MENU

Where the world comes to study the Bible

Report Inappropriate Ad

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 26, Ediția de Iarnă 2018

Ediția de Iarnă 2018

A ministry of…

“Întărind Biserica în Predicare biblică și Conducere”

Autor: Dr. Roger Pascoe, Președinte,
Institutul Pentru Predicare Biblică
Cambridge, Ontario, Canada
Email: [email protected]
Phone: 519-620-2375

Partea I: Pregătirea Pentru Predicare

“Schița expunerii predicii”

Expunerea textului este partea centrală a predicii, numită uneori „corpul” predicii. Aici este extinsă ideea principală (predica-într-o-frază) a predicii, pentru ca să-și poată atinge scopul.

Odată ce ai făcut schița, ai scheletul predicii. Apoi, scheletul are nevoie de carne și piele. Aceasta este expunerea. Carnea expunerii constă în explicarea textului și aplicarea acelor explicații la viața ascultătorilor. Dați-mi voie să vorbesc mai întâi despre…

A. Explicarea Textului

Explicarea va fi pe măsura studierii textului, despre care am vorbit în edițiile anterioare ale acestui jurnal.

Explicarea clarifică semnificația textului prin următoarele mijloace:

a) Tratarea problemelor din text – de exemplu, lucrurile care se bat cap în cap, aparentele contradicții din text etc.

b) Tratarea chestiunilor legate de traducere sau de sensul cuvintelor, expresiilor, ideilor sau al noțiunilor.

c) Prezentarea implicațiilor textului.

Întrebarea pe care o pun mulți predicatori, în special cei tineri, este: „Care ar fi câteva modalități practice prin care aș putea să-mi dezvolt modul de explicare a textului?” Așa că, permiteți-mi să reamintesc pe scurt doisprezece aspecte ce pot fi luate în considerare în procesul de dezvoltare și extindere a explicării textului.

1. Reformularea

Reformularea înseamnă exprimarea aceleași idei, folosind alte cuvinte sau altă topică sau schimbând forma frazei. Orice variație exprimă ideea originală, însă poate schimba accentul. De pildă, propoziția „Trebuie să te naști din nou” poate fi reformulată astfel: „nașterea din nou este necesară” sau „schimbarea naturii tale este o cerință divină”. Atunci când folosești reformulări, este important să nu spui întotdeauna „cu alte cuvinte” sau „altfel spus”. Trebuie să ai grijă la felul în care îți reformulezi ideile. Reformularea nu este o repetiție, ci o extindere și o dezvoltare. De fapt, reformularea este esențială pentru o bună învățare, deoarece acordă timp audienței pentru a-și însuși ceea ce spui și pentru a auzi lucrurile respective exprimate în diferite moduri.

2. Definirea

Definirea plasează ideea ce trebuie comunicată într-o categorie generală mai întâi, iar apoi într-o categorie care o diferențiază prin contrast, prin comparație sau prin rolul său. De pildă, termenul „minge” reprezintă o categorie generală. Însă definiția care diferențiază această „minge” de alte mingi ar putea fi „minge de baschet” sau „minge de fotbal”. Definirea este importantă pentru transmiterea mesajului.

Scriptura însăși folosește definiții. În Evrei 11:1, scriitorul definește sensul termenului „credință”. Apoi, pe tot parcursul capitolului, ilustrează credința prin viețile unor oameni credincioși.

3. Descrierea

Atunci când descriem un concept, o situație, o persoană sau un lucru, de obicei facem acest lucru folosind cele cinci simțuri – cum arată (văzul), cum sună (auzul), ce gust are (gustul), cum se simte la atingere (pipăit) și ce miros are (mirosul)?

Aceste descrieri vor contura imagini mult mai vii și mai ușor de reținut pentru ascultători, ajutându-i astfel să înțeleagă mai ușor ceea ce încerci să le explici.

4. Ilustrarea

Ilustrarea este o subcategorie majoră și foarte importantă a explicării textului. Scopul ilustrațiilor este acela de a îmbunătăți înțelegerea prin termeni care sunt deja vizualizați și experimentați. Ilustrațiile clarifică o idee făcând referire la ceva asemănător – obiecte, experiențe, atitudini, persoane, locuri etc. Clarificând o idee abstractă cu ajutorul unei ilustrații concrete, expunerea este consolidată.

Ilustrațiile îndeplinesc o varietate de roluri:

a) Ilustrațiile fac explicarea mai reală și mai personală. Ele arată cum acel adevăr punctual funcționează în viața reală.

b) Ilustrațiile fac predica mai interesantă și mai angrenantă.

c) Ilustrațiile dau un moment de respiro audienței, mai ales dacă explici o idee sau un adevăr dificil ori abstract.

d) Ilustrațiile au scopul de a ilustra o idee! Ele nu sunt folosite cu scopul de a distra audiența.

e) Ilustrațiile trebuie să fie clare cu privire la lucrul pe care vor să-l explice. Dacă ilustrațiile au nevoie de explicații, atunci nu sunt de niciun folos, ci pică precum o glumă proastă, producând mai degrabă confuzie decât clarificare.

Probabil că cea mai bună sursă de ilustrații este Biblia însăși, așa cum tocmai am dat exemplul termenului „credință” din Evrei 11, unde autorul dă ilustrație după ilustrație a felului în care credința lucrează în viețile oamenilor. Atunci când folosim ilustrații biblice, oamenii primesc mai multă învățătură din Scriptură prin predică; oamenii reușesc să vadă cum se leagă diferite pasaje din Scriptură prin felul în care tratezi diferite părți ale Scripturii.

Alte surse de ilustrații, în afară de Biblie, ar mai fi: experiența de zi cu zi (instantanee din viață), articole din ziare, evenimente istorice, citate celebre, exemple, figuri de stil, cărți, reviste, surse de știri (ziare, radio, TV).

Să nu folosești ilustrații legate de oamenii din biserica ta pentru că acestea, în cel mai bun caz, îi vor face să se simtă jenați sau, în cel mai rău caz, le va distruge încrederea în tine). Și nu folosi ilustrații despre copiii tăi (chiar dacă ai permisiunea lor), deoarece ei au dreptul la confidențialitatea ta.

5. Exemplificarea

O idee poate fi lămurită printr-un exemplu care prezintă o experiență sau modul de folosire ori manifestare. Exemplul este o imagine reală a ideii prezentate. Permiteți-mi, vă rog, să explic diferența dintre exemplu și ilustrație! Un exemplu de naștere din nou ar fi convertirea lui Pavel, însă o ilustrație a acestui concept ar fi omida care se transformă în fluture.

6. Povestire

O idee poate fi clarificată prin personajele sau acțiunile dintr-o povestire. De pildă, „credința” poate prinde viață prin povestea lui David care se angajează să lupte împotriva lui Goliat fără armură, doar încrezându-se în Dumnezeu (1 Sam. 17). Povestirea și exemplificarea sunt metode apropiate, însă în primul caz accentul cade pe povestire ca întreg (ex. aducerea lui Isaac ca jertfă de către Avraam).

7. Susținere

O idee poate fi mai credibilă dacă este susținută de o autoritate recunoscută, fie de alte pasaje din Scriptură, fie de autorități cunoscute sau de statistici. Orice afirmație poate fi dezvoltată prin susținere.

8. Discuție

Discuția permite examinări multiple ale ideii comunicate din puncte de vedere diferite. Ideea este examinată în mod obiectiv din diferite puncte de vedere, fie pozitiv sau negativ.

9. Pledoarie

Ideea care trebuie comunicată devine baza argumentării – fie că este afirmativă ori negativă. Prezintă argumente care arată de ce punctul tău de vedere ar trebui acceptat de către audiență!

10. Chemare / invitație / îndemn

Ideea devine baza invitației la acceptare sau respingere. Faceți apel la ascultători pornind de la o bază concretă (ex. bunăstarea lor, siguranța, spiritualitatea, relațiile lor etc.)!

11. Alte referințe biblice

Amintirea altor pasaje biblice ajută la dezvoltarea și sprijinirea argumentației tale.

12. Sumarizare

Exprimă ideea în mod succint! Sumarizează-o în cuvintele tale!

Tendința este să folosești aceeași metodă de extindere în fiecare mesaj. Însă acest lucru face ca predicile tale să devină monotone. Încearcă să ai diversitate! Folosește acea metodă de extindere care se potrivește cel mai bine cu punctele tale principale! Unele metode se potrivesc mai bine cu personalitatea ta decât altele și pot fi mai eficiente pentru tine decât pentru alții.

Decide ce metode vei folosi pentru fiecare secțiune a predicii. Te poți gândi și la alte metode de extindere pe lângă cele menționate de mine. Întreabă-te: „Există și alte metode care ar fi mai eficiente?”

Folosind diverse metode de extindere, pregătirea predicii va fi mult simplificată și mesajul va deveni mai interesant, mai convingător și mai plin de inspirație.

În felul acesta pui „carne” pe „scheletul” predicii tale, carne care îi poate atrage pe ascultători sau îi poate dezgusta, în funcție de metodele și stilul folosit. Dezvoltarea adaugă carne oaselor, pentru ca astfel explicarea să fie interesantă și ușor de înțeles, și să nu fie formată doar din definiții și studii de terminologie.

Studiază atent fiecare metodă și folosește-o pe oricare din ele sau chiar pe toate în cel mai bun mod posibil! Folosește-le pentru a-ți exprima prin ele personalitatea, experiențele și stilul retoric.

Studiază alte predici și întreabă-te: „Care este ideea principală? Cum și-a organizat predicatorul ideea principală? Cum și-a extins punctele principale ale predicii? Ce metodă a folosit?”

B. Aplicația Predicii

Adesea petrecem prea mult timp cu doctrina (rodul studiului nostru), încât nu mai ajungem să le dăm oamenilor ceva ce pot lua cu ei acasă și aplica la viețile lor. Toată explicația predicii trebuie aplicată la viețile oamenilor, cu scopul de a determina în ei răspunsul ascultării. Noi trebuie să formulăm clar o doctrină, iar apoi să îi ajutăm pe oameni să o aplice, pentru ca astfel să înțeleagă ce vrea Dumnezeu de la ei.

În această privință, este important de observat faptul că, în Epistola către Romani, capitolele 1-8 se ocupă de doctrină, capitolele 9-11 vorbesc despre planul lui Dumnezeu pentru poporul Israel, iar capitolele 12-15 conțin aplicații și îndatoriri.

Predicarea biblică aplică adevărul pe care îl explică. Aplicația semnificației textului este parte integrală a întregii predici, de la început până la sfârșit. Aplicația este, de fapt, unul din instrumentele majore în expunere. Aceasta transformă ceea ce este abstract (adevărul) în ceva concret, prin aducerea abstractului în lumea concretă. Aplicarea adevărului îi invită pe oameni să pună adevărul în practică, răspunzând în mod adecvat.

Predicarea biblică ne cere să prezentăm adevărul în așa fel încât acesta să se refere în mod direct la caracter, comportament, credințe, relații, atitudini, valori și priorități. Noi nu predicăm doar pentru informare (deși transmitem și informații), ci pentru transformare. De aceea, orice explicație trebuie aplicată pentru a produce ascultare. Acesta este scopul final al predicării – să producă schimbare și ascultare.

Adevărul aplicat întotdeauna trebuie să fie personal („tu”), practic (să aibă de-a face cu viața reală) și adecvat (relevant pentru audiență). Când aplici adevărul, trebuie să mergi de la general la particular. Întreabă-te: „Cum se aplică acest adevăr la acești oameni din acest loc și din acest moment al istoriei?”

De aceea – Ca unii care cunoaștem deci frica de Domnul, pe oameni căutăm să-i încredințăm (2 Cor. 5:11). Predică pentru transformarea oamenilor într-o tot mai mare asemănare cu Hristos (Rom. 8:29). Predică în așa fel încât oamenii să asculte! Mentorul și profesorul meu, dr. Stephen Olford, a spus: „Neascultarea de adevăr anulează impactul predicării (Stephen Olford, Anointed Expository Preaching, 77). De asemenea, a mai spus că „Adevărul trebuie împlinit, pentru că altfel moare.” Apostolul Pavel îi laudă pe creștinii din Roma: „… ați ascultat acum din inimă de dreptarul învățăturii pe care ați primit-o (Rom. 6:17).

Wayne McDill afirmă că accentul nostru nu trebuie să fie pe comportament atunci când aplicăm adevărul, ci mai degrabă pe chemarea la credință (vezi “The Twelve Essential Skills for Great Preaching”, 108-114). El ne sfătuiește să nu ne orientăm mesajul pe „Trebuie să faci asta” etc., ci să ne adresăm adevăratei nevoi, care este încrederea in Dumnezeu. După părerea sa, cel mai eficient mod de a aborda adevăratele nevoi ale oamenilor este de a face din predica ta o chemare la credință mai degrabă decât o chemare la schimbarea comportamentului. Eu cred că trebuie să ținem cont de sfatul acesta. Uneori este prea multă suferință cauzată de vină în aplicația predicii, chiar până acolo încât oamenii ajung să spună: „Nu te pot mulțumi niciodată! Întotdeauna ceri tot mai mult de la noi!” Sarcina noastră nu este să punem mereu poveri pe umerii oamenilor, ci să le îndreptăm privirea către Dumnezeu.

Deși sunt de acord cu îndemnul lui Wayne McDill, aceasta nu înseamnă că nu trebuie să ne așteptăm la o schimbare a comportamentului, deoarece comportamentul nostru arată cu adevărat ceea ce credem. Așadar, trebuie să ne așteptăm la o schimbare în felul de purtare, de gândire, de relaționare și de comportare al oamenilor. Totuși, înțeleg și apreciez grija acestui autor legată de faptul că nu ar trebui să punem mereu poveri etice pe umerii oamenilor, ci mai degrabă trebuie să-i îndreptăm către Dumnezeu, către caracterul Său, puterea Sa, intențiile Sale și către mărturia Sa (McDill, p. 109). De asemenea, îmi place accentul pe care McDill îl pune pe „poți...” în loc de „ar trebui, ar fi bine, trebuie (p. 255).

Partea A II-A: Pregătirea Pentru Predicare

„Schița încheierii predicii”

O predică bună poate fi stricată de o încheiere nereușită. Așadar, trebui să te asiguri că aceasta încheie cu adevărat mesajul tău! Scopul încheierii este să încheie predica. Audiența trebuie să știe că nu mai este nimic de spus; că ai tratat textul în mod expozitiv pe deplin și în întregime; că Dumnezeu a vorbit prin tine; și că acum este responsabilitatea lor să răspundă.

Există trei elemente vitale pentru încheierea predicii:

A. Condensare

Prin condensare mă refer la „cristalizarea” adevărului; sumarizează-l; recapitulează-l! Aceasta concentrează atenția audienței asupra scopului și ideii principale a predicii. Le amintește de unde ai pornit la începutul predicii, legând încheierea de introducere. Prin condensare, întreaga predică este expusă pe scurt, pentru ca audiența să-și amintească de unde ai pornit și despre ce ai vorbit. Și astfel audiența va vedea că ai reușit să faci ceea ce ți-ai propus în predica-într-o-frază. De asemenea, în felul acesta ai și ocazia să clarifici ideea principală încă o dată.

B. Îndemnare

La punctul acesta, poți „personaliza” adevărul, adresându-te ascultătorilor folosind pronumele „tu”/ „dumneavoastră”. Deși ai făcut aplicații ale adevărului predicat de-a lungul mesajului, încheierea îți dă posibilitatea să pui un accent special și personal pe ceea ce i-ai învățat, prin Scriptură, să facă sau să fie. Aici îi rogi fierbinte, îi încurajezi și îi îndemni.

C. Chemare

Prin „chemare” mă refer la determinarea ascultătorilor să răspundă la adevărul pe care l-au auzit, adică să „împlinească” adevărul. Cere un verdict asupra celor prezentate! Cheamă-i pe ascultători să facă ceva: să-și schimbe gândirea, comportamentul, atitudinile, relațiile, sentimentele; să asculte de adevăr; să-și mărturisească păcatele etc. Rezumarea predicii este apelul final, ultima provocare. Este ultimul impuls mobilizator al predicii.

La punctul acesta le ceri oamenilor să ia o decizie. De pildă, în Fapte 2, Petru a predicat, iar oamenii au răspuns: „Ce vom face?” (Fapte 2:37). Petru a răspuns: Pocăiți-vă și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre; și veți primi darul Duhului Sfânt (2:38). Care a fost răspunsul lor la chemarea lui Petru? Cei ce au primit cuvântul lui au fost botezați; și în ziua aceea, la numărul ucenicilor au fost adăugate cam trei mii de suflete. Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în părtășie, în frângerea pâinii și în rugăciuni (2:41-42).

Dă-le oamenilor ocazia să răspundă pe loc! Răspunsul poate fi public sau privat. Spune-le însă oamenilor că vrei să răspundă pe loc și dă-le ocazia să o facă!

Partea A III-A: Pregătirea Pentru Predicare

“Schița introducerii”

Introducerea unei predici joacă un rol foarte important. De obicei, predicatorii își pregătesc introducerea la sfârșit, deși aceasta este prima parte a predicii. O introducere bună trebuie să fie concisă, clară, interesantă și relevantă. Ai la dispoziție doar câteva minute pentru a-i convinge pe oameni că ceea ce vei spune este interesant, de valoare și aplicabil la viețile lor.

Introducerea servește câteva scopuri importante:

A. Captarea Atenției Ascultătorilor

Încearcă să captezi atenția ascultătorilor prin ceva la care ei se pot raporta, cum ar fi o experiență de viață. Dacă îți vei introduce subiectul legându-l de o experiență de viață, vei stabili relevanța predicii pentru audiență.

Încearcă să fii creativ atunci când îți formulezi frazele de introducere, însă ai grijă să nu devii fals! Evită umorul dacă nu face parte din experiența de viață pe care o relatezi! Fii specific și relevant!

B. Convingerea Ascultătorilor Că Au Nevoie Să Asculte Predica Aceasta

Aici răspunzi la întrebarea: „Ce legătura am eu cu aceasta?” Legătura ascultătorilor cu predica este o nevoie a lor discutată în predică – de pildă, speranțele lor sau temerile lor; păcatele, luptele și eșecurile lor; problemele vieții.

Stabilește subiectul predicii, scopul din spatele mesajului biblic…

  • De ce a fost transmis acest mesaj inițial și de ce îl predici acum?
  • De ce este acest mesaj atât de important?
  • De ce ar trebui să asculte cineva ce ai de spus?

C. Conectarea La Cuvânt

Cum faci legătura cu Cuvântul? Făcând legătura dintre nevoia ascultătorilor și textul biblic.

De ce să faci legătura cu Cuvântul? Deoarece Cuvântul oferă soluția biblică și îndrumare pentru „nevoia” ascultătorilor. Introducerea ar trebui să facă trecerea în mod natural de la viața ascultătorului la soluția sau îndrumarea găsită în Cuvânt. Astfel, îi vei arăta legătura dintre experiența sa și predica pe care urmează să o predici. Aici poți transmite audienței povara mesajului tău – ceea ce vrei ca ei să facă, să fie sau să schimbe în urma acestei predici. De asemenea, aici stabilești un contact solid cu temelia mesajului tău, care este Cuvântul.

D. Stabilirea Subiectului Predicii

Ascultătorii trebuie să știe despre ce vei vorbi, așa că nu îi lăsa pe ei să ghicească!

E. Prezentarea Predicii-Într-O-Frază

Aici îți prezinți scopul general al mesajului tău într-o singură frază. Aceasta este o parte foarte importantă a introducerii, deoarece stabilește direcția predicii. Așadar, rostește clar tema generală, centrală a predicii tale.

F. Prezentarea Contextului

Aici, în introducere, se oferă informațiile generale legate de contextul pasajului, de care audiența are nevoie pentru a înțelege mesajul. Informațiile acestea pot fi de natură istorică, culturală, economică, socială, politică ori legate de autor, datare, audiența inițială etc.

G. Realizarea Trecerii Către Expunerea Propriu-Zisă

Partea aceasta mai este numită și „pod”. Podul realizează trecerea de la introducere la expunere și conduce audiența către scopul și structura mesajului. Podul arată cum ajungi de acolo (de la experiența de viață + textul biblic + contactul personal) aici (la primul punct al expunerii).

Există mai multe moduri în care poate fi făcută această trecere (podul). Poți trece în revistă punctele principale ale mesajului sau să spui ce aspect al subiectului tău urmează să atingi; de pildă, trei beneficii ale…; sau două motive pentru…; sau trei puncte care arată… etc.

Partea A IV-A: Devoțională

„Responsabilitatea slujitorului, Pt. 2: Concepții greșite cu privire la slujirea creștină” (1 Cor. 3:18; 4:5)

De: Dr. Stephen F. Olford

Introducere. În versetele precedente, apostolul a tratat în mod solemn problema responsabilității slujitorului înaintea lui Dumnezeu. Fie că plantează sau udă în grădina lui Dumnezeu, lucrătorul creștin trebuie să recunoască întotdeauna că este responsabil înaintea Lui. La fel este și cu cei care zidesc pentru Dumnezeu. Lucrătorul creștin este responsabil înaintea lui Dumnezeu de felul în care clădește structura bisericii. Pavel însă merge acum mai departe și vorbește despre un adevăr complementar, și anume despre Responsabilitatea slujitorului înaintea lui Dumnezeu. Deși aceste versete transmit un mesaj tuturor creștinilor, este totuși limpede că se adresează în primul rând liderilor creștini din biserica locală. Scopul principal al lui Pavel este să îi confrunte pe cei care predică, învață și slujesc cu adevărul responsabilității pe care o au față de Dumnezeu în ceea ce privește două probleme cu o semnificație majoră. Prima dintre ele este:

I. Problema Lăudării

„Nimeni să nu se fălească, dar, cu oameni…” (1 Cor. 3:21). În adunările oamenilor lui Dumnezeu nu există pericol mai mare decât cel al lăudării. Sigur, acesta este păcatul pentru care Lucifer a fost aruncat din cer. De asemenea, este păcatul care a blestemat grădina Eden. Este păcatul care dezbină biserica lui Isus Hristos. De aceea, Pavel condamnă cu hotărâre:

1) Lăudarea cu învățătura omenească „Nimeni să nu se înșele: dacă cineva dintre voi se crede înțelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun, ca să ajungă înțelept” (1 Cor. 3:18). Întorcându-se la un subiect tratat amănunțit în capitolele 1 și 2, Pavel subliniază încă o dată nebunia înțelepciunii umane. Se pare că în biserica din Corint erau unii care încercau să unească filosofia cu teologia. Apostolul îi avertizează că un astfel de experiment era echivalent cu pângărirea templului, deoarece însemna coruperea adevărului divin cu înțelepciunea umană.

Trebuie să menționăm că Biblia nu ridiculizează căutarea sinceră a omului după cunoaștere. Când un om de știință descoperă că doi atomi de hidrogen și unul de oxigen formează apă, o astfel de înțelepciune umană nu este nebunie. Însă când același om de știință încearcă să îl excludă pe Dumnezeu din gândurile sale sau încearcă să născocească o cale care exclude crucea sau nu ține cont de revelația Bibliei, atunci acea înțelepciune este nebunie crasă. Referitor la aceste lucruri, Pavel spune: „Dacă cineva dintre voi se crede înțelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun, ca să ajungă înțelept” (1 Cor. 3:18).

Acesta este un principiu spiritual enunțat în diferite moduri în Noul Testament. Ni se spune că a fi mare înseamnă a deveni ca un copilaș (Mat. 18:4); pentru a fi înălțați trebuie să ne smerim (Mat. 23:12); și pentru a fi înțelepți trebuie să devenim nebuni (1 Cor. 3:18). Nu există o altă cale.

Pe scurt, Blaise Pascal a spus foarte bine: „Cea mai mare realizare a rațiunii este să ne facă să înțelegem că rațiunea este limitată.” Apoi mai este și acel proverb bine-cunoscut: „Cel care nu știe și nu știe că nu știe este un nebun. Evită-l! Cel care nu știe și știe că nu știe, este un om înțelept. Învață-l!” Așadar, deducem de aici că singura cale de a deveni înțelepți este să ne dăm seama că suntem nebuni. Singurul mod în care ne putem exprima disponibilitatea de a învăța este să ne mărturisim ignoranța înaintea lui Dumnezeu. De aceea Pavel spune: „… Căci înțelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu…” (1 Cor. 3:19). Pentru a-și susține argumentul, apostolul citează din Iov 5:13 și psalmul 94:11 pentru a demonstra faptul că Dumnezeu respinge învățătura omenească.

Trebuie să ne amintim ceea ce spune William Barclay, și anume că „problema mândriei intelectuale este că aceasta este întotdeauna argumentativă/îndoielnică și exclusivă. Este argumentativă pentru că nu poate admira în tăcere. Trebuie să vorbească și să critice. Nu suportă să îi fie contrazise părerile, ci trebuie să demonstreze că ea și numai ea are dreptate. Niciodată nu poate recunoaște că a greșit, ci întotdeauna trebuie să se justifice. Niciodată nu este suficient de smerită ca să învețe, ci întotdeauna trebuie să își exprime părerea. Mândria intelectuală este exclusivă prin faptul că are întotdeauna tendința să îi disprețuiască pe ceilalți, în loc să stea alături de ei. Din punctul său de vedere, toți cei care nu sunt de acord cu ea, greșesc. Mândria intelectuală nu își poate imagina că ar greși vreodată. Ea tinde să îi despartă pe oameni în loc să îi unească.” Este oare de mirare că Pavel condamnă lăudarea cu învățătura omenească? Însă, alături de pericolul lăudării cu învățătura omenească, se află și pericolul de:

2) Lăudare cu conducerea omenească „Nimeni să nu se fălească, dar, cu oameni, căci toate lucrurile sunt ale voastre” (1 Cor. 3:21). După cum am văzut mereu și mereu, aceasta era problema principală în biserica din Corint. În adunarea aceea existau patru grupuri care se luau la întrecere, lăudându-se cu liderii lor. Pentru a arăta nebunia unei astfel de fapte, Pavel arată cât de ridicol era pentru fiecare grup în parte să pretindă că Pavel sau Apolo sau Chifa erau ai lor. „Toate lucrurile sunt ale voastre” exclamă apostolul și prin aceasta vrea să spună că acei lideri aparțineau întregii biserici. Niciun grup nu avea dreptul să se laude cu vreun pastor, învățător sau evanghelist.

Pentru a-și întări argumentul, apostolul încheie acest paragraf cu o afirmație măreață despre posesiunile în Hristos. Aș vrea să observați în special ordinea în care enumeră aceste posesiuni (v. 22-23). Apostolul începe cu el însuși, așezându-se pe el în cea mai joasă poziție. Merge apoi la Apolo și Chifa. Astfel de învățători aparțin întregii biserici în orice epocă istorică. Apoi Pavel vorbește despre lume. Și aceasta aparținea bisericii. Într-un alt loc, Pavel spune despre creștini că trebuie să folosească lumea, dar fără să abuzeze (1 Cor. 7:31). Psalmistul ne reamintește că „al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc…” (Ps. 24:1). Pavel ne spune că „…Dumnezeu… ne dă toate lucrurile din belșug, ca să ne bucurăm de ele” (1 Tim. 6:17). Mântuitorul a spus: „Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă” (Mat. 5:7). Pavel merge mai departe apoi și spune că viața aparține bisericii. Termenul folosit aici înseamnă „viața în esența și abundența ei în Hristos”. Mai mult, și moartea aparține bisericii. Pentru că Hristos a murit și a înviat, moartea nu îi mai sperie pe copiii lui Dumnezeu. Moartea nu este decât servitorul care ne duce la viața măreață de dincolo. Lucrurile de acum aparțin bisericii – și, da, și lucrurile viitoare. Și, ceea ce este cel mai grozav, este faptul că noi toți Îi aparținem lui Hristos, iar Hristos este Mesia lui Dumnezeu. În lumina acestor lucruri, cum pot oamenii din orice biserică locală să fie aibă o gândire atât de îngustă încât să fie atât de selectivi în privința propriilor interese? Vastitatea planului răscumpărător al lui Dumnezeu față de noi ar trebui să ne facă să trecem dincolo de lauda umană la lăudarea în Dumnezeu prin Isus Hristos, Domnul nostru.

Așadar, vedem că atât slujitorii, cât și membrii bisericii sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu în ce privește lăudarea. Însă, mai există un lucru pentru care vor fi trași la răspundere, atât în timp, cât și în eternitate. Acesta este:

II. Problema Judecării

„Căci n-am nimic împotriva mea; totuși nu pentru aceasta sunt socotit neprihănit: Cel ce mă judecă este Domnul” (1 Cor. 4:4). Dacă lăudarea duce la divizare în biserica locală, tot astfel este și cu judecarea. Atât de multe dezbinări au avut loc în lucrarea lui Dumnezeu din cauza judecării greșite că nici nu vor putea fi socotite vreodată aici pe pământ! Așa că Pavel arată foarte clar că orice persoană din biserica lui Isus Hristos este responsabilă înaintea lui Dumnezeu în ce privește judecarea. Pentru a introduce această temă, Pavel ilustrează natura responsabilității unui lucrător în contextul bisericii. În primul rând, el este un slujitor. „Iată cum trebuie să fim priviți noi: ca niște slujitori ai lui Hristos și ca niște ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor. 4:1).

Printre ceilalți termeni grecești pentru „slujitor”, mai apare aici unul interesant! În original avem aici termenul „vâslaș”. În vremea lui Pavel, bărcile erau mânate atât de puterea vântului, cât și de cea umană. Pe ambele părți ale bărci se aflau niște cârme mari, cârmite de vâslași, care se aflau sub comanda unui vâslaș-șef. Aceasta este poziția unui lider creștin. El se află sub autoritate și, prin urmare, este responsabil înaintea Domnului și Stăpânului său. De aceea Pavel spune: „Iată cum trebuie să fim priviți noi: ca niște slujitori ai lui Hristos…”

În al doilea rând, liderul creștin este un ispravnic al tainelor lui Dumnezeu. Pe vremuri, ispravnicul era un administrator. El era responsabil de provizii și de distribuirea acestora. Din acest motiv, „… ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios” (1 Cor. 4:2). Credincioșia presupune nu doar responsabilitate în fața lui Dumnezeu, ci și răspundere în fața lui Dumnezeu. Ca ispravnic al tainelor lui Dumnezeu, lucrătorul creștin dă socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru felul în care conduce și hrănește turma lui Dumnezeu. G. Campbell Morgan afirmă: „Ce îngrozitor ar fi dacă descrierea lui Milton s-ar adeveri cu privire la cei care ne aflăm în slujba evangheliei – dacă oile flămânde ar privi în sus și nu ar primi hrană.”

În lumina acestei răspunderi solemne, Pavel ne spune că toți suntem supuși judecății umane, precum și judecății divine. Pentru a aplica acest principiu, Pavel accentuează că:

1) Judecata umană trebuie privită cu moderație „Cât despre mine, prea puțin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecată. Ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec pe mine” (1 Cor. 4:3). Judecata umană nu are o valoare prea mare și, totuși, nici nu poate fi trecută cu vederea. Este interesant că, în ciuda erorii umane, judecata semenilor noștri este adesea emisă corect în mod instinctiv. În același timp, cel care este credincios Domnului, nu va fi perturbat de părerile nefavorabile ale celorlalți. Și nici nu va tânji după aplauzele lor.

În această judecată umană, Pavel include nu doar critica semenilor săi, ci și autocritica. El spune literalmente: „… nici eu însumi nu mă mai judec pe mine. Căci n-am nimic împotriva mea; totuși nu pentru aceasta sunt socotit neprihănit…” (1 Cor. 4:3, 4). Într-un limbaj simplu, Pavel ne spune că, deși era și el supus autocriticii, totuși era conștient de faptul că verdictul pe care și-l dădea, era doar unul uman și, prin urmare, acesta nu era în măsură să condamne sau să justifice. Prin urmare, în ultimă instanță, nici un creștin responsabil nu dă socoteală în fața propriei conștiințe sau în fața semenilor săi, ci numai în fața lui Dumnezeu. În timp ce judecata umană trebuie privită cu moderație,

2) Judecata divină trebuie privită cu seriozitate „… Cel ce mă judecă este Domnul” (1 Cor. 4:4). Fiecare slujitor al lui Dumnezeu este judecat acum și va fi judecat în ziua ceea când Domnul „… va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric și va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare își va căpăta lauda de la Dumnezeu” (1 Cor. 4:5). Pavel a vorbit deja despre scaunul de judecată al lui Hristos în capitolul 3, însă se întoarce la această doctrina solemnă și îi amplifică relevanța în viețile noastre. Pavel ne spune aici că, în ziua descoperirii, lucrurile pe care am încercat să le ținem ascunse de semenii noști în inimile noastre, vor fi scoase la lumină de către Dumnezeu. A prețui deplina semnificație a unui astfel de adevăr înseamnă să fii eliberat pentru totdeauna de nevoia de a judeca viețile celorlalți din biserica locală. De aceea Pavel spune: „… să nu judecați nimic înainte de vreme” (1 Cor. 4:5). În ziua aceea, totul va fi văzut în lumina judecății infailibile a lui Dumnezeu, pe baza unei cunoașteri absolute a lucrurilor și a înțelegerii depline a „sfaturilor inimii”. Numai Dumnezeu cunoaște toate circumstanțele vieții umane și numai Dumnezeu cunoaște toate motivațiile inimii umane.

Concluzie: Ce paragraf uimitor! Nimeni nu-l poate citi și studia fără să fie cercetat în profunzime. Pe de o parte, tendința noastră este să ne lăudăm. Însă nu putem înțelege condamnarea nebuniei înțelepciunii omenești de către Pavel și zădărnicia conducerii umane fără Dumnezeu fără să fim smeriți în profunzime.

Pe de altă parte, noi avem o înclinație către judecată; însă cine poate anticipa venirea scaunului de judecată al lui Hristos și să continue să-i judece pe alții? Așadar, oricum am privi lucrurile acestea, lideri și laici, cu toții suntem răspunzători în fața cerului și dacă vrem să fim lăudați de Dumnezeu în ziua aceea, trebuie să fim smeriți, mai degrabă decât lăudăroși, și credincioși, mai degrabă decât critici în fiecare domeniu al vieții bisericii.

Partea A V-A: Schițe De Predici

Pentru versiunea audio a acestor predici în limba engleză, faceți click link-urile următoare: Jn. 15:1-3, Pt. 1; Jn. 15:4-9, Pt. 2, Jn. 15:10-11, Pt. 3

Titlu: Cinci caracteristici ale unui ucenic adevărat

Punctul #1: Prima caracteristică a unui ucenic adevărat este…roada (2-3).

Punctul #2: A doua caracteristică a unui ucenic adevărat este… rămânerea (4-9).

Punctul #3: A treia caracteristică a unui ucenic adevărat este… ascultarea (10-11).

Related Topics: Pastors

Report Inappropriate Ad