MENU

Where the world comes to study the Bible

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 24, Editia de Vară 2017

Ediția de Vară, 2017
Autor: Dr. Roger Pascoe, Președinte,
Institutul de Predicare Biblică
Cambridge, Ontario, Canada
(http://tibp.ca/)

C:\Users\Roger\Documents\My Documents\Institute for Biblical Preaching\Forms, Binder Cover Page, Logo\IBP Logos\IBP Logo.jpg

“Întărind Biserica în Predicare biblică și conducere”

Partea I: Puterea Predicării, Pt. 7

„Ultimele provocări”

A. Marea Ironie: Puterea Divină În Slăbiciunea Umană

Prima mare ironie a predicării este manifestarea puterii divine în slăbiciunea noastră umană (1 Cor. 2:5). Apostolul Pavel a luat decizia să nu vină la biserica din Corint ca unul care vorbea elocvent sau ca unul care transmitea înțelepciune omenească. El nu a venit să-i impresioneze cu oratoria sau inteligența sa, ci să predice mesajul pe care Dumnezeu i-l încredințase, și anume „taina lui Dumnezeu (2:1), mesajul lui „Isus Hristos şi pe El răstignit (2:2). Pentru aceasta, el a venit „slab, fricos şi plin de cutremur (2:3). Slăbiciunea și frica apostolului nu erau provocate de opoziția întâmpinată și nici de batjocura oamenilor, ci de posibilitatea manifestării propriului intelect și a realizărilor sale, ceea ce ar fi umbrit mesajul evangheliei. „Slăbiciunea sa consta în propriile abilități și în educația sa, acestea putându-i determina pe ascultători să se încreadă în predicator și nu în mesajul lui.

Prin urmare, această conștiență a propriei slăbiciuni umane l-a făcut să vorbească în așa fel și să predice un astfel de mesaj încât cei care-l ascultau să nu poată spune altceva decât că mesajul său venea de la Dumnezeu și nu de la el. Absența cuvintelor persuasive și a înțelepciunii omenești (2:4) au făcut să se vadă mai bine „dovada dată de Duhul şi de putere (2:4) atunci când oamenii răspundeau la mesaj. Prin urmare, răspunsul oamenilor față de evanghelie s-a datorat nu lui, ci puterii lui Dumnezeu manifestate în el (2:5).

Cea de-a doua mare ironie a predicării este faptul că puterea lui Dumnezeu este făcută desăvârșită în slăbiciunea noastră (2 Cor. 12:9). Pavel avea un țepuș în carne și L-a rugat pe Dumnezeu să i-l ia, însă Dumnezeu l-a refuzat. Nu știm ce era acest „țepuș în carne” și nici nu este important acest lucru. Ideea este că, dacă o persoană are o formă de slăbiciune temporară, însă predică cu putere, în ea se vede clar acest adevăr conform căruia puterea lui Dumnezeu este făcută desăvârșită în și prin slăbiciunea sa umană. Dumnezeu ne ia așa cum suntem, cu slăbiciunile și neajunsurile noastre, și dovedește că puterea mesajului pe care îl predicăm este de la El și nu de la noi.

Prin urmare, răspunsul nostru ar trebui să fie precum cel al lui Pavel: „Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. (12:9). Cu alte cuvinte, ar trebui să fim gata să ne recunoaștem slăbiciunile, pentru ca puterea lui Dumnezeu să se manifeste în noi (vezi același principiu și în 2 Corinteni 4:7).

Duhul Sfânt poate folosi cu putere un predicator numai dacă acesta se bazează pe deplin pe El pentru putere și călăuzire și dacă predicatorul se smerește pe sine și Îl înalță pe Hristos. Puterea Duhului Sfânt poate lucra prin noi numai atunci când noi suntem ascunși, iar slăbiciunea noastră este vizibilă.

Acei predicatori, care încearcă să predice evanghelia folosind metode istețe sau chiar șmecherii, umbresc puterea evangheliei, atrăgându-i pe oameni înspre ei. Predicatorii trebuie să înțeleagă că rolul lor este de a fi utili Domnului și mesajului Său. Trebuie să înțelegem că „despărțiți de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15:5). Numai atunci Dumnezeu găsește plăcere să lucreze prin noi cu puterea Sa divină. Aceasta este ironia puterii divine manifestate în slăbiciunea umană.

Cea de-a treia ironie a predicării este faptul că predicarea nu ne are în centru pe noi (2 Cor. 4:5). „Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robi care proclamă un mesaj despre Hristos Isus, Domnul. Predicarea nu ne are în centru pe noi, ci pe El, Hristos Isus – Unsul, Salvatorul, Supremul. Noi nu suntem decât robii Lui care predică despre El. Noi facem ceea ce facem „pentru El. Predicatorii care se scot pe ei în evidență prin predicarea lor nu sunt slujitori autentici „pentru El.

Mesajul fundamental și cel mai important al „ironiei divine” este acela că Dumnezeu este suprem, iar noi suntem insignifianți. Cel mai important lucru pe care îl putem realiza prin predicare este ca oamenii să Îl adore, să Îl iubească, să Îl laude pe Dumnezeu și să își pună încrederea în El și nu în predicator. Prin slăbiciunea predicatorului și în ciuda acesteia, Domnul vorbește cu putere poporului Său, pentru ca poporul Său să își pună încrederea în Dumnezeu, nu în om.

B. Marea Problemă: „Mândria Predicatorului”

Atunci când predicatorul este mândru, darurile și abilitățile pot deveni piedici în calea sa. Adesea, predicatorii înșiși pot fi un obstacol în calea evangheliei, făcându-i pe oameni să depindă de ei și nu de Dumnezeu. Așadar, marile daruri pe care Dumnezeu le dă oamenilor pot fi cele mai mari responsabilități ale lor. Mândria îl poate face pe predicator să își folosească darul său spiritual pentru a se înălța pe sine (cf. Ioan 7:18) în loc să Îl glorifice pe Dumnezeu. Predicatorii nu trebuie să caute, nici să accepte, lauda oamenilor, ci să o redirecționeze către Dumnezeu.

Predicatorii, prin darurile pe care le au, pot atrage laudele oamenilor. Însă dacă vor să predice cu putere, nu trebuie să atragă laudele și credința oamenilor către ei înșiși, ci către Dumnezeu. Noi trebuie să căutăm „mai întâi Împărăția lui Dumnezeu (Mat. 6:33). Noi trebuie să fim atât de absorbiți de Dumnezeu încât mesajul Lui să curgă prin noi spre ceilalți, nestânjenit de eul nostru și în deplină identificare cu Hristos. Pentru a putea face acest lucru, trebuie să fim plini de cunoștința lui Dumnezeu, de o „râvnă sfântă” și de Cuvântul lui Dumnezeu.

Noi trebuie să fim dedicați pe de-a-ntregul predicării evangheliei. Este vorba despre același principiu exprimat de Pavel atunci când vorbea despre alergarea către țintă (Fil. 3:14). Este acea dedicare absolută față de predicarea evangheliei, o absorbire totală de către lucrarea la care ne-a chemat Dumnezeu. Este o ascultare statornică față de chemarea lui Dumnezeu, indiferent dacă mesajul nostru sau persoana noastră este acceptată ori aplaudată de oameni sau nu. Predicarea trebuie să fie o pasiune totală.

Soluția pentru mândria predicatorului este crucea lui Hristos. Crucea lui Hristos rezolvă această problemă a mândriei predicatorului, pentru că ne arată că noi nu suntem decât niște păcătoși, care nu-I pot oferi nimic lui Dumnezeu, și că numai lucrarea de pe cruce a lui Hristos ne poate face drepți înaintea lui Dumnezeu și acceptați de El.

„Omul cel vechi care dorește laude și aprobare moare la cruce, iar „omul cel nou prinde viață (cf. Efes. 4:22-24). Prin cruce, noi ne „lepădăm de noi înșine și ne dedicăm urmării lui Hristos. Îmbrățișând crucea lui Hristos, noi ne predăm pe deplin lui Dumnezeu, lăsându-L pe El să conducă și să folosească viețile noastre. Prin cruce, noi ne situăm sub o nouă autoritate, și anume sub autoritatea Duhului Sfânt. La cruce, omul cel vechi este considerat mort, iar noi devenim făpturi vii în Hristos (2 Cor. 5:17).

Pentru a putea predica cu putere, predicatorii trebuie să meargă în fiecare zi la cruce și să-și recunoască acolo nimicnicia, precum și supremația lui Hristos. Noi trebuie să ne lăudăm cu crucea lui Hristos (Gal. 6:14) și din ea să ne luăm puterea pentru a predica. Crucea și supunerea față de Domnul sunt singurele lucruri cu care ne putem lăuda, așa că singurul gând care poate pune stăpânire pe noi este Hristos și evanghelia Sa. Pentru aceasta, trebuie să fim „răstigniți împreună cu Hristos (Gal. 2:20).

Concluzie

Dacă marea ironie a puterii predicării este că Dumnezeu Își manifestă puterea Sa divină în și prin slăbiciunea noastră umană și dacă mare piedică ce stă în calea predicării cu putere este mândria predicatorului, atunci poate vă gândiți că predicatorii trebuie neapărat să se simtă inferiori și nesiguri, însă nu așa stau lucrurile.

În mod ciudat, pentru a depinde în totalitate de Dumnezeu atunci când predici, ai nevoie de o siguranță personală puternică. Atunci când spun „siguranță personală” nu mă refer la „mândrie”, ci la o bunăstare spirituală și la siguranța pe care o ai atunci când ești în Dumnezeu. Dacă un predicator predică în conformitate cu „ironia divină” (puterea lui Dumnezeu în slăbiciune) și cu adevărul că el este mort față de firea sa pământească și viu față de natura sa cea nouă, mort față de păcat și viu față de Dumnezeu, atunci va avea acel sentiment de siguranță.

Predicatorii suferă adesea din cauza sentimentelor de nesiguranță și inferioritate, deși aparențele par să indice contrariul. Dacă suferi din cauza sentimentelor de nesiguranță, este foarte greu să nu mai privești la tine și să Îi permiți lui Dumnezeu să aibă locul central. Atunci când te simți nesigur, de fapt te pui pe tine în prim plan din cauză că te simți inadecvat. Aceasta este însă o formă de mândrie și de egoism.

Predicarea nu este potrivită pentru persoana care are nevoie de aprobare umană. Sentimentul nostru de siguranță trebuie să vină din faptul că avem aprobarea lui Dumnezeu și că suntem chemați, dăruiți, împuterniciți și iubiți de El. Când vom fi conștienți de această siguranță pe care o avem în Dumnezeu, din care decurge sentimentul de bunăstare spirituală, numai atunci vom putea predica cu putere pentru Dumnezeu, pentru că atunci nu vom mai dori să primim noi atenția oamenilor, ci vom îndrepta această atenție către Dumnezeu.

Atunci când vorbești cu credincioșie în numele lui Dumnezeu poți să fii respins de oameni. De aceea, predicatorii au nevoie de o imagine de sine sănătoasă, precum și de stabilitate emoțională și de siguranță în Hristos. Noi vom putea depinde în totalitate de Dumnezeu și nu de noi înșine numai în măsura în care vom fi conștienți de identitatea noastră în Hristos și de aprobarea lui Dumnezeu.

C. Marea Provocare: “Momentul Predicării”

Momentul predicării este acel moment în care mergem la amvon ca să predicăm. Momentul predicării este momentul în care totul trece în plan secundar, iar noi stăm față în față cu biserica; este momentul în care avem acel sentiment copleșitor că dacă Duhul lui Dumnezeu nu ne umple cu putere de sus, suntem terminați și toate eforturile noastre sunt zadarnice; este momentul adevărului absolut, când suntem puși în fața unui test dur, pentru a vedea dacă Duhul Sfânt ne împuternicește sau nu.

„Momentul predicării” este acel moment când stăm la amvon, în fața celei mai minunate sarcini din viața noastră. Este momentul în care simțim în mod profund slăbiciunea și inadecvarea noastră, precum și dependența totală de Dumnezeu. Este acel moment în care Dumnezeu lucrează în poporul Său adunat acolo cu putere și autoritate. Este acel moment de dependență totală de Duhul Sfânt – acel moment, mai presus de toate, când simțim prezența lui Dumnezeu alături de noi.

Când predicatorul are parte de ungere divină, predicarea va avea un efect vizibil asupra bisericii, pentru că aceasta își va da seama că predicatorul este altfel. Când predicatorul se pune deoparte pe sine și predică în puterea Duhului Sfânt, ceva se întâmplă cu el. El uită de sine și este absorbit de dorința transmiterii Cuvântului lui Dumnezeu în esența și puterea sa către biserică. Când predicatorul are parte de ungerea divină, predicarea are un efect practic asupra ascultătorilor. Dumnezeu lucrează prin slujitorul Său pentru a-Și desăvârși lucrarea prin Cuvântul Său și prin cea a Duhului Sfânt.

Prezența acestei puteri spirituale îi face pe oameni să stea în tăcere și atenți nu la om, ci la ceea ce ce Dumnezeu le vorbește prin el. Atenția oamenilor este îndreptată către Dumnezeu și către mesajul Său pentru ei. Aceasta nu înseamnă că tot ceea ce este predicat sub ungerea Duhului Sfânt va fi primit cu bucurie, însă va avea autenticitatea și puterea ce provin numai de la Dumnezeu și care au efect în viețile oamenilor. În cele din urmă, biserica Îi va mulțumi lui Dumnezeu pentru o astfel de predicare.

Partea A II-A: Pregătirea Pentru Predicare

„Organizarea predicii”

A. Structurează Fiecare Predică Urmărind Un Scop

Ceea ce spune predicatorul reprezintă „conținutul” mesajului. Ceea ce predicatorul dorește să realizeze prin mesajul său reprezintă „scopul” mesajului. Unul din scopurile generale ale predicării unui mesaj este determinarea oamenilor la acțiune – să-l faci pe ascultător să acționeze în interior și/ sau în exterior în favoarea sau împotriva a ceva anume. Orice predică ar trebui să îi determine pe ascultători să răspundă cu un anumit gen de acțiune. Biblia spune să ne „îndemnăm unii pe alții – să transformăm cunoașterea în fapte.

Există Trei Scopuri Specifica Pentru Predicarea Unui Mesaj:

a) A inspira, a atinge emoțiile, a motiva (ceea ce face un orator). Pavel îi spune lui Timotei să „înflăcăreze darul… – să fie inspirat să-și folosească darul, pentru ca focul din el să devină o flacără arzătoare.

b) A informa, a învăța (ceea ce face un învățător). Pavel spunea adesea: Nu vreau să nu știți… Scopul lui a fost să-i învețe. Isus a spus despre folosirea pildelor că unii vor auzi și vor înțelege, iar alții vor auzi și nu vor înțelege. Așadar, scopul Său a fost să-i învețe pe oameni.

c) A convinge, a câștiga o dezbatere (ceea ce face un avocat, un politician). „Ca unii care cunoaştem deci frica de Domnul, pe oameni căutăm să-i încredinţăm. Aici scopul este convingerea oamenilor.

În majoritatea mesajelor, unul din aceste scopuri este cel dominant (pe când celelalte două pot avea un rol secundar), în funcție de nevoile bisericii – dacă aceasta are nevoie de motivare, învățare sau covingere.

Creează-Ți Mesajele În Așa Fel Încât Acestea Să Atingă Un Anumit Scop

Predicatorii eficienți își pregătesc și prezintă mesajul în așa fel încât să atingă scopul specific al predicii, precum și scopul său general. Ca ajutor în sensul acesta, prezint în continuare cinci întrebări pe care trebuie să ți le pui în legătură cu fiecare predică:

(1) „Despre ce este predica mea?”

(2) „De ce predic acest mesaj?” Nu pentru că este duminică dimineața și nu pentru propria plăcere. Motivul trebuie să fie glorificarea lui Dumnezeu și schimbarea ascultătorilor.

(3) „Ce vreau ca ascultătorii mei să știe, să facă sau să devină în urma predicării acestei predici? Cum aș vrea ca aceștia să răspundă sau să acționeze?”

(4) „Cum pot să-mi ating scopul specific?” – inspirând, informând sau convingând.

(5) „Cum pot să-mi ating scopul general?” – să-i determin pe oameni să acționeze.

Scopul predicii slujește și ca metodă de control a predicii. În predicarea expozitivă, scopul trebuie să controleze totul, cu excepția textului biblic.

Scopul determină conținutul – ceea ce pui în predică și ce lași deoparte. Include în predică numai ceea ce contribuie la atingerea scopului! Având lucrul acesta în minte, vei economisi mult timp atunci când vei studia comentariile biblice, unde adesea se repetă informațiile, care sunt bune, însă nu slujesc scopului tău. Tot ce nu slujește scopului tău, chiar dacă este interesant sau corect, trebuie eliminat.

Scopul determină structura. Din moment ce scopul determină conținutul, atunci scopul fiecărui mesaj ar trebui să se reflecte în punctele principale ale predicii. Fiecare mesaj ar trebui împărțit în câteva părți, care să poarte titluri formulate clar și aplicativ, astfel încât dacă oamenii nu ar auzi altceva decât acele titluri, să înțeleagă care este mesajul tău. Astfel, vei prezenta punctele principale ale predicii în așa fel încât oamenii să înțeleagă cel puțin un adevăr biblic și multiplele sale aplicații în viața lor.

Scopul determină transmiterea – felul în care îți prezinți mesajul și cum îl aplici.

Concluzii:

Conținutul mesajului și transmiterea acestuia sunt mijloace prin care predicatorii își ating scopul dat de Dumnezeu. Pavel afirmă că predicarea a fost hotărâtă de Dumnezeu pentru mântuire (1 Cor. 1:17-18). Acesta a fost un mesaj pe care evreii nu l-au primit, pentru că era o nebunie pentru ei. Totuși, el a continuat să predice acest mesaj (1 Cor. 2:1-9).

De ce să predici un mesaj inacceptabil? Pentru că Pavel se baza pe Duhul Sfânt și nu pe propriile abilități. Mesajul său crea repulsie, din punct de vedere intelectual și cultural, atât evreilor, cât și neamurilor, însă era acceptabil înaintea lui Dumnezeu pentru a-Și atinge scopul – pentru ca „credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (2 Cor. 2:5).

Predicatorul trebuie să predice un mesaj care își atinge scopul – fie să inspire, să învețe sau să convingă și, cu siguranță, să-i determine pe oameni la acțiune. Atunci când vei ști care este scopul lui Dumnezeu cu mesajul tău, acesta va determina formularea mesajului tău, precum și transmiterea acestuia.

B. Structurează Fiecare Predică Cu Creativitate

1. Aranjarea

Predicarea este atât un proces artistic, cât și unul științific. Procesul științific este studierea textului biblic – ce înseamnă și ce vrea să spună. Procesul artistic constă în prezentarea predicii – cum să prezinți materialul descoperit în timpul cercetării, într-un mod care să fie atât informativ, cât și convingător. Aceasta este o muncă creativă. Predicile trebuie să fie astfel aranjate încât ascultătorii să poată înțelege și urmări mesajul fără dificultate.

2. Formularea

Felul în care este formulat mesajul influențează înțelesul acestuia. Formulează-ți mesajul în mod creativ, pentru ca oamenii să-l rețină ușor. Acest lucru este valabil pentru orice tip de discurs public. Iată, de pildă, replica președintelui John F. Kennedy: „Nu întreba ce poate face țara ta pentru tine. Întreabă ce poți face tu pentru țara ta. Sau discursul lui Martin Luther King: „Am un vis... Terminologia și rostirea acestor fraze îți rămân în memorie.

3. Vocabularul

Alegerea vocabularului este etrem de importantă pentru o comunicare eficientă. Vocabularul poate fi tehnic (ex. academic sau teologic), simplu sau chiar colocvial. Totuși, nu ar trebui folosite dialecte locale și niciodată un limbaj vulgar. Întotdeauna trebuie să avem un limbaj cult și demn. De asemenea, trebuie să fim conștienți de nuanțele semnificațiilor cuvintelor și să încercăm să folosim termenii cei mai potriviți.

4. Caracteristici Literare

Caracteristicile literare ale unei predici determină gradul de înțelegere și de asimilare eficientă de către ascultători. Există patru elemente literare esențiale:

1) Claritatea. Dacă înțelesul afirmațiilor tale nu este clar, acestea vor produce confuzie în rândul ascultătorilor. Atunci când predicatorul descoperă înțelesul textului, el trebuie să aleagă acele cuvinte care exprimă cu exactitate gândurile sale și care comunică cu fidelitate înțelesul pasajului.

2) Concizia. Cu cât vei folosi mai puțin timp pentru a-ți exprima gândurile cu acuratețe și în mod adecvat, cu atât vei putea stăpâni mai bine atenția și acceptarea ascultătorilor.

3) Coerența. Coerența se obține și se păstrează făcând legătura între ideile exprimate. Această legătură se realizează prin fraze sau expresii care fac tranziția de la o idee la alta ori prin repetarea punctului principal, care duce la următorul punct.

4) Unitatea. Unitatea se păstrează făcând ca toate părțile unui mesaj (a) să aibă legătură cu tema (subiectul) predicii și (b) să sprijine ideea principală a predicii.

Partea A III-A: Devoțională

„Înțelegerea evangheliei - II” (1 Cor. 3:1-4)

De: Dr. Stephen F. Olford

Introducere

În versetele pe care le avem în față, Pavel vorbește tot despre evanghelie și despre înțelegerea acesteia. El anticipează întrebarea legată de felul în care oamenii pot cunoaște inițierea spirituală, iluminarea și interpretarea și totuși să aibă o înțelegere infantilă a lucrurilor lui Dumnezeu. Pavel spune că de vină este trăirea firească în loc de cea duhovnicească din viața creștinului. Mai mult, el arată că această trăire firească este cauza primară a divizării din biserica lui Isus Hristos. Ne sunt supuse atenției trei aspecte ale creștinilor lumești:

I.              I. Categoria Creștinilor Lumești

Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos (1 Cor. 3:1). Având în minte ultimele versete ale capitolului anterior, Pavel ne înfățișează trei categorii de oameni care există pe pământ:

1) Omul firesc. „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte (1 Cor. 2:14). Omul firesc este omul care nu a fost născut din nou. El este așa cum este – născut în nelegiuire și zămislit în păcat (Ps. 51:5). Chiar dacă este un om civilizat și cult, chiar dacă este educat și rafinat, toate aceste îmbunătățiri sunt ale omului firesc. El este tot lipsit de Duhul lui Dumnezeu. Deși pare a fi persoana potrivită pentru a primi evanghelia, el este pierdut și corupt. Acesta este omul firesc.

2) Omul duhovnicesc. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni (1 Cor. 2:15). Omul duhovnicesc are nu doar viață fizică, ci și viață spirituală. El are două vieți, pentru că a beneficiat de două nașteri! Prima viață a venit prin Adam, iar cea de-a doua vine prin Hristos. Această viață spirituală este întreținută cu hrană spirituală și se maturizează conform naturii sale; din moment ce natura aceastei vieți este una spirituală, atunci și dezvoltarea sa va fi spirituală.

Cel mai important lucru în viața spirituală este creșterea. Cu toții am întâlnit, fără-ndoială, oameni care par că nu cresc. Viața lor spirituală este statică și vlăguită, iar oamenii aceștia nu mai experimentează nimic nou în Hristos. Această stare este pe cât de adevărată, pe atât de tragică.

Sigur, acum am putea să ne întrebăm: „Putem noi produce creșterea?” Răspunsul este „nu”. Puterea de creștere este în natura vieții din noi, fie ea fizică sau spirituală. Numai Dumnezeu poate face ca viața să se dezvolte. În același timp însă, există anumite condiții favorizează creșterea. Noi suntem îndemnați să creștem „... în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos... (2 Petru 3:18). Aceasta înseamnă că noi trebuie să stimulăm creșterea rămânând în harul care este în Domnul și Salvatorul nostru Isus Hristos și conformându-ne adevărului care este în Domnul și Salvatorul nostru Isus Hristos. Când un creștin îndeplinește aceste legi ale creșterii spirituale, experimentează umplerea cu Duhul Sfânt. Aceasta este viața creștină normală.

3) Omul lumesc. Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos pentru că tot lumeşti sunteţi (1 Cor. 3:1, 3). Pentru a înțelege caracteristicile unui creștin lumesc, este foarte important să observăm diferențele pe care le face apostolul Pavel între termenul „lumesc” din versetul 1 și cel din versetul 3. În versetul 1, termenul are sensul de „părtaș la natura firii”, pe când în versetul 3, apostolul folosește un termen mai dur, cu sensul de „senzual”, care se referă de obicei la viața trăită sub controlul „firii pământești”, în loc de cel al Duhului lui Dumnezeu. W. E. Vine afirmă următoarele: „În privința termenului folosit în versetul 1, sfinții din Corint, deși nu făceau niciun progres, totuși nu erau anti-spirituali, ci doar erau «prunci». În privința celui de-al doilea termen, invidia și certurile lor îi făceau vinovați de tânjirea după poftele ce vin din natura căzută și coruptă a omului.”

Așadar, vedem că omul lumesc este acea persoană a cărei viață spirituală nu se dezvoltă și a cărui umblare spirituală este oprită. În ce categorie te găsești tu? Ești un om firesc, un om duhovnicesc sau unul lumesc? În Corint, sfinții erau, în mare parte, lumești, așa că Pavel merge mai departe și vorbește despre:

II. Capacitatea Creștinilor Lumești

V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi” (1 Cor. 3:2). Capacitatea creștinilor lumești este jalnic de limitată. Este o capacitate limitată la hrana pruncilor. Pavel descrie această dietă ca fiind ca laptele în comparație cu carnea. Apostolul își dorea mult să îi hrănească pe corinteni cu carnea Cuvântului, însă nu putea s-o facă. După cum spune Scriptura în altă parte:Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi rău (Evr. 5:14). Cu alte cuvinte, carnea sau hrana solidă este pentru cei spirituali, pentru cei a căror măsură de maturitate îi face în stare să discearnă între bine și rău. Pe de altă parte însă, laptele Cuvântului este pentru creștinii lumești, a căror capacitate limitată îi face incapabili de:

1) A aprecia carnea Cuvântului. Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos (1 Cor. 3:1). Deși apostolul își îndulcește mustrarea folosind termenul „fraților”, totuși le spune clar că el vorbește unor oameni care nu pot să înțeleagă „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Nimic nu este mai dezamăgitor, dacă nu chiar descurajator, pentru un predicator al evangheliei decât o biserică de prunci care nu vor să crească! Și cât de adevărat este lucrul acesta și despre mulți creștini din zilele noastre! Sunt mântuiți de ani de zile, dar se hrănesc tot cu lapte și sunt îmbrăcați tot cu hainele de bebeluși ca în primele lor zile în Hristos! Din când în când, se bucură de lucrarea de lapte amestecat cu apă a așa-numiților predicatori de succes, însă nu le place deloc laptele curat și bogat sau carnea Cuvântului. Din cauza lipsei de creștere și de experiență în Cuvântul neprihănirii, nu există cunoaștere a adevărului. Astfel, neputând înțelege adevărul, creștinii lumești nu pot nici:

2) A se hrăni cu carnea Cuvântului. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi” (1 Cor. 3:2). Aceasta este cea mai mare tragedie a vieții unui creștin lumesc. Pentru că nu poate înțelege adevărul, creștinul lumesc nu poate nici să se hrănească cu adevărul și nici să-l aplice în viața lui. Autorul Epistolei către Evrei explică foarte clar lucrul acesta atunci când spune: Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc (Evr. 5:13). „Cuvântul despre neprihănire înseamnă, cel mai probabil, învățătura creștină completă. Vorbind despre lipsa de obișnuiță cu cuvântul despre neprihănire, autorul se referă de fapt la mânuirea și aplicarea fără pricepere a Cuvântului lui Dumnezeu, exact opusul poruncii lui Pavel din 2 Timotei 2:15, unde spune: Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului.

Reușești să înțelegi și să aplici adevărul în viața ta? După ani de zile de mers la biserică, ești tot neexperimentat și nepriceput în cuvântul despre neprihănire? Dacă da, atunci ești un prunc, ceea ce, ca să nu spun mai rău, este o adevărată tragedie.

O, dacă ai putea să te vezi așa cum te vede cerul, ai termina-o chiar azi cu această trăire lumească! Te-ai lupta, prin puterea Duhului Sfânt, să fii spiritual, matur și să fii o plăcere pentru Dumnezeul tău. Înainte de a încheia, însă, trebuie să privim și la cel de-al treilea aspect al creștinului lumesc:

III. Comportamentul Creștinului Lumesc

„... pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni? Când unul zice: «Eu sunt al lui Pavel!», şi altul: «Eu sunt al lui Apolo»: nu sunteţi voi oameni de lume? (1 Cor. 3:3-4). În această imagine a prunciei spirituale, Pavel ne spune că acel credincios care pare să nu depășească stadiul prunciei este un creștin lumesc în toată purtarea sa. Comportamentul său este caracterizat de:

1) Nemulțumire nesănătoasă. „... pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni? (1 Cor. 3:3). Termenul tradus aici prin „zavistie” înseamnă „zel scăpat de sub control care duce ușor la invidie și altele asemenea”. Câtă dreptate are Pavel! Pentru că știm cu toții cât de nemulțumiți și invidioși sunt unii copii atunci când nu mai sunt în centrul atenției. Tot așa, acești prunci din Corint deveniseră invidioși unii pe alții din cauza predicatorului preferat, pentru că această adulație a predicatorilor atrăgea atenția asupra propriilor persoane. Mesajul predicat de apostol era pe locul doi, pentru că ceea ce conta în primul rând pentru ei era să facă parte din tabăra mai importantă din biserică. Ce dorință lumească și firească!

2) Ceartă nesănătoasă. „... pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni? (1 Cor. 3:3). „Ceartă” înseamnă „ciondăneală”. Dacă priviți la niște prunci nemulțumiți, în curând veți vedea acolo neînțelegere și ceartă. La fel stau lucrurile și în biserică. Acolo unde sunt creștini care refuză să crească, întotdeauna există ceartă și ciondăneală. Tot ce se întâmplă și oricine slujește devine un măr al discordiei.

3) Dezbinare nesănătoasă. „... pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni? Când unul zice: «Eu sunt al lui Pavel!», şi altul: «Eu sunt al lui Apolo»: nu sunteţi voi oameni de lume? (1 Cor. 3:3, 4). Deși termenul „dezbinări” nu apare în cele mai bune manuscrise, ideea este exprimată destul de clar în context. Așadar, Pavel vorbește despre taberele formate de acești creștini lumești. În loc să se concentreze asupra lui Hristos, aceștia spuneau: „eu sunt al lui Pavel, „eu sunt al lui Apolo, „eu sunt al lui Chifa, „eu sunt al lui Hristos. Oamenii aceștia Îl aduceau pe Hristos la nivelul oamenilor, în loc să facă din El obiectul încinării lor! Dezbinările din biserică nu sunt o noutate, însă, atât în vremea lui Pavel, cât și în vremea noastră, sunt o dovadă sigură a imaturității spirituale.

Este viața ta marcată de aceste semne ale creștinului lumesc? Provoci în jurul tău nemulțumire, ceartă și dezbinare? Cât de dezgustătoare sunt aceste trăsături ale firii! Și. Totuși, cât de des pot fi văzute în viața noastră!

Concluzie: Cercetându-ne pe noi înșine în lumina acestui mesaj, vom dori să creștem până când vom lăsa în urmă imaturitatea spirituală. Nu-i de mirare că Pavel a spus:Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc (1 Cor. 13:11).

Ești pregătit să iei și tu o astfel de atitudine chiar azi? Depinde de tine să spui un „da” bărbătesc sau un „nu” copilăresc.

Partea A IV-A: Schițe De Predici

Pentru versiunea audio a acestor predici în limba engleză, dați click pe unul din link-urile de mai jos: Link 1 - Jn. 13:4-5, Pt. 4; Link 2 - Jn. 13:6-11, Pt. 5; Link 3 - Jn. 13:12-13, Pt. 6; Link 4 - Jn. 13:14-17, Pt. 7

Titlu: Spălarea picioarelor ucenicilor

Punctul #1: Trebuie să înțelegem baza adevăratei slujiri (1-3)

(mesajele audio pentru punctul acesta au fost incluse în numărul anterior al acestui jurnal)

1. Baza adevăratei slujiri este încrederea ce vine din cunoștință

(1a) Cunoașterea destinației noastre și a drumului într-acolo (1a)

- „Isus... ştia că I-a sosit ceasul…”

(1b) Cunoașterea identității noastre și a locului nostru (3a)

- „Isus ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini”

(1c) Cunoașterea locului din care venim și a scopului pentru care suntem aici (3b)

- “Isus ştia… că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce”

2. Baza adevăratei slujiri este motivația ce vine din dragoste

(2a) Motivația ce vine din dragoste este arătată în obiectul dragostei (1c)

- „fiindcă iubea pe ai Săi”

(2b) Motivația ce vine din dragoste se vede în măsura dragostei

- „fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt”

Punctul #2: Trebuie să arătăm natura adevăratei slujiri (4-11)

1. În felul în care ne prezentăm celorlalți (4b-c)

2. Prin lucrurile pe care le facem pentru semenii noștri (5)

3. Prin felul în care ne raportăm la ceilalți (6-11)

(3a) … purtându-ne frumos cu cei care ne stau împotrivă (6-8)

(3b) … fiind răbdători cu cei care nu ne înțeleg (9-11)

Punctul #3: Trebuie să imităm natura adevăratei slujiri (12-17)

1. Amintindu-ne că Domnul este Stăpânul nostru (12-13, 16)

2. Făcând unii pentru alții ceea ce Isus a făcut pentru noi (14-15)

3. Făcând ceea ce predicăm (17).

Related Topics: Pastors

Report Inappropriate Ad