Where the world comes to study the Bible

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 8, Editia de vară 2013

Ediţia de vară 2013

Coordonat de ...

Dr. Roger Pascoe, Președinte,

The Institute for Biblical Preaching
(Institutul pentru Predicare Biblică)

Cambridge, Ontario, Canada 

Descriere: C:\Users\Roger\Documents\My Documents\Institute for Biblical Preaching\Forms, Binder Cover Page, Logo\IBP Logos\IBP Logo.jpg

„Consolidarea Bisericii în Predicarea Biblică și Lidership”

Partea I: Predicarea: Pregătirea Predicatorului

“Predicatorul şi Lucrea lui Dumnezeu” (continuare)

De: Dr. Roger Pascoe

Institutul pentru Predicare Biblică,

Cambridge, Ontario, Canada

În ediţia precendentă a acestui Jurnal (vezi Ediţia de Primăvară 2013) am început să discutăm despre tema pregătirii spirituale şi personale a predicatorului, temă care va continua în această ediţie.

Am observat că pentru apostolul Pavel, în ordinea pregătirii este primordială pregătirea predicatorului şi mai apoi pregătirea mesajului. Cu alte cuvinte, înainte ca să poţi predica Cuvântul cu putere, precizie, şi credibilitate, trebuie să fi pregătit şi calificat din punct de vedere spiritual şi personal pentru aceasta. Persoana care este aptă să predice Cuvântul este numit de către apostolul Pavel un “om al lui Dumnezeu.”

Un om al lui Dumnezeu este aprobat de Dumnezeu şi găsit ca „încercat şi adevărat” – verificat şi aprobat de Dumnezeu. Deşi acest lucru poate suna ca un standard descurajator în a fi implinit, Scriptura ne călăuzeşte spre patru sfere principale pe care trebuie să le includem ca priorităţi dacă dorim să fim calificaţi pentru privilegiul fără precedent de a predica Evanghelia:

1.      Protejarea vieții tale morale

2.      Dirijarea vieții tale personale

3.      Hrănirea omului dinlăuntru

4.      Disciplinarea vieții tale spirituale

În ultima ediţie, am început să tratăm subiectul protejării vieţii tale morale, prin studiul a două pasaje: 2 Tim. 2:22; 1 Tim. 6:3-12.

În aceste pasaje observăm că pentru a-şi proteja viaţa morală un om al lui Dumnezeu trebuie...

1.      ...să fugă de capcanele păcătoase – acestea pot să îţi distrugă slujirea

2.      ...să urmeze principiile duhovniceşti – acestea vor întări slujirea voastră

3.      ...să lupte batăliile spirituale – acestea vor ataca slujirea voastră.

Ultima dată am observat că omul lui Dumnezeu trebuie „să fugă de capcanele păcătoase”. De data aceasta vom examina a doua şi a treia caracteristică a unui om al lui Dumnezeu.

OMUL LUI DUMNEZEU TREBUIE SĂ URMEZE PRINCIPIILE DUHOVNICEŞTI – acestea îţi împuternicesc slujirea. La fel cum fugim de capcanele păcătoase … trebuie să urmăm virtuţiile duhovniceşti. Prezentul imperativ implică un efort continuu, menţinându-ne în „urmărirea” sau “căutarea” acestor virtuți duhovniceşti. Așa cum noi nu putem spune că am terminat să fugim de capcanele păcătoase, tot la fel nu putem spune că am finalizat sarcina de a urma virtuțile duhovniceşti. Aceasta este o ocupaţie de-o viaţă – fugind de una şi căutând-o pe cealaltă.

Textul nostru stabileşte aceste virtuţi duhovniceşti în trei cuplete. În primul rând, omul lui Dumnezeu trebuie să caute dreptatea şi evlavia (1 Tim.6:11).1 Dreptatea şi evlavia sunt două părţi ale aceleiaşi monede a caracterului dumnezeiesc, căci dreptatea descrie relaţia noastră faţă de Dumnezeu iar evlavia descrie reflecţia noastră a lui Dumnezeu.

Dreptatea la care se face referire aici nu este neprihănirea lui Hristos, care ne este atribuită în momentul mântuirii noastre şi pe care nu trebuie niciodată să o căutăm. Dreptatea la care se face referire aici este neprihănirea practică pe care noi trebuie să o manifestăm prin trăirea după îndemnurile Cuvântului lui Dumnezeu. Asta este ceea ce face un om al lui Dumnezeu – trăieşte drept înaintea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Omul lui Dumnezeu trebuie să caute “dreptatea” prin…

1) Căutarea învăţăturii despre dreptate (Evrei 5:13). Acest lucru se face prin maturitate în Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să fim his has to do with maturity in the Word of God. Trebuie să fim meşteri în şi a căuta „învăţătura despre dreptate” prin studierea şi stăpânirea lui pentru a putea să îl explicăm corect şi să-l aplicăm într-un mod practic. Fără această maturitate în cuvântul dreptăţii, noi rămânem doar nişte „copii”.

2) Căutarea „practicării neprihănirii. Acest lucru are de-a face cu conformarea faţă de voia lui Dumnezeu.Oricine trăieşte în neprihănire este născut din El” (1 Ioan 2:29). Neprihănirea practică este semnul celor care sunt “născuţi din Dumnezeu”. Comportamentul lor este drept, cinstit, corect, echitabil. Ca şi copii ai lui Dumnezeu, aceştia reflectă natura Lui. Aceasta este obligaţia celui ce este născut din Dumnezeu (1 Pet.1:14-16).

3) Căutarea activităţii dreptăţii. Aceasta se referă la activitatea în lucrarea lui Dumnezeu, faptele neprihănite ale sfinţilor (Apoc.19:8). Aceasta înseamnă să “umblăm în faptele bune” pentru care am fost creaţi în Christos Isus (Ef. 2:10).

Stephen Olford scrie: Tot ce spunem şi facem trebuie să fie caracterizat de rectitudine morală (dreptate / corectitudine) şi integritate în slujire, care rezultă dintr-o relaţie apropiată cu Dumnezeu. Predicarea noastră, asemenea trăirii noastre, ar trebui să fie o activitate dreaptă.2

A. W. Tozer scrie: Am auzit tot felul de predicatori. I-am auzit pe cei plictisitori, uscaţi; l-am auzit pe cei elocvenţi; dar cei care m-au ajutat cel mai mult au fost cei care erau copleșiţi în prezenţa Dumnezeului despre care au vorbit. Ei ar putea avea un simţ al umorului, ar putea fi joviali, dar atunci când au vorbit despre Dumnezeu un alt ton a adus unitatea din vocea lor; aceasta fiind altceva, ceva minunat. Cred că ar trebui să avem din nou conceptul biblic al lui Dumnezeu, acela ce-L face pe Dumnezeu îngrozitor și îi face pe oamenii să se plece cu faţa la pământ strigând: Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic. Aceasta ar face mai mult pentru biserică decât… orice altceva.3

4) Căutarea „căii neprihănirii (2 Pet. 2:21). Aceasta se referă la ascultarea faţă de viaţa lui Dumnezeu. Cei care cunosc “calea adevărului” (2:2) caută „calea neprihănirii”. Trebuie să căutăm calea neprihănirii prin umblarea în ascultare totală faţă de Dumnezeu în cuvânt, fapte şi gând.

Prin urmare, omul lui Dumnezeu trebuie să caute învăţătura despre dreptate (relaţia cu Dumnezeu) şi trebuie să caute şi virtutea ei geamănă, sfinţenia (reflecţia noastră a lui Dumnezeu). Evlavia are legătură cu spiritualitatea noastră, cu manifestarea lui Dumnezeu în viaţa noastră, cu dumnezeirea noastră, sau, după cum o spune D.A. Carson, conectivitatea noastră la Dumnezeu. Asta este ceea ce în mod comun numim spiritualitate.

După cum putem observa în 1 Tim 3:16, “taina evlaviei” a fost pe deplin descoperită în Isus Hristos. El este tiparul nostru, exemplul nostru de evlavie. Deci, omul trebuie să caute şi să manifeste evlavia prin hrănirea vieţii sale spirituale.

Pentru ca vieţile noastre să fie o reflecţie a lui Dumnezeu prin care alţii să îl vadă pe Dumnezeu în noi, noi trebuie, prin definiţie să fim ca şi Dumnezeu. Dumnezeu spune “Fiţi sfinţi după cum şi Eu sunt sfânt” (1 Petru 1:16), pentru ca alţii să ajungă la concluzia: “Iată, ştiu că omul acesta care trece întotdeauna pe la noi este un om sfânt al lui Dumnezeu
(2 Regi 4:9). Asta înseamnă ca un om al lui Dumnezeu să caute evlavia.

În concluzie, prima cupletă din această listă a virtuţiilor duhovniceşti pe care omul lui Dumnezeu trebuie să le caute sunt dreptatea şi evlavia. A doua cupletă a virtuţilor duhovniceşti pe care omul lui Dumnezeu trebuie să le caute sunt credinţa şi dragostea (1 Tim. 6:11). Credinţa şi dragostea sunt valori interne. Omul lui Dumnezeu trebuie să dezvolte şi să demonstreze credinţa în viaţile noastre. Este cu privire la încrederea în Dumnezeu. „Credinţa” aici se referă la acea încredere nezdruncinată în Dumnezeu cu privire la orice, loialitate depină faţă de El, încredere neclintită în puterea, scopul şi sprijinul Său.”

Acest lucru are de a face cu încredere în Dumnezeu. “Credința” aici înseamnă că încrederea deplină în Dumnezeu pentru toate lucrurile, loialitate deplină faţă de El, o încredere neclintită în puterea, scopul, și providenţa Sa.4

Noi trăim prin credinţă (Rom. 1:17), ne rugăm prin credinţă (cf. Matt. 21:22), luptăm prin credinţă (cf. Eph. 6:16), câştigăm prin credinţă (cf. 1 In. 5:4), şi murim prin credinţă (cf. Evr. 11:13). Cu sguranţă, fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu (Evr. 11:6). Credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 10:17). Roada Duhului este credincioşia (Gal. 5:22).

Împreună cu dezvoltarea şi demonstrarea credinţei, omul lui Dumnezeu trebuie să dezvolte şi să demonstreze dragoste. Aceasta are de-a face cu bunăvoinţa faţă de alţii (cf. 2 Tes.1:3, Tit . Aceasta are de-a face cu bunăvoinţa faţă de alţii (cf. 2 Tes.1:3, Tit 2:2). Dragostea biblică nu este un sentiment emoţional, ci dragostea biblică acţionează întotdeauna în interesul celor din jur (Fil. 2:4). Aceasta este dragostea celei mai mari porunci – să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inimata, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei “Roada Duhului este dragostea (Gal.5:22). dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat. (Rom. 5:5).Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (cf. Marcu 12:30-31). Iubeşte frăţietatea (1 Pet. 2:17). Iubeşte pe duşmanul tău (Mat. 5:44).Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor (Ef. 5:28)

Deci, omul lui Dumnezeu trebuie să caute dreptatea, evlavia, credinţa şi dragostea şi în al treilea rând, omul lui Dumnezeu trebuie să caute răbdarea şi blândeţea (1 Tim. 6:11). În acelaşi mod în care credinţa şi dragostea sunt virtuţi interne, acestea două sunt virtuţi externe. Răbdarea este exerciţiul unei discipline puternice sub domnia lui Hristos. Este răbdarea pentru

Este rezistenţă de dragul lui Hristos în orice circumstanțe. Aceasta este rezistenţa unui soldat, fermier, și a unui atlet (2 Tim. 2:3-6). Blândeţea este asemănarea cu Hristos. El însuși a spus, “învățați de la Mine căci Eu sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11:29). Aceasta este o atitudine de smerenie, punând pe alţii mai presus decât pe tine (Filipeni 2:03), tratând oamenii în modul în care Hristos i-ar trata, cu blândețea și bunătatea lui Hristos (2 Cor. 10:1).

În primul rând, omul trebuie să fugă de capcanele păcătoase – care pot distruge slujirea noastră. În al doilea rând omul lui Dumnezeu trebuie să caute virtuţile duhovniceşti – care întăresc slujirea. Şi în al treilea rând, OMUL LUI DUMNEZEU TREBUIE SĂ LUPTE BĂTĂLIILE SPIRITUALE – acestea îţi vor ataca slujirea. Luptă lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa veşnică (1 Tim. 6:12-14).

Slujirea este un câmp de luptă în care în mod constant luptăm cu lumea, cu firea, cu diavolul şi împotriva pasiunilor, învăţăturilor şi a valorilor false. Nu este o luptă împotriva cărnii, şi a sângelui ci împotriva răutăţilor spirituale din locurile cereşti (Ef. 6:12). Nu trebuie să luptăm doar împotriva erorilor de credinţă şi comportament, ci noi totodată luptăm pentru adevăr, pentru credinţa care i-a eliberat pe sfinţi o dată pentru totdeauna. Aceasta nu este o luptă de condamnat ci …

1) O apărare a mărturisirii noastre creștine (12a). Lupta lupta cea bună a credinței se referă la corpul de adevăr (Iuda 3), pe care trebuie să îl apărăm și să îl proclamăm. Deci, nu varia în convingerile tale. Nu compromite adevărul. Luptă pentru “credință” - acest sistem unitar al adevărului obiectiv, propozițional în care noi credem și ne este atât de drag. Aceasta este vocația noastră creștină.

La fel cum Domnul Isus nu a schimbat adevărul nici chiar în momentul când a fost interogat de Pilat, sub amenințarea cu răstignirea, ci a ţinut la mărturisirea Lui, tot astfel trebuie să luptăm şi noi pentru ceea ce știm și credem. Apucă viaţa veşnică, la care ai fost chemat - adică slujeşte în lumina veșniciei. Predică cu îndrăzneală adevărul mărturisit atunci când ai fost mântuit. Fă aceste adevăruri ale Evangheliei o realitate practică în viața și lucrarea ta. Rămâi cu el până la capăt, până când vei obține premiul prin păstrarea direcției.

2) O păstrare a poruncii creştine (13-14). păzeşte porunca, fără prihană şi fără vină, până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos. Sau, după cum spune şi William Hendriksen, omul lui Dumnezeu trebuie să păstreze porunca sa nepătată și neatinsă până în ziua morții sale, sau, în cazul în care consumarea vârstei trebuie să aibă loc înainte de această dată ... atunci până la arătarea Domnul nostru Isus Hristos.5 Slujirea noastră trebuie să fie marcată de puritate și de perseverență. Trebuie să nu aducem nici o ocară numelui lui Hristos prin comportamentul nostru și noi nu trebuie să ne abatem de la ocupația slujirii noastre. Nu schimba direcția, stai pe ea până când vei trece linia de sosire, până la luptele spirituale care atacă lucrarea noastră sunt câștigate.

Partea II. Conducerea: Fiind Un Model Duhovnicesc De Urmat

„Sfinţenia ta personală” (continuare)

De: Dr. Roger Pascoe

Institutul pentru Predicare Biblică

Cambridge, Ontario

În această secţiune continuăm studiul nostru cu privire la ce înseamnă să fii un model duhovnicesc de urmat ca şi lider creştin. Acest lucru are de-a face cu puritatea ta personală. În ultimele două ediţii a Jurnalului pentru Păstori NET am privit la puritatea personală în comportamentul nostru – comportamentul sexual şi comportamentul etic. În aceată ediţie vom privi la încă un aspect al purităţii în comportamentul nostru – PURITATEA ÎN COMPORTAMENTUL SOCIAL. Acest lucru are de-a face cu relaţiile noastre interpersonale.

Ca şi om a lui Dumnezeu, relaţiile tale interpersonale trebuie să reflete onestiate şi sinceritate, deschidere şi transparenţă şi autenticitate şi smerenie:

1) Onestitate şi sinceritate. Acesta este un comportament etic manifestat în relaţile noastre cu alţii. Ceilalţi oameni trebuie să ne cunoască ca şi oameni ai lui Dumnezeu a căror „da” este „da” şi a căror „nu” este „nu” (2 Cor. 1:17-20). Ceilalţi oameni nu ar trebui să se gândească de două ori la intenţia vorbirii noastre. Oamenii nu trebuie să se întrebe niciodată dacă spunem sau nu adevărul. Nu trebuie să ne ascundem după o mască, nici comunicarea noastră nu ar trebui ascunsă în mister. Vorbirea noastră trebuie să fie onestă şi sinceră.

2) Deschidere şi transparenţă. Haideţi să urmăm exemplul apostolului Pavel, când spunea corintenilor, „Am dat drumul gurii faţă de voi, corintenilor! Ni s-a lărgit inima… Faceţi-ne şi voi la fel… lărgiţi-vă şi voi!... N-am nedreptăţit pe nimeni, n-am vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe nimeni.” (2 Cor. 6:11-13; 7:2).

Oamenii lui Dumnezeu nu trebuie să fie secretoşi sau izolaţi. Oamenii cu care discutăm trebuie să ne găsească abordabili şi cogniscibili, pentru că suntem deschişişi transparenţi. Nu vorbesc despre a da informaţii confidenţiale sau informaţii care nu ar fi înţelept de împărtăşit. Dar vorbesc de relaţiile noastre sociale de zi cu zi unde ceilalţi oameni cu care avem de-a face ar trebui să comunice uşor cu noi pentru că suntem calzi şi prietenoşi, oameni ai lui Dumnezeu care au experimentat aceleaşi dezamăgiri, au purtat aceleaşi poveri şi au făcut faţă aceloraşi ispite ca şi ei.

Ceilalţi oameni trebuie să vadă că şi noi suntem predispuşi la greşeli şi vulnerabili, dar în acelaşi timp credincioşi şi dedicaţi lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, noi construim încredere în relaţiile noastre cu alţi oameni tocmai pentru că ne putem identifica cu ei în circumstanţele vieţii lor şi astfel putem să empatizăm cu ei. În acest fel construim relaţii cu oamenii, relaţii care le oferă încredere în noi pentru ca să-i putem ajuta să-şi poarte poverile.

Apostolul Pavel i-a îndemnat în această privinţă pe corinteni, pentru că relaţiile lui sociale, interpersonale erau exact opusul relaţiilor acelor lucrători care „strică Cuvântul lui Dumnezeu” (2 Cor. 2:17) şi care erau caracterizaţi de viclenie şi amăgire. Noi nu suntem asta, spune el. Din contră, comportamentul său a fost marcat de sinceritate înaintea lui Dumnezeu (2 Cor. 2:17). „Ca unii care am lepădat meşteşugirile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu.” (2 Cor. 4:2). Acesta este standardul pentru noi toţi în lucrare.

3) Autenticitate şi smerenie. Autenticitatea are de-a face cu a fi cine eşti cu adevărat – nu încercând să fii cineva în public şi altcineva în privat. Ipocrizia nu trebuie să existe în oamenii lui Dumnezeu. Trebuie să fim oameni a căror vieţi şi relaţii sunt exact ceea ce văd ceilalţi din afară. Asta înseamnă să fii autentic în relaţiile noastre – nu să pretindem că suntem oameni sfinţi ai lui Dumnezeu, când în realitate trăim un secret, un stil duplicitar de viaţă. Nu uita, Isus a urât ipocrizia.

Smerenie merge mână în mână cu autenticitatea. O persoană smerită este cienva care nu încearcă să atragă atenţia asupra lui. Să nu crezi că dacă eşti lider în biserică, asta te face „cineva” şi că ar trebui să fii întotdeauna în centrul atenţiei. De fapt, tu eşti slujitorul tuturor (Marcu 9:35).

Mândria este opusul smereniei. Apostolul Pavel ne-a avertizat cu privire la cei care sunt mândrii: „Dacă învaţă cineva pe oameni învăţătură deosebită, şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie,este plin de mândrie şi nu ştie nimic; ba încă are boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte, din care se naşte pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele,” (1 Tim. 6:3-4). Apostolul Iacov spune: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” (Iacov 4:5 cf. 1 Petru 5:5). Apoi, Pavel spune: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi.Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.” (Filipeni 2:3-4)

Concluzie: Oamenii lui Dumnezeu trebuie să fie cunoscuţi pentru puritatea comportamentului lui – sexual, etic şi social. Este uşor să alunecăm în aceste domenii şi să ne pătăm mărturia sau, mai rău, lucrarea noastră. Satan este atât de activ, încercând să-i facă pe oamenii duhovniceşti să păcătuiască în comportamentul lor şi, astfel, să dezonoreze numele lui Hristos. Lui Satan îi displace ceea ce facem şi obiectivul lui principal este să atace lucrarea noastră şi dacă este posibil să o distrugă. Făcând lucrul acesta, el nu numai că aduce dezastru în viaţa noastră dar şi în viaţă bisericii, să nu mai menţionez ridicolul şi ruşinea care poate fi adusă numelui lui Hristos.

De aceea, haideţi să ne dăm toate silinţele pentru a ne proteja viaţa morală, fiind un model duhovnicesc demn de urma pentru cei pe care îi conducem şi să stăm tari pentru Hristos, pentru ca să ne terminăm alergarea cu bucurie, luptând lupta cea bună a credinţei.

Data viitoare vom continua acest subiect a modelului duhovnicesc demn de urmat prin puritatea în gândirea, motivaţia şi cuvintele noastre.

Partea III. Gânduri Devoţionale

„Lucrarea vaselor de lut, Pt. 1: Natura lucrării” (2 Cor. 4:7-16)

De: Dr. Roger Pascoe

Institutul pentru Predicare Biblică,
Cambridge, Ontario

Dacă acest Dumnezeu despre care Pavel vorbeşte este atât de puternic încât să poruncească ca lumina să strălucească în întuneric şi El este cel care a făcut să strălucească lumina în inimile noastre pentru ca să-şi descopere gloria, atunci de ce vasele umane pe care le foloseşte în lucrare sunt atât de falimentare şi neputincioase? De ce există un contrast aşa de mare între puterea şi gloria lui Dumnezeu şi slăbiciunea şi fragilitatea lucrării umane? Acesta este paradoxul lucrării. Dumnezeu foloseşte mesageri slabi pentru a proclama un mesaj puternic pentru ca nimeni să nu se îndoiască de natura divină şi de sursa mesajului.

Vom descoperi faptul că apostolul Pavel a folosit o serie de paradoxuri pentru a descrie lucrarea. Acest articol va examina primul paradox: mesagerul slab vs. mesajul puternic.

PUTEREA PENTRU LUCRARE. Apostolul Pavel o descrie ca o comoară glorioasă pusă într-un vas de lut. Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut…” (4:7a). „Comoara aceasta” este termenul prin care apostolul Pavel se referă la gloria Evangheliei lui Hristos (4:3-4); lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţă lui Isus Hristos (4:6). Mesajul pe care îl predicăm este „comoară.Vasele de lut” sunt slujitorii, agenţii umani, în care comoara este întrupată (sau încarnată şi arătată), şi prin care este proclamată. Acesta este paradoxul lucrării – contrastul dur dintre gloria mesajului şi slăbiciunea incredibilă a lucrătorului pe care Dumnezeu îl foloseşte să proclame mesajul.

Imaginea de aici este a unui vas de lut fragil, fărămicios şi ieftin care conţine o comoară. Această imagine portretizează muritori fragili şi firavi care conţin o comoară divină, care este Evanghelia lui Isus Hristos.

Contrastul dintre comoară” şi „vase de lut” este intenţional – „pentru ca aceasta nemaipomenită putere să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi” (7b). Dumnezeu a proiectat lucrarea într-un mod paradoxal, folosind mesageri umani pentru a proclama mesajul Său divin pentru a intensifica sursa, puterea, caracterul extraordinar şi efectul supranatural al Evangheliei prin acele mijloace pe care le-a ales ca să o proclame şi să o arate, şi anume prin vasele umane slabe. De vreme ce Evanghelia schimbă vieţile în mod radical, nu este posibil să fie doar un mesaj uman; autorul ei poate să fie numai Dumnezeu. Mesajul puternic a lui Dumnezeu nu este limitat de slăbiciunea omului – ci mai degrabă este sporită de ea. Lucrul acesta este adevărat pentru fiecare slujitor al Evangheliei: noi suntem slabi pentru ca puterea lui Dumnezeu să fie manifestată prin noi. La fel a fost cazul cu Ghedeon şi cei 300 de oameni ai lui, care i-au învins pe madianiţi pur şi simplu spărgând vasele lor de lut pentru ca lumina să strălucească (Judecători 7:15ff; Evrei 11:34). La fel este şi cu noi – prin slăbiciunea noastră mărturisită şi evidentă, Dumnezeu îşi arată puterea şi gloria.

Lucrul acesta ne oferă o perspectivă corectă asupra lucrării. Putem fi mulţumitori pentru slăbiciunea noastră trupească şi pentru limitarea mentală, pentru că de asta se foloseşte Dumnezeu pentru a-şi aduce slavă. Mesagerul este slab, dependent şi temporal, dar mesajul este puternic, suveran şi etern. Noi suntem creaturi făcute din pământ, pe care Dumnezeu, prin harul Său, a ales să-I poarte numele şi Evanghelia.

Aceasta este puterea paradoxală a lucrării. Apoi, PRESIUNILE LUCRĂRII (4:8-9). Pavel dă exemple din propria lui viaţă pentru a arăta cum a experimentat el paradoxul dintre propria lui slăbiciune umană contrastată cu puterea abundentă a lui Dumnezeu. În ciuda circumstanţelor apăsătoare, Dumnezeu l-a eliberat întotdeauna. Ceea ce din punct de vedere omenesc a arătat ca o strâmtoare imposibilă, pentru puterea lui Dumnezeu nu a fost nici o problemă. Pavel a experimentat…

         Presiune:Încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare”. Satana doreşte să ne învingă prin presiuni zilnice, dar el nu ne poate zdrobi.

         Dezorientare:În grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi”. Apar situaţii în lucrarea noastră în care nu ştim ce să facem. Nu ştim ce trebuie să facem dar nu disperăm.

         Persecuţie:Prigoniţi dar nu părăsiţi”. (vezi 2 Tim. 4:16-17; 2 Tim. 3:12; Ioan 16:33; Evrei 13:5; Matei 28:20)

         Atacuri fizice:Trântiţi jos, dar nu omorâţi”. Pavel a fost lovit de multe ori cu pietre în Listra (Fapte 14:19f) şi lăsat aproape mort, dar nu a fost niciodată distrus pentru că Dumnezeu l-a ridicat din nou.

Acestea sunt unele din experienţel paradoxale ale slăbiciunii mesagerului prin care mesajul puternic al lui Dumnezeu este proclamat.

Am văzut, aşadar, paradoxurile experimentate în puterea şi presiunea lucrării. Acum, SCOPUL LUCRĂRII(4:10-12). Aceste versete sunt o însumare a versetelor 8-9. Realitatea pentru lucrătorii autentici este că, în mod paradoxal, ei mor pentru a trăi. Slăbiciunea vaselor umane este manifestată în „purtăm întotdeauna în noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus” (10a). Dar puterea lui Dumnezeu este manifestată în slăbiciunea noastră pentru scopul acesta „pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru” (10b). Slujitorii lui Hristos sunt uniţi cu Hristos pentru ca moartea Sa să fie a noastră şi viaţa Lui să fie a noastră. „Căci noi, cei vii, totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.(11). Orice suferinţă trăită de slujitorul lui Hristos nu este de dragul suferinţei, ci numai de „dragul lui Isus”. Noi nu ne dorim astfel de experienţe, cu mult mai puţin cele care ne fac să suferim. Mai degrabă, vrem să suferim aşa cum El a suferit. Aşa cum lumea l-a urât pe El, ne va urî şi pe noi. Pe măsură ce ne identificăm cu El, vom experimenta ceea ce El a experimentat. Noi suntem „scăpaţi de la moarte de dragul lui Isus”, trăim morţi faţă de lume şi vii faţa de Dumnezeu, pentru că a trăi este Hristos iar a muri un câştig.

În moartea împreună cu Hristos, viaţa Lui „se arată în trupurile noastre”. Noi purtăm semnele morţii lui Hristos în noi şi noi de asemenea manifestăm viaţa înviaţă din morţi şi glorioasă. „Astfel că în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa”. (12). Cu alte cuvinte, prin experienţele morţii ale lui Pavel (persecuţie, zdrobire, lovire, etc.) el a adus Evanghelia la corinteni care a produs viaţăîn ei. Pentru ca ei să trăiască în Hristos, el a trebuit să moară spiritual şi metaforic. Până la urmă, lucrul acesta merită toată suferinţa. Există un scop în a fi „scăpat de moarte de dragul lui Isus” – pentru ca alţii să trăiască în El. Aşa a fost şi pentru Domnul Isus. El a murit pentru ca noi să trăim. Şi ciclul este acum reprodus în noi şi noi îl vom continua până se va întoarce.

Acesta este un principiu biblic: viaţa se naşte din moarte. „Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod. (Ioan 12:24). Astfel bărbaţii şi femeile îşi dau viaţa (spiritual, şi câteodată, fizic) în lucrarea creştină pentru ca alţii să trăiască.

În final, PERSPECTIVA LUCRĂRII(4:13-15). În ciuda presiunii lucrării, noi lucrăm printr-o perspectivă a credinţei. Credinţa ne ajută să vorbim pentru Hristos. Pavel spune: Ceea ce psalmistul a spus în Psalmul 116 despre duhul credinţei este adevărat desper mine: „Am crezut, de aceea am vorbit (13). Ceea ce spunem exprimă ceea ce credem (cf. Rom. 10:9). De asemenea credinţa trebuie exprimată în cuvinte.

În ciuda presiunii lucrăii, noi slujim pe alţii pentru că există şi o perspectivă a viitorului. Învierea lui Hristos este pârga (precursorul) şi garanţia învierii noastre. Aşa cum Dumnezeu „a înviat din morţi pe Domnul Isus (cf. Ef. 1:19-20) tot aşa „ne va învia şi pe noi împreună cu Isus şi ne va face să ne înfăţişăm împreună cu voi”. Într-o zi, acei care sunt roadele lucrăii noastre vor fi „înfăţişaţi” împreună cu noi înaintea lui Dumnezeu (cf. Col. 1:22,28)

Perspectiva viitoare învieri a noastre, împreună cu cei pe care i-am slujit, ne încurajează în lucrarea noastră, în ciuda experienţelor, chiar şi a suferinţelor şi a morţii (cf. vv. 8-11). „Toate aceste lucruri” (15) – toate experienţele lucrării – sunt „în folosul vostru” (a celor pe care îi slujim). Ceea ce suferim pentru Hristos se extinde în ceea ce suferim pentru poporul Său, pentru ca astfel, în mod paradoxal, prin experienţele noastre în suferinţă şi necazuri, harul lui Dumnezeu să se răspândească la mulţi şi „să facă să sporească mulţumirile spre slava lui Dumnezeu”. Aceasta este perspectiva corectă asupra lucrăii.

De aceea, noi nu cădem de oboseală” (4:16a). Observaţi cum această frază este atât în versetul 1 cât şi în versetul 16. Tot ceea ce s-a spus între (vv. 2-15) sunt motive pentru care noi nu trebuie „să cădem de oboseală” în lucrare. Şi tot acest pasaj are legătură cu lucrarea descrisă în 3:7-18 şi se leagă cu 4:16-5:11, care priveşte la moartea fizică ca destinaţia ultimă la care suferinţa prezentă în lucrare conduce.

Deci, urmarea acestui gând este:

1.      O imagine a lucrării glorioase a Noului Legământ (3:7-18).

2.      Această slujire ne determină să nu cădem de oboseală indiferent de circumstanţe (4:1-16a).

3.      Chiar dacă murim fizic în timpul slujirii noastre, noi nu cădem de oboseală din cauza perspectivei învierii viitoare (4:16-5:11).

Este uşor să îţi pierzi entuziasmul când eşti în lucrare, dar iată perspectiva corectă: să trăim ca şi cei care sunt gata să moară pentru evanghelie. Să nu permitem circumstanţelor, nedumeririlor sau deznădejdilor să ne scoată din lucrare. Acesta este preţul de a fi un slujitor autentic al evangheliei de dragul Domnului Isus şi de dragul poporului Său.

Partea IV–A. Schiţe De Predici

Ioan 4:1-22, Dialogul Domnului Isus Cu Femeia Samariteancă, Partea 1

Pentru varianta audio in Engleză a acestor mesaje faceţi click pe aceste link-uri: Ioan 4:1-3; Ioan 4:4-11; Ioan 4:12-14; Ioan 4:14-18

Titlu: Abordarea Stăpânului faţă de Evanghelizare

Subiect: Depăşirea barierelor spirituale şi sociale în evanghelizare

Punctul 1: Bariere inter sociale (7-9)

1. Prin ignorarea prejudecăţilor culturale

2. Prin implicarea în conversaţie personală

Punctul 2: Concentrează-te pe adevărul spiritual (10-15)

1. Prin schimbarea temei de discuţie de la cele fizice la cele spirituale (10-12)

2. Prin schimbarea temei de discuţie de la cele temporare la cele eterne (13-15)

Punctul 3: Atinge Conştiinţa Vinovată (16-18)

1. Prin solicitarea unei recunoaşteri voluntare (16-17a)

2. Prin prezentarea revelaţiei divine (17b-18)


1 Adaptat din Stephen Olford, Anointed Expository Preaching (Nashville: Broadman & Holman,1998),  43-44.

2 Olford, Anointed, 44.

3 A. W. Tozer, citat de Austin L. Sorenson, in Pulpit Helps, April 1979.

4 John MacArthur, “The Man of God” (“Omul lui Dumnezeu) in The Believers Study Bible (Biblia de Studiu a Credinciosului) (Nashville: Thomas Nelson Publishers, 1991), 1866.

5 William Hendriksen, “Commentary on 1 Timothy” (“Comentariu pe 1 Timotei”) in Exposition of the Pastoral Epistles (Expunerea Epistolelor Pastorale) (Grand Rapids: Baker Books, 1957), 205.

Related Topics: Pastors