MENU

Where the world comes to study the Bible

Report Inappropriate Ad

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 39, Editia de primăvară 2021

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea Predicării Expozitive
„Predicarea din narațiunile istorice ebraice” (Partea a 2-a)

În prezenta ediție a acestui jurnal, voi continua (din nr. 38, ediția de iarnă 2021) subiectul predicării din narațiunile istorice (ebraice) din Vechiul Testament. Voi încerca să schițez un mod de abordare a predicării din narațiunile istorice, răspunzând la următoarele întrebări: Cum predicăm dintr-o narațiune? Repovestim textul pur și simplu și facem o aplicație la final? Împărțim narațiunea în secțiuni și extragem principii din fiecare secțiune în parte? Sau abordăm textul narativ ca pe o epistolă nou-testamentară și extragem din el principii și aplicații?

Când predicăm dintr-o narațiune, aș sugera că…

1) Trebuie să respectăm și să fim atenți la genul literar al textului atât când facem exegeza, cât și în predicare însă, în același timp, trebuie să înțelegem că predicarea unei narațiuni nu este o simplă repovestire a textului, la care mai adăugăm niște aplicații. Mai degrabă, scopul principal al unei istorisiri biblice este să comunice teologie. Istorisirile biblice nu sunt simple descrieri; ele sunt și prescrieri.

2) Trebuie să deducem principii universal valabile din textele narative biblice, așa cum facem și din epistolele Noului Testament. Diferența este că, în predicarea noastră, trebuie să urmăm, să reflectăm și să respectăm forma de povestire a textului. Pentru asta, trebuie (a) să ne schimbăm stilul de predicare în așa fel încât să reflecte genul narativ; (b) să urmăm succesiunea evenimentelor și esența povestirii; și (c) să modificăm structura schiței de predică pentru a corespunde cu genul narativ.

Putem învăța multe lucruri despre predicarea din narațiunile Vechiului Testament din cartea Faptele Apostolilor. De exemplu, în Fapte 7, Ștefan repovestește istorisirea răscumpărătoare (1) a eliberării și răscumpărării poporului legământului de către Dumnezeu; (2) a păcătoșeniei și răzvrătirii poporului; urmată de (3) aplicarea povestirii la ascultători – adică Ștefan le spune că și ei erau răzvrătiți, că se împotriveau Duhului Sfânt, că L-au omorât pe Cel neprihănit etc. De fapt, aplicarea la ascultători a istorisirii răscumpărătoare a fost atât de puternică și de directă, încât aceștia l-au ucis pe Ștefan (cf. lui Pavel, Fapte 13:16-41).

Dumnezeu a spus povestea. Sarcina noastră este să explicăm principiile sale universale, teologice și eterne și să le aplicăm la ascultătorii noștri. Așa cum analizăm un pasaj dintr-o epistolă pentru a afla principiul său teologic central și adevărurile înrudite cu el, precum și aplicațiile sale actuale, în același fel trebuie să analizăm o narațiune pentru a afla adevărul său teologic central și aplicațiile ce decurg din el. Pentru aflarea adevărului central folosim același procedeu atât în cazul narațiunilor, cât și în cazul epistolelor. N-ar fi fost nevoie să fii teolog dacă trebuia doar să repovestești narațiunea. Era suficient un povestitor sau un actor pentru a pune în scenă povestirea în termeni și limbaj contemporan. Sunt de părere că, în timp ce repovestim narațiunea, trebuie să îi ajutăm pe ascultători să înțeleagă…

1) Ce a însemnat atunci și ce înseamnă acum (făcând legătura între narațiune și noi, cei de astăzi).

2) Care sunt adevărurile sale teologice.

3) Care sunt implicațiile și aplicațiile pentru noi, creștinii.

Pentru aceasta este necesară atât repovestirea narațiunii (pentru ca aceasta să prindă viață pentru ascultătorii de astăzi), cât și explicarea și aplicarea principiului său central. Acest proces este, așadar, didactic și teoretic, este același proces ca și cel folosit în predicarea epistolelor. O diferență care apare între predicarea din epistole și predicarea dintr-un text narativ este că, în cazul epistolelor, analizăm și predicăm paragrafe, pe când în cazul narațiunilor predicăm „scene.” Scenele reflectă mișcarea ce are loc în cadrul povestirii și fiecare scenă trebuie interpretată în lumina întregii povestiri, pentru că povestirea în ansamblul ei revelează adevărul central, preponderent.

A. O Metodă Pentru Studierea Unui Text Narativ

Ca și în cazul altor texte de predică, scopul este să aflăm ce ne descoperă textul narativ despre Dumnezeu (despre natura Sa, voința Sa, căile Sale etc.). Primul pas este…

1. Explorarea textului.

a) Stabilește unde începe și unde se termină povestirea. Dacă este o povestire mai mică ce face parte dintr-una mai mare, stabilește unde se încadrează în povestirea mai mare. Adună date din context (i.e. descrierile și narațiunile din contextul mai larg). Descoperă intriga. Care este succesiunea evenimentelor ce se desfășoară în povestire? Are loc o schimbare majoră în cursul povestirii? Dacă da, unde și de ce?

b) Identifică structura textului, împărțind povestirea în scene/episoade. Analizează scenele și imaginile din fiecare scenă. Fă o hartă pentru fiecare paragraf sau scenă, notând observațiile exegetice, întrebările etc. legate de fiecare scenă.

c) Observă cum se desfășoară povestirea scenă cu scenă. Adesea ne este prezentat contextul prima dată, iar apoi se desfășoară acțiunea scenă cu scenă. Acțiunea expune, de obicei, o dilemă (un conflict, o tensiune) care duce la un punct culminant (cum va fi rezolvată dilema aceasta?). Apoi vine deznodământul dilemei și concluzia. Toate povestirile au un punct culminant care duce la un deznodământ. Așadar, în cursul desfășurării evenimentelor, identifică punctul culminant și răspunde la întrebările: Cum se rezolvă conflictul? Care este concluzia? Acesta este aspectul dinamic al povestirilor.

d) Analizează personajele. Observă cum acționează și reacționează personajele de-a lungul povestirii. Identifică punctele lor tari și pe cele slabe, precum și rolul lor în povestire (ex. personajul principal, adversarul personajului principal, protagonistul povestirii, un spectator etc.).

e) Analizează cuvintele și gândurile. Adevărul central al povestirii este exprimat prin cuvinte sau prin gânduri? Identifică, în special, afirmațiile făcute de narator. Fără aceste afirmații, povestirea adesea nu ar avea sens, pentru că nu am cunoaște motivele, acțiunile ascunse și altele asemenea. Nu uita că naratorul este omniscient – el cunoaște gândurile, conversațiile intime și private, evenimentele ascunse, și cunoaște până și gândurile lui Dumnezeu. Aceste afirmații reprezintă pătrunderea lui Dumnezeu în povestire, pentru că El este adevăratul povestitor – ex. „Fapta lui David n-a plăcut Domnului” (2 Sam. 11:27b).

f) Identifică diferitele structuri literare și figuri de stil folosire în narațiune. De exemplu, povestirea este scrisă la persoana a treia sau la persoana întâi? Accentul cade pe acțiune sau pe dezvoltarea caracterului? Există chiasme, repetiții, contraste, paralelisme etc.? Dacă da, care este rolul acestor figuri de stil în povestire?

2. Stabilește care este adevărul teologic central

După analizarea și rezumarea povestirii așa cum am arătat mai sus, ar trebui să poți stabili (a) subiectul povestirii; și (b) ce spune autorul despre acel subiect. Subiectul povestirii este adevărul teologic central pe care povestirea îl transmite. Ceea ce autorul spune despre subiect constituie punctele principale (sau secțiunile povestirii) ale predicii.

Următorul pas este să scrii adevărul teologic central (numit uneori și „ideea principală” sau „ideea exegetică”). O modalitate în care poți să faci lucrul acesta este să începi cu un singur cuvânt care surprinde subiectul pasajului și să formulezi întrebarea la care autorul pare să răspundă cu privire la acel subiect. Apoi, scrie un răspuns cuprinzător la acea întrebare.

După ce ai făcut lucrul acesta, rezumă povestirea într-o singură frază descriptivă ce prezintă succint răspunsul la care ai ajuns mai sus. Această afirmație devine adevărul central al predicii – i.e. rezumatul predicii într-o singură frază.

B. Un Model Pentru Alcătuirea Unei Predici Narative

Eu procedez cam așa, de obicei. Încerc să împletesc schița mea teologică cu repovestirea textului, făcând aplicații în timpul și / sau la sfârșitul fiecărei scene. Același model îl folosesc și pentru predicarea din epistole, doar că aici, în loc să explic doctrina epistolei, explic ideea teologică din narațiune.

1. Introducerea predicii

În introducere, se includ informațiile legate de context și orice informații necesare plasării povestirii în context și, de asemenea, se explică practicile culturale și alte lucruri ce țin de cultura antică.

După cum am menționat mai sus, este important să rezumi predica într-o singură frază în introducere, pentru ca ascultătorii să știe care este ideea teologică principală a povestirii, o idee pe care urmează să o demonstrezi în cursul predicii. Încearcă să formulezi acest adevăr în așa fel încât să reflecte acuratețea istorică și scopul literar al povestirii, folosind termeni care creează o idee teologică atemporală.

Dacă o vei formula corect, vei obține un concept teologic atemporal, care se aplică oamenilor lui Dumnezeu din orice vreme și orice loc. Aceasta devine ideea homiletică ce va determina modul în care prezinți restul materialului. Ideea homiletică este răspunsul la o nevoie specifică, la o problemă sau la una din greutățile vieții.

Sarcina predicatorului este să arate ascultătorilor (1) modul în care oamenii din narațiune s-au raportat la anumite nevoi spirituale, probleme, boli etc., cum au reacționat și cum s-au luptat cu ele; (2) că luptele lor erau aceleași cu ale noastre; și (3) că soluția lor este și soluția noastră.

2. Cuprinsul predicii

Repovestește istorisirea scenă cu scenă. Aici arăți cum reiese ideea teologică din povestire.

a) Creează o schiță teologică ce reflectă șirul povestirii

Fiecare narațiune are o structură bine determinată. Faptul că este o narațiune nu înseamnă că nu are structură. Fiecare povestire are un curs al său și acesta reprezintă structura narațiunii. Una din primele tale sarcini este să găsești structura textului, la fel ca în cazul oricărui alt gen literar biblic.

Așadar, fă o schiță urmând scenele povestirii (mișcarea lor, fluxul de idei). Schițele narative sunt precum simfoniile muzicale – o singură piesă cu mai multe mișcări. Schimbarea scenei este cheia trecerii către secțiunea următoare a schiței de predică. Fiecare scenă pe care o descoperi în explorarea textului trebuie să aibă o idee teologică (i.e. enunțarea unui adevăr sau principiu universal valabil). Pentru a descoperi aceste enunțări, întreabă-te…

1) Ce ne spune scena aceasta despre Dumnezeu (despre căile, scopurile, judecățile Sale etc.)?

2) Ce ne spune scena aceasta despre (despre relația noastră cu Dumnezeu, despre starea noastră spirituală etc.)?

Răspunsurile la aceste întrebări, formulate în fraze, vor forma enunțurile din fiecare scenă cu privire la principiul teologic. Ai grijă ca ideea teologică generală dedusă din fiecare scenă să aibă legătură cu principiul teologic principal al întregii povestiri – adică „predica într-o singură frază” care apare, de obicei, în introducere – și să îl dezvolte.

Nu crea o schiță artificială în care punctele principale să reflecte descrierea scenelor, însă care să nu reflecte cursul și dezvoltarea ideii teologice a povestirii. Mai degrabă, fă o schiță teologică formată din afirmații despre principiul teologic general care urmează cursul povestirii și, în același timp, reflectă mesajul acesteia. Când formulezi titlurile scenelor povestirii ca principii teologice, îți formulezi de fapt punctele principale ale schiței de predică ținând cont de ideea teologică generală și de scopul narațiunii și în concordanță cu acestea.

Uneori este de ajutor să combini descrierile scenă cu scenă cu afirmații teologice general valabile pentru scenele respective. Această abordare nu doar împarte povestirea în mai multe părți pentru a fi mai ușor de înțeles pentru ascultători, ci o și unește cu principiile teologice. Pentru a ilustra ceea ce vreau să spun, voi da un exemplu pe baza textului din Geneza 21:9-21…

Adevărul universal ce reiese din pasaj: „În providența lui Dumnezeu, triumful este adesea precedat de necazuri.”

Gen. 21:9-10. Ranchiuna Sarei (descrierea scenei): Necazurile vin adesea din atitudinile noastre greșite (adevăr universal).

Gen. 21: 11-14a. Situația dificilă în care se află Avraam (descrierea scenei): Necazurile vin adesea din deciziile noastre greșite (adevăr universal).

Gen. 21:14b-16. Izgonirea lui Agar (descrierea scenei): Necazurile vin adesea din împrejurările rele în care ne aflăm (adevăr universal).

Gen. 21:17-21. Intervenția lui Dumnezeu (descrierea scenei): Necazurile își găsesc întotdeauna rezolvarea în bunătatea lui Dumnezeu (adevăr universal).

Uneori (ca în exemplul acesta), folosesc descrierea scenei ca titlu pentru paragraf (scenă) și formulez adevărul (principiul) universal ca titlu al aplicației. Cu alte cuvinte, am două titluri la fiecare scenă, unul care descrie acțiunea scenei și altul care descrie principiul derivat din acțiunea scenei. Lucrul acesta oferă ascultătorilor o direcție clară pe parcursul povestirii prin intermediul titlurilor scenelor, cât și principii clare ce ni se aplică nouă astăzi, prin titlurile aplicațiilor. În felul acesta, una decurge natural din cealaltă, pe măsură ce predici pasajul scenă cu scenă.

Astfel, în Geneza 21:11-14a de exemplu, titlul pe care l-am dat scenei respective este: „Situația dificilă în care se află Avraam” (i.e. ce să facă cu Agar și Ismael în urma plângerilor Sarei). Iar principiul teologic universal valabil pe care îl formulez în aplicație este: „Necazurile vin adesea din deciziile noastre greșite” (sau „deciziile pe termen scurt produc uneori necazuri pe termen lung”) – aceasta este lecția pe care o avem de învățat.

Te poți feri de structuri artificiale în schițele de predici din texte narative…

1) Dacă nu impui „puncte” predicii, făcând astfel o narațiune să sune ca un text dintr-un manual de științe.

2) Dacă ai grijă ca principiile expuse să reiasă în mod natural din narațiune.

3) Dacă formulezi principiile ca afirmații teologice desprinse din fiecare scenă, la fel cum ai proceda cu un text din orice alt gen literar.

Ai grijă ca schița predicii să respecte textul narativ…

1) Urmând firul narațiunii;

2) Expunând intriga, desfășurarea acțiunii, punctul culminant, deznodământul și încheierea narațiunii; și

3) Demonstrând ideea teologică a narațiunii.

b) Fă aplicațiile în timpul sau la sfârșitul fiecărei scene. În felul acesta, fiecare scenă a povestirii se leagă în mod direct de viața ascultătorilor. Însă trebuie să ai grijă atunci când predici din narațiunile vechi-testamentare, să nu muți firul povestirii în mod automat în viața ascultătorilor tăi. Faptul că ei au făcut ceva atunci nu înseamnă că și noi trebuie să facem la fel astăzi. Este foarte ușor, când predici din narațiunile V.T., să cazi în capcana de a moraliza povestirea (ajungând să spui ascultătorilor că ar trebui să facă un lucru, pentru că și cutare l-a făcut) sau de a alegoriza povestirea (astfel că realitățile fizice încep să aibă semnificații spirituale ascunse). Pentru a te feri de lucrul acesta, trebuie să ai grijă să faci aplicații la ideea teologică a textului, și nu la firul povestirii.

3. Observațiile de final ale predicii

Ai grijă ca remediul problemei să fie formulat în mod clar. Prezintă pe scurt implicațiile acceptării sau respingerii acestui remediu – arată cum acceptarea remediului aduce binecuvântare spirituală, pe când respingerea acestuia aduce și mai multă boală spirituală, declin și răceală spirituală. Cheamă ascultătorii să aleagă binecuvântarea (sănătatea, viața), și nu judecata (boala, moartea) – cu alte cuvinte, cere un răspuns!

C. Câteva Observații Despre Predicarea Narațiunilor În Felul Acesta

1. Predicarea narațiunilor în felul acesta le permite ascultătorilor…

a) Să simtă că povestirea prinde viață.

b) Să prindă ideea teologică (pe care nu ar observa-o în cursul citirii obișnuite).

c) Să înțeleagă implicațiile ce li se aplică lor.

d) Să răspundă la aplicațiile pe care le faci la viața lor contemporană.

2. Predicarea narațiunilor în felul acesta te asigură că…

a) Respecți genul narativ.

b) Ai scos la lumină ideea teologică a povestirii.

c) Ai arătat oamenilor cum se leagă povestirea aceea veche de viața lor contemporană.

d) I-ai făcut pe oameni să se lupte cu tensiunea creată de intriga povestirii.

e) I-ai determinat să se gândească la soluția (remediul) de care au ei nevoie.

II. Consolidarea conducerii biblice

„Motivația pentru slujire, Punctul 3: Dragostea lui Hristos” (2 Cor. 5:14-17)

În 2 Corinteni, Pavel dezbate subiectul slujirii și al conducerii biblice, pe care, în urmă cu câțiva ani, am început să îl explorez în acest jurnal, după cum urmează…

1. Încredere în slujire - Călăuzirea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu (2 Cor. 2:14-3:6, Ediția de primăvară 2013)

2. Natura slujirii autentice:

Punctul 1, Natura mesajului – nu este despre noi; este despre El (2 Cor. 4:1-6, Ediția de vară 2012).

Punctul 2, Natura vieții creștine – putere în slăbiciune (2 Cor. 4:7-16, Ediția de vară 2013).

3. Motivația pentru slujire:

Punctul 1, Transformarea noastră viitoare (2 Cor. 4:16-5:9, Ediția de toamnă 2013).

Punctul 2, Responsabilitatea noastră înaintea lui Dumnezeu (2 Cor. 5:10-13, Ediția de iarnă 2014).

În ediția aceasta, aș vrea să continui explorarea expunerii lui Pavel despre „Motivația pentru slujire” - Punctul 3, Dragostea sacrificială a lui Hristos (2 Cor. 5:14-17).

Dragostea sacrificială a lui Hristos, care a fost revelată pe deplin prin ispășirea substitutivă, ne constrânge să-L slujim. În esență, ce vrea să spună Pavel aici este că Hristos a murit pentru noi, de aceea noi Îl slujim pe El (nu pe noi înșine), în mod specific prin predicarea unui mesaj de reconciliere.

După ce am văzut o motivație prospectivă pentru slujire (faptul că vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu) în 2 Cor. 5:10-13, Pavel ne oferă acum și o motivație retrospectivă pentru slujire, și anume dragostea lui Hristos (2 Cor. 5:14-17). Într-adevăr, el insistă asupra faptului că „dragostea lui Hristos ne strânge” (5:14a). Motivația primordială din viața unui slujitor autentic este dragostea lui Hristos. Pentru Pavel nu conta faptul că unii îl considerau nebun (2 Cor. 5:13). În tot ceea ce făcea și îndura era mânat de dragostea lui Hristos. Și aceeași dragoste „ne strânge” prin faptul că ea stabilește parametrii slujirii noastre. Acesta este efectul practic al dragostei lui Hristos față de noi și în noi - ea ne determină să facem ceea ce facem pentru El în slujirea noastră.

Care este, așadar, natura dragostei lui Hristos care ne constrânge atât de mult? 14 Căci dragostea lui Hristos ne strânge; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toți, toți deci au murit. 15Şi El a murit pentru toți, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel ce a murit și a înviat pentru ei” (5:14-15).

Contextul acestui paragraf este următorul: Pentru că înțelegem „frica de Domnul” în ce privește judecata viitoare, „pe oameni căutăm să-i încredințăm” (5:11) că trebuie să creadă adevărul aducător de pace al evangheliei (5:19-20). Iar motivația pentru un astfel de mesaj și o astfel de lucrare este dragostea irezistibilă a lui Hristos care ne constrânge (5:14-15).

Principiul este acesta: Moartea unei singure persoane (care nu a meritat să moară, deoarece era fără păcat) pentru alții (care au meritat să moară, pentru că sunt păcătoși) face ca întregul grup (acei „toți” pentru care El a murit) să fie părtași în moartea Sa, pentru că Cel fără păcat a murit în locul lor, plătind pedeapsa pentru păcatele lor.

Aplicația este aceasta: Natura și măsura dragostei lui Hristos (demonstrată prin moartea Sa ispășitoare) ne motivează să facem ceea ce facem în slujirea creștină. Putem să ne lăsăm ușor distrași de dezbaterea teologică cu privire la natura și măsura ispășirii din aceste versete și să trecem cu vederea aplicația din discursul lui Pavel. Cu siguranță, versetele acestea ne spun multe despre natura și măsura ispășirii – voi vorbi despre asta mai jos – însă Pavel aplică, înainte de toate, dragostea sacrificială a lui Hristos, care l-a determinat pe El să moară pentru noi, la motivația noastră de a-L sluji pe El.

Pavel formulează apoi două concluzii general valabile (2 Cor. 5:14-15)…

Prima concluzie general valabilă cu privire la moartea lui Hristos este că toți au murit. „Fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toți, toți deci au murit.” (5:14). Deoarece Hristos a murit pentru întreaga omenire, în principiu întreaga omenire a murit. Este ușor de înțeles că Hristos a murit pentru toți, deoarece ideea aceasta este susținută și în alte părți din Scriptură. Însă ce înseamnă că „toți deci au murit” (5:14b)? În mod clar, moartea lui Hristos implică moartea tuturor. După cum spune R.V.G. Tasker, „Moartea lui Hristos a fost moartea tuturor oamenilor, în sensul că El a murit moartea de care ei ar fi trebuit să aibă parte; pedeapsa pentru păcatele lor a fost purtată de El (1 Cor. 15:3; 2 Cor. 5:20); El a murit în locul lor” (Tasker, The Second Epistle to the Corinthians [A doua epistolă către Corinteni], TNTC, Eerdmans, 1958, 86). El a murit pentru toți - iar dacă ei, în cele din urmă, Îl vor primi sau Îl vor respinge este cu totul altă problemă. Pedeapsa pentru păcatele lor a fost plătită prin moartea Sa. El a îndurat moartea pe care ei o meritau. Așadar, în principiu, „toți au murit.” Aceasta este concluzia pe care o trage Pavel aici – moartea unuia singur pentru mai mulți înseamnă că toți au murit (prin cel care a murit). Aceasta este o afirmație simplă cu privire la statutul fiecărei ființe umane în moartea sacrificială a lui Hristos pe cruce – El a murit pentru ei, prin urmare toți au murit. Pedeapsa a fost plătită pentru toți.

Spunând aceasta, Pavel nu susține mântuirea universală (este destul de limpede că nu toți au viață spirituală), ci susține faptul că mântuirea este asigurată și oferită tuturor prin moartea lui Hristos. Pentru că El a murit pentru ei, în principiu au murit și ei și, prin credința în El, ei se pot întoarce la El dacă doresc – cu alte cuvinte, moartea lui Hristos în locul lor a făcut posibil ca toți oamenii să fie salvați, însă doar cei care cred sunt, de fapt, salvați. Hristos a murit în locul întregii omeniri și pentru întreaga omenire – acesta este, într-adevăr, adevărul central al evangheliei. (cf. Col. 1:20; Rom. 8:32).

Așadar, prima concluzie universal valabilă cu privire la moartea lui Hristos este că „toți au murit.”

Cea de-a doua concluzie universal valabilă cu privire la moartea lui Hristos este că unii trăiesc, și nu toți. „Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei” (5:15). „Cei ce trăiesc” reprezintă în mod clar o altă categorie de oameni decât acei „toți” pentru care a murit Hristos (5:14b). Robert L. Dabney spune astfel: „Dacă acei toți pentru care a murit Hristos înseamnă doar toți cei care trăiesc prin El – adică cei aleși – atunci ar părea că textul spune aici că dintre cei aleși pentru care a murit Hristos, doar o parte vor trăi pentru Hristos” (Dabney, Lectures [Prelegeri], 525). Bună observație!

Efectul morții lui Hristos în „cei ce trăiesc” (i.e. credincioșii, cei aleși) este reînnoirea și transformarea lor morală. Nu toți oamenii au parte de această transformare morală, ci doar creștinii, datorită vieții noi pe care o au în Hristos. Moartea lui Hristos are efect doar pentru ei (nu pentru toți), datorită credinței lor în Hristos, iar ca rezultat ei au o motivație nouă în viață, un nou mod de viață. Scopul morții lui Hristos a fost ca cei care cred (cei care au murit față de firea pământească prin moartea Lui pentru ei) să aibă o viață nouă din punct de vedere moral; o viață cu un nou scop moral și o nouă motivație. Astfel, „cei care trăiesc” sunt doar cei credincioși, care, ca urmare a morții lui Hristos în locul lor și a credinței lor în El, acum pot „să nu mai trăiască pentru ei înşişi” (ceea ce nu putem spune despre necredincioși), „ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei”. Ca urmare, ei sunt făpturi noi în Hristos (5:17).

Pe scurt, Pavel spune că, pe baza morții substitutive a lui Hristos pentru noi (5:14b) și a acceptării din partea noastră a morții Sale ca plată pentru păcatele noastre, creștinii au o motivație cu totul nouă – și anume aceea că nu mai trăim pentru noi înșine, ci trăim pentru Cel care a murit și a înviat pentru noi (5:15). Astfel, Pavel face o aplicație simplă a acestui adevăr – pentru că Hristos a murit pentru toți, fără excepție, și pentru că El ne-a iubit pe toți cu o dragoste dezinteresată, motivația noastră în slujirea creștină este să predicăm evanghelia lui Hristos tuturor, fără excepție, din dragoste dezinteresată. Totuși, nu toți vor accepta oferta salvării Sale, însă cei care o vor accepta („cei ce trăiesc” 5:15a), vor primi o viață nouă în Hristos și vor trăi pentru El. Prin urmare, dragostea lui Hristos este ceea ce ne constrânge acum să trăim pentru El și determină modul în care Îl slujim pe El. La fel cum Hristos și-a dat viața pentru noi, tot așa ne dăm și noi viața Lui. Dragostea Lui pentru noi ar trebui să se reflecte în dragostea noastră pentru alții, și mai ales în faptul că luăm parte la „slujba împăcării” (5:18-21), adică la evanghelie. Pentru că trăim în El, suntem „trimiși împuterniciți ai lui Hristos” (5:20).

Așadar, natura și măsura ispășirii este, fără îndoială, baza argumentului lui Pavel din textul acesta, însă nu ar trebui să devenim atât de absorbiți de această dezbatere încât să pierdem din vedere ideea principală a lui Pavel. Noi nu slujim în lucrare din motive egoiste, ci doar pentru El, ca să fim ambasadorii Lui pe pământ.

Ca urmare a morții lui Hristos pentru mine, eu trăiesc acum în El și pentru El și, astfel, viața mea este schimbată la nivel de comportament, scop și activitate. Învățătura aceasta este consecventă cu toată învățătura Scripturii despre viața creștină – viața creștină este o viață schimbată (Gal. 2:20), firea pământească este răstignită și omul cel nou trăiește pentru Hristos (Gal. 5:24; Ef. 4:17 și urm.). Viața noastră este radical diferită de cea de dinainte. În loc să trăim o viață egoistă (Ef. 2:1-3; 4:17-19), trăim o viață ce Îl are pe Hristos în centru (Ef. 2:4-10; 4:20 și urm.). Astfel, noi, cei care am murit și am înviat împreună cu Hristos nu doar că putem, ci mai exact, suntem chemați să predicăm mesajul împăcării (5:18-21), care este vizibil și puternic în viața noastră. Suntem chemați să trăim o viață nouă prin slujirea noastră autentică, motivați de (1) puterea mesajului în contrast cu slăbiciunea mesagerului (4:7); (2) privirea lui Dumnezeu asupra slujirii noastre (5:10-13); și (3) dragostea lui Hristos (5:14-17).

Din argumentul său (5:14-15), Pavel deduce două consecințe (5:16-17).

Consecința #1: „Aşa că, de acum încolo (adică din momentul în care a început să trăiască pentru Hristos și nu pentru sine), (prima consecință) „nu mai cunoaștem pe nimeni în felul lumii” (5:16a). Pavel nu îi mai evaluează și prețuiește pe oameni pe baza înfățișării lor exterioare sau pe baza relațiilor și standardelor umane, subiective și superficiale (ex. bogății, rasă, poziție socială etc.; cf. Gal. 3:28). Mai degrabă, relația lui cu alți oameni și aprecierea lui față de ei se bazează pe valorile spirituale ale omului cu mintea înnoită, pentru care surorile și frații lui nu sunt cei din familia naturală, ci cei din familia spirituală (cf. Mat. 12:46 și urm.). El nu se mai raportează la oameni la un nivel firesc, ci îi vede altfel acum pe ceilalți, nu potrivit firii, ci îi vede ca fiind „o făptură nouă” (5:17) în Hristos.

„Și, chiar dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuși acum nu-L mai cunoaștem în felul acesta” (5:16b). Înainte de convertirea sa, Pavel Îl cunoștea pe Hristos „în felul lumii” – cu mintea sa firească, dezinformată și greșită, și avea o părere omenească despre El. Însă ulterior, relația sa cu Hristos a fost cu totul alta. Acum, el nu Îl mai privește dintr-o perspectivă umană, exterioară, ci Îl prețuiește pentru cine este El cu adevărat, pentru că Îl cunoaște prin Duhul Sfânt care locuiește în el. Hristos nu poate fi cunoscut cu adevărat „în felul lumii” (i.e. cu mintea firească, pe baza valorilor umane). De aceea oamenii nenăscuți din nou ajung la concluzii false cu privire la El. Este nevoie de experiența convertirii prin Duhul Sfânt ca să Îl poți cunoaște și să Îl înțelegi astfel ca Dumnezeu și Răscumpărător. Mulți care L-au cunoscut pe Hristos „în felul lumii” nu L-au cunoscut prin Duhul, singurul care ne iluminează înțelegerea cu privire la Persoana Domnului Isus. „Pavel, ca Petru și Toma, a trebuit să învețe că ceea ce contează nu este să Îl fi văzut pe Hristos sau să știi despre El, ci să Îl iubești pe El și să crezi în El (1 Pet. 1:8; In. 20:29)” (Philip E. Hughes, The Second Epistle to the Corinthians [Cea de-a doua epistolă către Corinteni], 201).

Consecința #2. „Căci” (o altă consecință ce decurge din 5:14-15) nu doar că nu mai cunoaște pe nimeni în felul lumii (inclusiv pe Hristos), ci „dacă este cineva în Hristos”, el consideră că acea persoană „este o făptură nouă” (5:17a), pentru că așa este, într-adevăr. Toți cei ce au fost născuți de sus sunt „în Hristos” și au astfel o nouă identitate, relații noi, o familie nouă, valori noi, obiective noi. Ei sunt văzuți ca fiind „în Hristos” nu „în felul lumii” – când ne uităm la ei, Îl vedem pe Hristos, și nu firea păcătoasă.

A fi „în Hristos” implică siguranță (acum și în viitor), identitate, relație, natură divină, „o făptură nouă” (cf. Ef. 2:10; 4:24). „Cele vechi (omul vechi, firea păcătoasă predispusă la păcat etc.) s-au dus (au pierit; au dispărut în istorie); iată (deodată, prin surprindere, o mare bucurie) că toate lucrurile s-au făcut noi” (5:17b). Suntem făpturi noi și avem viață veșnică, datorită statutului pe care îl avem „în Hristos.” Și ceea ce a avut loc în noi (și care se va încheia atunci când vom fi glorificați) este un precursor și o garanție a noii creații.

III. Schițe de predici

Titlu: Scrisori către cele șapte biserici – Credincioșie față de Hristos (Apoc. 3:7-13)

Tema: Dacă Îi ești credincios lui Hristos, El va transforma slăbiciunea ta într-un stâlp de putere.

Punctul 1: Hristos ne încurajează prin puterea Lui suverană (3:8-11)

1a) El controlează în mod suveran accesul nostru la El (3:8)

1b) El constrânge în mod suveran pe oricine opune rezistență (3:9)

1c) El ne păzește în mod suveran de judecata Sa (3:10-11)

Punctul 2: Hristos ne încurajează prin promisiunea Lui suverană (3:12-13)

2a) Celor slabi le promite putere divină (3:12a)

2b) Celor credincioși le promite un nume divin (3:12b)

Concluzie: „Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.” (3:13)

Related Topics: Pastors

Report Inappropriate Ad