creștină, pentru că altfel nu facem decât să aplicăm o pedeapsă legalistă, punându-i de fapt să stea la colț până se pocăiesc sau punându-i deoparte până se schimbă. În orice caz, trebuie să fim „credincioși adevărului, în dragoste”.

Pavel le vorbește cum ar vorbi un tată „unor copii” (6:13), spunându-le să-i împărtășească dragostea. Este natural și normal pentru copii să-și iubească părinții. Corintenii erau copiii spirituali ai lui Pavel. Lor le predicase mesajul împăcării și ei îl primiseră. Ei erau beneficiarii slujirii lui Pavel, atât în ce privește mântuirea, cât și lucrarea bisericii. Acum se aflau în pericolul de a respinge această binecuvântare, ca și cum ar fi fost în van. De aceea, această chemare pastorală la dragoste este urmată de…

2. Ochemare pastorală la avertizare (6:14-18). Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? 15 Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? 16 Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui Viu, cum a zis Dumnezeu: «Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.» 17 De aceea: «Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. 18 Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic.»”

Această chemare pastorală la avertizare pare să apară de nicăieri în șirul de idei din acest pasaj. Și totuși, după cum am menționat mai sus, din context reiese că este legat în mod direct de (a) versetele precedente (6:11-13) care vorbesc de distanțarea corintenilor față de Pavel (și coincidenta lor apropiere de apostolii mincinoși sau, cel puțin, influențarea lor de către aceștia - cf. capitolelor 10 și 11); și (b) problemele care fuseseră discutate în prima epistolă și care erau atât de lumești. Căci, dacă cineva avea nevoie să ia aminte la acest avertisment cu privire la sfințenie, aceștia erau corintenii, care se divizau în partide (1 Cor. 1), lăudându-se cu imoralitatea sexuală din biserică (1 Cor. 5), dându-se în judecată unul pe altul (1 Cor. 6), practicând imoralitatea sexuală cu prostituate (1 Cor. 6:15-20), practicând idolatria (1 Cor. 8 și 10) și făcând abuz de Cina Domnului (1 Cor. 11:17-34). Aceste probleme și ce aveau de făcut corintenii cu privire la ele au făcut subiectul primei epistole a lui Pavel și aceste sfaturi din 2 Corinteni 6:14-7:1 sunt o reiterare a acelor învățături despre păcat, despre stiluri de viață și practici lumești.

Pentru ca relația corintenilor cu Pavel să fie restaurată pe deplin, ei vor trebui să demonstreze că s-au separat complet de rău. Dragostea lor pentru Pavel putea fi exprimată pe deplin doar dacă își demonstrau ascultarea față de el, în mod specific prin separarea lor de lume (6:14-7:1), pentru că dragostea și sfințenia merg împreună; dragostea niciodată nu poate trece cu vederea păcatul. Cel mai bun mod în care ar putea să își exprime dragostea față de el ar fi să facă așa cum îi învață el, căci Isus a spus: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte acela Mă iubeşte” (In. 14:21).

Așadar, putem afirma în mod rezonabil (și în conformitate cu sensul general și cu subiectul ambelor epistole) că textul din 6:11-7:16 este îndemnul pastoral final al lui Pavel către acești oameni să se împace cu el, mai ales că ei făcuseră câțiva pași necesari pentru a se separa de rău (ex. l-au disciplinat pe omul vinovat de incest în 1 Cor. 5). Și are sens ca acest tip de îndemn să vină la sfârșitul discursului său, care vorbește tocmai despre caracterul conciliant al slujirii pastorale.

Problema era că cei din Corint erau „înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi” (6:14), o asociere față de care trebuie să se distanțeze (6:15-18). Poate, și destul de probabil, că această problemă a jugului nepotrivit era rădăcina problemelor din Corint, provocând divizare și lipsă de evlavie. A fi „înjugaţi” cu necreștini este o nepotrivire (lit. greșit împerecheat) – a fi unit cu un partener nepotrivit, ca atunci când boii sau caii sunt înhămați nepotrivit și, prin urmare, nu trag împreună (pentru că realmente nu pot) în aceeași direcție. Ei nu pot lucra împreună, căci merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiți (Amos 3:3)? Jugul credinciosului este jugul lui Hristos, care este bun și ușor pentru cei care sunt uniți cu El (Mat. 11:30).

Acest avertisment nu se referă în mod specific la căsătorie, deși cu siguranță este inclusă și aceasta. Avertismentul se referă la orice asociere nepotrivită între credincioși și necredincioși. Un „jug” este o relație sau o înțelegere care îi leagă pe oameni într-o asociere strânsă unul cu celălalt, o relație care nu poate fi decât armonioasă și de durată dacă cele două părți sunt în acord. În mod clar, aici se vorbește specific despre înțelegerea cu privire la lucrurile spirituale, însă principiul se aplică cu siguranță și în alte relații – nu este un caz fericit și nici productiv dacă cele două părți nu cad de acord (filosofic, spiritual, economic etc.). Și de obicei, dacă asocierea se face între un credincios și un necredincios, influența necredinciosului în „jug” este mai puternică decât cea a credinciosului. După cum spune David Garland în mod poetic, „cei care se înjugă împreună cu necredincioși se vor trezi curând arând ogorul lui Satan” (Garland, 331).

În acest context, să fii înjugat la un jug cu un necredincios înseamnă o alianță – de unde și alegerea termenilor:

(a) „jug” (14a) – împărtășire, participare (μετοξη)

(b) „legătură” (14b) – comuniune (κοινωνια)

(c) „înţelegere” (15a) – armonie, lit. „simfonie” (συμφωνησις)

(d) „legătură cu” (15b) – parte, porție (μερις)

(e) „se împacă” (16a) – unire (συγκαταθεσις)

Pentru un creștin, a fi „înjugat” la un jug cu un necreștin înseamnă a forma o alianță intimă, pe de o parte, între cineva care mărturisește că este neprihănit în Hristos și, pe de altă parte, cineva care trăiește în împotrivire față de legea neprihănită a lui Hristos și care o încalcă - i.e. „fărădelege” (6:14b). Este ca și cum ai încerca să unești „lumina cu întunericul” (6:14c) într-o entitate comună – ceea ce este imposibil. Este ca și cum ai forța un acord între poli opuși, între „Hristos și Belial / Satan”(6:15a), între un „credincios” și un „necredincios” (6:15b), între „templul lui Dumnezeu” și templul „idolilor” (6:16).

Întrebarea retorică din acest text este: „Cum poate un credincios să intre într-o relație care pretinde a fi o înțelegere comună, de egalitate și unire cu cineva a cărui perspectivă despre lume și viață și a cărui trăire militează împotriva sa?” Și răspunsul implicit este: „Nu se poate!” – cel puțin nu poți face asta și menține, în același timp, o mărturie creștină consistentă sau trăi o viață creștină fericită și productivă. Nu, fără îndoială…

(a) Noi ne-am „făcut părtaşi” Duhului Sfânt (Evr. 6:4) și, ca și copii ai lui Dumnezeu, suntem „scutiţi de pedeapsa” lui Dumnezeu (Evr. 12:8).

(b) „Părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos” (1 In. 1:3b; cf. 1:6), nu cu cei care săvârșesc fărădelegea. „Părtăşia” noastră este cu „Isus Hristos, Domnul nostru” (1 Cor. 1:9) și cu Duhul Sfânt (2 Cor. 13:13), nu cu întunericul sau cu demonii (1 Cor. 10:20).

(c) „Potrivirea” noastră este cu Cuvântul lui Dumnezeu (Fapte 15:15) și cu biserica lui Dumnezeu (1 Cor. 1:10-11; Mat. 18:19-20).

(d) „Partea” noastră este în „moştenirea sfinţilor” (Col. 1:12), nu cu cei necredincioși, a căror parte este în iazul de foc.

(e) „Înțelegerea” noastră (lit. unire, cauză comună) este cu biserica Dumnezeului celui viu (1 Tim. 3:15), nu cu templul demonilor morți (2 Cor. 6:16b).

Pavel nu spune în mod explicit la ce se referă aici, însă o analiză a contrastelor pe care le folosește (legătură între neprihănire și fărădelege; unirea între lumină și întuneric; înțelegere între Hristos și Satan; legătura dintre un credincios și un necredincios; împăcare între templul lui Dumnezeu și templul idolilor) pare să indice că s-ar referi în primul rând la orice asociere a creștinilor cu idolatria și jertfele păgâne (cf. 1 Cor. 8:1-13; 10:14-33).

Întreaga imagistică a „jugului” elimină posibilitatea de a aplica această învățătură la relațiile ocazionale, căci altfel creștinii ar trebui să iasă cu totul din lume, ceea ce, după cum spune Pavel în altă parte, nu trebuie să facem (1 Cor. 5:9-10). Noi nu trebuie să trăim în comunități izolate, separați de orice contact cu lumea. Într-adevăr, dacă am face aceasta, am proceda în mod total opus față de întreaga învățătură a lui Hristos cu privire la datoria creștinului de a fi sare și lumină în lume. Ideea asupra căreia insistă Pavel aici este că creștinii trebuie să își țină creștinismul (valorile spirituale, standardele etice, relațiile, practicile și credințele) separate de valorile, standardele, relațiile, practicile și credințele lumești. Într-adevăr, a fi înjugat la un jug cu un necredincios înseamnă a forma o relație permanentă și foarte apropiată cu cineva care este, de fapt, vrăjmaș al crucii lui Hristos (Fil. 3:18).

Argumentul lui Pavel (6:16-18) este susținut de diverse citate din Vechiul Testament puse împreună (Lev. 26:11-12; Ez. 37:26, 27; Is. 52:11; 2 Sam. 7:14; cf. și Deut. 32:18-19), care susțin…

(a) Unitatea și relația exclusivă a lui Dumnezeu cu poporul Său: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.” (6:16), unitate și relație care exclud pe oricare alta.

(b) Chemarea la separare de cei în mijlocul celor cărora Dumnezeu nu locuiește: „De aceea: «Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic.»” (6:17-18).

Aceste citate din Vechiul Testament vorbesc despre închinarea înaintea lui Dumnezeu, care trebuie făcută în separare completă de orice „necurății” (Apoc. 17:4; Lev. 5:2; 10:10). Cu alte cuvinte, închinarea la Dumnezeu și închinarea la idoli nu pot fi unite în niciun caz. Pentru că credincioșii sunt „templul lui Dumnezeu”(1 Cor. 3:16), noi nu putem fi uniți cu templul idolilor (2 Cor. 6:16). Doar atunci când ne separăm de astfel de lucruri și persoane „vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic.”

Concluzii finale. Există un echilibru delicat între separarea de lume cu scopul de a ne păstra sfinți pentru Domnul și conectarea cu lumea cu scopul evanghelizării. Evident, corintenii erau bine integrați în lume și nu separați de ea. Poate că de asta nu se vorbește deloc despre persecuție împotriva corintenilor. Dimpotrivă, ei chiar erau acceptați ca participanți la închinarea în templul păgân (1 Cor. 8:10) și se implicau în imoralitate sexuală (1 Cor. 5). Credincioșii nu își au locul în închinarea la idoli sau în orice comportament imoral sau necurat, care, așa cum spune Pavel, ar trebui să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi” (Efes. 5:3).

Echilibrul pare să fie, pe de o parte, separarea noastră, ca să nu fim „înjugați” cu cei necredincioși (i.e. să nu fim sub influența lor; să nu avem obligații față de ei; să nu ne amestecăm cu ei; să nu fim corupți de ei; să nu adoptăm practicile lor imorale) și totuși, pe de altă parte, trebuie să ne străduim să dezvoltăm relații cu ei bazate pe bunătate creștină, pe cinste, dragoste, puritate și har, astfel încât ei să fie receptivi atunci când mărturisim despre Hristos și despre evanghelie.

III. Schițe de predici

Titlu: Să învățăm de la Isus să fim creștini cu influență, Partea a 2-a (Mat. 5:14-16)

Subiect: Să trăim cu adevărat pentru Dumnezeu în lume

Tema: Creștinii influenți sunt cei care fac o schimbare pentru Dumnezeu în lume

I. Doar ucenicii lui Isus transmit lumina lui Dumnezeu într-o lume de întuneric spiritual (5:14-15)

A. Doar creștinii transmit lumina lui Dumnezeu în lume... prin ceea ce suntem (14a)

1. Doar noi suntem ucenicii Lui (cf. In. 1:9; In. 8:12)

2. Doar noi suntem reprezentanții Lui în lume (cf. 1 In. 4:17)

B. Doar creștinii transmit lumina lui Dumnezeu în lume... prin ceea ce știm (14a)

1. Doar noi știm ce se află ascuns în întuneric (cf. 1 Cor. 4:5; Ef. 5:13)

2. Doar noi cunoaștem cauza întunericului

a) Noi știm că trăim zilele din urmă (cf. 2 Tim. 6:1-5)

b) Noi știm că aceasta este vremea duhurilor înșelătoare și a învățăturilor demonice (1 Tim. 4:1)

c) Noi știm că orice profet fals este din lume (1 In. 4:1-3)

d) Noi știm că „toți au păcătuit...” (Rom. 3:23; In. 3:19)

3. Doar noi cunoaștem soluția pentru acest întuneric

a) Soluția pentru acest întuneric este adevărul lui Dumnezeu (cf. 1 In. 1:5-10; 1 In. 4:6; In. 1:17; In. 8:32)

b) Numai creștinii au răspunsul la întrebările esențiale ale vieții – cine suntem, de unde venim, de ce suntem aici, încotro ne îndreptăm

C. Doar creștinii transmit lumina lui Dumnezeu în lume… prin motivul existenței noastre (14b-15)

1. Noi existăm ca să ocupăm o anumită poziție (5:14b)

2. Noi existăm ca să îndeplinim un anumit scop (5:15)

Punctul 2: Doar ucenicii lui Isus transmit gloria lui Dumnezeu într-o lume de întuneric spiritual (5:16)

2a. Împlinind porunca lui Isus și lăsând lumina noastră să strălucească (5:16a)

2b. Făcând fapte bune care indică înspre Dumnezeu, sursa lor (5:16b)

Related Topics: Pastors

Report Inappropriate Ad