MENU

Where the world comes to study the Bible

Report Inappropriate Ad

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 40, Editia de Vară 2021

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea Predicării Expozitive
Predicarea Din Literatura Poetică Ebraică (Pt. 1)

Permiteți-mi să încep acest articol făcând câteva observații scurte despre cărțile poetice și despre genul literar poetic. Cartea Psalmilor este, în mod evident, cartea poetică, însă o împărțire mai largă ar include și majoritatea cărților de înțelepciune (Iov, Proverbe, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor). În plus, majoritatea psalmilor ar putea intra în categoria literaturii de înțelepciune. Așadar, când împărțim cărțile biblice în categorii literare, întotdeauna există această intersectare între categorii. Potrivit lui Kaiser, „aproximativ o treime din Vechiul Testament și o parte surprinzător de mare din Noul Testament sunt scrise în formă poetică” (Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă, în Walter Kaiser și Moises Silva, Introducere în Hermeneutică, 86).

Categoria mai largă a cărților poetice din V.T. (i.e. inclusiv cărțile de înțelepciune) este numită, de obicei, „Scrierile” (pentru a o diferenția de Lege și de Profeți) și, în canon, se află între Lege și Profeți. Astfel, structura canonului recunoaște conținutul și stilul literar distinctiv al acestor cărți. „Prezența acestor… cărți în Scrieri spune ceva despre relația lor cu Tora (Pentateuhul) și cu Profeții – cărțile acestea nu sunt nici Lege, nici cărți profetice. De fapt, perspectiva lor asupra lumii este destul de diferită de cea a Torei și a Profeților, deși au și multe lucruri în comun” (C. Hassell Bullock, Preaching the Poetic Literature [Predicarea din literatura poetică] în Handbook of Contemporary Preaching [Manual de predicare contemporană], ed. Michael Duduit, 293).

Scopul și rolul principal al psalmilor întotdeauna a fost (și este) unul liturgic (cântece de laudă, de lamentație etc.), însă includerea lor în canon ne autorizează să îi și predicăm, nu doar să îi cântăm. În definitiv, psalmii conțin o teologie foarte profundă. Ei arată într-adevăr că închinarea prin muzică și prin predicare sunt ambele răspunsuri potrivite înaintea lui Dumnezeu. Totuși, trebuie să fim foarte conștienți de faptul că stilul literar al cărților poetice cere o exegeză și o predicare ce reflectă genul lor literar unic. Psalmii trebuie interpretați și aplicați în contextul teologic al întregii psaltiri. „Psaltirea este… o carte de laudă care proclamă că Dumnezeu, ca și Creator și Răscumpărător, a dat poporului Israel, prin Tora, prin revelația de Sine în istorie, posibilitatea unei vieți noi și indicații clare cu privire la modul în care aceasta trebuie trăită” (William Dumbrell, The Faith of Israel [Credința Israelului], 212, citat în Graeme Goldsworthy, Preaching the Whole Bible as Christian Scripture [Predicarea Bibliei ca Scriptură creștină], 200).

Tema generală a psalmilor, așadar, este răscumpărarea, cu accent pe Dumnezeu (marele Împărat al poporului legământului) și actele Sale istorice de eliberare. Graeme Goldsworthy scrie: „Predicatorul trebuie să își îndrepte mereu ascultătorii către perspectiva biblică despre Dumnezeu centrată pe evanghelie” (Preaching the Whole Bible as Christian Scripture [Predicarea Bibliei ca Scriptură creștină], 201).

Așadar, cum ar trebui folosiți psalmii în biserica creștină? Evident, pot fi folosiți așa cum erau folosiți în vremurile biblice, ca și carte de imnuri religioase. Răspunsul ascultătorilor de atunci era să Îl laude pe Dumnezeu pentru lucrările Sale răscumpărătoare, prin urmare aceasta este o reacție potrivită și din partea noastră. Atât autorii nou-testamentari, cât și Domnul Isus au citat adesea psalmii (cartea Psalmi este citată în Noul Testament mai mult decât oricare altă carte din Vechiul Testament – se estimează că ar fi 350 de citate, citări și referiri directe sau indirecte), atât ca profeții referitoare la Isus, cât și ca sursă și autoritate pentru teologia lor). De exemplu, Pavel citează din psalmi în Romani 3:10-18 pentru a-și susține argumentul cu privire la păcătoșenia omenirii (Goldsworthy, 199).

În mod clar, tema principală a cărții Psalmi este accentul mesianic (pe moartea și învierea lui Hristos) și impactul psalmilor asupra rasei umane, fie pentru salvarea celor drepți sau pentru condamnarea celor răi (după cum vedem în Psalmul 1).

Haideți să analizăm acum genul literar al psalmilor ca poezie ebraică.

A. Tipuri De Psalmi.

Există diferite tipuri de psalmi, cum ar fi psalmi didactici (ex. Ps. 1); mesianici (ex. Ps. 2); psalmi despre creație (ex. Ps. 19); psalmi de lamentație (ex. Ps. 22); psalmi despre istoria mântuirii (ex. Ps. 78); psalmi de laudă (ex. Ps. 96). Cei mai mulți psalmi sunt lamentații, însă mulți se încadrează în mai multe categorii.

B. Scopul Și Funcția Lor Retorică.

Psalmii sunt poezie ebraică și reflectă structura și procedeele literare specifice acestui gen. După cum scrie Tom Long: „Fiecare psalm din psaltire a ajuns, în cele din urmă, să facă parte din colecția de psalmi care, după cum spune Patrick D. Miller, Jr., «au făcut parte din închinarea comunității de credință, a evreilor și a creștinilor, pe scară largă și fără întrerupere»” (Thomas Long, Preaching the Literary Forms of the Bible [Predicarea din genurile literare biblice], 44, cu citat din Patrick D. Miller, Jr., Interpreting the Psalms [Cum să interpretăm psalmii], 20).

Ca și în cazul genului literar dramatic, funcția literară a psalmilor este să facă apel la emoții și la imaginație. Ei stârnesc un răspuns interior profund ce merge dincolo de rațiune. „Poezia schimbă modul în care gândim și simțim, dar nu arătându-ne lucruri pe care nu le știm sau printr-o argumentare convingătoare, ci făcând ajustări armonioase în locuri profunde și importante din imaginația noastră.” Long ne oferă exemplul Psalmului 42:1: „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” Cuvintele condensate se extind în mintea noastră într-o imagine imensă, iar apoi psalmistul leagă această imagine de realitatea noastră spirituală, adică de relația noastră cu Dumnezeu (Long, 45).

Psalmii ne vorbesc nu doar la un nivel profund intim, devoțional (ex. în rugăciunile și meditațiile noastre despre Dumnezeu), ci și la un nivel foarte practic experiențial și pastoral (ex. la înmormântări, nunți, sărbători, în boală, în deznădejde etc.) Psalmii ne vorbesc cu o prospețime și o relevanță contemporană în aceste ocazii, însă și cu o repetabilitate și formalitate tradițională. „Faptul că Psaltirea conține psalmi despre mânie, abandon și disperare ne confirmă că astfel de emoții nu doar că apar în viața de credință, ci și că astfel de experiențe sunt repetabile, predictibile și previzibile. Am mai trecut prin ele și înainte” (Long, 46).

C. Structura Retorică A Psalmilor.

Psalmii au o formă condensată, concisă și intensă (așa cum trebuie să fie poezia) și folosesc cuvintele în mod diferit față de alte genuri literare (așa cum trebuie să facă poezia). După cum arată Robert Alter, „poezia, lucrând printr-un sistem de înlănțuiri complexe de sunete, imagini, cuvinte, ritmuri, sintaxă, teme, idei, este un instrument pentru exprimarea unor semnificații bogate și uneori a unor sensuri contradictorii, care nu pot fi exprimate ușor prin alte tipuri de discurs” (Robert Alter, The Art of Biblical Poetry [Arta poeziei biblice], 113, citat în Long, Preaching and the Literary Forms [Predicarea și genurile literare], 47).

Paralelismul este probabil principala structură retorică în cartea Psalmilor. Paralelismul este atât de des folosit și de important în Psalmi, încât McQuilkin recomandă să „folosim paralelismul poeziei ebraice pentru a putea pătrunde semnificația ei… Marca distinctivă a poeziei ebraice este corespondența ideilor, sau paralelismul, între un vers și următorul sau între o secțiune a poeziei și următoarea” (Robertson McQuilkin, Understanding and Applying the Bible [Cum să înțelegem și să aplicăm Biblia], 199). Altfel spus, paralelismul este un procedeu literar prin care poetul ne oferă o parte de vers (A), apoi următoarea parte a versului (B), în așa fel încât conținutul lui (B) are legătură cu conținutul lui (A). Legătura aceasta este realizată, în principal, în trei moduri:

1. Prin paralelism sinonimic – o idee similară din (A) este repetată în (B) fără un adaos semnificativ. De exemplu:

a) Ps. 73:1, (A) Da, bun este Dumnezeu cu Israel… (B) cu cei cu inima curată.

b) Prov. 1:20, (A) Înțelepciunea strigă pe ulițe…(B) îşi înalţă glasul în pieţe.

c) Gen. 4:23, (A) Ada şi Ţila, ascultați glasul meu!… (B) Nevestele lui Lameh, ascultați cuvântul meu!

d) Luca 1:46b-47a, (A) Sufletul meu mărește pe Domnul… (B) şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu.

2. Prin paralelism antonimic - ideea din (B) este în contrast sau în opoziție cu ideea din (A). De exemplu:

Prov. 10:1, (A) Un fiu înțelept este bucuria tatălui… (B) dar un fiu nebun este mâhnirea mamei sale.

Prov. 15:2, (A) Limba înțelepților dă știință plăcută …(B) dar gura nesocotiților împroașcă nebunie.

3. Prin paralelism sintetic - ideea din (B) extinde ideea din (A), o duce mai departe, o clarifică, îi adaugă ceva. De exemplu:

Ps. 22:2, (A) Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi răspunzi… (B) strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă.

Is. 55:6-7, (A) Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi…(B) chemați-L câtă vreme este aproape (55:6); și (A) Să se lase cel rău de calea lui…(B) şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui (55:7).

Toate aceste forme de paralelism apar, de exemplu, în Psalmul 1. Caracteristicile unui om evlavios sunt scoase în evidență prin paralelismul sintetic din versetul 1 și sunt prezentate în contrast cu omul neevlavios prin paralelismul antitetic din versetul 2. Psalmul continuă apoi, dezvăluind o imagine grăitoare a omului evlavios, care este ca un pom sădit lângă apă etc., în contrast cu omul rău, care este ca pleava pe care o spulberă vântul. Omul evlavios este descris mult mai pe larg decât omul neevlavios, psalmistul lăsându-ne să întrevedem astfel punctul său de vedere cu privire la cum ar trebui noi să fim, un punct de vedere care apare chiar în mod explicit la sfârșitul psalmului.

Pe scurt, Long subliniază următoarele: „Efectul retoric al poeziei psalmului, așadar, este să creeze două sfere de activitate contrastante în conștiința cititorului sau a ascultătorului. O sferă este plină de o mișcare frenetică, disperată și fără direcție, care dispare rapid. Cealaltă este liniștită, statornică, pașnică, animată de acțiunea puternică și calmă a omului înțelept ce meditează la Tora. O predică eficientă inspirată din acest psalm poate nu doar să descrie acest contrast, ci și să recreeze impactul său vizual și emoțional asupra ascultătorilor” (Long, 51).

D. Procedeele Literare Ale Psalmilor.

Permiteți-mi să indic doar două:

1. Simbolismul – ex. Prov. 11:22: „Femeia frumoasă şi fără minte este ca un inel de aur pus în râtul unui porc.”

2. Figurile de stil. De unde știm când poetul folosește o figură de stil și nu un limbaj literal? Permiteți-mi să vă dau trei criterii:

(a) Atunci când există o nepotrivire între subiect și predicat – ex. „Dumnezeu este stânca noastră.”

(b) Atunci când predicatul atribuie subiectului acțiuni ce nu sunt posibile în lumea reală – ex. „Munții băteau din palme.”

(c) Atunci când poetul transmite accente dramatice, sentimente intense sau un lucru memorabil. Printre figurile de stil se numără comparația, metafora, parabola, alegoria, ironia etc.

În următoarea ediție a acestui Jurnal, voi trece de la analiza teoretică a psalmilor (i.e. structura psalmilor) la cea practică, explorând anumite aspecte ale predicării din literatura poetică.

II. Consolidarea Conducerii Biblice
„Slujba Împăcării, Partea 1: Împăcarea Tuturor Oamenilor” (2 Cor. 5:18-21)

Aceasta este o continuare a seriei mele despre conducerea pastorală biblică, având la bază îndemnurile lui Pavel din 2 Corinteni. Puteți citi celelalte articole din această serie în următoarele ediții ale acestui Jurnal, în ordinea aceasta: Ediția de primăvară 2013, Ediția de vară 2012, Ediția de vară 2013, Ediția de toamnă 2013, Ediția de iarnă 2014, Ediția de primăvară 2021.

După ce a explicat diferite aspecte fundamentale ale slujirii pastorale – încrederea în slujire, natura slujirii autentice și motivația pentru slujire – apostolul Pavel face acum legătura între noi și lucrurile acestea la un nivel practic. Haideți să privim la următoarele observații…

1. Slujba împăcării aplicată la noi (5:18a). Pentru cei care au fost transformați într-o „făptură nouă”, a început o nouă eră, „cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (5:17b). Iar sursa acestei transformări extraordinare este Însuși Dumnezeu – „Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu…” (5:18a). Cel care a adus toate lucrurile în ființă la creație este Cel care îi re-creează pe credincioși, transformându-i într-o „făptură nouă” în Hristos. Așa cum lucrarea de creație I-a aparținut exclusiv lui Dumnezeu, tot așa, lucrarea de re-creare Îi aparține în exclusivitate lui Dumnezeu, fiind realizată prin Isus Hristos (cf. 1 Tim. 2:5; In. 14:6; Fapte 4:12).

Însă lucrurile nu se opresc aici. Dumnezeu nu doar că ne-a re-creat, făcându-ne noi în Hristos, ci „…ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos” (5:18a). Faptul că Dumnezeu ne-a re-creat în Hristos duce inevitabil la împăcarea noastră cu Dumnezeu Însuși prin Hristos. Cele două idei merg împreună – re-crearea noastră de către Dumnezeu și împăcarea noastră cu El.

Astfel, împăcarea este parte integrantă din transformarea noastră în făpturi noi în Hristos, pentru că odată ce suntem înnoiți, primim vieți noi care sunt în concordanță cu viața lui Dumnezeu și, astfel, suntem împăcați cu Dumnezeu. Păcatul nu mai împiedică această relație. Acea fire păcătoasă, care ne-a făcut vrăjmași ai lui Dumnezeu, fii ai neascultării etc. (Ef. 2:1-3), a fost dată la moarte și noi am fost înviați pentru a trăi o viață nouă (Rom. 6:4). Relația noastră cu Dumnezeu, care mai înainte era ireconciliabilă (creaturi păcătoase vs. un Dumnezeu sfânt), a fost făcută posibilă prin moartea lui Hristos (Rom. 5:10; Ef. 2:13).

Deși omul a rupt relația cu Dumnezeu prin păcat, El este atotputernic și iubitor și, din veșnicia trecută, a făcut planul de răscumpărare astfel încât, prin moartea Fiului Său, El „să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Rom. 3:26). Cel care ne-a creat în mod suveran ne-a și re-creat în mod suveran (Ef. 2:10) și ne-a împăcat cu Sine (Rom. 5:10; Col. 1:21).

2. Slujba împăcării încredințată nouă (5:18b-19). Fiind făpturi noi în Hristos și fiind împăcați cu Dumnezeu prin Hristos, El „ne-a încredințat slujba împăcării” (5:18c). Cei care au fost împăcați cu Dumnezeu au primit privilegiul extraordinar al „slujbei împăcării...” Împăcarea noastră cu Dumnezeu prin Hristos devine baza și încrederea slujirii noastre. Doar cei care au fost împăcați cu Dumnezeu primesc slujba aceasta a împăcării, prin care noi proclamăm mesajul împăcării, pentru ca și alții să poată fi împăcați cu Dumnezeu și cu semenii.

Aceasta este, pe scurt, slujba ce ne-a fost încredințată și la care am fost chemați. Aceasta este comoara ce se naște prin și în vase de lut. Aceasta este glorioasa slujire a Noului Legământ, un mesaj de împăcare cu Dumnezeu, „…că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine…” (19a).

Pavel detaliază acum ideea din 5:18. Dumnezeu nu doar a acționat „prin Hristos” (i.e. Hristos a fost agentul împăcării), ci Dumnezeu a acționat „în Hristos” în această lucrare de împăcare - i.e. Dumnezeu era una cu Hristos în lucrarea de împăcare; ceea ce a făcut Hristos, Dumnezeu a făcut. Actul împăcării a fost un act comun al Trinității, ai Cărei membri sunt întotdeauna una în gândire, în scopuri și în acțiune.

Mai mult, sfera împăcării se lărgește acum de la „noi” (5:18) la lume – „adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (5:19a). Actul de împăcare al lui Dumnezeu în Hristos avea în vedere nu doar împăcarea „noastră” (5:18), ci și împăcarea „lumii” cu El. Faptul că Pavel se referă la lume în general reiese și din folosirea pronumelor „lor” și „pe ei” (i.e. lumea) în contrast cu „nouă” și „pe noi” (5:16, 18) – „… neținându-le în socoteală păcatele lor” (19b). Nu este vorba despre mântuire universală (vezi articolul meu pe 2 Cor. 5:14-17 în Nr. 39 al acestui Jurnal), ci despre sfera universală / disponibilitatea împăcării – trecută, prezentă și viitoare. În trecut, Dumnezeu a pregătit și a desăvârșit singurul fundament pentru împăcarea lumii cu Sine, adică prin și în Hristos și lucrarea Sa încheiată pe cruce. În prezent, Dumnezeu îi împacă cu Sine pe toți aceia care primesc oferta Sa de salvare și împăcare, adică pe credincioșii aleși. În viitor, Dumnezeu va împăca toate lucrurile cu Sine la sfârșitul veacurilor, „ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăși într-unul, în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Ef. 1:10; cf. Col. 1:20).

Pe scurt, argumentul din 5:18-19 spune cam așa: Dumnezeu „ne-a împăcat (pe noi, care suntem făpturi noi în Hristos) cu El” (5:18a), iar apoi El „ne-a încredințat slujba împăcării” (5:18b), care este aceasta: „că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neținându-le în socoteală păcatele lor, şi (pentru a sublinia ideea) ne-a încredințat nouă propovăduirea acestei împăcări” (5:19).

Cei care au fost împăcați cu adevărat au primit „slujba împăcării” (5:18b) a Noului Legământ, care este anunțată prin „propovăduirea acestei împăcări” (5:19b). Aceasta este o încredințare din partea lui Dumnezeu pentru noi – El ne-a încredințat acest mesaj, acest cuvânt de proclamare. Aceasta este slujba noastră! Vestea bună a împăcării pe care Dumnezeu a realizat-o în și prin Hristos pe cruce, ne-a încredințat-o nouă să o proclamăm. Rezultă, în mod clar, că slujba noastră este o slujbă de proclamare care are aceeași sferă de lucru ca și împăcarea - adică, o sferă universală.

3. Slujba împăcării propovăduită de noi (5:20-21). „Noi, dar, suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos, şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcați-vă cu Dumnezeu” (5:20). Noi, cei care am fost împăcați cu Dumnezeu prin Isus Hristos, suntem „trimiși împuterniciți ai lui Hristos” în această slujbă a împăcării.

Așadar, cum trebuie îndeplinită această slujbă a împăcării? În același fel în care un ambasador își face datoria. Ambasadorul este un reprezentant diplomatic al guvernului sau al regelui care conduce țara sa și pe care îl reprezintă într-o altă țară. El comunică poziția sau dorințele guvernului sau regelui său către guvernul sau regele țării în care este trimis.

Noi suntem „trimiși împuterniciți (ambasadori) ai lui Hristos.” Noi suntem reprezentanții Lui în lume, împuterniciți să rostim mesajul Său în numele Său. Noi suntem vocea Sa în lume, „ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi…”. Atunci când noi, ca ambasadori ai lui Hristos, ne îndeplinim slujba și proclamăm mesajul împăcării, îndemnând oamenii să se împace cu Dumnezeu, de fapt Dumnezeu este Cel care vorbește prin noi, pentru că noi transmitem mesajul Său, așa cum este descoperit în Cuvântul Său, cu autoritatea Sa și prin puterea Duhului Său.

Așadar, Pavel pune un egal între predicare și cuvintele directe ale lui Dumnezeu! Atunci când proclamăm cu credincioșie mesajul care ne-a fost încredințat, Dumnezeu îi îndeamnă, de fapt, pe oameni prin noi. Aceasta este predicarea personificatoare, predicare ce întrupează adevărul și Îl arată pe Dumnezeu prin noi. Slujirea nu este ceva separat de noi, ca un loc de muncă. Mai degrabă, face parte din ceea ce suntem; este parte integrantă din personalitatea noastră, din caracterul, comportamentul și natura noastră. De aceea proclamarea a ceea ce Dumnezeu a făcut în și prin Hristos este ceva atât de personal și de plin de pasiune.

Astfel, când predicăm, noi de fapt „îndemnăm / rugăm fierbinte / implorăm…”. Nu vorbim, pur și simplu, ca într-o simplă discuție sau ca și cum am ține o prelegere; îi îndemnăm pe oameni, ca și cum viața lor ar depinde de asta, pentru că viața lor chiar depinde de asta! „Vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos”, vorbind și acționând ca trimiși împuterniciți ai Lui în fața lumii, „împăcați-vă cu Dumnezeu.”

Cuvântul tradus prin „îndemnăm / rugăm fierbinte / implorăm” conține o notă de urgență, pasiune, neliniște, insistență. Aceasta trebuie să fie natura slujirii noastre – noi proclamăm un mesaj de care oamenii pierduți au o disperată nevoie, iar urgența aceasta vine din faptul că (1) nu mai este mult timp pentru a crede acest mesaj; și (2) judecata va veni asupra celor care îl resping. Așadar, responsabilitatea slujirii noastre este să spunem oamenilor cum se pot împăca cu Dumnezeu, adică prin moartea ispășitoare și învierea triumfătoare a lui Hristos în locul lor (5:14-15).

Deși ideea principală a acestui paragraf este proclamarea împăcării în fața celor necredincioși (cf. 5:11, 14-15, 19), totuși, și poporul lui Dumnezeu are nevoie de acest mesaj al împăcării, nu doar cei pierduți (vezi 6:1-2). Copiii lui Dumnezeu au nevoie să se împace mereu cu Dumnezeu, nu pentru că își pierd mântuirea, ci pentru că își pierd părtășia cu Dumnezeu atunci când acționează, vorbesc sau gândesc în moduri contrare naturii și caracterului Său. Copiii lui Dumnezeu alunecă uneori și nu trăiesc ca niște creștini. Astfel, le dăm ocazia acestor oameni să se întoarcă la Dumnezeu și să continue să se sfințească, proclamându-le mesajul împăcării în numele lui Hristos.

Și la ce bun să-i rugăm fierbinte pe oameni să se împace cu Dumnezeu, dacă nu le spunem și pe ce bază și în ce mod este posibilă împăcarea? Așadar, noi nu doar îi rugăm fierbinte să se împace cu Dumnezeu (i.e. pentru a experimenta împăcarea salvatoare), ci le explicăm și pe ce bază pot fi împăcați – adică, pentru că „pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El (Dumnezeu) L-a făcut (pe Hristos) păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (5:21). Cei care sunt făpturi noi în Hristos și au fost împăcați cu Dumnezeu nu își mai poartă păcatele, pentru că Hristos le-a purtat în locul lor (cf. 5: 21). Pe Cel fără păcat Dumnezeu L-a făcut (cf. Evr. 4:15; 7:26; 1 Pet. 2:22; 1 In. 3:5) „păcat pentru noi…”. Cu alte cuvinte, dreptatea și mânia lui Dumnezeu împotriva păcatelor noastre au fost vărsate asupra lui Hristos, în loc să fie îndreptate împotriva noastră. El a fost înlocuitorul nostru. „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiți”(Is. 53:5). Hristos „S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora” (Evr. 9:28).

Observați că textul nu spune că Dumnezeu L-a făcut păcătos pe Hristos. Nu! După cum spune Philip Hughes, „a te gândi că Hristos a fost făcut păcătos ar însemna să distrugi fundamentul mântuirii, care cere moartea Unuia fără păcat în locul omenirii păcătoase. Dumnezeu însă L-a făcut păcat: adică Dumnezeu Tatăl L-a făcut pe Fiul Său întrupat nevinovat obiectul mâniei și judecății Sale, pentru noi, și astfel, în Hristos crucificat, păcatul lumii este judecat și îndepărtat” (Philip Hughes, The Second Epistle to the Corinthians [A doua epistolă către Corinteni], NICNT, 213).

La fel cum Hristos nu a devenit păcătos, tot așa nici noi nu devenim neprihăniți. Mai degrabă, devenim „neprihănirea lui Dumnezeu în El.” Ne este atribuită neprihănirea divină. Primim neprihănirea Lui și suntem declarați neprihăniți (i.e. justificați), însă nu devenim neprihăniți, pentru că încă putem păcătui și chiar păcătuim din când în când. Observați că neprihănirea noastră (și, astfel, împăcarea noastră cu Dumnezeu) este „în El.” Suntem îmbrăcați cu El, uniți cu El în moartea și învierea Sa. Viața noastră este în El. Speranța noastră este în El. Dumnezeu ne vede desăvârșiți în El – „Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta” (1 In. 4:17). Totuși, în ce privește poziția noastră înaintea lui Dumnezeu (spre deosebire de starea noastră, care poate varia), suntem văzuți în „neprihănirea lui Hristos” care ne-a fost atribuită și nu mai suntem sub condamnare, pentru că suntem „în Hristos Isus” (Rom. 8:1).

Hristos era singurul ce putea face posibilă împăcarea cu Dumnezeu, pentru că doar El era Cel fără păcat și astfel doar El putea aduce singura jertfă pentru păcatele noastre care să fie acceptabilă înaintea lui Dumnezeu (cf. Mat. 3:17; 17:5). Numai un om perfect putea lua locul nostru, pentru că viața unui alt păcătos imperfect nu putea satisface cerințele sfinte ale lui Dumnezeu. El cere moartea păcătoșilor – „Sufletul care păcătuiește, acela va muri” (Ez. 18:20). Doar cineva care a trăit o viață fără păcat și nu avea nevoie de împăcare putea să își dea viața de bunăvoie în locul nostru înaintea lui Dumnezeu – El a luat locul nostru, a murit în locul nostru și pentru binele nostru, pentru ca noi să putem fi împăcați cu Dumnezeu.

El a devenit păcat pentru noi, „… ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”. Schimbul este, astfel, încheiat. El a devenit păcat pentru noi, iar noi devenim neprihăniți în El. Aceasta este numită uneori „dubla imputare”. Păcatele celor care primesc acest mesaj al împăcării Îi sunt imputate lui Hristos (El a devenit păcat pentru noi, plătind datoria păcatului nostru la cruce), iar neprihănirea Lui le este atribuită lor (noi devenim neprihănirea lui Dumnezeu în El) și, prin urmare, Dumnezeu ne vede desăvârșiți în Hristos. După cum spune Petru, „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire” (1 Pet. 2:24; cf. Rom. 4:6; 1 Cor. 1:30; 1 Pet. 3:18). Acest schimb extraordinar a făcut posibil ca Dumnezeu „să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Rom. 3:26).

Așadar, vedem că fundamentul și mijlocul împăcării noastre cu Dumnezeu este moartea substitutivă, benevolă și ispășitoare a lui Hristos pe cruce, moarte ce a făcut posibil ca ființele umane păcătoase să aibă păcatele spălate (ispășite) și să stea înaintea lui Dumnezeu iertate și justificate, ca făpturi noi în Hristos.

Aceasta este transformarea minunată pe care o aduce evanghelia. Aceasta este evanghelia pe scurt. Acesta este fundamentul și mijlocul prin care Dumnezeu a făcut posibilă slujba împăcării, adică evanghelia – și anume prin moartea substitutivă a lui Hristos. Ce mesaj avem de proclamat! Ce schimb avem de oferit! Nu e de mirare că noi, ca „trimiși împuterniciți ai lui Hristos”, trebuie să îi rugăm fierbinte pe oameni să-l accepte!

Observații finale

Aceasta este, așadar, slujirea noastră pastorală, „Slujba împăcării: împăcarea tuturor oamenilor” (2 Cor. 5:18-21). Este responsabilitatea noastră, ca predicatori ai Cuvântului lui Dumnezeu și lideri ai bisericii lui Hristos, să proclamăm acest mesaj. Mesajul împăcării, care a fost aplicat la noi (5:18a) și ne-a fost încredințat (5:18b-19), trebuie să fie proclamat de noi (5:20-21). Predici acest mesaj? Știu oamenii cum pot fi împăcați cu Dumnezeu datorită slujirii tale? Se împacă oamenii cu Dumnezeu prin Fiul Său în urma slujirii tale?

III. Schițe De Predici

Titlu: Să învățăm de la Isus, Partea 1, Cum să învingem ispita (Mat. 3:13-4:11)

Tema: Pentru a învinge ispita, trebuie să fim înarmați cu Cuvântul lui Dumnezeu

Punctul 1: Trebuie să fim pregătiți să întâmpinăm ispita

1a) … prin supunerea față de Cuvântul lui Dumnezeu (3:13-15)

1b) … prin ungerea Duhului Sfânt (3:16)

1c) … prin confirmarea / binecuvântarea lui Dumnezeu Tatăl (3:17)

Punctul 2: Trebuie să fim pregătiți să ne opunem ispitei

2a) Satan atacă ceea ce spune Dumnezeu și purtarea Lui de grijă (14:3-4)

2b) Satan atacă puterea și protecția lui Dumnezeu (14:5-7)

2c) Satan atacă scopurile și planurile lui Dumnezeu (4:8-10)

Related Topics: Pastors

Report Inappropriate Ad