MENU

Where the world comes to study the Bible

La Revue Internet Des Pasteurs, Fre Ed 49, Edition de l’automne 2023

Un ministère de…

Auteur: Dr. Roger Pascoe, Président,
Email: [email protected]

I. Renforcement De La Prédication Par Exposition : Prêcher Les Épitres, Pt. 4
Une étude de cas (suite) : L’épître au Ephésiens, « Unis, nous tenons bon : Le mystère de l’Eglise. »

A. Survol De La Structure De L’Épître.

Comme c’est le cas pour beaucoup d’écrits de Paul, l’épître aux Éphésiens est divisée en deux sections :

1. Une section doctrinale : « Notre position commune en Christ » (1 :3-3 :21) et,

2. Une section pratique : « Notre pratique commune en Christ » (4 :1- 6 :24).

Le lien entre les deux sections de l’épître est le concept de leur « appel » (4 : 1). Alors que la première section du livre leur rappelle leur appel à une nouvelle relation avec Christ et avec son peuple, la deuxième section du livre les instruit et les exhorte à vivre d'une manière qui illustre et reflète cet appel.

Le ton de la première section est celui de l'action de grâce envers Dieu pour notre position spirituelle et nos richesses en Christ - (1) pour nos bénédictions en Christ (1 : 3-14) ; (2) pour notre transformation en Christ (2 :1-10) ; (3) pour notre relation en Christ (2 : 11-22) – dont la position et les richesses constituent la base des instructions pratiques de la deuxième section sur la façon de vivre dans l’unité en tant que chrétiens dans un seul corps. Le ton de la deuxième section change sensiblement en celui d'exhortation, alors que Paul les « supplie » de « marcher d'une manière digne de l'appel » qu’ils ont reçu.

Au chapitre 3, l'épître est interrompue par une parenthèse importante (3, 2-13), dans laquelle Paul réfléchit sur son ministère et la révélation que Dieu lui a donnée concernant le « mystère » qui lui a été fait connaître uniquement, le mystère de l'unité des Juifs et des Gentils dans l'Église selon les desseins de Dieu élaborés en Christ.

Après leur avoir rappelé leurs richesses spirituelles en Christ et la position pour laquelle ils avaient été rachetés et à laquelle ils avaient été appelés, dans les chapitres 4 à 6, Paul les met au défi de vivre de manière à refléter cette réalité à travers leur unité :

1. Unité dans leur ministère (4 :1-16).

2. Unité dans leur comportement (4 :17-5 :21).

3. Unité dans leur relations (5 :22-6 :9).

4. Unité dans leur combat spirituel (6 :10-20).

Remarquablement, l'épître contient deux prières significatives et instructives à partir desquelles nous pouvons apprendre comment prier et pour quoi prier : (1) Une prière pour leur illumination (1 :15-23) ; (2) Une prière pour leur fortification (3 : 14-21).

B. Mon Aperçu Structurel Détaillé De L’Épître.

PART N°1: NOTRE POSITION COMMUNE EN CHRIST

1:1–3:21

Introduction à l’épître

1:1-2

I. Nos bénédictions communes en Christ

1:3–23

A. La bénédiction de l’élection

1:4-6

1. La nature de l’élection est le choix de Dieu (Il a « élu »)

1:4a

2. L’objet de l’élection est le peuple de Dieu (« nous »)

1:4b

3. Le fondement de l’élection est le Fils de Dieu (« en Christ »)

1:4c

4. Le temps de l’élection est l’éternité de Dieu (« avant la fondation… »)

1:4d

5. Le but de l’élection est la gloire de Dieu (« à la louange de sa gloire »)

1:4e-6

B. La bénédiction de notre rédemption

1:7-10

1. La source de la rédemption est le « Bien-aimé » de Dieu

1:7a-b

2. Le moyen de rédemption est le « sang » de Christ

1:7c

3. Le résultat de la rédemption est notre « pardon »

1:7d

4. La motivation pour la rédemption est la « grâce » de Dieu

1:7e-8

5. La consommation de la rédemption est la « direction » de Christ.

1:9-10

C. La bénédiction de notre héritage

1:11-14

1. Notre héritage est assigné par le plan souverain de Dieu

1:11

2. Notre héritage est garanti avec tout le peuple élu de Dieu

1:12-14

D. Prière n°1 : Une prière pour l’illumination

1:15 - 23

1. Actions de grâce à Dieu pour leur salut

1:15-16

(1a) Pour leur foi au Seigneur Jésus

1:15a

(1b) Pour leur amour pour tous les saints

1:15b

2. Requête à Dieu pour leur compréhension

1:16-23

(2a) Pour l'instruction de l'Esprit

1:16b-17

(2b) Pour la pleine connaissance de l'Évangile

1:18-23

II. Notre transformation commune en Christ

2:1–10

A. Avant de connaître Christ... nous étions condamnés à la mort spirituelle

2:1-3

1. Être spirituellement mort signifie... que notre comportement est mondain

2:2

2. Être spirituellement mort signifie... que notre nature est corrompue

2:3

B. Quand nous connaissons le Christ... nous sommes transformés en vie spirituelle

2:4-10

1. Notre transformation est... une merveille de la miséricorde de Dieu

2:4-6

2. Notre transformation est... un monument pour la grâce de Dieu

2:7-10

III. Notre relation commune en Christ

2: 11–22

A. Une relation distante rendue proche

2:11-13

1. Notre ancienne relation était une relation d’éloignement total

2:11-12

2. Notre relation actuelle est une relation de proximité totale

2:13

B. Une relation hostile rendue pacifique

2:14-18

1. Une relation hostile rendue pacifique grâce à la personne de Christ

2:14a

2. Une relation hostile rendue pacifique grâce à l’œuvre de Christ

2:14b-18

C. Une relation étrangère devient familière

2:19-22

1. Par Christ... nous sommes tous citoyens du même pays

2:19a

2. Par Christ... nous sommes tous membres de la même famille

2:19b-22

D. Une parenthèse : le ministère unique de Paul

3:1–13

1. La révélation du mystère de Christ donnée à Paul

3:1-7

(1a) Le canal de cette révélation était uniquement à travers le ministère de Paul.

3:1-5

(1b) La substance de cette révélation était propre au ministère de Paul

3:6-7

2. La déclaration faite par Paul sur le mystère du Christ

3:8-13

(2a) Annoncer aux païens les richesses de Christ

3:8

(2b) Clarifier à tous le plan de Dieu

3:9

(2c) Montrer la sagesse de Dieu aux puissances maléfiques

3:10-11

E. Prière n°2 : Une prière pour la fortification

3:1, 14-21

1. Demande d’une spiritualité fortifiée

3:16-17a

(1a) Par la puissance de l’Esprit

3:16b

(1b) Par Christ demeurant en nous

3:17a

2. Demande d’une compréhension renforcée

3:17b-19a

(2a) Comprendre l’immensité de l’amour du Christ

3:18

(2b) Connaître le caractère incompréhensible de l’amour du Christ

3:19a

3. Demande d’une piété renforcée

3:19b-21

PARTIE N°2: NOTRE PRATIQUE COMMUNE EN CHRIST

4:1-6:24

I. Notre marche commune dans l’unité

4:1-6

A. Notre marche commune dans l’unité est exigée par notre vocation commune

4:1

1. Nous avons été appelés à un appel céleste

4:1b

2. Nous avons été invités à mener une marche qui est digne

4:1a

B. Notre marche commune dans l'unité se manifeste dans notre caractère commun

4:2-3

1. Le caractère de l’unité chrétienne est produit intérieurement

4:2

2. Le caractère de l’unité chrétienne se pratique à l’extérieur

4:3

C. Notre marche commune dans l'unité est motivée par notre confession commune

4:4-6

1. Unité de formation : Un corps et un Esprit

4:4a

2. Unité de destin : un espoir de votre vocation

4:4b

3. Unité de direction : un seul Seigneur

4:5a

4. Unité de croyance : une seule foi

4:5b

5. Unité de sacrement : un seul baptême

4:5c

6. Unité de Dieu : Un seul Dieu et Père

4:6

II. Notre marche commune dans la maturité

4:7-16

A. Nous grandissons en maturité grâce aux serviteurs de Christ

4:7-11

1. L'église a été construite par les apôtres et les prophètes

4:11a

2. L'Église se développe grâce au travail des évangélistes

4:11b

3. L'Église mûrit grâce au ministère des pasteurs et des enseignants

4:11c

B. L'Église mûrit grâce au ministère des pasteurs et des enseignants

4:12

1. Nous mûrissons pour le service de Christ à mesure que nous sommes formés pour le ministère.

4:12a

2. Nous mûrissons pour le service de Christ en travaillant dans le ministère.

4:12b

3. Nous mûrissons pour le service de Christ en édifiant les autres dans le ministère.

4:12c

C. Nous grandissons en maturité à l’image du Christ

4:13-16

1. La maturité à l’image de Christ est doctrinale

4:13a

2. La maturité à l’image de Christ est relationnelle

4:13b

3. La maturité à l’image de Christ est totale

4:13c-16

III. Notre marche commune dans la pureté

4:17- 5:21

A. Des principes de vie contrastés

4:17-24

1. Ne vivez pas comme les impies... dans la corruption qui vient de la tromperie

4:17-19

(1a) Les impies vivent dans l'obscurité intellectuelle

4:17-18a

(1b) Les impies vivent dans la mort spirituelle

4:18b

(1c) Les impies vivement dans la méchanceté pratique

4:19

2. Vivez comme Jésus... dans la pureté qui vient de la vérité

4:20-24

(2a) Vous vivez comme Jésus... en changeant votre manière de vivre

4:22, 24

(2b) Vous vivez comme Jésus... en changeant votre manière de penser

4:23

B. Des pratiques de vie contrastées

4:25-32

1. Pratiquer la vérité… et non le mensonge

4:25

2. Pratiquer une colère juste… et non injuste

4:26-27

3. Entraînez-vous à partager… non à voler

4:28

4. Pratiquer un discours constructif… non destructeur

4:29-30

5. Pratiquez les vertus… et non les vices

4:31-32

C. Des programmes de vie contrastés

5:1-21

Programme n°1 : Vivre une vie centrée sur Dieu… et non égocentrique

5:1-7

1. Vivre une vie centrée sur Dieu

5:1-2

(1a) Une vie centrée sur Dieu imite la nature sainte de Dieu

5:1

(1b) Une vie centrée sur Dieu imite le saint amour de Dieu

5:2a

2. Ne vivez pas une vie égocentrique

5:3-6

(2a) Une vie égocentrique est souillée par la perversion

5:3-4

(2b) Une vie égocentrique est vouée à la punition

5:5-6

Programme n°2 : Vivre comme la lumière… et non comme les ténèbres

5:8-14

1. Vivre comme des gens de la lumière

5:8b-10

(1a) Les gens de la lumière vivent pour produire de la lumière

5:9

(1b) Les gens de la lumière vivent pour plaire à Dieu

5:10

2. Ne vivez pas comme des gens des ténèbres

5:11-14

(2a) Les gens des ténèbres produisent des œuvres de ténèbres

5:11a

(2b) Les gens de la lumière exposent les œuvres des ténèbres

5:11-14

Programme n°3 : Vivre prudemment… et non imprudemment

5:15-21

1. Faites attention pour vivre sagement… et non comme des insensés

5:16-17

(1a) Dans l'utilisation de votre temps

5:16

(1b) Dans la compréhension de la volonté de Dieu

5:17

2. Faites attention pour être rempli de l'Esprit... et non de vin

5:18-21

(2a) Les gens remplis de l’Esprit adorent Dieu les uns avec les autres

5:19

(2b) Les gens remplis du Saint-Esprit rendent grâce les unes avec les autres

5:20

(2c) Les gens remplis du Saint-Esprit se soumettent les uns aux autres

5:21

IV. Notre marche commune en harmonie

5:22-6:9

A. L'harmonie entre les épouses et les maris

5:22-33

1. Les épouses remplies du Saint-Esprit se soumettent à leur mari

5:22-24

(1a) Quelle est la nature de la soumission?

5:22

(1b) Quelle est la base de la soumission?

5:23

(1c) Quelle est la conclusion de l'affaire?

5:24

2. Les maris remplis du Saint-Esprit aiment leurs femmes

5 :25-33

(2a) L’amour d’un mari rempli de l’Esprit… est comme celui de Christ pour l’Église

5:25b-27

(2b) L’amour d’un mari rempli de l’Esprit… est comme son amour pour son propre corps

5:28-31

B. L'harmonie entre les enfants et les parents

6:1-4

1. Les obligations des enfants envers leurs parents

6:1-3

(1a) Obéir à leurs parents

6:1

(1b) Honorer leur père et leur mère

6:2-3

2. Les obligations des pères envers leurs enfants

6:4

(2a) Ne pas irriter leurs enfants

6:4a

(2b) Eduquer leurs enfants

6:4b

C. L'harmonie entre serviteurs et maîtres

6:5-9

1. L'obéissance des employés chrétiens

6:5-8

(1a) L'obéissance chrétienne se manifeste dans votre attitude

6:5

(1b) L'obéissance chrétienne se manifeste dans votre diligence

6:6-8

2. L’exemple des employeurs chrétiens

6:9

(2a) Faites aux autres ce que vous voudriez qu'ils vous fassent

6:9a

(2b) N'abusez pas de votre pouvoir

6:9b

(2c) Vous êtes vous-même responsable

6:9c

V. Notre marche commune dans la victoire

6:10-20

A. Notre victoire grâce à la protection spirituelle

6:10-12

1. La protection de la puissance de Dieu

6:10

2. La protection de l’armure de Dieu

6:11a

3. La protection contre l’ennemi de Dieu

6:11b-12

B. Notre victoire grâce à la préparation spirituelle

6:13-20

1. Préparé avec toute l'armure spirituelle

6:13-17

(1a) La vérité

6:14a

(1b) La justice

6:14b

(1c) L’évangile

6:15

(1d) La foi

6:16

(1e) Le salut

6:17a

(1f) La Parole

6:17b

2. Préparé avec toute la puissance de la prière

6:18-20

(2a) La variété de la prière

6:18a

(2b) La fréquence de la prière

6:18b

(2c) Les moyens de la prière

6:18c

(2d) La manière de prier

6:18d

(2e) Les objets de la prière

6:18e

(2f) Les spécificités de la prière

6:19-20

Remarques finales

6:21-24

C. Prêcher cette épître.

Comme vous pouvez le voir dans ma « Structure des Éphésiens », j'ai divisé l'épître en deux sections principales (« Notre position commune en Christ » et « Notre pratique commune en Christ ») et les titres de ces sections reflètent l'orientation et le thème de l'épître concernant notre unité en tant que croyants à la fois dans notre position en Christ et dans notre pratique.

Dans la première division du livre (Notre position commune en Christ, 1 :3 – 3 :21), je prêcherais une série de messages qui reflètent l'unité que nous avons en tant que croyants dans notre position spirituelle commune en Christ – d’où nous sommes venus, la transformation qui a eu lieu en nous et la nouvelle relation dont nous jouissons maintenant en Christ.

Après cela, je prêcherais une série de sermons sur la deuxième grande division du livre (Notre pratique commune en Christ, 4 :1-6 :20), qui reflètent l'unité des croyants dans nos pratiques spirituelles, si nous marchons dans la vérité de notre position spirituelle unie.

Puisque cette épître contient beaucoup d'instructions à la fois sur les questions doctrinales (telles que la prédestination et l'élection, la rédemption, le sceau de l'Esprit, etc.) et des questions pratiques (telles que le pardon, la réconciliation, la maîtrise de la langue, les rôles des dirigeants spirituels dans l'église, etc.), je suggère que lorsque vous prêchez ce livre à votre église, vous consacriez des sermons supplémentaires séparés à certains des sujets qui doivent être développés plus en détail. Par exemple, si vous organisez des cultes le dimanche soir, vous pouvez donner ces messages séparés à ce moment-là, ou vous pouvez les donner lors de vos réunions de prière ou d'étude biblique en milieu de semaine. Ces messages seraient de nature d'actualité et traiteraient d'autres passages de l'Écriture qui développent les idées présentées dans votre série de sermons tirés des Éphésiens.

II. Renforcer le leadership biblique :
L'ordre dans l'Église, partie 3, 1 Timothée 1 : 18-20

1 Timothée est structuré autour de cinq « exhortations » (points d’instruction) que l’apôtre Paul adresse au jeune pasteur Timothée, qui était son fils dans la foi et son protégé. Ces cinq exhortations sont les suivantes :

A. Une exhortation concernant la responsabilité pastorale (1 :3-20) : « combattre le bon combat. »

B. Une exhortation concernant le culte public (2 :1-15) : « Les hommes devraient prier… Les femmes devraient apprendre en silence. »

C. Une exhortation concernant le leadership pastoral (3 :1-16) : « Comment l’on devrait se conduire dans la maison de Dieu. »

D. Une exhortation concernant le dévouement personnel (4 :1-6 :2) : « Veille sur toi-même et sur ton enseignement. »

E. Une exhortation concernant les motivations pastorales (6 :3-21) : « Garde le commandement sans tâche… garde le dépôt qui est en toi. »

A. Une exhortation concernant les responsabilités pastorales (1 :3-20)

La première exhortation de Paul à Timothée au début de cette première épître concerne la responsabilité du pasteur de « combattre le bon combat » (1 : 18), comme suit :

A1. Maintenir la saine doctrine (1 :3-11).

A2. Témoigner de la grâce salvatrice de Dieu (1 :12-17).

A3. Remplir son mandat pastoral (1 :18-20).

Dans les deux éditions précédentes de ce Journal (NPJ 47 et 48), nous avons abordé les deux premiers points concernant les responsabilités pastorales : A1 (maintenir la pure doctrine) et A2 (témoigner de la grâce salvatrice de Dieu). Dans cette édition nous aborderons le point A3…

A3. Bien remplir le mandat pastoral (1 :18-20). Ces versets résument et soulignent la première exhortation de Paul à Timothée que nous avons déjà étudiée.

Le mandat pastoral de Timothée était de défendre la vérité en maintenant une doctrine pure à travers son enseignement (1 :3-11) et en témoignant de la grâce salvatrice de Dieu à travers son témoignage personnel (1 :12-17). Pour insister, Paul dit maintenant : « Le commandement que je t’adresse, … Timothée mon enfant » (1 : 18a). Ces responsabilités pastorales (pureté doctrinale et clarté évangélique) avaient d'abord été confiées à Paul lui-même et il les confie maintenant à Timothée pour qu'il les exerce dans l'Église d'Éphèse. En tant que bon mentor, Paul avait donné le modèle de ces responsabilités pastorales et Timothée est maintenant exhorté à les poursuivre sans relâche dans son propre ministère. Cette charge et les responsabilités qui en découlent sont des entreprises sérieuses, que Paul confie à Timothée comme un bien précieux pour le garder et l'exercer dans son ministère pastoral.

L’accomplissement confiant de ces devoirs reflète « les prophéties faites précédemment à ton sujet » (1 : 18b) écrit Paul. De toute évidence, le rôle pastoral que Timothée avait maintenant atteint et l'assignation de ces responsabilités est le point culminant de ce qui avait été précédemment reconnu et anticipé dans l'Église, où ses dons spirituels et son appel au ministère avaient été prophétisés et où il avait été mis à part pour un ministère comme celui-ci à Éphèse où il servait maintenant. Timothée avait répondu à leurs attentes à son égard et il avait grandi dans la pratique du ministère sous la tutelle de son père dans la foi et mentor, Paul, qui le confirme maintenant dans ce ministère.

En guise de louanges et d’encouragements supplémentaires pour les jours à venir, Paul fait référence à ces prophéties précédentes concernant Timothée comme étant la base sur laquelle il peut combattre « le bon combat » (1 : 18c). Il ne fait aucun doute que le pasteur Timothée serait confronté à des jours difficiles – ce qui est inévitable dans le ministère pastoral – des jours de combat spirituel qu’il lui serait demandé de mener. C’est ce qu’est essentiellement le ministère pastoral : une bataille spirituelle contre les forces du mal qui cherchent à décourager et à détourner de la foi ceux qui sont sous la garde du pasteur. Notez que ce combat est décrit comme « bon ». Nous considérons la guerre militaire comme mauvaise, ce qui est généralement le cas. Mais le combat spirituel est bon dans la mesure où nous résistons aux forces du mal, alors que nous cherchons à faire avancer la cause de l’Évangile et à défendre la vérité de Dieu.

Dans ce combat, Timothée devait « combattre pour la foi qui a été transmise aux saints une fois pour toutes » (Jude 3). Pour lui-même et pour des membres de son église, Timothée devrait lutter contre les forces du mal qui assaillent constamment le peuple de Dieu (Éph. 6 : 12-20). Il devrait réprimander ceux dans l'Église qui tiennent une fausse doctrine et corriger ceux qui sont dans l'erreur (2 Tim. 3 : 16). Il devrait réprimander publiquement ceux qui persistent dans le péché (1 Tim. 5 :20). Ces attaques et bien d’autres peuvent devenir lassantes et décourageantes, mais elles font partie intégrante du ministère pastoral. Tout en étant transparent sur ces défis et en ne reculant pas devant ces réalités, Paul encourage ici Timothée en lui disant que tout ce qui s'est passé dans sa vie - la position qu'il occupait alors dans l'Église et les dons que Dieu lui avait donnés - était suffisant pour lui permettre de mener ce combat spirituel.

En faisant ainsi, Timothée doit s’assurer qu’il continue « en gardant la foi et une bonne conscience » (1 : 19a). Ce sont deux exigences fondamentales et indissociables de la vie chrétienne et plus encore du ministère pastoral. En fait, ils sont si importants que Paul les mentionne ensemble en 1 : 5, ici en 1 : 19, et de nouveau en 3 : 9. Il souligne ainsi que pour mener cette bataille spirituelle, notre foi en Christ et notre droiture morale doivent être sans compromis. La foi et la pratique vont de pair. La foi est le point de départ – connaître Christ comme notre Sauveur, puis progresser dans notre compréhension et notre confiance en ce que nous croyons, comme le révèle la parole de Dieu. Une telle vérité doit s’accompagner d’une bonne conscience et d’une vie droite. La croyance et le comportement vont de pair, formant une barrière imprenable contre les attaques de notre ennemi spirituel. Des jours de découragement viendraient sûrement pour Timothée, mais Paul encourage Timothée à faire face et à surmonter ces attaques spirituelles en s'accrochant fermement à la foi qu'il professe et enseigne, et en vivant constamment de telle manière que sa conscience soit claire, que sont sa conduite et son caractère reflètent sa confession.

Par contraste, et pour renforcer encore son exhortation, Paul mentionne deux hommes qui n'ont pas réussi à garder la foi et une bonne conscience et qui ont abouti à une défaite totale dans ce combat spirituel : « 19b ​​ Cette conscience, quelques-uns l’ont perdue, et ils ont fait naufrage par rapport à la foi. 20 De ce nombre sont Hyménée et Alexandre, que j’ai livrés à Satan, afin qu’ils apprennent à ne pas blasphémer. » (1 : 19b-20). Ces deux hommes ont manifestement rejeté le principe selon lequel une vie chrétienne cohérente et forte doit être fermement établie sur le fondement de « la foi et d’une bonne conscience ». En conséquence, ils n’ont pas mené le bon combat ; ils ont plutôt « fait naufrage par rapport à la foi ». Lorsque votre amour pour Christ et votre foi en lui s'estompent, lorsque vous ne parvenez pas à respecter la vérité de l'Écriture, lorsque vous ne jouissez plus d'une bonne conscience devant Dieu parce que vous avez abandonné une conduite chrétienne droite, alors vous n'avez plus de ferme conviction ; fondement sur lequel vivre et combattre « le bon combat » contre notre adversaire spirituel.

Une fois que vous commencez à vaciller dans votre foi en Christ et votre confiance dans la parole de Dieu, et une fois que vous vous détournez des normes morales qui définissent un vrai chrétien, alors vous vous exposez au naufrage de votre vie. Remarquez les deux types d’images que Paul utilise ici – « combat » (1 :18) et « naufrage » (1 :19). En tant que chrétiens, nous sommes des soldats engagés dans une guerre spirituelle contre l’ennemi et nous sommes des voyageurs participant à un voyage spirituel qui ressemble à une traversée de l’océan – un voyage semé de dangers comme les rochers et les tempêtes. La guerre et le voyage seront gagnés ou perdus sur la base de la fermeté de notre foi et du reflet de cette foi dans la droiture de notre conduite. Ceux qui s’affaiblissent dans leur engagement et leur conviction au sujet des vérités de l’Écriture risquent la défaite dans la bataille spirituelle. Pire encore, ceux qui abandonnent leur foi en Dieu et en sa Parole seront confrontés à un naufrage spirituel, qui peut entraîner un désastre total, comme dans le cas de « Hyménée et Alexandre, que j'ai livrés à Satan afin qu'ils apprennent à ne pas blasphémer » (1 :20).

Qui étaient ces hommes et que veut dire Paul par « que j’ai livré à Satan » ? L'identité des hommes ne peut être déterminée, sauf pour dire qu'il s'agissait très probablement de dirigeants de l'Église, peut-être ceux mentionnés indirectement dans 1 Timothée 1 : 3-7. Quant à l’expression « que j’ai livré à Satan », Paul utilise la même expression dans 1 Corinthiens 5 : 5 à propos de l’homme coupable d’immoralité sexuelle. Il est peu probable que Paul ait utilisé la même expression dans des contextes similaires – pour décrire des personnes réprouvées (spirituellement et sexuellement) – avec des significations différentes. Ainsi, dans les deux cas, Paul doit vouloir dire qu’en plaçant ces délinquants hors de la sphère protégée et sainte de l’Église dans la sphère non protégée et impie du monde, ils subiraient les attaques totales de Satan et ils « apprendraient « à ne pas blasphémer. » Rappelez-vous maintenant que, dans notre étude plus tôt dans ce chapitre (NPJ 48), Paul se qualifiait avant sa conversion de blasphémateur (1 : 13), parce qu’il avait délibérément défié les lois de Dieu, tant en paroles qu’en actes. De la même manière, ici, ces hommes ont sans aucun doute nié la vérité sur Christ, ont promu de fausses doctrines et des spéculations dans l'Église, ont discuté de mythes et de généalogies sans fin, se sont égarés dans de vaines discussions sans aucune compréhension de ce qu'ils disaient et, ce faisant, ont essayé d’amener d’autres à les suivre dans leur égarement, générant ainsi la division dans l'Église. C’est pour cette raison que Paul « les a livrés à Satan » en vue de leur restauration une fois qu’ils auraient appris leur leçon.

III. Plans de sermons

Titre : Apprendre de Jésus – Partager sa souffrance (Matthieu 26 :36-46)

Sujet : Proximité avec Jésus

Thème : Nous avons besoin de demeurer près de Jésus en veillant et priant.

Point I : Jésus exprime cette détresse (26 :37-38)

Point II : Jésus prie pour la délivrance (26 :39-41)

Point III : Jésus accepte sa destinée (26 :42-46)

Related Topics: Pastors

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 49, Editia de toamnă 2023

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea predicării expozitive: Predicarea din epistole, partea a 4-a: Studiu de caz (continuare): Epistola către Efeseni: „Rămânem uniți: Taina Bisericii”

A. Structura epistolei.

Ca în cazul multora dintre scrierile lui Pavel, epistola către Efeseni este împărțită în două secțiuni:

1. O secțiune doctrinară: „Avem aceeași poziție în Hristos” (1:3-3:21).

2. O secțiune practică: „Avem aceeași trăire/practici în Hristos” (4:1- 6:24).

Legătura dintre cele două secțiuni ale epistolei este conceptul „chemării” lor (4:1). Prima secțiune a cărții le amintește de chemarea lor la o relație nouă cu Hristos și poporul Său, pe când cea de-a doua secțiune a cărții îi învață și îi îndreaptă să trăiască într-un mod care reflectă acea chemare.

Tonul primei secțiuni este mulțumirea față de Dumnezeu pentru poziția noastră spirituală și pentru bogățiile pe care le avem în Hristos - (1) pentru bogățiile pe care le avem în Hristos (1:3-14); (2) pentru transformarea noastră în Hristos (2:1-10); (3) pentru relația noastră în Hristos (2:11-22) – poziția și bogățiile pe care le avem în Hristos reprezintă baza pentru învățăturile practice din cea de-a doua secțiune despre cum să trăim, ca și creștini, în unitate într-un singur trup. Tonul celei de-a doua secțiuni se schimbă vizibil către un ton de îndemnare, când Pavel îi îndeamnă să se poarte „într-un chip vrednic de chemarea” la care au fost chemați.

În capitolul 3, epistola este întreruptă de o paranteză importantă (3:2-13), în care Pavel reflectă la slujirea sa și la revelația primită de la Dumnezeu cu privire la „taina” care i-a fost descoperită în mod unic, taina unității dintre evrei și neamuri în biserică, potrivit planului lui Dumnezeu în Hristos.

După ce le amintește de bogățiile lor spirituale în Hristos și de poziția pentru care au fost răscumpărați și la care au fost chemați, în capitolele 4-6, Pavel îi cheamă să trăiască în așa fel încât să reflecte acea realitate prin unitatea dintre ei:

1. Unitate în slujire (4:1-16).

2. Unitate în trăire (4:17-5:21).

3. Unitate în relații (5:22-6:9).

4. Unitate în luptele spirituale (6:10-20).

Epistola conține două rugăciuni importante, din care putem să învățăm cum să ne rugăm și pentru ce să ne rugăm: (1) O rugăciune pentru luminarea lor (1:15-23); (2) O rugăciune pentru întărire în putere (3:14-21).

B. Schița structurală detaliată a epistolei.

PARTEA ÎNTÂI: AVEM ACEEAȘI POZIȚIE ÎN HRISTOS

1:1–3:21

Introducerea epistolei

1:1-2

I. Aceleași binecuvântări în Hristos

1:3–23

A. Binecuvântarea alegerii

1:4-6

1. Esența alegerii constă în decizia lui Dumnezeu (El „a ales”)

1:4a

2. Obiectul alegerii este poporul lui Dumnezeu („ne-a ales”)

1:4b

3. Baza alegerii este Fiul lui Dumnezeu („în Hristos”)

1:4c

4. Momentul alegerii este veșnicia lui Dumnezeu („înainte de întemeierea lumii...”)

1:4d

5. Scopul alegerii este gloria lui Dumnezeu („spre lauda slavei harului Său”)

1:4e-6

B. Binecuvântarea răscumpărării

1:7-10

1. Sursa răscumpărării este „Preaiubitul” lui Dumnezeu

1:7a-b

2. Mijlocul răscumpărării este „sângele” lui Hristos

1:7c

3. Rezultatul răscumpărării este „iertarea” noastră

1:7d

4. Motivația răscumpărării este „harul” lui Dumnezeu

1:7e-8

5. Scopul răscumpărării este „domnia” lui Hristos

1:9-10

C. Binecuvântarea moștenirii noastre

1:11-14

1. Moștenirea noastră este rânduită prin planul lui Dumnezeu

1:11

2. Moștenirea este asigurată pentru toți cei aleși ai lui Dumnezeu

1:12-14

D. Rugăciunea #1: O rugăciune pentru luminare

1:15 - 23

1. Mulțumire lui Dumnezeu pentru mântuirea lor

1:15-16

(1a) Pentru credința lor în Domnul Isus

1:15a

(1b) Pentru dragostea lor pentru toți sfinții

1:15b

2. Cerere înaintea lui Dumnezeu pentru înțelegerea lor

1:16-23

(2a) Pentru învățare prin Duhul Sfânt

1:16b-17

(2b) Pentru înțelegerea deplină a evangheliei

1:18-23

II. Transformarea noastră în Hristos

2:1–10

A. Înainte să-L cunoaștem pe Hristos...eram condamnați la moarte spirituală

2:1-3

1. A fi mort spiritual înseamnă... că avem un comportament lumesc

2:2

2. A fi mort spiritual înseamnă... că avem o natură coruptă

2:3

B. De când Îl cunoaștem pe Hristos...suntem aduși la viață spirituală

2:4-10

1. Aducerea noastră la viață este... o minune a îndurării lui Dumnezeu

2:4-6

2. Aducerea noastră la viață este... o mărturie a harului lui Dumnezeu

2:7-10

III. Relația noastră în Hristos

2: 11–22

A. O relație distantă este transformată într-o relație apropiată

2:11-13

1. Relația noastră din trecut era complet distantă

2:11-12

2. Relația noastră prezentă este de apropiere deplină

2:13

B. O relație ostilă este transformată într-o relație de pace

2:14-18

1. O relație ostilă este transformată într-o relație de pace prin persoana lui Hristos

2:14a

2. O relație ostilă este transformată într-o relație de pace prin lucrarea lui Hristos

2:14b-18

C. Cei străini sunt aduși în familie

2:19-22

1. Prin Hristos...suntem toți cetățeni ai aceleași patrii

2:19a

2. Prin Hristos...suntem toți membri ai aceleași familii

2:19b-22

D. O paranteză: Caracterul unic a slujirii lui Pavel

3:1–13

1. Revelația dată lui Pavel despre taina lui Hristos

3:1-7

(1a) Slujirea lui Pavel a fost canalul unic al acestei revelații

3:1-5

(1b) Esența acestei revelații a fost unică în slujirea lui Pavel

3:6-7

2. Declarația făcută de Pavel despre taina lui Hristos

3:8-13

(2a) Să vestească neamurilor bogățiile lui Hristos

3:8

(2b) Să explice tuturor planul lui Dumnezeu

3:9

(2c) Să arate puterilor întunericului înțelepciunea lui Dumnezeu

3:10-11

E. Rugăciunea #2: O rugăciune pentru întărire în putere

3:1, 14-21

1. Cere spiritualitate mai puternică

3:16-17a

(1a) Prin puterea Duhului

3:16b

(1b) Prin locuirea lui Hristos în noi

3:17a

2. Cere înțelegere sporită

3:17b-19a

(2a) Ca să înțeleagă imensitatea dragostei lui Hristos

3:18

(2b) Ca să cunoască incomprehensibilitatea dragostei lui Hristos

3:19a

3. Cere evlavie sporită

3:19b-21

PARTEA A DOUA: TRĂIREA NOASTRĂ ÎN HRISTOS

4:1-6:24

I. Umblarea în unitate

4:1-6

A. Avem aceeași chemare care cere umblare în unitate

4:1

1. Am fost chemați la o chemare cerească

4:1b

2. Suntem îndemnați să ne purtăm în chip vrednic

4:1a

B. Umblarea în unitate se vede în caracterul nostru

4:2-3

1. Caracterul unității creștine este produs în interior

4:2

2. Caracterul unității creștine este practicat în exterior

4:3

C. Umblarea în unitate este determinată de mărturisirea noastră comună

4:4-6

1. Aceeași formare: Un singur trup și un singur Duh

4:4a

2. Același destin: o singură nădejde a chemării noastre

4:4b

3. Aceeași conducere: Un singur Domn

4:5a

4. Aceeași credință: O singură credință

4:5b

5. Același sacrament: Un singur botez

4:5c

6. Același Dumnezeu: Un singur Dumnezeu și Tată

4:6

II. Umblarea noastră în maturitate

4:7-16

A. Creștem în maturitate prin slujitorii lui Hristos

4:7-11

1. Biserica a fost zidită de apostoli și profeți

4:11a

2. Biserica crește prin lucrarea evangheliștilor

4:11b

3. Biserica se maturizează prin slujirea păstorilor și a învățătorilor

4:11c

B. Creștem în maturitate pentru a-L sluji pe Hristos

4:12

1. Ne maturizăm pentru a-L sluji pe Hristos când suntem învățați să slujim

4:12a

2. Ne maturizăm pentru a-L sluji pe Hristos când ne implicăm în slujire

4:12b

3. Ne maturizăm pentru a-L sluji pe Hristos când îi zidim pe alții în slujire

4:12c

C. Creștem în maturitate în asemănarea cu Hristos

4:13-16

1. Maturitatea în asemănarea cu Hristos este doctrinală

4:13a

2. Maturitatea în asemănarea cu Hristos este relațională

4:13b

3. Maturitatea în asemănarea cu Hristos este totală

4:13c-16

III. Umblarea noastră în curăție

4:17- 5:21

A. Principii de viață contrastante

4:17-24

1. Nu trăiţi cum trăiesc păgânii... în stricăciunea ce vine din înșelăciune

4:17-19

(1a) Păgânii trăiesc în întuneric spiritual

4:17-18a

(1b) Păgânii trăiesc în moarte spirituală

4:18b

(1c) Păgânii trăiesc în răutate la nivel practic

4:19

2. Trăiți ca Isus... în curăția ce vine din adevăr

4:20-24

(2a) Poți trăi ca Isus... dacă îți schimbi modul de viață

4:22, 24

(2b) Poți trăi ca Isus... dacă îți schimbi modul de gândire

4:23

B. Practici de viață contrastante

4:25-32

1. Practică adevărul… nu minciuna

4:25

2. Practică mânia dreaptă… nu nedreaptă

4:26-27

3. Practică ajutorarea… nu furtul

4:28

4. Practică vorbirea constructivă… nu distructivă

4:29-30

5. Practică virtuțile… nu viciile

4:31-32

C. Planuri de viață contrastante

5:1-21

Planul #1: Trăiește o viață care Îl are pe Dumnezeu în centru… nu pe tine

5:1-7

1. Trăiește o viață care Îl are pe Dumnezeu în centru

5:1-2

(1a) Viața care Îl are pe Dumnezeu în centru imită natura sfântă a lui Dumnezeu

5:1

(1b) Viața care Îl are pe Dumnezeu în centru imită dragostea sfântă a lui Dumnezeu

5:2a

2. Nu trăi o viață centrată pe tine însuți

5:3-6

(2a) Viața centrată pe tine însuți este întinată de necurăție

5:3-4

(2b) Viața centrată pe tine însuți este destinată pedepsei

5:5-6

Planul #2: Trăiește ca lumină… nu ca întuneric

5:8-14

1. Trăiți ca niște copii ai luminii

5:8b-10

(1a) Copiii luminii trăiesc pentru a produce lumină

5:9

(1b) Copiii luminii trăiesc pentru a fi plăcuți înaintea Domnului

5:10

2. Nu trăiți ca niște copii ai întunericului

5:11-14

(2a) Copiii întunericului fac faptele întunericului

5:11a

(2b) Copiii luminii scot la iveală faptele întunericului

5:11-14

Planul #3: Trăiește cu grijă... nu cu nechibzuință

5:15-21

1. Ai grijă să trăiești înțelept… nu cu nesăbuință

5:16-17

(1a) Folosind bine timpul

5:16

(1b) Înțelegând voia lui Dumnezeu

5:17

2. Ai grijă să fii plin de Duh... nu de vin

5:18-21

(2a) Oamenii plini de Duh se închină împreună

5:19

(2b) Oamenii plini de Duh aduc mulțumire împreună

5:20

(2c) Oamenii plini de Duh se supun unii altora

5:21

IV. Umblarea noastră în armonie

5:22-6:9

A. Armonie între soți și soții

5:22-33

1. Soțiile pline de Duh se supun soților lor

5:22-24

(1a) Care este natura supunerii?

5:22

(1b) Pe ce se bazează supunerea?

5:23

(1c) Care este concluzia în această privință?

5:24

2. Soții plini de Duh își iubesc soțiile

5:25-33

(2a) Dragostea unui soț plin de Duh… este ca dragostea lui Hristos pentru biserică

5:25b-27

(2b) Dragostea unui soț plin de Duh… este ca dragostea pentru propriul trup

5:28-31

B. Armonie între copii și părinți

6:1-4

1. Obligațiile copiilor față de părinți

6:1-3

(1a) Să asculte de părinți

6:1

(1b) Să-și cinstească tatăl și mama

6:2-3

2. Obligațiile părinților față de copii

6:4

(2a) Să nu îi întărâte la mânie

6:4a

(2b) Să îi învețe

6:4b

C. Armonie între slujitori și stăpâni

6:5-9

1. Ascultarea angajaților creștini

6:5-8

(1a) Ascultarea creștină se vede în atitudine

6:5

(1b) Ascultarea creștină se demonstrează prin hărnicie

6:6-8

2. Exemplul angajatorilor creștini

6:9

(2a) Poartă-te cu ei așa cum ai vrea să se poarte ei cu tine

6:9a

(2b) Nu face abuz de putere

6:9b

(2c) Și tu vei da socoteală

6:9c

V. Umblarea noastră în biruință

6:10-20

A. Biruință prin protecție spirituală

6:10-12

1. Suntem protejați prin puterea lui Dumnezeu

6:10

2. Suntem protejați de armura lui Dumnezeu

6:11a

3. Suntem protejați de vrăjmașul lui Dumnezeu

6:11b-12

B. Biruință prin pregătire spirituală

6:13-20

1. Pregătiți cu toată armura spirituală

6:13-17

(1a) Adevărul

6:14a

(1b) Neprihănirea

6:14b

(1c) Evanghelia

6:15

(1d) Credința

6:16

(1e) Mântuirea

6:17a

(1f) Cuvântul

6:17b

2. Pregătiți cu toată puterea rugăciunii

6:18-20

(2a) Diversitatea rugăciunii

6:18a

(2b) Frecvența rugăciunii

6:18b

(2c) Mijloacele rugăciunii

6:18c

(2d) Felul rugăciunii

6:18d

(2e) Obiectul rugăciunii

6:18e

(2f) Lucruri specifice în rugăciune

6:19-20

Concluzii

6:21-24

C. Predicarea din Epistola către Efeseni.

După cum puteți vedea din „Structura cărții Efeseni”, am împărțit epistola în două secțiuni majore („Avem aceeași poziție în Hristos” și „Trăirea noastră în Hristos”)              , iar titlurile reflectă tema epistolei și ideea principală de unitate a credincioșilor atât în ce privește poziția în Hristos, cât și trăirea de zi cu zi.

Din prima secțiune a cărții („Avem aceeași poziție în Hristos”, 1:3 – 3:21), aș predica o serie de mesaje ce reflectă unitatea pe care o avem ca și credincioși prin faptul că avem aceeași poziție în Hristos – de unde venim, schimbarea care a avut loc în noi și relația nouă de care ne bucurăm în Hristos.

După aceea, aș predica o serie de predici din cea de-a doua secțiune majoră a cărții („Trăirea noastră în Hristos”, 4:1- 6:20), care reflectă unitatea credincioșilor prin faptul că au aceleași practici dacă perseverăm în adevărul că avem aceeași poziție spirituală.

Pentru că această epistolă conține atât de multă învățătură atât despre subiecte doctrinare (cum ar fi predestinarea și alegerea, răscumpărarea, pecetluirea cu Duhul Sfânt etc.), cât și despre subiecte practice (cum ar fi iertarea, împăcarea, controlarea limbii, rolurile liderilor spirituali în biserică etc.), cred că ar fi bine ca, atunci când predici din cartea aceasta în biserica ta, să ai predici suplimentare separate pentru subiectele care trebuie abordate mai în detaliu. De exemplu, dacă aveți servicii religioase și duminică seara, ai putea predica atunci aceste predici sau la întâlnirile de rugăciune sau de studiu biblic din timpul săptămânii. Acestea ar fi predici tematice, care ar folosi și alte pasaje din Scriptură ce dezvoltă ideile prezentate în seria de predici din cartea Efeseni.

II. Consolidarea conducerii biblice:
Rânduiala în biserică, partea a 3-a, 1 Timotei 1:18-20

Epistola 1 Timotei este structurată în jurul a cinci „porunci” (puncte de învățătură), pe care apostolul Pavel i le dă tânărului pastor Timotei, fiul spiritual al lui Pavel și protejatul său. Aceste cinci porunci sunt după cum urmează:

A. Despre responsabilitățile pastorale (1:3-20): „Să te lupţi lupta cea bună.”

B. Despre închinarea publică (2:1-15): „Bărbaţii să se roage… Femeia să înveţe în tăcere.”

C. Despre conducerea pastorală (3:1-16): „Să ştii cum trebuie să te porţi în Casa lui Dumnezeu.”

D. Despre devoțiunea personală (4:1-6:2): „Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii.”

E. Despre motivarea pastorală (6:3-21): „Să păzeşti porunca, fără prihană… păzeşte ce ţi s-a încredinţat.”

A. Despre responsabilitățile pastorale (1:3-20)

Prima poruncă a lui Pavel către Timotei, la începutul primei sale epistole, este cu privire la responsabilitatea pastorului de a lupta „lupta cea bună” (1:18), după cum urmează:

A1. Păstrează doctrina curată (1:3-11).

A2. Mărturisește despre harul salvator al lui Dumnezeu (1:12-17).

A3. Împlinește-ți chemarea (1:18-20).

În ultimele două ediții ale acestui jurnal (NPJ 47 și 48), am vorbit despre primele două lucruri privitoare la responsabilitățile pastorale: A1 (Păstrează doctrina curată) și A2 (Mărturisește despre harul salvator al lui Dumnezeu). În prezenta ediție, începem cu punctul A3…

A3. Împlinește-ți chemarea (1:18-20). Aceste versete sumarizează și accentuează prima poruncă a lui Pavel către Timotei, pe care am studiat-o deja.

Chemarea pastorală a lui Timotei era să apere adevărul, păstrând doctrina curată prin învățătura pe care o dădea altora (1:3-11) și mărturisind despre harul salvator al lui Dumnezeu prin mărturia sa personală (1:12-17). Pentru a sublinia lucrul acesta, Pavel repetă: „Porunca pe care ţi-o dau, fiule Timotei” (1:18a). Aceste responsabilități pastorale (curăția doctrinei și claritatea evangheliei) îi fuseseră încredințate mai întâi lui Pavel, care acum i le încredințează lui Timotei pentru a le exercita în biserica din Efes. Ca un bun exemplu, Pavel exercitase aceste responsabilități pastorale, iar Timotei este îndemnat să le ducă mai departe neabătut în slujirea sa. Porunca aceasta și responsabilitățile despre care vorbește sunt sarcini serioase, pe care Pavel i le încredințează lui Timotei ca pe o moștenire de mare preț pentru a fi păzite și îndeplinite în slujirea pastorală.

Încredințarea acestor responsabilități reflectă „prorociile făcute mai înainte despre tine” (1:18b), spune Pavel. În mod clar, rolul pastoral pe care îl avea acum Timotei și încredințarea acestor responsabilități reprezintă punctul culminant a ceea ce fusese recunoscut mai înainte și anticipat în biserică, unde darurile lui spirituale și chemarea la slujire fuseseră profețite și unde fusese pus deoparte pentru o astfel de slujire ca cea din Efes, unde era acum. Timotei se ridicase la înălțimea așteptărilor și învățase să slujească sub supravegherea mentorului și tatălui său spiritual, Pavel, care îi confirmă acum slujirea.

Ca încurajare pentru zilele ce vor urma, Pavel face referire la profețiile acelea despre Timotei, pentru „ca, prin ele, să te lupţi lupta cea bună” (1:18c). Pastorul Timotei va avea, fără îndoială, și zile grele, lucru inevitabil în slujirea pastorală, zile de luptă spirituală, pe care va trebui s-o ducă. Aceasta este slujirea pastorală în esență – o bătălie spirituală împotriva forțelor răului, care încearcă să descurajeze și să-i întoarcă de la credință pe cei aflați în grija păstorului. Observați, vă rog, că Pavel spune că lupta este „bună.” Noi știm că războiul militar este rău și așa este, de obicei. Dar lupta spirituală este bună, pentru că ne opunem forțelor răului, încercând să ducem mai departe cauza evangheliei și să apărăm adevărul lui Dumnezeu.

Timotei va trebui să lupte pentru „pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). Va trebui să lupte, pentru el și pentru membrii bisericii sale, cu forțele răului care îi atacă permanent pe oamenii lui Dumnezeu (Ef. 6:12-20). Va trebui să îi mustre pe cei care promovează o doctrină falsă în biserică și să-i îndrepte pe cei care greșesc (2 Tim. 3:16). Va trebui să-i mustre public pe cei care perseverează în păcat (1 Tim. 5:20). Toate aceste atacuri și multe altele vor fi obositoare și descurajante, dar fac parte din slujirea pastorală. Pavel este transparent în privința acestor provocări și nu încearcă să le ascundă, dar îl încurajează pe Timotei spunându-i că tot ce a avut loc în viața lui – poziția pe care o avea acum în biserică și darurile pe care i le-a dat Dumnezeu – era suficient pentru a-i da putere în lupta ce o avea de dus.

Pavel îi spune lui Timotei: „să păstrezi credinţa şi un cuget curat” (1:19a). Acestea două sunt fundamentale și inseparabile pentru viața creștină, și cu atât mai mult în slujirea pastorală. De fapt, sunt atât de importante încât Pavel le menționează în 1:5, apoi aici în 1:19 și din nou în 3:9, subliniind astfel că, pentru a putea duce această luptă spirituală, credința în Hristos și integritatea trebuie să fie necompromise. Credința și practica merg mână-n mână. Credința este punctul de plecare – a-L cunoaște pe Hristos ca Mântuitor și apoi a crește în înțelegerea credinței noastre și în încrederea noastră, pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Adevărul trebuie să fie însoțit de un cuget bun printr-o trăire integră. Credința și comportamentul merg mână-n mână, formând o barieră de nepătruns împotriva atacurilor dușmanului nostru spiritual. Cu siguranță vor veni zile de descurajare pentru Timotei, dar Pavel îl încurajează spunându-i că poate învinge aceste atacuri spirituale, ținându-se strâns de credința pe care o mărturisește și o predică altora, trăind în așa fel încât conștiința să-i fie nepătată, iar comportamentul și caracterul să-i reflecte credința.

Pentru a-și susține argumentul, Pavel menționează două exemple care se află la polul opus, doi bărbați care și-au pierdut credința și cugetul curat, ceea ce a dus la înfrângerea lor totală în lupta spirituală: „… un cuget curat, pe care unii l-au pierdut, şi au căzut din credinţă. Din numărul lor sunt Imeneu şi Alexandru, pe care i-am dat pe mâna Satanei, ca să se înveţe să nu hulească” (1:19b-20). Acești doi bărbați au respins, în mod evident, principiul conform căruia o viață creștină solidă este bine așezată pe temelia „credinţei şi a unui cuget curat.” Prin urmare, au pierdut bătălia și „au căzut din credinţă.” Când dragostea pentru Hristos și credința în El se sting, când nu mai susții adevărul Scripturii nu mai trăiești după el, când nu mai ai o conștiință curată înaintea lui Dumnezeu, pentru că ai renunțat la trăirea creștină în integritate, atunci nu mai ai o temelie puternică pe care să trăiești și să „te lupţi lupta cea bună” împotriva vrăjmașului nostru spiritual.

Când credința în Hristos și încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu încep să se clatine și când te îndepărtezi de standardele morale ce definesc un creștin adevărat, te expui riscului de a-ți distruge viața. Observați, vă rog, cele două imagini pe care le folosește Pavel aici: „lupta” (1:18) și „au căzut” (1:19). Ca și creștini, suntem soldați angajați într-un război spiritual împotriva dușmanului și suntem călători angajați într-o călătorie spirituală asemănătoare cu traversarea oceanului, o călătorie plină de pericole, amenințată de stânci și furtuni. Atât războiul, cât și călătoria vor fi câștigate sau pierdute în funcție de fermitatea credinței noastre și de reflectarea credinței în integritatea comportamentului nostru. Cei care slăbesc în angajamentul și convingerea lor față de adevărurile Scripturii riscă să fie înfrânți în lupta spirituală. Mai rău, cei care renunță la credința în Dumnezeu și în Cuvântul Său vor naufragia, ceea ce va duce la un adevărat dezastru, ca în cazul lui „Imeneu şi Alexandru, pe care i-am dat pe mâna Satanei, ca să se înveţe să nu hulească” (1:20).

Cine erau acești bărbați și ce vrea să spună Pavel când zice: „…pe care i-am dat pe mâna Satanei”? Nu poate fi stabilită cu exactitate identitatea acestor bărbați; nu putem spune decât că, cel mai probabil erau lideri în biserică, poate erau cei menționați indirect în 1 Timotei 1:3-7. În ce privește expresia „pe care i-am dat pe mâna Satanei”, Pavel o mia folosește și în 1 Corinteni 5:5 când vorbește despre omul vinovat de imoralitate sexuală. Este puțin probabil că Pavel ar fi folosit aceeași expresie în contexte asemănătoare – pentru a descrie situația unor persoane stricate (din punct de vedere spiritual sau sexual) – cu sensuri diferite. Astfel, în ambele sensuri, credem că Pavel vrea să spună că, lăsând aceste persoane delincvente în afara sferei sfinte și protejate a bisericii, în sfera păgână și neprotejată a lumii, vor experimenta atacurile nemijlocite ale lui Satan „ca să se înveţe să nu hulească.” Vă amintiți că, mai devreme în studiul nostru (NPJ 48), Pavel spune despre sine că înainte de convertire era un hulitor (1:13), pentru că a sfidat legea lui Dumnezeu, atât prin cuvânt, cât și prin faptă. Tot așa și oamenii aceștia, cu siguranță au negat adevărul despre Hristos, au promovat speculații și o doctrină falsă în biserică, s-au ținut de basme și de înșirări de neamuri fără sfârșit, s-au apucat de flecării, fără să știe ce vorbesc, încercând astfel să-i atragă și pe alții după ei și să dezbine biserica. Din acest motiv Pavel spune: „i-am dat pe mâna Satanei”, pentru a fi reabilitați după ce și-au învățat lecția.

III. Schițe de predici

Titlu: Să învățăm de la Isus – Să luăm parte la suferințele Lui (Matei 26:36-46)

Subiectul: Apropierea de Isus

Tema: Trebuie să stăm aproape de Isus, veghind și rugându-ne.

Punctul I: Isus Își exprimă tulburarea (26:37-38)

Punctul II: Isus se roagă pentru izbăvire (26:39-41)

Punctul III: Isus Își acceptă destinul (26:42-46)

Related Topics: Pastors

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 45, Editia de toamnă 2022

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea Predicării Expozitive: Predicarea Din Evanghelii, Partea A 4-A

Chiar dacă predicarea din textele narative ale Noului Testament nu este la fel de complexă ca predicarea din narațiunile Vechiului Testament din punct de vedere homiletic, există totuși niște capcane care pot fi evitate cu ajutorul principiilor hermeneutice și al metodologiei homiletice.

1. Alegerea textului. Ca întotdeauna când alegi un text pentru predică, selectează o unitate textuală întreagă în contextul său și în acord cu ceea ce autorul inspirat a vrut să comunice. Recomand predicarea dintr-o carte a Bibliei, de la început până la sfârșit, mai degrabă decât să alegi în fiecare săptămână texte care nu au legătură unul cu altul. Astfel, este bine să-ți faci o schiță a cărții, pentru că așa vei avea o hartă a drumului pe care mergi cu seria ta de predici și vei avea stabilit unde începe și se termină fiecare unitate textuală.

Pentru că evangheliile sunt o colecție de episoade, o modalitate prin care poți afla unitățile textuale este să cauți o schimbare de loc, de ascultători, de mesaj sau de activitate. Aceștia sunt buni indicatori ai locului în care începe sau se termină o unitate textuală. O altă modalitate de abordare este să te întrebi dacă textul ales are o temă specifică, completă și clară în context.

În general, este bine să predici o unitate textuală într-o singură predică, însă dacă este prea lungă și nu poate fi acoperită într-o singură predică, ar fi înțelept…

Fie: Să împarți întreaga narațiune în episoade și să legi fiecare episod de cel de dinainte.

Sau: Să subliniezi punctele principale ale pasajului.

Sau: Să predici mesajul sau întregul episod pe baza unui singur verset sau a câtorva versete care încapsulează ideea întregului pasaj.

Oricum ai decide să predici o unitate textuală (fie ca întreg sau pe segmente mai mici), ai grijă să o interpretezi și să o predici într-un mod care să fie consecvent cu întreaga secțiune și cu contextul mai larg al cărții ca întreg! Aici îți va fi de mare folos schița cărții.

2. Serii de predici. În unele cazuri, putem extrage foarte bine serii de predici din evanghelii – ex. …

(1) Predica de pe Munte (Mat. 5-7).

(2) Cei trei de „șapte” din Evanghelia după Ioan…

a) Cele șapte dialoguri importante (discursuri) – In. 3:1-21; 4:1-42; 7:53-8:11; 13:1-17; 18:33-19:11; 20:1-31; 21:15-25.

b) Șapte fapte supranaturale (minuni) – In. 2:1-11; 4:46-54; 5:1-47; 6:1-14; 6:16-21; 9:1-41; 11:1-44.

c) Șapte auto-declarații (afirmațiile de tipul „Eu sunt”) – In. 6:22-71; 8:12; 10:1-9; 10:10-18; 11:25-27; 14:1-6; 15:1-6.

Astfel, rămâi fidel intenției autorului, fără a te simți obligat să predici întreaga carte.

Ca și în cazul oricărei serii de predici care nu urmărește neapărat succesiunea autorului, trebuie să ai grijă ca interpretarea și aplicarea mesajelor să fie făcute în concordanță cu evanghelia ca întreg. Goldsworthy sugerează că „ar trebui să ne gândim cel puțin la structura evangheliei atunci când planificăm o serie de predici. Seria ar putea urmări să sublinieze această structură, arătând succesiunea accentelor și a punctelor critice. O serie de predici dintr-un grupaj de pilde sau de minuni ar trebui să arate funcția lor în planul și scopul general al evangheliei” (Goldsworthy, Preaching the Whole Bible as Christian Scripture, 231).

3. Formularea temei. Textele narative au teme, la fel ca pasajele didactice. Tema unui text este o afirmație care exprimă ideea teologică completă a pasajului, de obicei într-o singură frază. Tema unei unități textuale conduce apoi dezvoltarea predicii și nu o lasă să se îndepărteze de tema pasajului ales și de tema evangheliei ca întreg. Uneori, autorii inspirați își formulează în mod explicit scopul narațiunii lor (ex. Lc. 16:13; Lc. 19:10).

4. Structura unei predici dintr-un text narativ din evanghelii. Ca și în cazul altor genuri literare, este un principiu bun să îți structurezi predica inspirată din texte narative din evanghelii într-un mod care respectă forma literară a textului, așa încât forma literară să dea forma predicii. Structura textului dictează structura predicii. Astfel, așa cum forma textului (în cazul acesta, forma narativă) determină structura textului, tot așa forma textului determină structura predicii. Ca și în cazul celorlalte narațiuni din Biblie, textele narative din evanghelii își derivă structura din „mișcările” (sau „scenele”) din text.

Orice abordare alegi atunci când predici din textele narative din evanghelii (inclusiv pildele), îți recomand să îți structurezi predicile în același mod în care structurezi orice altă predică expozitivă – adică să formulezi tema care sumarizează întreaga narațiune și să faci o schiță de predică în care să surprinzi ideile teologice ale narațiunii.

5. Sugestii pentru predicarea din pilde. Există mai multe moduri în care poți predica din pilde, cum ar fi:

(1) Grupându-le în funcție de tipul lor - ex. …

(a) Pilde evanghelistice (ex. Mat. 7:24-27).

(b) Viața în pildele împărăției (ex. Mat. 13:1-9; Mat. 13:24-30).

(c) Pilde escatologice (ex. Mat. 25:1-13).

(2) Grupându-le în funcție de o temă comună - ex. …

a) Pregătirea pentru eternitate – cum ar fi pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina (Luca 12:16-21) și cea a ispravnicului necredincios (Lc. 16:1-13).

b) Bucuria lui Dumnezeu în mântuirea oamenilor pierduți – cum ar fi pilda oiței rătăcite, a banului pierdut și pilda fiului risipitor (Lc. 15:1-32).

(3) Realizând o paralelă sau un contrast între pilde – adică pilde cu subiect comun spuse din perspective diferite. De exemplu, subiectul slujirii lui Dumnezeu cu resursele spirituale pe care ni le-a dat – ex. …

a) Pilda polilor (Lc. 19:11-27).

b) Pilda talanților (Mat. 25:14-30).

Atunci când predici din pilde ar trebui să reproduci scopul original al pildei (adică să ilustrezi o anumită nevoie sau problemă), atrăgând în primul rând ascultătorii în povestire (ajutându-i să înțeleagă pilda) și aplicând apoi ideea povestirii la ascultători, dând un exemplu echivalent din viața contemporană cu scopul de a determina un răspuns corespunzător.

Iată câteva întrebări utile pe care să ți le pui atunci când pregătești o predică dintr-o pildă:

(1) Care este ideea generală a pildei?

(2) Ce perspectivă nouă sau adevăr nou aduce pilda?

(3) Cine sunt ascultătorii - ucenicii, mulțimea, liderii religioși?

(4) Cum și când se văd ascultătorii pe ei înșiși în povestire și ce reacție produce acest lucru în ei?

(5) Ce mijloace literare sunt folosite? Are o structură alegorică sau metaforică și, dacă da, care este scopul acestei structuri?

(6) Pilda prezintă un contrast sau o comparație? Dacă da, despre ce vorbește comparația sau contrastul și care este scopul său?

(7) Despre ce aspect din învățătura lui Isus despre Împărăția lui Dumnezeu vorbește pilda?

(8) Care sunt provocările de interpretare ale pildei?

(9) Care sunt scenele progresive din pildă care te ajută să-ți structurezi predica? De exemplu, pilda bogatului nemilostiv și a lui Lazăr (Lc. 16:19-31) se dezvoltă pe baza a două scene și discursuri contrastante:

(i) Contrastul dintre stiluri de viață pe pământ (19-21) și destine veșnice (22-23).

(ii) Contrastul dintre răsplata veșnică și realitate (24-31).

Un alt exemplu este pilda fiului risipitor (Lc. 15:11-32) care conține patru scene:

(i) Împărțirea moștenirii și plecarea într-o țară îndepărtată (11-13a).

(ii) Afundarea în sărăcie și rușine (13b-16).

(iii) Conștientizarea și întoarcerea (17-21).

(iv) Pocăința și întâmpinarea (22-32).

(10) Ce relevanță are povestea pildei pentru ascultătorii contemporani?

După ce faci toată munca exegetică și hermeneutică, începe să-ți pregătești predica! Există o mare flexibilitate în ce privește forma și stilul atunci când predici din pilde. Toate opțiunile disponibile pentru predicarea din texte narative se aplică și la predicarea din pilde, care sunt de fapt o subcategorie a textelor narative, având și ele expoziție, intrigă, punct culminant și încheiere.

Dată fiind complexitatea pildelor (i.e. contextul lor; niveluri multiple de semnificație, atât literală, cât și alegorică; scopul și aplicarea lor) și creativitatea lor, ar fi înțelept să le predici cu o minte deschisă și cu un anumit grad de creativitate în ce privește forma predicii – ex. monolog dramatic; identificarea cu un punct de vedere; parafrazare în limbaj contemporan.

În general, eficiența unei pilde se datorează faptului că „poanta” nu vine decât la final, iar până atunci, cei care ar putea reacționa în mod negativ la ideea pildei, au fost deja atrași în povestire. Dacă pildele își dezvăluie „poanta” abia la final, ar fi înțelept să ții cont de acest lucru atunci când predici din pilde.

II. Consolidarea Conducerii Biblice
„Slujba Împăcării, Partea A 4-A (Continuare): O Chemare La Împăcarea Poporului Lui Dumnezeu Cu Slujitorul Lui Dumnezeu” (2 Cor. 6:11-7:16)

Am ajuns la ultima parte a studiului nostru pe acest text biblic. În ultimele două ediții ale Jurnalului, am studiat 2 Corinteni 6:11-18 (Numărul 43, Primăvara 2022) și 2 Corinteni 7:1-4 (Numărul 44, Vara 2022), unde am dezbătut primele trei secțiuni ale acestui text:

1. O chemare pastorală la dragoste (6:11-13).

2. O chemare pastorală la avertizare (6:14-18).

3. Aplicarea chemării pastorale (7:1-4).

În prezenta ediție, continuăm cu ultima secțiune…

4. Contextul și efectul chemării pastorale (7:5-16). Devine acum clar faptul că întregul pasaj de la 2:14 până la 7:4 a fost o digresiune de la subiectul din 2:13. Dați-mi voie să ilustrez lucrul acesta, punând alături cele două secțiuni: 2:12 Când am ajuns la Troa pentru Evanghelia lui Hristos, măcar că mi se deschisese acolo o uşă în Domnul, 2:13 n-am avut linişte în duhul meu, fiindcă n-am găsit pe fratele meu Tit; de aceea, mi-am luat ziua bună de la fraţi şi am plecat în Macedonia”7:5 Căci, şi după venirea noastră în Macedonia, trupul nostru n-a avut nicio odihnă …”. Așadar, reluând subiectul din 2:12-13, Pavel explică acum că atunci când nu l-a găsit pe Tit în Troa, după cum se așteptase și neavând liniște în duhul lui, a plecat din Troa spre Macedonia, sperând să-l găsească acolo pe Tit, ceea ce s-a și întâmplat (7:5-6). Pavel era nerăbdător să se întâlnească cu Tit, pentru a primi vești de la el, atât despre sănătatea sa, cât și despre corinteni, inclusiv, cel mai important, să afle răspunsul lor la „epistola care i-a întristat” și pe care Tit le-o dusese. El își amintește acum de întâlnirea lui cu Tit în Macedonia și de mângâierea pe care o primise în urma veștilor aduse de Tit (7:7-16).

Se ridică întrebarea: De ce a făcut Pavel o digresiune atât de lungă de la 2:14 până la 7:4? Unii au spus că pasajul de la 2:14 până la 7:4 este, de fapt, o inserție dintr-o altă epistolă, dar eu nu cred că este cazul. Alții spun că așa se scriu epistolele – că ele nu urmează neapărat un tipar logic, sistematic. Și așa este, dar nu cred că este cazul aici. Deși pasajul de la 2:14 până la 7:4 este o digresiune, totuși el nu este în niciun fel deconectat, cum spun unii, de subiectul principal. Într-adevăr, relatarea lui Pavel despre întâlnirea sa cu Tit formează contextul îndemnurilor și învățăturilor transmise corintenilor în digresiune. Vom înțelege mai bine această digresiune dacă vom ține cont de faptul că a fost scrisă după ce s-a întâmplat, după cum arată foarte clar contextul acestui îndemn pastoral. Pavel știa deja veștile pe care i le adusese Tit atunci când scria digresiunea. Așadar, digresiunea ne arată că, pe de o parte, Pavel este îmbărbătat de veștile lui Tit, dar, pe de altă parte, este evident că încă mai are de corectat anumite probleme din Corint. Dumnezeu îi dă slujitorului Său bucurie și biruințe în slujire, dar în același timp, biruința în slujire vine cu anumite provocări.

În cele din urmă, Pavel află de la Tit că epistola sa dureroasă trimisă corintenilor a dus la un extraordinar rezultat pozitiv, după cum urmează:

(a) Descurajarea lui Pavel cauzată de împrejurările în care se află se transformă în mângâiere prin părtășia pe care o are cu Tit (7:5-6). 5 Căci, şi după venirea noastră în Macedonia, trupul nostru n-a avut nicio odihnă. Am fost necăjiţi în toate chipurile: de afară, lupte, dinăuntru, temeri. 6 Dar Dumnezeu, care mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit.” Necazurile fizice și mentale ale lui Pavel au continuat și după sosirea sa în Macedonia (cf. 4:8-9; 11:22-33). S-a confruntat cu „lupte” în afară (poate atacuri spirituale sau poate chiar fizice) și cu „temeri” dinăuntru (poate cu îngrijorare cu privire la felul în care corintenii îl vor fi primit pe Tit și scrisoarea de la Pavel, mai ales pentru că Tit nu se întorsese încă, după cum s-ar fi așteptat.

Slujitorii nu sunt imuni la nenorociri, împotriviri și îngrijorări, dar Dumnezeu face diferența. El îi mângâie pe cei smeriţi (cf. 1:3-7; cf. Ps. 34:18) și l-a mângâiat și pe Pavel în această situație. În mijlocul conflictelor dinafară și a temerilor dinăuntru, Pavel a fost mângâiat prin venirea lui Tit” (6b) – știindu-l în siguranță și întâlnindu-se cu colegul său de slujire, mai ales după împotrivirea și singurătatea cu care se confruntase. Este o mare încurajare în slujire să ai colegi de la care să poți primi mângâiere în vremuri grele și cu care să poți avea părtășie.

Astfel, descurajarea lui Pavel din cauza împrejurărilor în care se afla se transformă în mângâiere prin venirea lui Tit și părtășia pe care o are cu el. Și…

(b) Durerea lui Pavel din cauza păcatului lor se schimbă în bucurie în urma răspunsului primit de la ei (7:7-13a). „…Şi nu numai prin venirea lui (am fost mângâiați), ci şi prin mângâierea cu care a fost mângâiat şi el de voi. El ne-a istorisit despre dorinţa voastră arzătoare, despre lacrimile voastre, despre râvna voastră pentru mine, aşa că bucuria mea a fost şi mai mare” (2 Cor. 7:7). Pavel a fost încurajat de răspunsul pe care ei i l-au dat lui Tit – „…prin mângâierea cu care a fost mângâiat şi el de voi.”

Pavel a fost mângâiat (7:7a) de faptul că biserica din Corint îl primise bine pe Tit și scrisoarea pe care el o adusese de la Pavel, că îl trataseră bine pe tovarășul său de slujire și că răspunsul lor la misiunea lui Tit (adică aducerea scrisorii lui Pavel) a fost unul pozitiv. Aceasta a fost o sursă de mare mângâiere pentru Pavel. Și Pavel, văzând răspunsul lor față de el, spune: „bucuria mea a fost şi mai mare”.

În primul rând, bucuria lui a fost și mai mare datorită răspunsului lor față de el, personal (7:7b) după cum vedem în:

(i) „… dorinţa voastră arzătoare… pentru mine.” Voiau să-l vadă pe Pavel și, probabil, să pună lucrurile la punct și să reînnoiască relația.

(ii) „… despre lacrimile voastre… pentru mine.” Este clar că le părea rău pentru ce se întâmplase.

(iii) „… despre râvna voastră pentru mine.” Distanțarea lor față de Pavel este înlocuită acum cu râvnă pentru el – sunt dornici să facă ce i-a învățat el și, poate chiar să-l apere.

În al doilea rând, bucuria lui este și mai mare datorită răspunsului lor la nivel spiritual (7:8-12). Pavel se frământase cum să rezolve aceasta: Măcar că v-am întristat prin epistola mea, nu-mi pare rău; şi, chiar dacă mi-ar fi părut rău – căci văd că epistola aceea v-a întristat (măcar că pentru puţină vreme) – totuşi acum mă bucur…” (7:8-9a). Pe de o parte, Pavel pare să fi regretat la început că le-a scris epistola aceea care i-a „întristat”, pentru că nu voia să-i facă să sufere. Poate că se temea să nu fi fost prea dur, iar ei să-l fi ignorat. Poate că, fiind pastorul lor, se frământase cum să rezolve problema, pe de-o parte, însă pe de altă parte nu voia să piardă relația pe care o avea cu ei.

Acestea sunt întotdeauna riscurile confruntării și luptele cu care se confruntă pastorii – să știe ce trebuie făcut și să-și asume, în același timp, riscul de a fi respins. De aceea, trebuie întotdeauna să fim „credincioşi adevărului, în dragoste” (Ef. 4:15), și niciodată să nu ne purtăm ca și cum am „stăpâni” peste alții (1 Pet. 5:3) sau să-i călcăm în picioare pe oameni cu mânie sau cu superioritate spirituală. Însă odată ce le-a scris, s-a bucurat c-a făcut-o, pentru că întristarea lor a fost de scurtă durată, măcar că pentru puţină vreme” (7:8b), și i-a condus la pocăință – totuşi acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăinţă” (7:9a).

De ce întristarea lor i-a condus la pocăință? Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu” (7:9b). Întristarea lor pentru ceea ce se întâmplase (păcatul care fusese permis între ei și relația lor cu Pavel) a fost o întristare după voia lui Dumnezeu, produsă de Dumnezeu. Și nu a fost doar un sentiment de regret de scurtă durată, ci o lucrare profundă a lui Dumnezeu în ei. Rezultatul întristării după voia lui Dumnezeu a fost acesta: ca să n-aveţi nicio pagubă din partea noastră” (7:9c). Întristarea după voia lui Dumnezeu nu este fără un scop – nu are un efect negativ; nu duce la relații afectate (cum poate că se temea Pavel); nu îi privează de ceva, ci le dă înapoi ceea ce fusese pierdut. Nu, ci ea este benefică în orice privință – ea dă speranță, restaurează bucuria, reface relații etc. În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea.” (7:10). Slujba împăcării are ca scop întristarea după voia lui Dumnezeu, care duce la pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată.”

„Întristarea după voia lui Dumnezeu are o cu totul altă cauză și alt efect decât întristarea lumii. Întristarea lumii aduce moartea (cf. 2 Cor. 2:16), pe când întristarea după voia lui Dumnezeu duce la viață. Aceasta este diferența. Întristarea lumii este cauzată de împrejurări (pierdere, eșec etc.); întristarea după voia lui Dumnezeu este cauzată de păcat. Întristarea lumii duce la relații afectate, disperare, și poate chiar la moarte (ex. sinucidere); întristarea după voia lui Dumnezeu duce la mântuire, viață, liniștea conștiinței, bucurie, relații restaurate, împăcare.

„Întristarea după voia lui Dumnezeu nu este pentru sine, ci pentru Dumnezeu. Este „întristare conform cu Dumnezeu” (lit.) – „după voia lui Dumnezeu” (7:11a) – întristare produsă de Dumnezeu și ca răspuns față de Dumnezeu. Așadar, întristarea evlavioasă duce la pocăință reală de păcate – o întoarcere de la păcatul care cauzează ruptura în relația noastră cu Dumnezeu și o întoarcere cu credință către Dumnezeu – și caută reconciliere cu Dumnezeu și cu semenii. Acest tip de întristare și pocăință este temelia mântuirii noastre.

„Întristarea lumii pe de altă parte, nu restaurează. Ea nu poate restaura ce a fost pierdut. Nu poate desface ce a fost făcut. Nu poate da pace și liniștea conștiinței. Nu poate da viață spirituală. Ea nu produce decât amărăciune, vină, disperare și regret. Dar întristarea evlavioasă este o întristare produsă de păcat, care produce pocăință și duce la mântuire, pe care nu o regretăm niciodată, pentru că duce la o relație restaurată cu Dumnezeu. Mai mult, rezultatul întristării evlavioase este că nu trăiești pentru tot restul vieții într-o stare de regret pentru ceea ce ar fi putut să fie. Din contră, mântuirea și restaurarea relației cu Dumnezeu și cu semenii este de așa natură încât nu vei regreta niciodată că ai luat o asemenea decizie.

Dar de ce vorbește Pavel despre o astfel de pocăință spunând că ea duce la „mântuire”, dacă se adresează unor credincioși? El vorbește despre „pocăința” acestor credincioși, care este de natură să „ducă la mântuire”. Deși ei erau creștini și erau mântuiți, pocăința lor a fost de aceeași natură ca cea pe care au avut-o atunci când au fost mântuiți. Pavel nu vrea să spună că au fost mântuiți și pierduți, iar acum sunt salvați din nou, ci mai degrabă spune că pocăința lor era un indicator clar al faptului că erau mântuiți, pentru că i-a pus din nou într-o relație corectă cu Dumnezeu.

Un slujitor al împăcării caută întristarea evlavioasă, exprimată prin pocăință reală și mântuitoare. El folosește confruntarea într-un asemenea mod încât aceasta să producă întristare evlavioasă care (i) nu strică relația lor; și (ii) duce la un rezultat spiritual permanent.

Pavel arată acum cum este cu adevărat întristarea după voia lui Dumnezeu (întristarea evlavioasă); ce schimbări produce; care este natura adevăratei pocăințe: Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră, după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi!” (7:11a). Pocăința adevărată produce o transformare totală în modul în care gândește și se poartă o persoană. Corintenii au acum dorința de a face ceea ce este bine înaintea lui Dumnezeu. În loc să observe comportamentul păcătos din mijlocul lor în mod pasiv și să se laude cu el, sunt plini de energie acum și gata să acționeze pentru Dumnezeu. Cum se exprimă această dorință în practica și atitudinea lor? Pavel ne dă șapte caracteristici…

i) „Şi ce cuvinte de dezvinovăţire!” (7:11b) – biserica este dezvinovățită de complicitate la acest păcat.

ii) „Ce mânie!” (7:11c) – mânie față de păcat. Acum își dau seama ce se întâmplase cu adevărat și s-au mâniat pe bună dreptate că acest lucru se întâmplase în mijlocul lor, iar ei l-au tolerat. Aceasta este motivul pentru care trebuie să ne mâniem – păcatul!

iii) „Ce frică!” (7:11d) – frică de pedeapsa lui Dumnezeu; frică pentru că sfințenia lui Dumnezeu fusese jignită; frică pentru ceea ce îi făcuseră „slujitorului lui Dumnezeu”; frică de consecințele la care ar fi putut să ducă faptele lor.

iv) „Ce dorinţă aprinsă!” (7:11e) – dorința de a se împăca cu Dumnezeu și cu Pavel față în față; dorința să-l vadă, să i se supună și să asculte de învățătura lui. Tânjeau după zilele de dinainte și după relația pe care o avuseseră cu Dumnezeu și cu Pavel.

v) „Ce râvnă!” (7:11f) – probabil zel pentru ceea ce ar fi trebuit să facă de la început, adică pentru exercitarea disciplinei bisericești; dorința de a pune lucrurile în ordine; pasiune pentru sfințenie și ascultare.

vi) „Ce pedeapsă!” (7:11g) – măsura luată împotriva păcatului comis între ei. Aceasta vine din „râvna” de a pune lucrurile în ordine în biserică. Aceasta se potrivește cu ceea ce spune Pavel în 2:5-11, că erau atât de plini de râvnă să-l pedepsească pe cel care făcuse ocara, încât acum trebuiau să-l ierte.

vii) Într-adevăr, „în toate, voi aţi arătat că sunteţi curaţi în privinţa aceasta.” (7:11h) – probabil în chestiunea din 1 Cor. 5:1 și urm., dar Pavel nu o menționează aici în mod explicit. Făcuseră ceea ce era necesar, exercitând disciplina în biserică și asta i-a făcut „curați”. Nu mai erau părtași păcatului acelui om.

Reluând ceea ce spunea în 7:8 despre epistola care le-a produs întristare, Pavel explică acum de ce a scris-o: 12 Aşa că, dacă v-am scris, nu v-am scris nici din pricina celui ce a făcut ocara, nici din pricina celui ce a suferit ocara, ci ca să se arate marea noastră purtare de grijă pentru voi, înaintea lui Dumnezeu. 13a De aceea am fost mângâiaţi” (7:12-13a).

În primul rând, explică de ce nu a scris epistola aceea severă. Nu a scris-o din pricina celui ce a făcut ocara – adică a fiului care comisese incest cu mama lui vitregă și a cărui excomunicare o poruncise Pavel (1 Cor. 5:13); cel care provocase atât de multă suferință, dar care s-a pocăit ulterior (2 Cor. 2:1-8). Și nu a scris epistola aceea severă nici din pricina celui ce a suferit ocara – probabil soțul mamei vitrege. Observați că, dând dovadă de har și înțelepciune pastorală, Pavel nu folosește nume – problema este încheiată și nu ar avea niciun rost să târască numele acelor oameni prin noroi. Se referă la ei numindu-i cel ce a făcut ocara și cel ce a suferit ocara.

Apoi, Pavel explică de ce a scris acea epistolă severă. A scris-o pentru ca, în prezența lui Dumnezeu, ei să își dea seama cât de mult țineau la Pavel și cât de serioși erau cu privire la el. Și exact acesta este rezultatul obținut prin epistola sa. Iar în urma tuturor acestor lucruri (epistola lui, răspunsul lor, impactul asupra bisericii, veștile aduse de Tit etc.), am fost mângâiaţi.”

(c) Lauda lui Pavel cu privire la ei se dovedește adevărată prin încurajarea adusă de Tit (7:13b-16). 13b Dar, pe lângă mângâierea aceasta a noastră, ne-am bucurat şi mai mult de bucuria lui Tit, al cărui duh a fost răcorit de voi toţi. 14 Şi, dacă m-am lăudat puţin cu voi înaintea lui, n-am fost dat de ruşine. Ci, după cum în orice lucru v-am spus adevărul, tot aşa şi lauda noastră cu voi, înaintea lui Tit, s-a adeverit” (7:13b-14).

În această secțiune, Pavel se uită la partea pozitivă a lucrurilor (la răspunsul lor, încurajarea lui Tit, bucuria lui etc.), în ciuda dovezilor care arătau că încă avea probleme de rezolvat în Corint - ex. contestarea autorității lui Pavel etc. (vezi capitolele 10-13). În ciuda acestor lucruri, Pavel este mângâiat de ceea ce se întâmplase în Corint (mai ales de răspunsul lor la epistola lui severă) și chiar mai mângâiat de bucuria lui Tit, al cărui duh a fost răcorit atunci când le-a dus scrisoarea.

Dragostea pastorală și harul lui Pavel pentru corinteni devin foarte evidente. Nu te-ai aștepta, ținând cont de ceea ce făcuseră și spuseseră despre el, să se laude cu ei în fața lui Tit. Însă, în loc să îl trimită pe Tit la ei având o impresie proastă despre ei sau să ia măsuri drastice, Pavel îl trimite pe Tit la Corint cu o recomandare pozitivă despre ei (laudă), care s-a dovedit a fi adevărată, la fel cum tot ceea ce le spusese era adevărat. Prin urmare, (i) dragostea lui Tit pentru ei crește: El are o şi mai mare dragoste pentru voi, când îşi aduce aminte de ascultarea voastră a tuturor şi de primirea pe care i-aţi făcut-o, cu frică şi cu cutremur” (7:15); și (ii) încrederea lui Pavel în ei este întărită: Mă bucur că mă pot încrede în voi în toate privinţele” (7:16). După ce și-au întărit relația în mod reciproc și Pavel și-a exprimat încrederea pe care o are în ei, apostolul reia subiectul dărniciei pentru credincioșii săraci din Ierusalim în capitolele 8-9.

III. Schițe de predici

Titlu: Să învățăm de la Isus – Comoara Împărăției (Mat. 13:44-46)

Subiectul: Să descoperim bogățiile eterne ale Împărăției lui Dumnezeu.

Tema: Descoperi bogății eterne atunci când intri în Împărăția cerurilor prin Isus Hristos.

Punctul I. Unii oameni se împiedică în mod neașteptat de comoara Împărăției lui Hristos (13:44).

Punctul II. Unii oameni caută cu sârguință comoara Împărăției lui Hristos (13:45-46).

Related Topics: Pastors

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 41, Editia de toamnă 2021

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea Predicării Expozitive
Predicarea Din Literatura Poetică Ebraică (Partea A 2-A)

În ultima ediție a acestui jurnal (Vara 2021), v-am prezentat câteva caracteristici literare ale poeziei ebraice. Am analizat următoarele…

A. Tipurile de psalmi

B. Scopul și funcția lor retorică

C. Structura retorică a poeziei ebraice

D. Procedeele literare folosite în poezia ebraică

În prezenta ediție, voi oferi o scurtă privire de ansamblu asupra a încă două aspecte ale predicării din poezia ebraică…

E. Folosirea Aplicațiilor În Predicarea Din Literatura Poetică

În general, trebuie să ai grijă să interpretezi și să aplici fiecare psalm în conformitate cu contextul său teologic și istoric. Chiar dacă ne identificăm cu starea sau plângerea psalmistului și a oamenilor lui Dumnezeu în general, totuși trebuie să avem grijă să nu încercăm întotdeauna să facem un transfer direct între contextul psalmistului și al nostru. De exemplu, spre deosebire de psalmist, noi nu așteptăm cu nerăbdare și nădejde răscumpărarea mesianică viitoare – pentru că, din poziția noastră în istoria răscumpărării, Mesia a venit deja! Aceasta ne conferă, așadar, o perspectivă diferită, deși poate trecem și noi prin circumstanțe de viață similare.

Totuși, predicarea din poezia ebraică îi ajută pe ascultătorii noștri să aibă o perspectivă biblică și practică în câteva domenii de viață diferite.

1. Poezia ebraică descrie evenimente și experiențe reale. Să luăm ca exemplu păcatul lui David. După ce a comis adulter, conștiința sa l-a chinuit zi și noapte, el fiind profund conștient de vina ce o purta (Ps. 51:3). Într-adevăr, el exprimă efectul psihosomatic intens de liniște interioară și geamăt exterior resimțit atunci când a încercat, pentru o vreme, să își acopere păcatul (Ps. 32:3-4).

Psalmii aceștia descriu o experiență reală și foarte vie. Și chiar dacă tu nu ai comis acest gen de păcat, totuși cred că toți putem mărturisi că am experimentat chinuri sufletești similare din cauza păcatului din viața noastră, până când l-am mărturisit, ne-am pocăit de el, ne-am împăcat cu Dumnezeu și cu cei împotriva cărora am păcătuit.

2. Poezia ebraică funcționează ca o muzică poetică, inspirându-ne să vedem situația de viață în care ne găsim dintr-o perspectivă eternă. De exemplu, Habacuc 3:17-19 este o încurajare poetică minunată pentru păstrarea încrederii în Dumnezeu, chiar și atunci când viața și viitorul par a fi sumbre.

3. Poezia ebraică ne activează emoțiile prin identificarea cu experiențele personale și răspunsurile autorului. De exemplu, ne identificăm cu nedumerirea psalmistului cu privire la aparenta prosperitate a celui rău din Psalmul 73 în comparație cu situația sa.

În literatura poetică biblică, este acoperit întregul spectru al emoțiilor umane. Este important să clarifici lucrul acesta când predici din literatura poetică, pentru că noi suntem ființe emoționale și avem nevoie să știm cum să ne exprimăm răspunsurile emoționale la diferite situații înaintea lui Dumnezeu.

4. Poezia ebraică ne provoacă imaginația. Dumnezeu nu ne-a făcut numai cu emoții, ci și cu imaginație. Când predici din literatura poetică, încearcă să închizi ochii și să îți imaginezi scena, într-un mod potrivit și discret. Iată trei caracteristici ale poeziei care te vor ajuta în sensul acesta:

a) Identifică figurile de stil – ele te ajută să înțelegi situația autorului. Psalmul 40:1 surprinde mișcarea autorului, așa cum a descris-o cineva: „Din mocirlă la cor.” Prin felul în care autorul își descrie situația, poți să ți-l imaginezi urcând literalmente din groapa pieririi și începând să cânte laudele Domnului (cf. și Ps. 42:1; Plângeri 1:14). Este important să găsești și să înțelegi figurile de stil, cum ar fi personificarea, comparația, metafora etc.

b) Observă sinceritatea discursului – aceasta te ajută să înțelegi gravitatea autorului. În Ieremia 20, profetul este în butuci (20:2), reamintindu-și promisiunea lui Dumnezeu de a-l proteja. În 20:7-10, autorul este disperat, apoi în 20:13 este optimist, iar în 20:14-18 din nou este disperat. Transparența cu care își exprimă schimbările răspunsurilor emoționale ne ajută să surprindem gravitatea situației în care se află autorul, precum și răspunsul său față de această situație.

c) Evaluează discursul ca întreg – acesta îți va arăta subiectul autorului. De exemplu, după ce îndeamnă poporul Israel să se pocăiască (Osea 14:1-3), autorul descrie tot ce va face Dumnezeu pentru a restaura Israelul – vindecarea de apostazie, aducerea lor la o viață nouă și împăcarea lor cu Dumnezeu (Osea 14:4-7).

5. Poezia ebraică ne ajută la interpretare. În procesul de interpretare a poeziei ebraice ne ajută cunoașterea diferitelor mijloace literare pe care aceasta le folosește, cum ar fi…

a) Paralelismul. Am discutat deja aspectul acesta într-o oarecare măsură în ediția anterioară a acestui jurnal (Vara 2021). Aș adăuga doar că esența poeziei semitice este paralelismul. Poezia ebraică are la bază, în general, principiul ecoului – autorul strigă, iar afirmația lui se repetă ca un ecou. De exemplu, Psalmul 1:5: „De aceea cei răi nu pot ţine capul sus în ziua judecăţii (strigarea)…. nici păcătoşii în adunarea celor neprihăniţi (ecoul).” Observați că expresia „cei răi” este echivalentă cu „păcătoşii” (paralelism sinonimic), pe când „ziua judecăţii” este în contrast cu „adunarea celor neprihăniţi” (paralelism antitetic/ contrastant). Astfel, autorul, prin intermediul paralelismului poetic, descrie adevărul conform căruia cei răi nu vor face parte din adunarea celor neprihăniți când vor fi înviați pentru judecată.

b) Repetiția. Iată câteva exemple:

Psalmul 136: „Căci în veac ţine îndurarea Lui” (vers repetat ca un refren în fiecare dintre cele 26 de versete).

Isaia 5: „Vai de cei ce…” (expresie repetată de 6 ori în 5:8, 11, 18, 20, 21, 22), culminând cu „Vai de mine” (6:5). Este ușor să proclamăm nenorocirea asupra altora, însă trebuie să ne includem și pe noi.

Amos 4: „Cu toate acestea, tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul” (afirmație repetată în 4:6, 8, 9, 10, 11), și culminând cu avertismentul „…pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău” (4:12).

c) Jocuri de cuvinte. Ieremia 1:11 folosește simbolul unui migdal. Migdalul era cunoscut ca și „copacul veghetor / deșteptător” pentru că era primul copac care înflorea primăvara. Așadar, folosind un joc de cuvinte, Dumnezeu spune: „Eu veghez” (Ieremia 1:12) – și expresia aceasta diferă doar cu o literă de cuvântul folosit pentru migdal. Ieremia a văzut migdalul înflorind în fiecare an, iar Dumnezeu continua să vegheze asupra cuvântului Său pentru a-l împlini.

Din nou, în Amos 8:1, Dumnezeu i-a arătat profetului un coș cu fructe de vară. Acestea erau ultimele fructe de sezon. Prin urmare, Dumnezeu spune: „A venit sfârşitul” (8:2). Majoritatea dintre noi citim Vechiul Testament într-o traducere în limba noastră maternă, ceea ce ne împiedică să vedem jocurile de cuvinte.

d) Figurile de stil. Psalmul 1 compară omul evlavios cu „un pom sădit lângă un izvor de apă” (v. 3), în contrast cu omul neevlavios care este ca „pleava pe care o spulberă vântul” (v. 4). Astfel, folosind comparația, contrastul este mai clar – omul evlavios este statornic, puternic, de neclintit din punct de vedere moral și spiritual, pe când omul neevlavios este nestatornic, șubred, schimbător și nefolositor din punct de vedere moral și spiritual (cf. și Is. 17:12-13 re: pleava).

f) Acrostihuri. Acrostihul este o poezie care folosește literele alfabetului pentru a forma un cuvânt sau o expresie. Acest procedeu literar funcționează ca un sistem de memorare. Probabil că cel mai cunoscut acrostih biblic este Psalmul 119, în care fiecare dintre cele 22 de litere ale alfabetului ebraic deschide o secțiune de 8 versete despre Scriptură. Tot așa, cartea Plângerile lui Ieremia este scrisă exclusiv în format acrostih.

6. Poezia ebraică ne ajută să…

a) Memorăm Cuvântul – ex. se duce, se așază, se oprește (Ps. 1)

b) Medităm la Cuvânt – „Domnul este Păstorul meu”

c) Slujim cu Cuvântul, predicând, de exemplu, fie o singură predică (ex. Psalmul 23) ori o serie (ex. Psalmii treptelor, 120-134) ori câte o predică din fiecare tip de psalm.

7. Poezia ebraică ne oferă ilustrații prin...

a) Citarea unui autor biblic pentru a ilustra o idee – ex. „După cum spune psalmistul…” sau „Așa cum scrie în Cântarea Cântărilor…”

b) Explicarea unei imagini sau a unui simbol – ex. Ps. 23:1: „Domnul este Păstorul meu.”

c) Aplicarea unui verset la un alt text din Scriptură. Ex. Ps. 107:29 aplicat la Mat. 8:23-27.

8. Poezia ebraică ne oferă tipare pe care putem să le folosim, cum ar fi…

a) Mărturisirea păcatului (ex. Psalmul 51)

b) Încrederea în Domnul (ex. Psalmul 27:3)

c) Celebrarea gloriei lui Dumnezeu – de exemplu…

Ps. 19:1-6: Gloria lui Dumnezeu în creație

Ps. 106: Gloria lui Dumnezeu în istorie

Mica 7:18-19: Gloria lui Dumnezeu în răscumpărare

F. Două Sugestii Utile Pentru Predicarea Din Literatura Poetică

Dacă predici o serie de predici din psalmi, este bine să ai o predică introductivă despre Psaltire – tipuri, contexte, structură și teologie. Apoi, când îți pregătești predica…

1. Caută versetul ce rezumă pasajul, un verset-cheie ce rezumă întregul pasaj sau îl clarifică. De exemplu, în Psalmul 73, psalmistul privește la viața celor neevlavioși în comparație cu propria sa viață (73:1-14) și nu poate înțelege de ce cei răi par să prospere, „…până ce am intrat în Sfântul Locaş al lui Dumnezeu; şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi” (73:16-17). Totul s-a clarificat atunci când psalmistul și-a dat seama că Dumnezeu este suveran și în control. El îi judecă pe cei răi.

Vedem aceeași desfășurare a lucrurilor și la Iov. El s-a plâns că puterea lui Dumnezeu era vizibilă în creație, însă cuvântul Lui abia era auzit, iar acțiunile Sale erau greu de înțeles (Iov 26). Mai târziu însă, Iov își dă seama că nu putem înțelege corect căile lui Dumnezeu decât atunci când Îl auzim în mod personal, și, bineînțeles, așa a înțeles el în cele din urmă căile lui Dumnezeu în viața sa când Dumnezeu i-a vorbit din mijlocul furtunii (38:1).

2. Caută accentul teologic al pasajului. O mare parte din teologia noastră vine din literatura poetică biblică. Prin urmare, trebuie să aflăm perspectiva teologică a cărții și a pasajului pe care îl studiem. Apoi, ne revine datoria să legăm perspectiva teologică de realitățile vieții. După cum spune Graeme Goldsworthy, „Psalmii, așadar, sunt reflecții asupra acțiunilor salvatoare ale lui Dumnezeu și asupra slăbiciunilor umane… Unii psalmi repetă istoria salvării, alții pur și simplu preamăresc măreția lui Dumnezeu, pe când alții sunt un strigăt de suferință, tânjind după restaurare” (Preaching the Whole Bible as Christian Scripture [Predicarea întregii Biblii ca Scriptură creștină], 196-197).

Dacă vrei să predici teologie din cărțile poetice, va fi nevoie adesea să predici un subiect teologic, apelând și la alte texte care să completeze pasajul respectiv. De exemplu, cărțile poetice ridică întrebări esențiale despre viață și formulează plângeri, însă nu oferă întotdeauna un răspuns definitiv și de durată. Iov a primit un răspuns de la Dumnezeu, însă un răspuns parțial. Una este să spui: „Iov, trebuie să te încrezi în suveranitatea Mea!” Este adevărat, însă noi căutăm un răspuns mai concret. De aceea, noi, ca predicatori, trebuie să mergem la profeți și la Noul Testament, unde găsim o teologie definitivă a sensului și scopului vieții, a aparentelor nedreptăți din experiențele umane și a prezenței lui Dumnezeu în toate acestea. Acolo aflăm că răspunsul la căutarea sensului și a eliberării din împrejurările în care ne găsim este venirea lui „Mesia”.

II. Consolidarea Conducerii Biblice
„Slujba Împăcării, Partea A 2-A: Împăcarea Poporului Lui Dumnezeu” (2 Cor. 6:1-7:16)

1. O chemare la împăcarea cu Dumnezeu a poporului lui Dumnezeu (6:1-2). „Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” (6:1). Slujba noastră de împăcare nu este direcționată numai înspre necredincioși, ci și înspre poporul lui Dumnezeu (cf. mai multe la p.10). Corintenii cu siguranță aveau nevoie să se împace cu Dumnezeu după dezastrul ce avusese loc în biserica lor – acesta este contextul (cf. 1 Cor.). În slujire, noi suntem „împreună-lucrători cu Dumnezeu” (1 Cor. 3:9), „unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu” (2 Cor. 6:1a). Este lucrarea Lui și noi lucrăm împreună cu El ca ambasadori ai Săi, ca purtătorii Săi de cuvânt, ca reprezentanții Săi.

Astfel, noi nu proclamăm doar un mesaj de împăcare pentru lume, ci și un mesaj de împăcare pentru poporul lui Dumnezeu. Noi îndemnăm lumea să se „împace cu Dumnezeu”, pentru că relația lor cu Dumnezeu este ruptă, distantă – pentru că ei nu s-au împăcat niciodată cu Dumnezeu. Și „vă sfătuim (pe voi, credincioșii din Corint), să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” (6:1b). Ei, la un moment dat, „au primit” harul lui Dumnezeu – i.e. ei fuseseră împăcați cu Dumnezeu prin harul Său în Hristos. Însă, în mod clar, acești creștini nu trăiau acum ca niște oameni împăcați cu Dumnezeu. Părea că ar fi primit harul lui Dumnezeu „în zadar” – i.e. ei nu arătau și nu se purtau ca niște oameni împăcați cu Dumnezeu.

Cum e posibil să primești harul lui Dumnezeu în zadar? Oare Pavel vrea să spună că ei nu fuseseră niciodată cu adevărat împăcați cu Dumnezeu, că mărturisirea lor de credință era nesinceră? Nu, apostolul nu se îndoia deloc de faptul că aceștia erau creștini autentici.

Oare vrea Pavel să spună că au fost salvați cândva, însă acum erau pierduți din nou? Puțin probabil, deoarece aceasta ar contrazice învățătura clară a Noului Testament cu privire la siguranța mântuirii credinciosului (ex. Fil. 1:6; 1 Pet. 1:5; In. 10:27-30).

Pavel vorbește aici „lumii” (2 Cor. 5:19) și nu credincioșilor? Nu, terminologia folosită în acest verset (2 Cor. 6:1) ne arată că el își îndreaptă acum îndemnurile către o audiență diferită de cea din capitolul anterior, pentru că (a) se adresează cu „voi”, nu „ei” (cf. 2 Cor. 5:19); (b) expresia „de asemenea” [așa apare în traducerea în limba engleză; în română nu apare, n.tr.] indică faptul că apostolul aplică acum ceea ce a spus la altcineva; și (c) „să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” – aici cu siguranță este vorba despre cei care își mărturisiseră deja credința – nu despre „lume”, care nu a „primit harul lui Dumnezeu” deloc, deci nu putea fi „în zadar.”

Atunci, de ce îi îndeamnă apostolul aici „să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu”? Presupun că din cauză că teologia și comportamentul lor ridicau semne de întrebare. Comportamentul lor era, în mod clar, un comportament lumesc – erau divizați, se lăudau cu imoralitatea sexuală, se dădeau în judecată unul pe altul la tribunal, divorțau etc. Toate acestea puneau, fără îndoială, sub semnul întrebării sinceritatea credinței lor. În ce privește teologia lor, corintenii păreau să accepte o evanghelie coruptă (2 Cor. 11:3-4; cf. Gal. 1:6-9). Aceasta îl determina pe apostol să se îndoiască de sinceritatea credinței lor. Corintenii trăiau pentru ei înșiși, nu „pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor. 5:15). Aceasta făcea ca evanghelia să nu aibă niciun efect asupra vieții și mărturiei lor. Activităților lor erau „lemn, fân și paie”, și nu „aur, argint și pietre scumpe” (1 Cor. 3:10-15). Aceasta făcea ca evanghelia să fie, practic, ineficientă în viața lor.

Se pare, așadar, că apostolul se îndoiește de sinceritatea mărturisirii lor de credință din cauza comportamentului și teologiei lor. Astfel, el îi îndeamnă pe corinteni să trăiască ca unii care au „primit harul lui Dumnezeu”, așa încât credința lor să nu fie goală, fără valoare și neroditoare; așa încât comportamentul și gândirea lor să nu contrazică mărturisirea lor de credință; așa încât ei să nu se întoarcă acum de la ceea ce auziseră de la el și primiseră mai înainte; așa încât să nu se dovedească a fi ca Eva, care, din cauza înșelăciunii lui Satan, s-a abătut de la „credincioșia […] faţă de Hristos” (2 Cor. 11:3).

Este atât de ușor să transformi harul lui Dumnezeu în carnalitate, în destrăbălare și, astfel, credința ta să devină neroditoare, goală și lipsită de autenticitate, putere și esență. Este atât de ușor să îți afirmi credința în evanghelia lui Hristos, iar apoi să acționezi contrar acestei credințe. Cred că, într-o anumită măsură, toți ne facem vinovați de lucrul acesta din când în când, atunci când îngăduim păcatul în viața noastră. Însă „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 In. 1:9), pentru ca acel păcat să nu devină o practică în viața noastră și să nu ne caracterizeze; pentru ca să nu facem harul lui Dumnezeu nul și neavenit, fără efect, doar niște simple cuvinte goale, fără substanță.

Și ca să le amintească, Pavel spune: „Căci El zice: «La vremea potrivită, te-am ascultat; în ziua mântuirii, te-am ajutat. Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.»” (6:2). Citând din Isaia, Pavel le amintește corintenilor că a fost o zi a salvării hotărâtă de Dumnezeu, când el le-a proclamat Vestea Bună; le amintește de „vremea potrivită” când Dumnezeu i-a auzit și i-a ajutat; de vremea când evanghelia le fusese predicată de Pavel, trimisul lui Dumnezeu; de vremea când au răspuns mesajului împăcării și când au primit „harul lui Dumnezeu”.

„Acum este vremea potrivită.” „Acum” înseamnă vremea harului, vremea în care ei răspunseseră pozitiv la chemarea profetului Isaia (cf. Is. 49:8). „Acum” este „anul de îndurare al Domnului” (Lc. 4:18-19; cf. Is. 49:8-9; 61:1-2). Acestea nu sunt „vremurile de neştiinţă” (Fapte 17:30) de care Dumnezeu nu ține seama, ci vremea pe care El a hotărât-o și „porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30). Este vremea potrivită pentru că Dumnezeu a hotărât-o – „când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său…” (Gal. 4:4). De aceea este anul potrivit al Domnului nostru, anul îndurării Domnului nostru, pentru că Hristos a venit și evanghelia a fost făcută cunoscută în plinătatea sa.

„Acum este ziua mântuirii.” Aceasta este perioada actuală a harului lui Dumnezeu prin Hristos, când El îi cheamă pe oameni să se pocăiască și să creadă evanghelia. Așa că, nu uita de ziua mântuirii tale! A fost o zi hotărâtă de Dumnezeu, o zi importantă din calendarul tău. Nu trebuie să uităm niciodată ce a făcut Dumnezeu pentru noi în Hristos și momentul în care aceasta a devenit realitate în viața noastră ca urmare a hotărârii suverane a lui Dumnezeu. Deci, nu trăi acum ca și cum harul lui Dumnezeu ar fi în zadar! Asta este ideea!

Așadar, în primul rând, Pavel face „O chemare la împăcarea cu Dumnezeu a poporului lui Dumnezeu” (6:1-2). Iar apoi face…

2. O chemare la împăcarea poporului lui Dumnezeu cu slujitorul lui Dumnezeu (6:3-7:16). Corintenii nu trebuiau doar să se împace cu Dumnezeu arătând că nu „au primit harul lui Dumnezeu în zadar,” ci trebuiau să se împace și cu cel care le adusese vestea bună a harului lui Dumnezeu – Pavel însuși. Cea mai importantă recomandare a apostolului era autenticitatea sa în slujire (cf. 2:17; 4:2). Așadar, în primul rând, el îi cheamă să se împace cu el datorită slujirii sale vrednice, amintindu-le de viața lui exemplară care recomandă atât slujirea, cât și slujitorul. Și, în al doilea rând, îi cheamă să se împace cu el datorită inimii sale pastorale, amintindu-le de grija, devotamentul și sensibilitatea sa.

a) O chemare la împăcare bazată pe o slujire vrednică (6:3-10). „3. Noi nu dăm nimănui niciun prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată. 4. Ci, în toate privinţele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu (6:3-4a).

Dacă corintenii trăiau și gândeau în moduri contrare evangheliei, al cărei har îl primiseră, și dacă se distanțau de apostol din motive greșite, atunci ar trebui să se gândească la viața și slujirea omului care le predicase evanghelia. Dacă slujitorul evangheliei nu are o viață personală exemplară, atunci sfatul pe care îl dă ascultătorilor săi (6:1-2) nu are nicio valoare. Nu ar fi posibilă o împăcare cu poporul lui Dumnezeu dacă slujitorul însuși nu ar fi autentic. Într-adevăr, un slujitor adevărat nu ar vrea ca el să diminueze sau să împiedice lucrarea evangheliei. Slujitorul lui Dumnezeu nu trebuie să dea nimănui niciun prilej de poticnire” care ar putea periclita împăcarea poporului lui Dumnezeu cu el. „Noi nu dăm nimănui niciun prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată” (6:3).

De ce i-ar ruga fierbinte un slujitor pe oamenii lui Dumnezeu să trăiască o viață plăcută lui Dumnezeu (o viață care arată că „harul lui Dumnezeu” este real în ei – adică nu e „în zadar”), dacă slujitorul însuși nu face acest lucru? Și de ce i-ar îndemna slujitorul lui Dumnezeu pe oamenii săi să se împace cu el, dacă viața și slujirea lui ar fi nesinceră în vreun fel (i.e. lipsită de credibilitate; ipocrită)?

Astfel, Pavel spune: „Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu… Noi nu dăm nimănui niciun prilej de poticnire... Ci, în toate privinţele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu” (6:1-4a). Pavel a vrut să le arate corintenilor că ceea ce aștepta de la ei făcea și el. El nu dăduse nimănui prilej de poticnire, de păcătuire sau de denigrare a evangheliei. Asta nu însemna însă că oamenii nu se vor simți ofensați din când în când de cuvintele sale (pentru că predicarea adevăratului slujitor al lui Hristos este „neplăcută” pentru oameni, în sensul că îi atinge exact în acele locuri unde eșuează, acolo unde sunt slabi, inconsecvenți; evanghelia mustră conștiința lor și le spune ceea ce nu vor să audă).

Mai degrabă, „în toate privințele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu.” Viața personală a slujitorului (comportamentul, vorbirea, atitudinea, relațiile etc.) trebuie să fie în deplină concordanță cu mesajul împăcării pe care îl predică pentru ca cei care ascultă (atât credincioși, cât și necredincioși) să nu întâmpine nimic ce i-ar putea împiedica să primească mesajul.

Viața și mărturia ta sunt vrednice în toate aspectele slujirii tale? Predicarea ta poate fi neutralizată atât de ușor de un cuvânt greșit, o relație nepotrivită, de practici etice îndoielnice, de glume nepotrivite, ipocrizie etc. Atât de ușor poți fi pus în rândul celor care au „doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Tim. 3:5).

O slujire vrednică trece dincolo de multe circumstanțe, cum ar fi (i) suferința fizică (6:4c-5), (ii) standardele etice (6:6-7b), și (iii) realități paradoxale (6:8-10).

(i) Suferința fizică este descrisă aici în următorii termeni: „prin multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temnițe, în răscoale, în osteneli, în vegheri, în posturi” (6:4b-5). Indiferent de împrejurări (cf. 2 Cor. 4:8-11), Pavel a răbdat „ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut” (Evr. 11:27). El și-a urmărit țelul, „premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Fil. 3:14). Avea ochii ațintiți asupra țelului său suprem și asupra Celui pe care îl slujea (nu asupra oamenilor și împrejurărilor). Gândul lui era neclintit (cf. Rom. 8:18; 2 Cor. 4:16-18; Fil. 3:8-14).

Noi, cei care suntem implicați în lucrare, putem confirma cu siguranță că în slujire sunt lucruri care necesită „multă răbdare,” fie nevoi emoționale, încercări, atacuri spirituale, relații rupte, nevoi fizice etc. Lucrul acesta face ca slujirea lui Pavel să fie atât de vrednică în fața atâtor suferințe, împotriviri și greutăți.

Slujirea noastră este vrednică atunci când îndurăm suferință fizică (6:4b-5). Suferința fizică are trei aspecte – adversități fizice, împotrivire fizică și lipsuri fizice. O astfel de răbdare în împrejurări atât de potrivnice este foarte vrednică și este o dovadă a autenticității unui slujitor, căci cine ar îndura o astfel de suferință dacă nu ar fi un slujitor autentic?

Adversitățile fizice sunt descrise astfel: „în necazuri, în nevoi, în strâmtorări” (6:4b). Acest triplet folosește trei termeni (aproape sinonimici) pentru a descrie suferința ce însoțește slujirea, în general.

„Necazuri” înseamnă mai mult decât simple probleme. Pare să fie un termen general pentru suferințe de orice fel. Vine definește necazurile ca fiind suferințe cauzate de presiunea împrejurărilor sau de împotrivirea oamenilor (1 Tes. 3:4; 2 Tes. 1:6, 7). Termenul pare să aibă o conotație aproape escatologică (ex. Mat. 24:9). Invariabil, spune Vine, se referă la „ceea ce vine asupra cuiva din afară” (W. E. Vine, Expository Dictionary of N.T. Words [Dicționar expozitiv al termenilor din Noul Testament], 30, 31.) Semnificația termenului pare a fi strâns legată de chin, durere, calamități.

„Necazurile” lui Pavel sunt descrise în Fapte (ex. 14:22; 20:23; cf. și 2 Tim. 3:11) și el face adesea referire la ele în epistolele sale (ex. Rom. 8:35-36; 2 Cor. 1:4, 8; 2:4; 4:8, 17; 8:2, 13; 1 Tes. 3:3). Pavel este mângâiat de faptul că suferințele lui erau o prelungire a „suferințelor lui Hristos” (Col. 1:24). Necazurile sunt, pur și simplu, parte integrantă a vieții de slujire (2 Tim. 4:5). Isus ne-a avertizat: „… în lume veți avea necazuri” (In. 16:33) și, cu siguranță, lucrul acesta se adeverește în slujire.

„Nevoile” se referă la pericolele și greutățile care vin peste noi, iar „strâmtorările” poartă sensul de a fi presat într-un loc strâmt din care nu poți scăpa. Așadar, suferința fizică include adversitatea fizică, dar și…

Împotrivirea fizică, descrisă astfel: „în bătăi, în temnițe, în răscoale...” (6:5a). Acest triplet vorbește despre suferințele pe care le avem de îndurat din partea celor care ne stau împotrivă – suferința ca rezultat al persecuțiilor, al violenței și al împotrivirilor. „Bătăile” în mod clar se referă la biciuiri sau lovituri, pe care apostolul le-a suferit din plin. „Temnițele” sunt suferința rezultată în urma falselor acuzații – mai exact, să fii aruncat în închisoare de dragul evangheliei (cf. Fapte 16:24; 24:23-27; 28:16, 30). „Răscoalele” se referă la tulburări, atacuri ale mulțimii și altele asemenea, despre care citim adesea în cartea Fapte (cf. Fapte 13:45; 14:19; 17:5; 18:12-17; 19:29; 21:30; 22:22-23; 23:10).

Așadar, a suferi de dragul slujirii implică adversitate fizică, împotrivire fizică și…

Lipsuri fizice, descrise astfel: „... în osteneli, în vegheri, în posturi...” (6:5b). Acest ultim triplet descrie consecințele fizice care pot veni asupra cuiva care este atât de dedicat slujirii încât suferă de extenuare în împrejurări grele (ex. locuri străine, necunoscute), și este privat de odihnă și hrană. „Ostenelile” implică privarea de odihnă, extenuare fizică din cauza orelor lungi și a muncii grele (cf. 1 Tes. 2:9). „Vegherile” sunt, în mod evident, privarea de somn, probabil din cauza locurilor în care Pavel era nevoit să doarmă (ex. la bordul unui vas), sau din cauza grijii sale pentru oameni, ori din cauză că muncea prea mult (cf. 2 Cor. 11:27), în special pentru un slujitor bivocațional. „Posturile” sunt privarea de mâncare și hrană; din nou, poate din cauza volumului de muncă nu avea timp să mănânce sau poate nu-și permitea să mănânce (cf. 1 Cor. 4:11-12; 2 Cor. 11:27).

Așadar, slujirea cere „multă răbdare”, deoarece, din când în când, vom întâmpina și vom avea de îndurat suferință fizică în diferitele sale aspecte, cum ar fi: adversități fizice, împotrivire fizică și lipsuri fizice. Voi continua acest studiu în următoarea ediție a acestui Jurnal.

III. Schițe De Predici

Titlu: Să învățăm de la Isus, Partea a 2-a, Să mărturisim identitatea Lui (Mat. 16:13-23)

Tema: Dacă Îl cunoaștem pe Isus, trebuie să fim gata să mărturisim cine este El și ce a făcut El

Punctul 1: Isus pune o întrebare cu privire la identitatea Sa (16:13-20)

1a) „Cine zic oamenii că sunt Eu?” (16:13-14)

1b) “Dar voi… cine ziceți că sunt?” (16:15-20)

- Marea mărturisire a lui Petru (16:16)

- Marea revelare a lui Isus (16:17-20)

Punctul 2: Isus profețește cu privire la suferințele Lui (16:21-23)

2a) Petru Îl mustră pe Isus (16:22)

2b) Isus îl mustră pe Petru (16:23)

Related Topics: Pastors

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 43, Ediția de primăvară 2022

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea predicării expozitive:
Predicarea din evanghelii, Partea a 2-a

Seria aceasta despre „Consolidarea predicării expozitive” a început cu ediția de toamnă 2018 (Numărul 29) a acestui jurnal. Scopul acestei serii este să construim pe ceea ce am învățat în seria precedentă („Fundamentele esențiale ale predicării expozitive”, Numerele 1-28, Toamna 2011 – Vara 2018). În seria actuală, am acoperit până acum următoarele subiecte:

1. Îmbunătățirea introducerilor (Toamna 2018)

2. Consolidarea încheierii (Iarna 2019)

3. Folosirea eficientă a ilustrațiilor (Primăvara 2019)

4. Folosirea aplicațiilor (Vara și Toamna 2019)

5. Consolidarea interpretării biblice (Iarna, Primăvara, Vara, Toamna 2020)

6. Predicarea din narațiunile istorice ebraice (Iarna și Primăvara 2021)

7. Predicarea din literatura poetică ebraică (Vara și Toamna 2021).

8. Predicarea din evanghelii (Iarna 2022).

În Ediția de iarnă 2022, am trecut în revistă Secțiunea A, „Genul literar al evangheliei: stilul literar, structura și caracteristicile.” În prezenta ediție, voi continua cu același subiect, mergând mai departe la secțiunea B…

B. Sugestii de interpretare și principii pentru înțelegerea narațiunilor din evanghelii

Am fost ajutat în secțiunea aceasta în special de lucrările următorilor autori: Graeme Goldsworthy (“Preaching the Whole Bible as Christian Scripture” [„Predicarea întregii Biblii ca Scriptură creștină”], 222-232), Sidney Greidanus (“Handbook of Contemporary Preaching” [„Manual pentru predicarea contemporană”], 329-343) și J. Scott Duval și J. Daniel Hays (“Grasping God’s Word” [„Cum să înțelegem Cuvântul lui Dumnezeu”], 249-253).

1. Fii atent la diferențele date de perspectivă. Interpretarea este influențată de perspectiva pe care o avem. Perspectiva noastră diferă de cea a autorilor inspirați ai evangheliilor, în mare parte datorită diferențelor culturale, cronologice, teologice și lingvistice dintre ei și noi. Așadar, când predicăm din evanghelii, trebuie să cunoaștem aceste diferențe și să le interpretăm în mod corespunzător.

Prima întrebare pe care trebuie să ne-o punem este aceasta: „Care este ideea teologică sau intenția autorului?” Cred că putem spune că mesajul general al tuturor evangheliștilor este împărăția lui Dumnezeu. Într-adevăr, după cum spune Sidney Greidanus, „toate cele patru evanghelii leagă acest mesaj central al împărăției lui Dumnezeu de persoana și lucrarea lui Isus Hristos… Această veste bună atotcuprinzătoare – că, în Isus Hristos, împărăția lui Dumnezeu se apropie, a venit și va veni – cere o interpretare teocentrică-cristocentrică a fiecărui text din evanghelii” (“Preaching in the Gospels” [„Predicarea din evanghelii”], 332).

2. Începe cu analiza textului. Analiza textului te ajută să dobândești o înțelegere mai bună a structurii și a conținutului istorisirii.

În ce privește structura, în general, povestirile din evanghelii sunt structurate în jurul a patru secțiuni progresive:

(1) Situația de viață, contextul sau fundalul.

(2) Problema sau situația de față.

(3) Conflictul sau punctul culminant.

(4) Deznodământul.

(5) Concluzia – o aplicație, o lecție sau o provocare.

Analizând structura, încearcă să afli ce determină dinamica povestirii – ar putea fi anumite întrebări, frica, împotrivirea față de Isus etc.

În ce privește conținutul, poți analiza destul de ușor contextul, personajele, locurile și evenimentele, folosind șase întrebări standard cu privire la text:

(1) Care sunt personajele implicate? – fie că apar cu numele sau fără nume.

(2) Ce se întâmplă?

a) Contextul povestirii.

b) Problema în cauză (ex. o vindecare sau o furtună etc.).

c) Progresia evenimentelor.

d) Ce au spus sau au făcut personajele sau cum au reacționat etc.

(3) Când a avut loc lucrul acesta? – timpul din zi, anotimpul, în timpul unei sărbători evreiești sau în timpul unei nunți etc.

(4) Unde a avut loc? – pe lac, într-o casă privată, într-o cetate, în sinagogă etc.

(5) De ce au avut loc evenimentele din această povestire? – pentru a avea loc o minune, pentru a arăta credința sau necredința cuiva sau din cauza îndoielii cu privire la cine era Isus etc.? În această etapă analitică, caută indicii pe care autorul le-ar putea oferi cu privire la scopul povestirii. Aceste indicii pot apărea la începutul sau la finalul povestirii. Să luăm ca exemplu (din Duval și Hays) pasajul din Marcu 4:35-41 unde întrebarea finală din partea ucenicilor arată că Marcu a inclus acest eveniment în relatarea sa pentru a consolida învățătura despre Persoana lui Isus. El nu era doar un rabin, ci Însuși Dumnezeu, singurul care poate controla creația Sa și singurul care îi poate porunci.

(6) Cum se desfășoară povestirea? – cu scopul de a împlini nevoia cuiva sau de a răspunde la o întrebare, de a arăta puterea lui Isus asupra naturii sau intervenția Sa într-o criză etc.

O altă unealtă analitică utilă este să observi folosirea repetiției în povestire. Acesta este un indicator util în interpretare în toată literatura biblică, nu doar în evanghelii – repetarea unui cuvânt, a unei expresii sau a unei teme. Repetiția este folosită de către autor pentru a explica și a clarifica ideea pe care vrea să o transmită.

3. Află care este principiul teologic universal al povestirii. Odată ce ai analizat cu atenție structura și conținutul povestirii, trebuie apoi să le integrezi în principiul general ilustrat de istorisirea respectivă. Practic, răspunzi la întrebarea: „Care este scopul povestirii?” Mai exact, ce idee teologică vrea să demonstreze autorul prin povestirea aceasta și prin modul în care o spune? Vorbește despre relații, credință sau necredință etc.? Este o lecție în povestire pe care trebuie s-o învățăm? Reacția noastră față de Isus este oglindită în reacțiile descrise în povestire?

Uneori, autorii evangheliilor accentuează o idee folosind o serie de povestiri. De exemplu, Luca 15 conține trei povestiri sub formă de pilde: (1) Oaia pierdută; (2) Banul pierdut; și (3) Fiul risipitor. Datoria noastră este să aflăm care este ideea teologică comună care le unește. Putem afla dacă o povestire este legată tematic de cea de dinainte sau de cea de după ea, uitându-ne la contextul lor, la personaje, temele folosite (ex. tema comună în Luca 15 este „pierdut” și „aflat”).

Odată ce ai aflat care sunt principiile teologice, încearcă să le formulezi în așa fel încât să fie relevante, aplicabile și personalizate pentru ascultătorii tăi. Asta trebuie să predicăm noi – ideea teologică ce se aplică tuturor oamenilor din toate timpurile. Nu e greu să relatezi istorisirea pentru ascultătorii tăi, însă datoria noastră este să le spunem mai mult de-atât. Noi trebuie să explicăm principiile teologice ale istorisirii, însă nu doar în relație cu personajele, ci mai ales în relație cu noi. Trebuie să răspundem la întrebarea: „Ce are asta de-a face cu mine?” Iar când faci asta, ai grijă să fii fidel textului, în contextul mai larg al Scripturii.

Concluzii. Acești pași sunt esențiali atunci când vrei să predici din textele narative din evanghelii. Nu este suficient să repovestești textul și să deduci niște aplicații morale din el. Trebuie să înțelegi perspectiva teologică a autorului inspirat al evangheliei și accentul său cristocentric, să analizezi structura și conținutul istorisirii și să afli principiul teologic al istorisirii ca întreg, precum și principiul teologic al fiecărei scene din povestire. Apoi ești gata să-ți pregătești predica și să aplici în mod corect principiile povestirii la viața noastră de astăzi.

II. Consolidarea conducerii biblice
„Slujba împăcării, Partea a 4-a: O chemare la împăcarea poporului lui Dumnezeu cu slujitorul lui Dumnezeu” (2 Cor. 6:11-7:16)

Întreaga secțiune de la 2 Corinteni 5:18 până la 2 Corinteni 7:16 vorbește despre slujba împăcării, după cum urmează:

A. Împăcarea tuturor oamenilor (2 Cor. 5:18-21).

B. Împăcarea poporului lui Dumnezeu (2 Cor. 6:1-7:16)

(1) Împăcarea lui cu Dumnezeu (2 Cor. 6:1-2).

(2) Împăcarea lui cu slujitorii lui Dumnezeu (6:3-7:16) – pentru că împăcarea cu Dumnezeu este reală și deplină doar atunci când există împăcare și cu pastorul, pentru că el este ambasadorul lui Dumnezeu (5:20).

În acest studiu, vom analiza 2 Corinteni 6:11-18 și vom continua studierea acestei secțiuni și în edițiile următoare.

În primul rând, dați-mi voie să fac câteva observații introductive despre structura pasajului pe care îl vom studia (2 Cor. 6:11-7:16), pentru că au existat multe dezbateri între teologi cu privire la paternitatea acestui pasaj – dacă a fost scris de apostolul Pavel și, dacă da, dacă conține un fragment dintr-o altă scrisoare. Motivul acestor dezbateri este faptul că limbajul din 6:11-13 se schimbă atât de abrupt în 6:14-7:1. Într-adevăr, 7:2 pare să continue ideea din 6:13, iar pasajul din 6:14-7:1 pare un adaos fără legătură cu restul textului. De fapt, șirul de idei poate fi observat de-a lungul pasajului, fără nevoia de a presupune că textul din 6:14-7:1 este un fragment din alt document sau o inserție editorială. Într-adevăr, exprimarea din 7:3 („căci am spus mai înainte că sunteţi în inimile noastre”) este o referire clară la pasajul din 6:11-13 și sugerează faptul că autorul a vorbit despre altceva între cele două pasaje.

Secțiunea aceasta, așadar, este punctul culminant al unui tratat integrat despre slujirea apostolică a lui Pavel care începe în 2:14 și se termină în 7:16. După cum arată, cu perspicacitate, David Garland, această secțiune finală pe care o studiem nu este o digresiune, ci mai degrabă un rezumat al întregii argumentări, culminând cu un îndemn. De aceea avem această listă de imperative: (a) „împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (5:20); (b) „vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” (6:1); (c) „lărgiţi-vă şi voi [inima, n.tr.]” (6:13); (d) „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi” (6:14); (e) „Ieşiţi... despărţiţi-vă ... nu vă atingeţi” (6:17); și (f) „Deschideţi-vă inima faţă de noi (NTR)” (7:2) [vezi David Garland, 2 Corinthians [2 Corinteni], New American Commentary, 322-323].

În primul rând, îndemnul lui Pavel se bazează pe…

1. O chemare pastorală la dragoste (6:11-13). „11 Am dat drumul gurii faţă de voi, Corintenilor! Ni s-a lărgit inima. 12 Voi nu sunteți la strâmtoare în noi; dar inima voastră s-a strâns pentru noi. 13 Faceţi-ne şi voi la fel: vă vorbesc ca unor copii ai mei – lărgiţi-vă şi voi!”

Modul în care Pavel li se adresează aici corintenilor este unic în epistolele sale trimise acestora. Poate că folosește acest mod de adresare pentru a-și exprima dragostea pe care o are pentru ei în inima sa și poate că îi numește așa pentru a face îndemnul său mai personal. Pavel a fost sincer și transparent față de ei, nu doar în vorbire, ci și în dragoste. El le-a vorbit în mod deschis datorită dragostei ce le-o poartă. Fără îndoială că el le vorbește atât de direct din cauza pericolului ce îi pândea dacă ei ar fi mers mai departe pe drumul pe care porniseră. Cu cât pericolul este mai mare, cu atât avertismentele noastre sunt mai clare și mai fățișe și observăm lucrul acesta când supraveghem copiii. Deschiderea inimii sale față de ei nu s-a schimbat niciodată, în ciuda practicilor lor păcătoase care cereau o mustrare aspră. Dragostea lui pentru corinteni și mustrarea pe care le-o aduce nu se exclud reciproc – Pavel îi iubește și își arată dragostea față de ei chiar și atunci când ei nu merg perfect, așa cum se cuvine, pe calea Domnului (deși așa ar prefera el, fără îndoială).

Vorbindu-le ca pastor al lor, el accentuează dragostea sa pentru ei – „Ni s-a lărgit inima” (6:11). Însă dragostea trebuie să fie reciprocă. „Voi nu sunteţi la strâmtorare în noi”, spune el, pe când „inima voastră s-a strâns pentru noi” (6:12). Astfel, în continuare Pavel îi îndeamnă să-i împărtășească dragostea – „lărgiţi-vă şi voi (inima, n.tr.)” (6:13). Înflăcărarea și autenticitatea dragostei lui pentru ei nu s-au schimbat, pe când dragostea lor pentru el se disipase sau cel puțin nu era evidentă. Lucrul acesta nu este ceva neobișnuit pentru cineva care a fost mustrat cu severitate și care trăiește într-un mod total opus față de cel care l-a mustrat.

Este plin de învățăminte modul în care Pavel îi mustră pe corinteni. Când îi mustră, el își și exprimă dragostea lui pentru ei (6:11-13; 7:2-4). Aceasta ne amintește faptul că mustrarea trebuie făcută cu dragoste pentru a fi acceptată și eficientă. Când avem de-a face cu credincioși care păcătuiesc, chiar dacă trebuie să-i disciplinăm dacă nu se pocăiesc (cf. 1 Cor. 5), totuși trebuie să echilibrăm disciplinarea cu dragostea creștină, pentru că altfel nu facem decât să aplicăm o pedeapsă legalistă, punându-i de fapt să stea la colț până se pocăiesc sau punându-i deoparte până se schimbă. În orice caz, trebuie să fim „credincioși adevărului, în dragoste”.

Pavel le vorbește cum ar vorbi un tată „unor copii” (6:13), spunându-le să-i împărtășească dragostea. Este natural și normal pentru copii să-și iubească părinții. Corintenii erau copiii spirituali ai lui Pavel. Lor le predicase mesajul împăcării și ei îl primiseră. Ei erau beneficiarii slujirii lui Pavel, atât în ce privește mântuirea, cât și lucrarea bisericii. Acum se aflau în pericolul de a respinge această binecuvântare, ca și cum ar fi fost în van. De aceea, această chemare pastorală la dragoste este urmată de…

2. Ochemare pastorală la avertizare (6:14-18). Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? 15 Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? 16 Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui Viu, cum a zis Dumnezeu: «Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.» 17 De aceea: «Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. 18 Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic.»”

Această chemare pastorală la avertizare pare să apară de nicăieri în șirul de idei din acest pasaj. Și totuși, după cum am menționat mai sus, din context reiese că este legat în mod direct de (a) versetele precedente (6:11-13) care vorbesc de distanțarea corintenilor față de Pavel (și coincidenta lor apropiere de apostolii mincinoși sau, cel puțin, influențarea lor de către aceștia - cf. capitolelor 10 și 11); și (b) problemele care fuseseră discutate în prima epistolă și care erau atât de lumești. Căci, dacă cineva avea nevoie să ia aminte la acest avertisment cu privire la sfințenie, aceștia erau corintenii, care se divizau în partide (1 Cor. 1), lăudându-se cu imoralitatea sexuală din biserică (1 Cor. 5), dându-se în judecată unul pe altul (1 Cor. 6), practicând imoralitatea sexuală cu prostituate (1 Cor. 6:15-20), practicând idolatria (1 Cor. 8 și 10) și făcând abuz de Cina Domnului (1 Cor. 11:17-34). Aceste probleme și ce aveau de făcut corintenii cu privire la ele au făcut subiectul primei epistole a lui Pavel și aceste sfaturi din 2 Corinteni 6:14-7:1 sunt o reiterare a acelor învățături despre păcat, despre stiluri de viață și practici lumești.

Pentru ca relația corintenilor cu Pavel să fie restaurată pe deplin, ei vor trebui să demonstreze că s-au separat complet de rău. Dragostea lor pentru Pavel putea fi exprimată pe deplin doar dacă își demonstrau ascultarea față de el, în mod specific prin separarea lor de lume (6:14-7:1), pentru că dragostea și sfințenia merg împreună; dragostea niciodată nu poate trece cu vederea păcatul. Cel mai bun mod în care ar putea să își exprime dragostea față de el ar fi să facă așa cum îi învață el, căci Isus a spus: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte acela Mă iubeşte” (In. 14:21).

Așadar, putem afirma în mod rezonabil (și în conformitate cu sensul general și cu subiectul ambelor epistole) că textul din 6:11-7:16 este îndemnul pastoral final al lui Pavel către acești oameni să se împace cu el, mai ales că ei făcuseră câțiva pași necesari pentru a se separa de rău (ex. l-au disciplinat pe omul vinovat de incest în 1 Cor. 5). Și are sens ca acest tip de îndemn să vină la sfârșitul discursului său, care vorbește tocmai despre caracterul conciliant al slujirii pastorale.

Problema era că cei din Corint erau „înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi” (6:14), o asociere față de care trebuie să se distanțeze (6:15-18). Poate, și destul de probabil, că această problemă a jugului nepotrivit era rădăcina problemelor din Corint, provocând divizare și lipsă de evlavie. A fi „înjugaţi” cu necreștini este o nepotrivire (lit. greșit împerecheat) – a fi unit cu un partener nepotrivit, ca atunci când boii sau caii sunt înhămați nepotrivit și, prin urmare, nu trag împreună (pentru că realmente nu pot) în aceeași direcție. Ei nu pot lucra împreună, căci merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiți (Amos 3:3)? Jugul credinciosului este jugul lui Hristos, care este bun și ușor pentru cei care sunt uniți cu El (Mat. 11:30).

Acest avertisment nu se referă în mod specific la căsătorie, deși cu siguranță este inclusă și aceasta. Avertismentul se referă la orice asociere nepotrivită între credincioși și necredincioși. Un „jug” este o relație sau o înțelegere care îi leagă pe oameni într-o asociere strânsă unul cu celălalt, o relație care nu poate fi decât armonioasă și de durată dacă cele două părți sunt în acord. În mod clar, aici se vorbește specific despre înțelegerea cu privire la lucrurile spirituale, însă principiul se aplică cu siguranță și în alte relații – nu este un caz fericit și nici productiv dacă cele două părți nu cad de acord (filosofic, spiritual, economic etc.). Și de obicei, dacă asocierea se face între un credincios și un necredincios, influența necredinciosului în „jug” este mai puternică decât cea a credinciosului. După cum spune David Garland în mod poetic, „cei care se înjugă împreună cu necredincioși se vor trezi curând arând ogorul lui Satan” (Garland, 331).

În acest context, să fii înjugat la un jug cu un necredincios înseamnă o alianță – de unde și alegerea termenilor:

(a) „jug” (14a) – împărtășire, participare (μετοξη)

(b) „legătură” (14b) – comuniune (κοινωνια)

(c) „înţelegere” (15a) – armonie, lit. „simfonie” (συμφωνησις)

(d) „legătură cu” (15b) – parte, porție (μερις)

(e) „se împacă” (16a) – unire (συγκαταθεσις)

Pentru un creștin, a fi „înjugat” la un jug cu un necreștin înseamnă a forma o alianță intimă, pe de o parte, între cineva care mărturisește că este neprihănit în Hristos și, pe de altă parte, cineva care trăiește în împotrivire față de legea neprihănită a lui Hristos și care o încalcă - i.e. „fărădelege” (6:14b). Este ca și cum ai încerca să unești „lumina cu întunericul” (6:14c) într-o entitate comună – ceea ce este imposibil. Este ca și cum ai forța un acord între poli opuși, între „Hristos și Belial / Satan”(6:15a), între un „credincios” și un „necredincios” (6:15b), între „templul lui Dumnezeu” și templul „idolilor” (6:16).

Întrebarea retorică din acest text este: „Cum poate un credincios să intre într-o relație care pretinde a fi o înțelegere comună, de egalitate și unire cu cineva a cărui perspectivă despre lume și viață și a cărui trăire militează împotriva sa?” Și răspunsul implicit este: „Nu se poate!” – cel puțin nu poți face asta și menține, în același timp, o mărturie creștină consistentă sau trăi o viață creștină fericită și productivă. Nu, fără îndoială…

(a) Noi ne-am „făcut părtaşi” Duhului Sfânt (Evr. 6:4) și, ca și copii ai lui Dumnezeu, suntem „scutiţi de pedeapsa” lui Dumnezeu (Evr. 12:8).

(b) „Părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos” (1 In. 1:3b; cf. 1:6), nu cu cei care săvârșesc fărădelegea. „Părtăşia” noastră este cu „Isus Hristos, Domnul nostru” (1 Cor. 1:9) și cu Duhul Sfânt (2 Cor. 13:13), nu cu întunericul sau cu demonii (1 Cor. 10:20).

(c) „Potrivirea” noastră este cu Cuvântul lui Dumnezeu (Fapte 15:15) și cu biserica lui Dumnezeu (1 Cor. 1:10-11; Mat. 18:19-20).

(d) „Partea” noastră este în „moştenirea sfinţilor” (Col. 1:12), nu cu cei necredincioși, a căror parte este în iazul de foc.

(e) „Înțelegerea” noastră (lit. unire, cauză comună) este cu biserica Dumnezeului celui viu (1 Tim. 3:15), nu cu templul demonilor morți (2 Cor. 6:16b).

Pavel nu spune în mod explicit la ce se referă aici, însă o analiză a contrastelor pe care le folosește (legătură între neprihănire și fărădelege; unirea între lumină și întuneric; înțelegere între Hristos și Satan; legătura dintre un credincios și un necredincios; împăcare între templul lui Dumnezeu și templul idolilor) pare să indice că s-ar referi în primul rând la orice asociere a creștinilor cu idolatria și jertfele păgâne (cf. 1 Cor. 8:1-13; 10:14-33).

Întreaga imagistică a „jugului” elimină posibilitatea de a aplica această învățătură la relațiile ocazionale, căci altfel creștinii ar trebui să iasă cu totul din lume, ceea ce, după cum spune Pavel în altă parte, nu trebuie să facem (1 Cor. 5:9-10). Noi nu trebuie să trăim în comunități izolate, separați de orice contact cu lumea. Într-adevăr, dacă am face aceasta, am proceda în mod total opus față de întreaga învățătură a lui Hristos cu privire la datoria creștinului de a fi sare și lumină în lume. Ideea asupra căreia insistă Pavel aici este că creștinii trebuie să își țină creștinismul (valorile spirituale, standardele etice, relațiile, practicile și credințele) separate de valorile, standardele, relațiile, practicile și credințele lumești. Într-adevăr, a fi înjugat la un jug cu un necredincios înseamnă a forma o relație permanentă și foarte apropiată cu cineva care este, de fapt, vrăjmaș al crucii lui Hristos (Fil. 3:18).

Argumentul lui Pavel (6:16-18) este susținut de diverse citate din Vechiul Testament puse împreună (Lev. 26:11-12; Ez. 37:26, 27; Is. 52:11; 2 Sam. 7:14; cf. și Deut. 32:18-19), care susțin…

(a) Unitatea și relația exclusivă a lui Dumnezeu cu poporul Său: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.” (6:16), unitate și relație care exclud pe oricare alta.

(b) Chemarea la separare de cei în mijlocul celor cărora Dumnezeu nu locuiește: „De aceea: «Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic.»” (6:17-18).

Aceste citate din Vechiul Testament vorbesc despre închinarea înaintea lui Dumnezeu, care trebuie făcută în separare completă de orice „necurății” (Apoc. 17:4; Lev. 5:2; 10:10). Cu alte cuvinte, închinarea la Dumnezeu și închinarea la idoli nu pot fi unite în niciun caz. Pentru că credincioșii sunt „templul lui Dumnezeu”(1 Cor. 3:16), noi nu putem fi uniți cu templul idolilor (2 Cor. 6:16). Doar atunci când ne separăm de astfel de lucruri și persoane „vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic.”

Concluzii finale. Există un echilibru delicat între separarea de lume cu scopul de a ne păstra sfinți pentru Domnul și conectarea cu lumea cu scopul evanghelizării. Evident, corintenii erau bine integrați în lume și nu separați de ea. Poate că de asta nu se vorbește deloc despre persecuție împotriva corintenilor. Dimpotrivă, ei chiar erau acceptați ca participanți la închinarea în templul păgân (1 Cor. 8:10) și se implicau în imoralitate sexuală (1 Cor. 5). Credincioșii nu își au locul în închinarea la idoli sau în orice comportament imoral sau necurat, care, așa cum spune Pavel, ar trebui să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi” (Efes. 5:3).

Echilibrul pare să fie, pe de o parte, separarea noastră, ca să nu fim „înjugați” cu cei necredincioși (i.e. să nu fim sub influența lor; să nu avem obligații față de ei; să nu ne amestecăm cu ei; să nu fim corupți de ei; să nu adoptăm practicile lor imorale) și totuși, pe de altă parte, trebuie să ne străduim să dezvoltăm relații cu ei bazate pe bunătate creștină, pe cinste, dragoste, puritate și har, astfel încât ei să fie receptivi atunci când mărturisim despre Hristos și despre evanghelie.

III. Schițe de predici

Titlu: Să învățăm de la Isus să fim creștini cu influență, Partea a 2-a (Mat. 5:14-16)

Subiect: Să trăim cu adevărat pentru Dumnezeu în lume

Tema: Creștinii influenți sunt cei care fac o schimbare pentru Dumnezeu în lume

I. Doar ucenicii lui Isus transmit lumina lui Dumnezeu într-o lume de întuneric spiritual (5:14-15)

A. Doar creștinii transmit lumina lui Dumnezeu în lume... prin ceea ce suntem (14a)

1. Doar noi suntem ucenicii Lui (cf. In. 1:9; In. 8:12)

2. Doar noi suntem reprezentanții Lui în lume (cf. 1 In. 4:17)

B. Doar creștinii transmit lumina lui Dumnezeu în lume... prin ceea ce știm (14a)

1. Doar noi știm ce se află ascuns în întuneric (cf. 1 Cor. 4:5; Ef. 5:13)

2. Doar noi cunoaștem cauza întunericului

a) Noi știm că trăim zilele din urmă (cf. 2 Tim. 6:1-5)

b) Noi știm că aceasta este vremea duhurilor înșelătoare și a învățăturilor demonice (1 Tim. 4:1)

c) Noi știm că orice profet fals este din lume (1 In. 4:1-3)

d) Noi știm că „toți au păcătuit...” (Rom. 3:23; In. 3:19)

3. Doar noi cunoaștem soluția pentru acest întuneric

a) Soluția pentru acest întuneric este adevărul lui Dumnezeu (cf. 1 In. 1:5-10; 1 In. 4:6; In. 1:17; In. 8:32)

b) Numai creștinii au răspunsul la întrebările esențiale ale vieții – cine suntem, de unde venim, de ce suntem aici, încotro ne îndreptăm

C. Doar creștinii transmit lumina lui Dumnezeu în lume… prin motivul existenței noastre (14b-15)

1. Noi existăm ca să ocupăm o anumită poziție (5:14b)

2. Noi existăm ca să îndeplinim un anumit scop (5:15)

Punctul 2: Doar ucenicii lui Isus transmit gloria lui Dumnezeu într-o lume de întuneric spiritual (5:16)

2a. Împlinind porunca lui Isus și lăsând lumina noastră să strălucească (5:16a)

2b. Făcând fapte bune care indică înspre Dumnezeu, sursa lor (5:16b)

Related Topics: Pastors

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 47, Ediția de primăvară 2023

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea Predicării Expozitive: Predicarea Din Epistole, Partea 2

Continuăm studiul nostru despre predicarea din diferite genuri literare biblice. În ultima ediție a acestui jurnal (NPJ46), am început să studiem despre „Predicarea din epistole.” În ediția respectivă am vorbit despre următoarele subiecte…

A. Caracteristicile literare ale epistolelor.

1. Structura epistolelor.

2. Caracteristici generale ale epistolelor.

3. Rolul și forma epistolelor.

4. Contextul istoric al epistolelor.

B. Principii pentru interpretarea epistolelor și predicarea din epistole.

1. Analizează structura literară.

2. Studiază contextul istoric.

Înainte de a continua cu ultimele două puncte (B3 și B4), aș vrea să ilustrez la ce mă refer când vorbesc despre „studierea contextului istoric” prin patru studii de caz…

Studiu de caz #1: Filipeni.

Întrebare: Care a fost contextul istoric sau motivul care a dus la scrierea Epistolei către Filipeni?

Răspunsuri:

a) Pavel le-a scris o scrisoare de mulțumire pentru ajutorul financiar (2:25; 4:10-14), pe care îl trimiseseră cu generozitate și regularitate încă de la început (1:5; 4:15-16), dar fusese întrerupt pentru că le „lipsea prilejul” (4:10); poate că se confruntau cu anumite probleme financiare la momentul respectiv.

b) Adunarea din Filipi era împărțită în partide (1:27; 4:2).

Astfel se explică sfaturile lui Pavel…

1. Că Dumnezeu va îngriji de trebuințele lor (4:19).

2. Să nu se îngrijoreze (4:6-7), ci să se bucure (1:26; 2:18, 28; 4:4 etc.).

3. Să aibă același gând (1:27; 2:2; 4:2), să fie smeriți (2:3) și blânzi (4:5).

Din această analiză a textului putem vedea că filipenii, contrar interpretării date epistolei de mulți predicatori, nu erau un exemplu de bucurie creștină. Însă nu ne dăm seama de acest lucru decât atunci când studiem contextul istoric și motivul care a dus la scrierea epistolei. Adevărul este că filipenilor le lipsea bucuria din cauză că nu era unitate între ei: de aceea Pavel îi îndeamnă mereu să se bucure.

Studiu de caz #2: Filimon.

Întrebare: Care a fost contextul istoric sau motivul care a dus la scrierea Epistolei către Filimon?

Răspuns: Onisim era un sclav care fugise de la stăpânul său, Filimon, după ce furase ceva de la el. Ulterior, Onisim devine creștin prin Pavel (Filimon 1:10), care era prizonier în Roma. În vremea aceea, un sclav fugar putea fi pedepsit cu moartea. Scopul scrisorii este să îl convingă pe Filimon să nu îl pedepsească pe Onisim, ci să se împace cu el pentru următoarele motive…

a) Datorită dragostei creștine, nu obiceiurilor vremii (5-7).

b) Pentru că Onisim era copilul spiritual al lui Pavel (10).

c) Pentru că acum între ei era o relație de frați în Hristos, nu de sclav și stăpân (15-16).

d) Pentru că Filimon avea anumite obligații morale față de Pavel (18-20).

Studiu de caz #3: 1 Corinteni.

Întrebare: Care a fost contextul istoric sau motivul care a dus la scrierea epistolei 1 Corinteni?

Răspuns: Câteva lucruri au stat la baza acestei epistole…

a) Certurile din interior au dus la dezbinări în biserică, fiecare grup mergând după o altă persoană proeminentă din biserică (cap. 1-4).

b) Aveau în biserică un caz de incest, în care era nevoie de disciplinare (cap. 5).

c) În biserică erau frați care dădeau în judecată alți frați la tribunal (cap. 6).

d) Existau anumite practici și probleme teologice care trebuiau discutate, despre care corintenii îi scriseseră lui Pavel și acum așteptau răspunsul lui (cap. 7-14).

Așa se explică poruncile pe care le dă Pavel, precum și tonul epistolei lui cu privire la…

a) Nevoia lor…

i) De a-L urma pe Hristos și pe El răstignit în unitate (cap. 1-2).

ii) De a crește spiritual (cap. 3).

iii) De a îndeplini disciplina bisericească publică (cap. 5).

iv) De a judeca disputele dintre frați în biserică, nu în tribunal (cap. 6).

b) Răspunsurile lui Pavel la întrebările lor despre…

i) Principiile căsătoriei (cap. 7).

ii) Probleme de conștiință (cap. 8).

iii) Ferirea de idolatrie (cap. 10).

iv) Supunerea femeilor față de bărbați (cap. 11).

v) Comportamentul corect la masa Domnului (cap. 11).

vi) Folosirea darurilor spirituale (cap. 12-14).

Studiu de caz #4: Efeseni.

Întrebare: Care a fost contextul istoric sau motivul care a dus la scrierea Epistolei către Efeseni?

Răspuns: Problema principală pe care o abordează Pavel aici este cum ar putea să trăiască în armonie o biserică în care există diversitate etnică (evrei și neamuri). Pavel răspunde la această dilemă…

a) Explicând noua relație în Hristos între evrei și neamuri în biserică (cap. 1-3).

b) Îndemnându-i să adopte noi practici care să reflecte această nouă relație (cap. 4-6).

Așadar, până acum, pregătindu-ne să predicăm din epistole, am învățat despre (A) caracteristicile literare ale epistolelor: (1) Structura epistolelor; (2) Caracteristici generale ale epistolelor; (3) Rolul și forma epistolelor; și (4) Contextul istoric al epistolelor. Și am propus (B) Principii pentru interpretarea epistolelor și predicarea din epistole: (1) Analizează structura literară a epistolelor; și (2) Studiază contextul istoric al epistolei. Acum aș vrea să adaug principiile 3 și 4, care să ne ajute să înțelegem epistolele și să predicăm din ele…

3. Identifică ideile teologice (adevărurile și principiile universale, care nu se schimbă). Pentru a înțelege corect epistolele, este fundamental să înțelegem contextul lor istoric, însă Graeme Goldsworthy subliniază că…

„oricât de important ar fi… predicatorul rămâne întotdeauna cu sarcina de a încerca să înțeleagă principiile teologice exprimate, pentru a le putea transpune în situația noastră contemporană… Situația specifică, chiar dacă face lumină asupra sensului textului, nu ea reprezintă mesajul transmis. Într-o predică trebuie să auzim mai mult decât o analiză a ceea ce a spus Pavel galatenilor în capitolul 1 al epistolei și ce l-a făcut să spună lucrul respectiv” (Preaching the Whole Bible as Christian Scripture [Predicarea Bibliei ca Scriptură creștină], 243).

Astfel, teologia epistolelor dă unitate predicilor noastre despre, de pildă, natura și caracterul lui Dumnezeu, lucrările lui Dumnezeu și planurile Lui, relația lui Dumnezeu cu poporul Lui și așteptările pe care le are de la el etc., cu scopul transformării continue a oamenilor lui Dumnezeu după chipul Fiului Său. Deci, cu cât învățăm mai mult despre Dumnezeu, cu atât vom fi mai ascultători de El, Îl vom sluji și iubi mai mult, și vom vorbi despre El etc. Sigur, tema aceasta se regăsește în toate genurile literare biblice, pentru că subiectul întregii Biblii este domnia lui Dumnezeu peste poporul Său, domnie ce a fost afectată de căderea în păcat și care este acum restaurată (re-creată) pe baza lucrării ispășitoare a lui Hristos și a lucrării Duhului Sfânt prin și în oamenii răscumpărați.

Când căutăm accentul teologic al fiecărei epistole, ar trebui să ne punem următoarele întrebări: De ce este epistola aceasta în Scriptură? Care este locul său în istoria mântuirii și cum ne ajută să o înțelegem mai bine? Ce învățăm despre revelația lui Dumnezeu din epistola aceasta? Ce ne spune despre Dumnezeu? Care este accentul teologic al epistolei în general și al pasajului în particular? Despre ce aspecte ale naturii, caracterului, așteptărilor sau poruncilor lui Dumnezeu vorbește epistola? Cum ne schimbă sau ne afectează viața, relațiile, convingerile etc.?

Mai concret, trebuie să ne concentrăm pe ceea ce ne spun epistolele despre Hristos - despre persoana și lucrarea Sa salvatoare, după cum spune Pavel: „Hristos cel răstignit… puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu… Isus Hristos, şi pe El răstignit” (1 Cor. 1:23, 24; 2:2). Într-adevăr, toate predicile noastre ar trebui să se concentreze pe persoana și lucrarea lui Hristos, pentru că El este tema centrală a Scripturii (Lc. 24:27). Goldsworthy spune astfel: „Nici o predică nu are voie să se îndepărteze de accentul evanghelic al epistolei” (Goldsworthy, 244).

Cel de-al patrulea pas în pregătirea pentru a predica din epistole…

4. Stabilește implicațiile și aplicațiile ce reies din text. Odată ajuns la această etapă din procesul de pregătire a predicii, poți să te gândești la implicațiile adevărurilor din text. Când spun „implicații”, mă refer la adevărurile derivate din text, orice idee direct sau indirect exprimată, învățături asociate, conotații, semnificații.

Este foarte important ca, atunci când ne pregătim predica, să ne asigurăm că înțelegem contextul istoric al textului, problemele teologice abordate și motivul pentru care a fost scris textul, însă pregătirea nu se oprește aici. Acum trebuie să înțelegem cum se aplică la viața contemporană aceste adevăruri teologice și implicațiile lor. Este foarte important să nu lăsăm predica în tărâmul conceptelor abstracte sau al istoriei antice. Teologia corect explicată este eminamente practică. Dacă teologia pe care o predicăm nu duce la schimbări în modul nostru de trai, atunci predicile noastre nu își ating scopul. Ascultătorii noștri trebuie să înțeleagă, în primul rând, adevărurile teologice din text, însă apoi trebuie și să învețe cum să pună acele concepte în practică în viața lor.

Pentru aceasta trebuie să răspundem la câteva întrebări pertinente: Care este semnificația acestei învățături? Care sunt implicațiile acestei învățături? Cum schimbă lucrul acesta viața mea? Cum mi se aplică mie? Aceasta înseamnă să reușești să înțelegi cum se leagă adevărul biblic de viața reală, cum învățătura aceasta poate schimba viața oamenilor în contextul nostru contemporan.

Astfel, putem vedea în aceste epistole unde se intersectează teologia cu nevoile practice ale ascultătorilor. Deși fiecare epistolă (după cum am văzut în studiile de caz de mai sus) a fost adresată unui anumit destinatar (persoană sau biserică), fiind scrisă într-un anumit context istorico-cultural ca răspuns la anumite probleme teologice și practice (i.e. probleme din viața reală), sarcina noastră ca predicatori nu este pur și simplu să formulăm principii universal valabile, ci să arătăm cum acele principii se aplică în viața oamenilor reali din generația noastră acum și în cultura noastră, arătând cum aceste principii teologice afectează și schimbă toate aspectele vieții noastre – credințele, atitudinile, vorbirea, gândirea și comportamentul, relațiile, familia, valorile, scopurile și prioritățile, moralitatea, mărturia și slujirea creștină etc. Așadar, din acele probleme specifice din text noi derivăm principii generale și implicații și arătăm cum aceste principii se aplică tuturor generațiilor în probleme care au relevanță atât în trecut, în prezent și în viitor. Altfel, nu sunt decât niște cuvinte pe o pagină și nu adevăr care trebuie trăit.

Permiteți-mi să fac un pas mai departe înainte de a încheia această secțiune. Pentru ca aplicarea adevărului să fie eficientă în viața ascultătorilor noștri, trebuie să „concretizăm” principiile și ideile din text. Prin aceasta vreau să spun că trebuie să facem adevărul real, viu, tangibil, vizibil, în așa fel încât oamenii să își dea seama ce trebuie să schimbe și cum se vor conforma la aceste adevăruri în situația lor reală. Cineva a scris foarte bine: „Un adevăr bine exprimat este excelent, dar un adevăr bine trăit este de neprețuit” (Os Guiness, “Carpe Diem: Redeemed [„Trăiește clipa: Răscumpărat”]”, 79). Să ne asigurăm că predicarea noastră este adevăr bine exprimat și bine trăit, arătând cum acest adevăr poate schimba viețile oamenilor!

În următoarea ediție a acestui jurnal vom începe să studiem în detaliu Epistola către Efeseni pentru a arăta că înțelegerea structurii literare, a contextului istoric și a ideilor teologice este esențială pentru descoperirea implicațiilor și a aplicațiilor la viața contemporană atunci când ne pregătim să predicăm.

II. Consolidarea Conducerii Biblice: Rânduiala În Biserică, 1 Tim. 1:3-11

În următoarele ediții ale acestui jurnal, vom studia părți din epistola pastorală a lui Pavel către tânărul său protejat, Timotei. Epistolele acestea sunt fundamentale pentru înțelegerea dimensiunii și responsabilității conducerii pastorale. Prima epistolă a lui Pavel către Timotei este structurată în jurul a cinci porunci legate de învățătura pastorală despre rânduiala în biserică…

A. Despre responsabilitățile pastorale (1:3-20)

B. Despre închinarea publică (2:1-15)

C. Despre conducerea pastorală (3:1-16)

D. Despre devoțiunea personală (4:1-6:2)

E. Despre motivarea pastorală (6:3-21)

În prezenta ediție, vom începe cu prima poruncă referitoare la rânduiala în biserică…

A. Porunci referitoare la responsabilitățile pastorale (1:3-20)

După introducerea destul de obișnuită care arată că Pavel este autorul epistolei, iar Timotei destinatarul ei, Pavel intră imediat în primul aspect al învățăturii despre responsabilitățile pastorale…

1. Păstrează doctrina curată. Doctrina curată se păstrează, în primul rând… prin combaterea doctrinei false (1 :3-7). „După cum te-am rugat, la plecarea mea în Macedonia, să rămâi în Efes, ca să porunceşti unora să nu înveţe pe alţii altă învăţătură şi să nu se ţină de basme şi de înşirări de neamuri fără sfârşit, care dau naştere mai mult la certuri de vorbe decât fac să înainteze lucrul lui Dumnezeu prin credinţă, aşa fac şi acum” (1:3-4).

Pavel îl încurajase mai înainte pe Timotei să-și păstreze rolul pastoral în biserica din Efes, iar acum repetă acest îndemn, cu scopul expres de a combate doctrina falsă. Mai concret, Timotei trebuia să poruncească „unora să nu înveţe pe alţii altă învăţătură”. Doctrina falsă include orice învățătură care schimbă singura evanghelie adevărată sau o amestecă cu alte învățături. Deși Pavel nu vorbește explicit despre aceste învățături false, din context reiese că ar fi cele din 1:4, la baza lor stând o interpretare greșită a legii mozaice (1:7).

În biserică erau câțiva oameni care „se țineau” de învățături false, de „basme şi de înşirări de neamuri fără sfârşit” (1:4a). Una din responsabilitățile pastorale ale lui Timotei era să le poruncească să nu mai dea învățături false, care nu erau decât născociri inutile. Probabil că acești oameni interpretau și aplicau greșit genealogiile vechi-testamentare, promovând astfel „certuri de vorbe” mai degrabă decât „lucrul lui Dumnezeu prin credinţă” (1:4b). Aceste învățături false dădeau naștere la speculații în locul adevărului biblic, predicat de adevărații slujitori ai evangheliei. Învățăturile false îi amăgeau pe oamenii, făcându-i să se preocupe mai mult cu speculații, care erau cu totul false. Ei nu promovau credința mântuitoare în singura evanghelie adevărată, aceasta fiind responsabilitatea tuturor adevăraților slujitori ai evangheliei.

Pentru ca Timotei să nu-i mustre pe acești falși învățători într-un mod greșit sau cu un scop greșit, Pavel se grăbește să spună că „ținta poruncii este dragostea” (1:5a). Basmele și genealogiile promovează speculațiile, care duc de obicei la dezbinări în biserică, dar Timotei trebuie să urmărească să dea naștere în acești falși învățători la „dragoste, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută” (1:5). O astfel de dragoste vine (1) „dintr-o inimă curată”, (2) „dintr-un cuget bun” și (3) „dintr-o credinţă neprefăcută”. Nu poți să ai un cuget bun fără o inimă curată, și nici o credință neprefăcută fără o inimă curată și un cuget bun. Aceste trei caracteristici ale adevăraților învățători ai adevărului biblic sunt legate între ele în mod indisolubil. Nu poți s-o ai pe una fără alta, după cum spune și Evrei 10:22: „Să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată”. Inima curată (sinceră), cugetul bun și credința neprefăcută merg mână-n mână. Un om cu o inimă curată este un om neprefăcut, sincer, onest și cu totul cinstit. Un astfel de om are și o „credinţă deplină” – credință în ceea ce crede, punându-și deplin încrederea în lucrarea lui Hristos și în siguranța mântuirii. Mai mult, inima lui este curățată de un cuget rău, adică are un cuget bun. Biblia vorbește despre cuget ca fiind parte a inimii, pentru că în Biblie alegerile morale se fac în inimă. Cugetul poate fi curat sau întinat, vinovat sau nevinovat, bun sau rău. Doar sângele lui Hristos poate curăța cugetele noastre (Evr. 9:14). Doar El ne poate da acea curățare interioară de păcate, o conștiință împăcată cu Dumnezeu și eliberată de povara vinovăției.

Când învățătorii nu au aceste trăsături spirituale și morale, în biserică se pot răspândi ușor și rapid tot felul de învățături aberante. Așa se întâmpla în Efes, unde „unii, fiindcă s-au depărtat de aceste lucruri, au rătăcit şi s-au apucat de flecării. Ei vor să fie învăţători ai Legii, şi nu ştiu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc” (1:6-7). În Efes erau niște învățători falși, care se „depărtaseră” de standardul cerut – adică o inimă curată, un cuget bun şi o credinţă neprefăcută”. Cândva, ei au fost oameni cinstiți cu motivații corecte, dar la un moment dat au schimbat traiectoria. În loc să-i învețe pe alții singura evanghelie adevărată și doctrina biblică curată, ei „au rătăcit şi s-au apucat de flecării”.

Observați că depărtarea acestor învățători a fost treptată - au rătăcit de la adevărul pe care îl credeau și îl predicau cândva. Asta se întâmplă când învățătorii din biserică își iau ochii de la adevărul biblic și se prind în „flecării. Ei vor să fie învăţători ai Legii, şi nu ştiu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc.” Se lasă fermecați de lucruri care nu au valoare spirituală, „de basme şi de înşirări de neamuri fără sfârşit” (1:4) și de „flecării”. Se pare că totul a început cu „dorința” lor. Interpretările eronate ale Scripturii, mai ales ale legii și ale relației ei cu evanghelia (cf. 1:8-11), încep cu o „dorință” pervertită a inimii. Se pare că acești învățători erau încântați de proeminența poziției lor în biserică și de învățăturile lor. Aceste învățături false sunt perfide pentru că cei care și-au asumat poziția de învăţători ai Legii” de fapt nu înțelegeau lucrurile despre care vorbeau, însă vorbeau cu multă încredere. Cu alte cuvinte, încercau să fie convingători, pentru a compensa lipsa lor de înțelegere, susținând că ceea ce spun ei este adevărat fără îndoială.

Așadar, Pavel îi poruncește lui Timotei cu privire la responsabilitățile pastorale să păstreze doctrina curată, combătând învățătura falsă în primul rând, iar în al doilea rând, … promovând doctrina corectă (1:8-11). Doctrina falsă poate fi combătută prin doctrina corectă. Spre deosebire de acești învățători falși care nu știau ce vorbesc, adevărații învățători ai Scripturii sunt cei care știu „că Legea este bună dacă cineva o întrebuinţează bine” (1:8). Termenul „lege” se poate referi la lege în general, dar cel mai probabil se referă în mod specific la legea lui Moise, pe care falșii învățători o interpretau și aplicau în mod eronat. Însă, spune Pavel, legea nu trebuie reinterpretată pentru a se potrivi societății contemporane sau noilor filosofii ori studii academice. Nu, „Legea este bună”, însă există o condiție legată de folosirea și aplicarea ei: „dacă cineva o întrebuinţează bine”. Pe scurt, învățătorii legii lui Dumnezeu trebuie s-o interpreteze și s-o aplice în concordanță cu scopul și semnificația dată de autor. În felul acesta trebuie să folosim legea. Nu ni se permite să o reinterpretăm pentru a se potrivi gândirii și comportamentului modern.

Pentru a învăța legea în mod corect, trebuie să-i înțelegem scopul (1:9-10). „Căci ştim că Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi” (1:9a). Iată contrastul care apare în scopul legii! Ea nu este pentru „cel neprihănit” – cel care trăiește cinstit înaintea lui Dumnezeu și înaintea autorităților civile – și nici nu este „de temut pentru o faptă bună” (Rom. 13:1-7). Mai degrabă, legea este „pentru cei fărădelege şi nesupuşi” – cei care nu respectă legea și nu se supun legii. Acest grup de oameni pentru care a fost făcută legea se împarte în patru subcategorii…

În primul rând, legea a fost făcută „pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi” (1:9b). Această subcategorie îi descrie pe cei care, în general, I se împotrivesc lui Dumnezeu, Îi blasfemiază numele și în viața cărora nu există loc pentru Dumnezeu.

În al doilea rând, legea a fost făcută „pentru ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă” (1:9b). Această subcategorie îi descrie pe cei care se răzvrătesc împotriva bunei-cuviințe și împotriva legii lui Dumnezeu, cei care ignoră cu totul relațiile firești dintre membrii familiei și se răzvrătesc împotriva lor. Ei nu doar că au pierdut orice urmă de bună-cuviință și de afecțiune față de părinți, ci au desființat până și legea lui Dumnezeu (cf. Ex. 20:12; 21:15).

Cea de-a treia subcategorie îi descrie pe cei care sunt un pericol pentru societate – „ucigătorii de oameni” (1:9c). Această exprimare îngrozitoare a fărădelegii încalcă cea de-a șasea poruncă, lucru pentru care era prevăzută pedeapsa cu moartea (Ex. 20:13; Num. 35:16).

Cea de-a patra subcategorie îi descrie pe cei care degradează societatea în general: „pentru curvari, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb” (1:10a). Cea de-a patra și ultima subcategorie îi include pe cei care practică păcate sexuale (cum ar fi adulterul sau homosexualitatea), pe cei care înrobesc alte ființe umane, pe mincinoși și pe cei care jură strâmb și care produc haos în societate, în special acele societăți care se bazează pe domnia legii pentru buna funcționare. Și pentru a se asigura că nu a uitat pe nimeni, Pavel include orice altă activitate, comportament, relație și atitudine în expresia „orice este împotriva învăţăturii sănătoase” (1:10b). Tot ceea ce nu arată bunătate, integritate, cinste și curăție este împotriva legii și a învățăturii sănătoase. Învățătura sănătoasă este întotdeauna „potrivit cu Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, care mi-a fost încredinţată mie” (1:11). Întotdeauna există potrivire perfectă între respectarea legii și adevărul evangheliei.

Concluzii. Aceasta este, așadar, prima poruncă a lui Pavel către tânărul pastor Timotei. Aflăm de aici că cei implicați în conducerea bisericii au responsabilitatea de a combate învățătura falsă, ceea ce presupune nu doar (partea negativă) să se opună învățătorilor falși și să-i corecteze, ci și (partea pozitivă) să învețe și să predice adevărul biblic.

Unul din scopurile slujirii noastre aici la IBP este „Consolidarea bisericii în privința predicării și conducerii biblice”. Suntem dedicați cu totul disciplinei predicării expozitive, pe care o promovăm oriunde și oricând putem. Pentru o bună funcționare a bisericii, predicarea expozitivă trebuie să meargă mână-n mână cu conducerea biblică. Avem convingerea că partea cu mai mare autoritate din conducerea bisericii este expunerea Cuvântului lui Dumnezeu, care nu doar explică și aplică adevărul bisericii, ci îi și mustră pe cei care se opun adevărului și îi corectează pe cei care greșesc (1 Tim. 5:20).

Pe măsură ce vom studia anumite pasaje din 1 Timotei, fie ca Domnul să folosească aceste studii pentru a te încuraja și echipa în rolul tău de lider în biserica lui Hristos!

III. Schițe de predici

Titlu: Să învățăm de la Isus – Văzând gloria lui Isus (Mat. 17:1-9)

Subiect: Schimbarea la față a lui Isus

Tema: Ceea ce ni se pare nouă bun nu este neapărat cel mai bun lucru – cel mai bun lucru este să privim doar la Isus.

Structura: Episodul acesta din slujirea lui Isus este structurat în jurul a (1) ceea ce vedem și (2) ceea ce auzim.

Punctul I. Vedem o transformare glorioasă (17:1-2)

1. Gloria lui Dumnezeu se reflectă pe fața lui Isus (17:2a)

2. Sfințenia lui Dumnezeu se reflectă în îmbrăcămintea lui Isus (17:2b)

Punctul II. Auzim o conversație care ne dezvăluie niște lucruri (17:3-9)

1. Este o conversație despre cine este Isus (17:3)

a) El este împlinirea legii (Mat. 5:17)

b) El este împlinirea profețiilor (Mat. 5:17)

2. Este o conversație despre ce este mai important (17:4-6)

a) Nu este despre noi și ce putem face noi pentru Isus (17:4)

b) Este despre Isus și ce a făcut El pentru noi (17:5-6)

3. Este o conversație despre a asculta de Isus (17:7-9)

a) Când ascultăm de Isus, El alungă frica (17:7)

b) Când ascultăm de Isus, El ne acaparează cu totul (17:8-9)

Related Topics: Pastors

Журнал для пасторов Net, Rus Ed 37, Осеннее издание 2020

Служение…института Библейского Проповедования

Усиливая церковь посредством Библейского проповедования и руководства

Автор: Проф. Роджер Паскоу, Президент,
Email: [email protected]

I. Усиливая Библейское Толкование
“Как Читать И Понимать Библию” (Ч. 4)

Введение

Это четвертая часть нашего продолжающегося изучения книги «Укрепление библейского толкования: как читать и понимать Библию». В предыдущих трех частях этого исследования (номера выпусков 34, 35 и 36 этого журнала) мы рассмотрели следующие темы:

Часть 1

1. Три основные задачи в толковании Библии

2. Два важных герменевтических вопроса

Part 2

1. Буквальное толкование

2. Толкование определенных литературных жанров и приемов.

3. Одно значение; множество применений

4. Влияние культуры на наше понимание - древние и современные культуры.

Part 3

1. Две крайности культурного и межкультурного толкования

2. Два примера культурного и межкультурного толкования

a) Омовение ног

b) Головные женские уборы

3. Четыре принципа понимания и толкования традиционных моментов в культуре

Теперь, в этой 4-й части, мы изложим десять простых правил библейского толкования В этом вопросе мне очень помог Р. К. Спроул, «Зная Священное Писание», с. 63–99.

ПРАВИЛО № 1: Толковать Священное Писание в соответствии с первоначально задуманным смыслом автора.

Если вы правильно и адекватно изучили текст, вы сможете записать то, что автор намеревался сказать своей первоначальной аудитории. Вы должны суметь заявить об этом, прежде чем переходить к тому, что это значит для вашей аудитории сегодня. Я рекомендую вам записать отрывок своими словами (перефразировать). Это покажет, знаете ли вы значение этого отрывка. Если вы не знаете, что это значит, вы не сможете описать это своими словами. Попробуйте записать это, расширив значение слов и фраз, объясняя образы своими словами.

ПРАВИЛО № 2: Толкуйте Писание в свете других мест из Писания

Поскольку мы верим, что Писание вдохновлено Богом, мы также верим, что никакая часть Писания не может противоречить или вступать в противоречие с другой частью Писания, поскольку Бог не может противоречить Себе.

Этот принцип (толкование Писания в свете других мест из Писания) очень важен по двум причинам. Во-первых, из-за нападок на Писание со стороны неверующих. Одна из основных атак против Писания со стороны неверующих - это утверждение, что Писание противоречит самому себе. Поскольку Библия была написана более 40 авторами в течение 16 веков, если бы это не была книга, созданная Богом, противоречия и несоответствия были бы весьма возможны. Толкуя Писание в свете других мест из Писания, вы можете показать, что Писание полностью согласуется с самим собой.

Во-вторых, толкование Писания в свете других мест из Писания является важным принципом из-за отношения, с которым христиане читают Писание. Христиане не читают и толкуют Библию с целью найти несоответствия в тексте (как это сделал бы не христианин). Скорее, мы ищем несоответствия в нашем толковании текста, которые могут быть обнаружены этим правилом «толкования Писания в свете Писания». Более того, мы читаем и толкуем Писание, подчиняясь авторитету, точности, целостности и целостности текста, так что если есть противоречие или несоответствие с нашим толкованием, проблема в нас, а не в тексте.

Таким образом, основной принцип здравого толкования Библии состоит в том, что для правильного понимания одного отрывка Писания вы должны ввести другие тексты, которые являются либо сравнительными, либо контрастными. Если ваше толкование изучаемого отрывка противоречит учению другогосравнительного или контрастирующего отрывка, то ваше толкование неверно. Или, если у стиха или отрывка есть несколько вариантов толкования, и тот, который вы выбрали, не согласуется с другими сравнительными или контрастными отрывками, тогда этот вариант толкования должен быть отклонен и должен быть выбран тот, который согласуется с другими отрывками.

Следование этому правилу библейского толкования помогает несколькими способами:

1) Оно расширяет возможности изучения и изложения текста, привлекая к нему “больше света” из других текстов.

2) Оно действует, как гарантия того, что вы не толкуете текст таким образом, который несовместим с другими текстами.

3) Оно гарантирует, что вы понимаете постепенное раскрытие Божьего откровения в Писании. С течением времени Бог все больше и больше открывал нам Себя, свою волю, свои цели и т. д. через Священное Писание.

4) Оно помогает вам увидеть различные основы, на которых Бог в разное время относился к людям и обращался с ними. Итак, Священное Писание - это не только прогрессивное раскрытие божественного откровения, но также и прогрессивное раскрытие отношений Бога с человечеством.

ПРАВИЛО № 3: Используйте ясные, важные и многочисленные отрывки из Священных Писаний для объяснения менее ясных, второстепенных и немногих других.

Поскольку откровение в Писании прогрессирует, понятно, что раннее откровение может быть менее ясным, чем более позднее откровение, потому что оно частичное и иногда неясное. Отрывки из Священных Писаний, которые являются частичными или второстепенными в их трактовке темы, не имеют толкования по сравнению с более полными и ясными. Ясные и первостепенные откровения проясняют те, которые могут быть менее ясными и второстепенными.

Это еще раз подчеркивает необходимость правила № 2: толковать Писание в свете других Писаний.

ПРАВИЛО № 4: Будьте осторожны, делая «логические» выводы и заключения.

Это правило тесно связано с предыдущим правилом. То, что может показаться логическим умозаключением или выводом из Священного Писания, не обязательно может быть правдой. То, что для нас логично, может быть нелогичным в Божьих путях или мыслях. Очевидно, что если явное учение противоречит вашим выводам или тому, что вы считаете неявным, то в приоритете - явное учение. Поэтому важно искать явные инструкции, подтверждающие то, что, по вашему мнению, скрыто в тексте.

Так легко принять толкования и применения Священного Писания, основанные на логических выводах или предполагаемых неявных инструкциях или выводах, которые вы извлекаете из текста, что может быть совсем не тем, что автор намеревался передать.

Хотя нам нужно быть осторожными с выводами и умозаключениями, нам нужно определить общие принципы, которые вытекают из конкретных деталей в тексте, который мы исследуем. Будьте очень осторожны, чтобы выводы, которые вы делаете из своего текста, были основополагающими, универсальными, вневременными принципами, которые раскрываются в тексте.

ПРАВИЛО № 5: Не позволяйте Священному Писанию стать необоснованным литературным стандартом

Под «необоснованным литературным стандартом» я подразумеваю стандарт, который вы не потребовали бы ни от какой другой литературы. Р. С. Спроул называет это «чтением Библии, как любой другой книги» (Knowing Scripture, 63). Один комментатор формулирует это так: «Толкуя Библию, мы не просим никаких одолжений, которые, по нашему мнению, не являются надлежащими правилами для чтения любой серьезной литературы» (Mal Couch, ed. A Biblical Theology of the Church, 15).

Конечно, Библия не похожа на любую другую книгу, потому что: 1) она - уникальна (нет другой подобной книги); 2) она - божественна (нет ни одного такого Автора, как у нее); 3) она - вдохновлена (никакого другого источника, общения, откровения или силы, подобных ей).

Но мы должны читать ее, как любую другую книгу, в том смысле, что она построена с использованием письменных слов, как любую другую книгу - слов, которые имели общепринятое значение в то время; слова, которые необходимо толковать и понимать в соответствии с общими правилами грамматики того времени, и которые предназначены для понимания на этой основе. Кроме того, мы не должны приписывать ей литературную свободу, которую мы не допустили бы для любой другой литературы.

Но обратите внимание на это предостережение: хотя мы можем правильно понимать значение слов и грамматику, это не означает, что любой, кто читает Библию, обязательно придет к правильным выводам о том, что в ней говорится, и как ее применить к нашей жизни. Для этого нам нужно озарение Святым Духом, которое является исключительной собственностью верующих. Неверующие могут понять слова на странице; они могут анализировать грамматику; они могут заниматься тем же литературным анализом, анализируя ее как и любой другой литературный материал. Но неверующие не приходят к правильным выводам по этому поводу, потому что они не имеют озарения от Святого Духа (1 Кор. 2:14; Еф. 4:18) - их способность понимать Библию ограничена уровнем литературы. только. Хотя у них может быть интеллектуальное понимание, у них нет духовного понимания. Таким образом, неверующие не подчиняются авторитету Писания; они приходят к неверным выводам об этом; они не видят духовного значения Писания; они не придают ему должного значения; они не принимают значения Писания для веры и практики; и они не согласятся применить Писание к своей жизни. Если мы хотим придать Библии надлежащую ценность, прийти к правильным выводам о том, что в ней говорится, и применить ее в своей жизни, нам нужно озарение Святым Духом.

Когда я говорю «не позволяйте Священному Писанию стать необоснованным литературным стандартом», я пытаюсь подчеркнуть, что его грамматическая конструкция (слова, фразы, предложения и т. д.), его контекст (исторический, культурный, политический и т. д.), и его литературный жанр (поэтический, повествовательный и т. д.) необходимо исследовать так же, как вы изучаете и читаете любую другую литературу, но с помощью Святого Духа. Этот объективный метод толкования Библии предотвращает субъективное, мистическое толкование, которое не имеет корней в науке, и может означать все, что читатель хочет или думает.

ПРАВИЛО № 6: Читайте и толкуйте библию с точки зрения личного применения

Не спрашивайте: «Что это значит для меня?» но «Как это применимо ко мне?» Задавая этот вопрос, мы не только раскрываем его текущее и актуальное применение, но сначала выясняем, как он был применен к людям, для которых он был первоначально написан. Видя, как автор сформулировал свой аргумент, и как он применил его к реальной жизненной ситуации своей первоначальной аудитории (то есть, почему он писал, какую проблему он решал и т. д.), Мы обнаруживаем, как это может применяться к нам в рамках ограничения его первоначально предполагаемого значения.

Обратите внимание на это ограничение: несмотря на то, что мы можем делать много применений из одной истины, эти применения все еще ограничены учением автора, его первоначальными мыслями. Вам не разрешено применять Писание так, как вы хотите, точно так же, как вы не имеете права толковать его так, как вам хочется. Как кто-то сказал: «В области применения преподается больше ереси, чем в объяснении».

Итак, нам нужно читать и толковаит Библию с точки зрения «личного применения», отождествляя себя с предполагаемым смыслом автора (и тем, как бы это поняла первоначальная аудитория); путем определения жизненной ситуации у первоначальной аудитории (и того, как то, что было написано, применимо к ним); а затем применяя его надлежащим образом к нашей собственной жизненной ситуации и культуре (то есть таким образом, который согласован и соответствует исходной ситуации).

ПРАВИЛО № 7: Определите литературные приемы и жанр и толкуйте их соответственно.

Я уже определил, что я имею в виду под буквальным толкованием, особенно когда речь идет о литературных приемах (таких как переносный смысл слов) и литературных жанрах (таких как поэзия, апокалипсис, аллегория и т. д.). Каждый литературный жанр нужно толковать соответственно. Например, поэзия на иврите должна толковаться в соответствии с ее образами и обычаями - например, паралелизма и т. д. (например, Пс. 2: 4; Прит. 1:20; Бытие 4:23; Ис. 55: 6-7). Нам нужно различать притчи и закон. Как и наши английские притчи, еврейские притчи не предназначены для того, чтобы быть универсальными трюизмами для всех людей во все времена, а являются общими принципами, которые в целом верны для тех, кто живет благочестиво.

ПРАВИЛО № 8: Тщательно изучайте грамматическое построение и значение слов

Вы не сможете точно истолковать Писание, если не уделите пристальное внимание грамматике - 1) частям речи (например, существительному, глаголу); 2) форма каждого слова (например, единственное или множественное число; настоящее или будущее время и т. д.); 3) значение и использование слов в их контексте и их отношение друг к другу (то есть синтаксис) для формирования фраз, предложений и абзацев. Не заставляйте слова означать то, что вы хотите, или то, что вы думаете, исходя из современного употребления. Вы должны понимать это слово в его первоначальном литературном, культурном и историческом контексте. Помните, что иногда слова меняют свое значение со временем.

Обратите внимание на повторяющиеся, важные и ключевые слова. Повторяющиеся слова и фразы обычно говорят вам что-то о том, что автор пытается подчеркнуть, и / или о теме текста (например, Фил. 1:27; 2: 2,3,5; 3: 15,16; 4: 2,7). Значимыми словами могут быть: 1) теологические термины (например, оправдание); или 2) основной глагол в предложении; или 3) союзы и предлоги. Слова нельзя толковать изолированно от их употребления. Поэтому обязательно определяйте значение слова, анализируя его форму и использование в контексте.

Когда у вас есть слово с несколькими возможными значениями, вам нужно посмотреть на его контекст и на различные употребления в Библии, чтобы определить его значение.

ПРАВИЛО № 9: Читайте и толкуйте библию хронологически

Под этим я подразумеваю, читайте Библию в перспективе Нового Завета. Каждое послание должно указывать на Христа или христианскую жизнь во Христе. Каждая проповедь должна руководствоваться искупительным акцентом Священного Писания (см. «Фокус на падшеe состояние» Брайана Чапелла (ФПС) в “Христоцентричной проповеди”, 1994 г.). В центре внимания не только спасение потерянных, но и рост верующих, чтобы они стали такими, какими Бог хочет их видеть. Чапелл утверждает, что «правильное понимание отрывка и фокуса проповеди требует ясного ФПС» (Брайан Чапелл, с. 42).

Теологически каждая проповедь должна иметь ту же цель, что и отрывок, который является «аспектом человеческого состояния, требующим наставлений, увещеваний и / или утешения Священных Писаний» (Чапелл, с. 43). Имея это в качестве цели, каждая проповедь будет объединена в своей цели.

ПРАВИЛО № 10: Читайте и толкуйте библию богословски.

Ищите в тексте указания на существенные истины, которые выражает автор. Спросите себя: 1) Какую доктрину (теологию) выражает первоначальный автор? 2) Какая основная истина вытекает из текста? Не навязывайте тексту свои доктринальные предубеждения. Не зачитывайте в тексте то, чего там нет. Спросите себя: 1) Что в тексте говорится о Боге? 2) Что здесь говорится об отношениях человека с Богом? 3) Что здесь говорится о том, как жить для Бога? Если вы не можете найти ответы на эти вопросы в тексте, вы, вероятно, не знаете, в чем состоит богословский смысл текста.

Сложность этого задания часто зависит от литературного жанра. Не дидактический жанр может быть сложной задачей для раскрытия истины, которой учат - например, Песня Песней или книга Ионы. Рассказывает ли книга Ионы о том, как Бог поступает со своенравным пророком? Или текст говорит о Божьей верховной власти во всех обстоятельствах, будь то стихийные бедствия (штормы, растения и черви), язычники-моряки, своенравные пророки, нечестивые язычники и т. д.?

В этом отношении вы должны очень осторожно толковать повествования, чтобы быть уверенными, что вы понимаете теологию, которую преподают. Вы должны извлечь богословскую мысль из деталей повествования.

II. Усиливая Библейское Руководство
«Служение Нашему Учителю В Мире, Ненавидящем Его: Экзегетическое Исследование Иоанна 15: 18-27»

Как христианские лидеры мы часто сталкиваемся с отвержением, как в наших церквях, так и в мире. Жить христианином сложно и часто пугающе, не так ли? Мир так враждебен к Евангелию и к Самому Христу. Иногда их враждебность заставляет нас бояться встать на защиту Христа. Но вот ободрение - Иисус сказал: «В этом мире будете иметь скорбь. Но мужайтесь; Я победил мир » (Иоанна 16:33).

Итак, что мы делаем, как лидеры народа Божьего, чтобы побудить наши общины свидетельствовать о Христе, когда окружающая культура столь враждебна? Это наша тема в этой статье: «Свидетельствовать о Христе в мире, который ненавидит Его» (Иоанна 15: 18–27). Я надеюсь, что это изучение Библии поможет вам и ободрит вас, поскольку в этом мире становится все труднее публично исповедовать Христа.

В нашем отрывке Иисус только что увещевал учеников пребывать в Нем (15: 1-11) и любить друг друга (15: 12-17). Теперь Иисус продолжает предупреждать их о ненависти этого мира к Себе и, следовательно, к ним, Его последователям (15: 18-25), и побуждать их свидетельствовать от Его имени среди такой ненависти (15: 26-27).

Из этого отрывка мы усвоили принцип: «Несмотря на противодействие со стороны мира, мы можем верно свидетельствовать о Христе». В этом тексте мы отмечаем три богословских принципа ...

I. Мир Ненавидит Последователей Христа (18-20).

Обратите внимание на то, что 1. Мир ненавидит последователей Христа, потому что сначала он ненавидел Самого Христа (15:18). «Если мир ненавидит вас, вы знаете, что он возненавидел Меня прежде, чем возненавидел вас» (15:18). Когда Иисус говорит: «Если» мир ненавидит вас, он не подразумевает, что мир может ненавидеть вас, а может и не ненавидеть. Это «если» разума, а не «если» сомнения. Нет сомнений в том, что мир ненавидит последователей Христа.

Сами ученики уже испытали это. Они знали, что случилось с слепорожденным и его родителями в гл. 9. Они знали, что родители слепого «боялись евреев, потому что евреи уже сговорились, что, если кто-нибудь признает Его Христом, того изгонят из синагоги» (9:22). Это было явное запугивание евреями этих людей, потому что они испытали исцеляющую силу Иисуса. Евреи были связаны и вынуждены прекратить свое свидетельство о том, что Иисус сделал для их сына. В грядущие дни ученики испытают еще большую ненависть со стороны этого мира. Есть врожденная ненависть, исходящая от тех, кто яростно противостоит Христу. Истина в том, что мир ненавидит христиан, потому что он ненавидел Христа. В мире полно нечестивых мужчин и женщин, чья вдохновленная сатаной ненависть ко Христу проявляется в их ненависти к последователям Христа.

Иисус утешает своих учеников, говоря: «Если мир ненавидит вас, вы знаете, что он возненавидел Меня, прежде чем возненавидел вас» (15:18)». Утешение в том, что христиане, испытывающие ненависть мира, страдают вместе со своим Спасителем. Иисус сначала пострадал от ненависти мира, а теперь христиане страдают за Христа. Апостол Павел называет это привилегией, даром: «Потому что вам дано от имени Христа не только веровать в Него, но и страдать за Него» (Фил. 1:29). Иисус не призывает нас испытать то, что Он не испытал сам. Из-за страданий и сопротивления многие ученики Иисуса перестали следовать за Ним (Иоанна 6:66). Они не могли вынести нетерпимости, отвержения, унижения и физического наказания. Это проблема, с которой сегодня сталкиваются многие христиане.

Итак, 1. мир ненавидит последователей Христа, потому что они сначала возненавидели Самого Христа; 2. Мир ненавидит последователей Христа, потому что мы были избраны Христом (15: 19-20). «Если бы вы были от мира, мир полюбил бы свое. Но поскольку вы не от мира, но Я избрал вас от мира, поэтому мир ненавидит вас (15:19). Быть «от мира» означает быть отождествленным с миром, придерживаться убеждений и морали этого мира, принимать его привычки и характер. Иисус говорит, что если бы вы это сделали, «мир полюбил бы» вас как одного из «своих». Если бы вы были мотивированы и характеризовались мировыми стандартами, мир принял бы вас как одного из своих. Но правда в том, что мир вас не принимает. На самом деле мир ненавидит вас, «потому что вы не от мира». Причина, по которой вы не от мира, состоит в том, что Иисус «избрал вас от мира».

Вы поняли это? Иисус говорит, что есть только одна причина, по которой вы не приняты миром и не подчиняетесь ему, и это потому, что «Я избрал вас от мира». В этом его суверенная милость и милосердие к своим последователям. Причина, по которой ученики были отделены от «мира», заключалась не в том, что в них было что-то хорошее или достойное перед Богом, а в том, что они были суверенно избраны Иисусом. И точно так же, как Иисус суверенно призвал их, он суверенно призывает всех верующих сегодня к Себе, чтобы они были Его последователями и Его представителями. Вот что отличает нас от мира. Мы были призваны из него Богом и отделены от него исключительно для пользы и целей Иисуса Христа.

Повторяя то, что Он уже сказал им в 13:16, Иисус говорит: «Помните слово, которое Я сказал вам:« Раб не больше господина своего »» (15: 20а). Последователи Иисуса не могут ожидать лучшего обращения, чем получал здесь Сам Иисус. Так же, как Он не был освобожден от преследований, также и мы. «Если Меня гнали, будут гнать и вас. Если Мое слово соблюдали, будут соблюдать и ваше »(15: 20б). Другими словами, как бы мир ни отвечал Иисусу, он будет также отвечать и нам, Его последователям. Если они преследовали Его, они будут преследовать и Его последователей. И наоборот, если они повиновались Его слову, они также будут повиноваться словам Его последователей. Короче говоря, мир ответит вам так же, как он ответил Иисусу.

Мир ненавидит последователей Христа - 1. потому, что он ненавидел Самого Христа; 2. потому что христиане были избраны Христом от мира, и, 3. мир ненавидит последователей Христа, потому что мир не знает Бога (15:21). «Но все это они сделают с вами ради имени Моего, потому что не знают Пославшего Меня» (15:21). Мир будет преследовать и ненавидеть тех, кто принимает имя Иисуса, «потому что они не знают Пославшего Меня». Вы можете познать Бога только через Иисуса Христа. Если вы ненавидите Иисуса, это потому, что вы не знаете Бога - «Пославшего Его». Любой, кто действительно знает Бога, знает, что Иисус - Его единственный вечный Сын, которого он послал в мир. Если бы они знали, что Иисус был посланником от Бога, они бы не отнеслись к нему так, как они это сделали. Ибо Библия говорит, что «Отец послал Сына Спасителем миру» (1 Иоанна 4:14).

Итак, первый теологический принцип в этом отрывке состоит в том, что мир ненавидит последователей Христа. Но обратите внимание на второй теологический принцип...

II. Ненависть Мира На Христа Не Имеет Извинения (15: 22-25).

1. Нет оправдания ненависти ко Христу из-за слов, которые Он сказал (15: 22-23). «Если бы я не пришел и не заговорил с ними, они не имели бы греха, но теперь у них нет оправдания своему греху» (15:22). Истина в том, что они должны были бы знать, кем был Иисус. Он пришел, чтобы показать им Бога, и сделал это словом и делом. Если бы Иисус не открыл им, кем Он был в своих учениях, тогда они не совершили бы греха, отвергнув Его как своего Мессию, потому что они были бы невежественны - «в них не было бы греха». Но поскольку Иисус действительно открыл им, кем Он был, «теперь у них нет оправдания для их греха». Отвергнуть Иисуса непростительно; они виноваты. Почему? Потому что Иисус ясно сказал им правду о том, кто Он, и кто есть Бог. Но они все равно отвергли Его. И этому нет оправдания. Ни один человек, когда-либо родившийся в этом мире, не имеет никакого оправдания, если он отверг Иисуса, когда он предстанет перед Великим Белым Престолом Божьего суда - нечего будет сказать, не будет оправдания, не будет места самооправданию. Почему? Потому что они слышали истину и отвергли ее.

«Ненавидящий Меня ненавидит и Отца Моего» (15:23). Вы не можете познать Бога, кроме как зная и веря в Иисуса Христа. Если вы ненавидите Иисуса, вы также ненавидите и Отца. Евреи во времена Иисуса утверждали, что Бог был их Отцом, но они отвергли Иисуса, Божьего Сына, Мессию. Это невозможно, потому что Иисус и Отец – одно целое. Вы можете утверждать, что знаете Бога, но если вы отвергаете Иисуса, Сына Божьего, вы также отвергаете и Бога-Отца. Таким образом, люди и религиозные группы, которые заявляют, что поклоняются Богу, но отрицают Божественность Христа, Его заместительное искупление грехов, Его воскресение из мертвых и т. д., не могут и не знают Бога.

Итак, 1. нет оправдания ненависти ко Христу из-за Его слов. И, 2. Нет оправдания ненависти ко Христу из-за его дел (15: 24-25). «Если бы Я не делал среди них дел, которых никто другой не делал, они не имели бы греха» (15: 24а). Не только слова Иисуса (15:22) неопровержимые доказательства того, кем Он является, но и дела Иисуса. Он был уникален в том, что Он говорил и что делал. Если бы не чудесные знамения, которые Он совершил, тогда, по Его словам, «они не имели бы греха». Но Иисус действительно совершал «дела, которые никто другой не делал», и за это каждый несет ответственность за свой ответ Ему. «Но теперь они увидели и возненавидели Меня и Отца Моего» (15: 24б). Люди времен Иисуса показали свой ответ, отвергнув Его при его жизни и после Его смерти. Такой отказ был непростительным, поскольку доказательства того, кем был Иисус, были неопровержимы. Отвергнув Его, они отвергли Того, кто Его послал.

Теперь это ничем не отличается от сегодня. У нас есть доказательства слов и дел Иисуса прямо перед нами в Священном Писании. Итак, каждый несет ответственность за то, как он реагирует на эти доказательства. В этом отрывке мы видим, что доказательств часто недостаточно, чтобы убедить некоторых людей в их грехе и необходимости в Спасителе. Такова жесткость человеческого сердца.

«Но да сбудется слово, написанное в их законе:« Они возненавидели Меня напрасно »» (15:25). Это трагически печальная правда - «они вознавидели Меня напрасно». У людей, которые могут нас ненавидеть, обычно есть причина. Но в случае с Иисусом они ненавидели Его без причины. Это просто показывает невероятную жестокость и порочность человеческого сердца! Иисус пришел, сделав добро людям без денег и без платы. Он делал добро людям, которые даже не знали Его, исцелял больных, кормил голодных, воскрешал некоторых из мертвых. Он пришел, говоря слова благодати и милости. Он пришел, чтобы показать нам Бога.

Беспричинно ненавидя Иисуса, противники Иисуса неосознанно совершили две вещи: а) они понесли ответственность за Его смерть; и в то же время б) они исполнили вечные цели искупления Бога. Бог использовал нечестивые поступки человека для исполнения Своей совершенной воли, чтобы люди несли ответственность за смерть Иисуса, в то же время, через Его смерть Бог предлагает человечеству вечную жизнь. Это - великолепная любовь и благодать Бога!

Что мы узнали на данный момент? Во-первых, мир ненавидит последователей Христа (15: 18-20). Во-вторых, ненависть ко Христу не имеет оправдания (15: 22-25). Итак, как же тогда нам, лидерам Христовым в Его церкви, верно служить Ему и свидетельствовать ради Него в этом наполненном злобой мире? Ну вот и ободрение..

III. Несмотря На Ненависть Мира, Мы Можем Свидетельствовать О Христе (15: 26-27).

1. Мы можем свидетельствовать о Христе благодаря силе Духа Святого (15:26). В 15: 18-25 Иисус предупредил учеников о приближающихся гонениях и объяснил причины, по которым они будут гонимы. Теперь, в 15: 26-27, Иисус увещевает и утешает учеников, рассказывая им, откуда будет наш источник силы, чтобы свидетельствовать о Нем среди противодействия и преследований. Так же, как он сказал им в начале главы 14, Иисус снова напоминает нам, что нашим утешением и силой перед лицом противодействия является Святой Дух. «Но когда придет Утешитель, которого Я пошлю к вам от Отца, Дух истины, который от отца исходит, Он будет свидетельствовать о Мне» (15:26). Иисус пообещал, что, когда Он вернется на небеса, он пошлет им «Помощника (Утешителя)… от Отца». Это, конечно, то, что произошло в день Пятидесятницы.

Природа Святого Духа - это «Дух истины» (15: 26б). Подобно тому, как слово Бога - истина, а Иисус - истина, так и Святой Дух - истина, потому что Троица едина. Итак, природа Святого Духа - это сама истина, а работа Святого Духа состоит в том, чтобы «свидетельствовать обо Мне». Это одна из главных ролей Святого Духа сегодня в мире. «Когда Он придет, - говорит Иисус в 16: 8, - Он обличит мир в грехе, праведности и суде». В этом мире Святой Дух свидетельствует о полной греховности человеческого рода, и о безмерном милосердии Бога, и о безмерном чуде искупления Христа. Святой Дух - это «Дух истины», свидетельствующий об истине Божьей.

Итак, 1. мы можем свидетельствовать о Христе благодаря наделению Святым Духом и 2. Мы можем свидетельствовать о Христе благодаря нашим отношениям с Ним (15:27). «И вы будете свидетельствовать, потому что вы были со Мною от начала» (15:27). Очень скоро ученики ощутят полное отсутствие свидетельства о Христе, когда все они оставили Его и убежали. Но с приходом Святого Духа они ободрятся и обретут силу делать это без всякого страха. Люди, которые в страхе покинули Христа, вскоре станут мужественными людьми, которые бесстрашно свидетельствовали о Христе даже до самой смерти из-за своих отношений с Ним от самого начала.

Подобно ученикам, поскольку у нас есть близкие отношения со Христом, мы наделены силой Святого Духа свидетельствовать о благодати Божьей без страха. Мы можем свидетельствовать о плачевном моральном состоянии человеческого рода. Мы можем свидетельствовать о спасающей благодати Бога во Христе. И все это в разгар мирового противостояния. Как лидерам церкви, мы сегодня обязаны подавать пример, как свидетельствовать о Христе, даже несмотря на оппозицию. Как Его последователи, мы наделены Святым Духом и помещены в этот мир, чтобы свидетельствовать о том, кто такой Иисус, почему Он пришел, что Он сделал, где Он сейчас и о Его скором возвращении. Мы свидетельствуем о Нем каждый раз, когда молимся о нашей еде. Мы свидетельствуем о Нем каждый раз, когда говорим слово о Христе другим. Мы свидетельствуем о Нем, когда выступаем против тех, кто унижает Христа. Мы свидетельствуем о Нем своим образом жизни, нашей речью, нашими поступками, нашими приоритетами, нашими ассоциациями, нашими привычками. Все, что мы говорим или делаем, должно быть сделано с целью прославить Бога через Господа нашего Иисуса Христа.

Заключительные Замечания

Из этого отрывка мы узнали следующее: 1. Мир ненавидит последователей Христа, потому что они возненавидели Самого Христа еще раньше (15: 18-20); 2. Нет оправдания ненависти к Христу из-за а) слов, которые Он сказал, и б) Его дел (15: 22-25); тем не менее, 3. Несмотря на ненависть мира, мы можем верно свидетельствовать о Христе, а) благодаря силе Святого Духа (15:26) и б) благодаря нашим отношениям с Ним (15:27). Это - наше утешение и воодушевление.

Пусть это слово сегодня станет ободрением и вызовом для всех нас, особенно для тех из нас, кто руководит и является пастором Божьего народа. Иисус предупреждал нас, что свидетельствовать о Нем будет нелегко. И Он вдохновил и подготовил нас к этому, даже несмотря на ненависть всего мира. Давайте твердо стоять за Него в мире, который Его ненавидит.

III. План Проповеди

Название: Письма К Семи Церквям: Сардис - Номинальное Христианство (Откр. 3: 1-6)

Тема: Церковь может сохранять «фасад» христианства даже тогда, когда умирает.

Пункт I: Существует разница между репутацией и реальностью: «Я знаю твои дела, ты носишь имя, будто жив, но ты мертв» (3: 1)

1. По репутации («имени») эта церковь была «живая».

2. Но на самом деле она была «мертва».

Пункт II: существует связь между бодрствованием и делами (3: 2)

1. Этой церкви нужно было «проснуться» - «бодрствовать».

2. Этой церкви нужно было «делать дела» - «укреплять то, что осталось».

Пункт III: Необходимо помнить и каяться (3: 3-6)

1. Необходимо помнить прошлое - «Итак вспомни, что ты принял и слышал» (3: 3а)

2. Необходимо признать настоящее - «храни и покайся» (3: 3б).

3. Необходимо переориентировать внимание на будущее.

а) Многие спящие будут удивлены приговором Христа: «Если не будешь бодрствовать, Я найду на тебя, как тать, и ты не узнаешь, в какой час найду на тебя» (3c)

б) Некоторые святые будут удовлетворены одобрением Христа: «Впрочем у вас в Сардисе есть несколько человек, которые не осквернили одежд своих» (3: 4а).

Этим верным, но немногочисленным святым Христос обещает…

- «Они будут ходить со Мною в белых одеждах, ибо они достойны. Побеждающий будет облачен в белые одежды ». (3: 4б-5а)

- «Я ни в коем случае не вычеркну их имена из Книги Жизни» (3: 5б-в).

Заключение: «Имеющий ухо да слышит, что Дух говорит церквам» (3: 6).

Related Topics: Pastors

Журнал для пасторов Net, Rus Ed 41, Осеннее издание 2021

Служение Библейского Института Проповедования…

Автор: Проф. Роджер Паскоу, Президент,
Email: [email protected]

I. Усиливая разъяснительную проповедь
Проповедь Еврейской Поэзии (Ч. 2)

В последнем выпуске этого журнала (Лето 2021 г.) я познакомил вас с некоторыми литературными особенностями еврейской поэзии. Мы рассмотрели следующее…

А. Типы псалмов

Б. Риторическое назначение и функция псалмов

В. Риторическая структура еврейской поэзии

Г. Литературные приемы в еврейской поэзии

В этом издании я дам краткий обзор двух дополнительных аспектов проповеди еврейской поэзии ...

Д. ПРОПОВЕДЬ ПРИМЕНЕНИЯ ИЗ ЕВРЕЙСКОЙ ПОЭЗИИ

В общем, убедитесь, что вы толкуете и применяете каждый псалом в соответствии с его богословским и историческим контекстом. Хотя тяжелое положение или жалобы псалмопевца и народа Божьего в целом также может быть и нашим тяжелым положением или жалобой, тем не менее, мы должны убедиться, что не всегда пытаемся осуществить прямой перенос из контекста псалмопевца на себя. Например, в отличие от псалмопевца, мы не ждем в отчаянии и не надеемся на будущее мессианское искупление - скорее, Мессия уже пришел из нашего места в истории искупления! Таким образом, это дает нам другую перспективу, даже если мы, возможно, сталкиваемся с похожими жизненными обстоятельствами.

Тем не менее, проповедование еврейской поэзии помогает нашей аудитории получить библейский и практический взгляд на некоторые области применения в жизни.

1. Еврейская поэзия описывает реальные события и переживания. Возьмем, к примеру, грех прелюбодеяния Давида, после которого совесть мучила его днем и ночью с глубоким осознанием своей вины (Пс. 50: 5). В самом деле, он выражает интенсивный психосоматический эффект внутреннего молчания и внешнего стона, когда он в течение некоторого времени пытался скрыть свой грех (Пс. 31: 3-4).

Эти псалмы описывают очень грубый и реальный опыт. Хотя вы, возможно, не совершали такого рода грех, тем не менее, я думаю, что все мы можем свидетельствовать о том, что испытывали подобные страдания души из-за греха в нашей жизни, пока мы не исповедуем это, не покаемся в нем и не исправимся перед Богом и теми, кого мы обидели. .

2. Еврейская поэзия действует как поэтическая музыка, вдохновляя нас взглянуть на нашу жизненную ситуацию с точки зрения вечности. Например, Аввакум 3: 17-19 - это чудесная поэтическая мотивация для сохранения нашей надежды на Бога, даже когда наша жизнь и будущее кажутся мрачными.

3. Еврейская поэзия активизирует наши эмоции, отождествляясь с личным опытом и реакциями писателей. Например, мы отождествляем себя с недоумением псалмопевца по поводу очевидного процветания нечестивых в Псалме 72 по сравнению с его собственным положением.

В библейской поэтической литературе описывается весь спектр человеческих эмоций. Это важно, когда вы проповедуете библейскую поэзию, поскольку мы эмоциональные существа, и нам нужно знать, как выразить свои эмоциональные реакции на различные жизненные ситуации перед Богом.

4. Еврейская поэзия расширяет наше воображение. Бог создал нас не только с эмоциями, но и с воображением. Когда вы проповедуете библейские стихи, постарайтесь закрыть глаза и мысленно реконструировать сцену соответствующим образом и осторожно. Вот три поэтических характеристики, которые помогут вам в этой области:

а) Определите переносное значение слов - оно поможет вам представить положение автора. Псалом 40: 1 описывает движение писателя, как его описал кто-то другой: «От трясины к хору». Вы можете представить себе, как автор выразил свое положение, буквально вылезающим из бездны отчаяния и начинающим петь хвалу Богу (см. также Пс. 41: 2; Плач Иер. 1:14). Важно уметь видеть и понимать переносное значение слов, такое как персонификация, сравнение, метафора и т. д.

б) Обратите внимание на откровенность речи - это поможет вам понять серьезность писателя. В Иеремии 20 Иеремия находится в опасности (20: 2), поскольку он вспоминает об обещании Бога защитить его. В 20: 7-10 автор находится в отчаянии, затем в 20:13 он полон надежд, а затем в 20: 14-18 снова в отчаянии. Эта прозрачность в выражении превратностей эмоциональных реакций помогает вам понять серьезность жизненной ситуации автора и его реакцию на нее.

в) Оцените полноту речи - она указывает вам на предмет автора. Например, после призыва Израиля к покаянию (Осия 14: 1–3) автор описывает полный спектр Божьего восстановления Израиля - их возрождение от отступничества, их возрождение к новой жизни и их восстановление к Богу (Осия 14: 4 -7).

5. Еврейская поэзия помогает нам с толкованием. В толковании еврейской поэзии нам помогает признание использования в ней различных поэтических литературных приемов, таких как…

а) Параллелизм. Я уже подробно обсуждал это в предыдущем выпуске этого журнала (лето 2021 года). Если добавить к этим комментариям, суть семитской поэзии состоит в ее параллельном построении. Поэзия на иврите во многом основана на принципе эха - писатель взывает, и это же повторяется в ответ, как эхо. Например, Псалом 1: 5: «Нечестивые не устоят на судезывание)…. ни грешники в собрании праведных (эхо)». Обратите внимание, что «нечестивые» приравниваются к «грешникам» (синонимический параллелизм), а «суд» противопоставляется «собранию праведников» (антитетичный / противоположный параллелизм). Таким образом, автор посредством поэтического параллелизма описывает истину о том, что нечестивые не будут участвовать в собрании праведников, когда они будут воскрешены для суда.

б) Повторение. Вот несколько примеров:

Псалом 135: «Ибо вовек милость Его» (повторяется как припев в каждом из 26 стихов).

Исаия 5, «Горе тем, которые…» (повторяется 6 раз в 5: 8, 11, 18, 20, 21, 22), завершаясь словами «горе мне» (6: 5). Легко провозгласить горе другим, но нам нужно включить и себя.

Амос 4: «Но вы не обратились ко Мне, говорит Господь» (повторяется в 4: 6, 8, 9, 10, 11), завершающееся предупреждением:

«… приготовьтесь к встрече с вашим Богом» (4:12).

в) Игра слов. В Иеремии 1:11 используется символика миндального дерева. Миндальное дерево было известно как «дерево наблюдения / пробуждения», потому что оно было первым деревом, которое зацвело весной. Следовательно, играя словами, Бог говорит: «Я смотрю» (Иеремия 1:12) - на одну букву, отличную от слова, используемого для обозначения миндального дерева. Каждый год Иеремия видел, как цветет миндальное дерево, и Бог все еще следил за Своим словом, чтобы исполнить его.

И снова в Амосе 8: 1 Бог показал пророку корзину с летними фруктами. Это был последний плод сезона. Следовательно, Бог говорит: «пришел конец» (8: 2). Большинство из нас читают В.З. в переводе на наш родной язык, из-за чего нам трудно увидеть и понять игру слов.

г) Переносное значение слов. Псалом 1 уподобляет благочестивого человека «дереву, посаженному у потоков вод» (ст. 3), в отличие от нечестивого человека, который подобен «прах, возметаемый ветром» (ст. 4). Таким образом, сравнение становится очевидным: благочестивый человек морально и духовно устойчив, силен, неподвижен, а нечестивец морально и духовно нестабилен, хрупок, изменчив и бесплоден (см. также Ис. 17: 12-13 прах).

е) Акростих. Акростих - это композиция, в которой буквы алфавита образуют слово или фразу. Этот литературный прием действует, как система памяти. Вероятно, одним из самых известных из этих библейских акростихов является Псалом 119, в котором каждая из 22 букв еврейского алфавита служит начальной буквой 8 стихов о Священных Писаниях. Точно так же книга "Плач" полностью написана в акростихическом стиле.

6. Еврейская поэзия дает нам способность…

a) Запоминать Слово – например: ходить, сидеть, стоять (Пс. 1)

б) Размышлять над Словом – “Господь Пастырь мой”

в) Служить Словом, например, проповедуя либо одну проповедь (например, Псалом 22), либо серию (например, Псалмы восхождения, 119–133), или проповедуя по одному псалму каждого типа

7. Еврейская поэзия обеспечивает иллюстрациями посредством...

а) Цитат библейского автора, чтобы проиллюстрировать точку зрения - например, «Как говорит псалмопевец…» или «Как сказано в Песне Песней…»

б) Объяснения переносного значения, символа или изображения - например, Пс 22: 1, «Господь - Пастырь мой».

в) Применения стиха к другому отрывку из Священного Писания. Например. Пс. 106: 29 применительно к Мф. 8: 23-27.

8. Еврейская поэзия предлагает нам образцы для подражания, такие как…

а) Исповедание греха (например, Псалом 50)

б) Уверенность в Господе (например, Псалом 26: 3)

в) Прославление Божьей славы - например…

Пс. 18: 2-7, Божья слава в творении

Пс. 105, слава Богу в истории

Михей 7: 18-19, слава Божья в искуплении

Ps. 19:1-6, God’s glory in creation

Ps. 106, God’s glory in history

Mic. 7:18-19, God’s glory in redemption

Е. ДВА ПОЛЕЗНЫХ СОВЕТА ДЛЯ ПРОПОВЕДОВАНИЯ ПОЭТИЧЕСКОЙ ЛИТЕРАТУРЫ

Если вы проповедуете серию псалмов, полезно прочесть вводную проповедь о типах, содержании, структуре и богословии Псалтыря. Затем, когда вы готовите проповедь…

1. Найдите заключительный стих отрывка, ключевой стих, который резюмирует или представляет в перспективе весь отрывок. Например, в Псалме 72 псалмопевец наблюдает за жизнью нечестивых людей по сравнению с его собственной жизнью (72: 1-14) и не может понять, почему нечестивые кажутся процветающими: «… пока я не вошел в святилище Божье; тогда я понял их конец »(72: 16-17). Все стало ясно, когда он понял, что Бог превыше всех и все контролирует. Он судит нечестивых.

Если вы проповедуете серию псалмов, полезно прочесть вводную проповедь о типах, содержании, структуре и богословии Псалтыря. Затем, когда вы готовите проповедь ...

1. Найдите заключительный стих отрывка, ключевой стих, который резюмирует или представляет в перспективе весь отрывок. Например, в Псалме 73 псалмопевец наблюдает за жизнью нечестивых людей в сравнении с его собственной жизнью (73: 1-14) и не может понять, почему нечестивые кажутся процветающими: «… пока я не вошел в святилище Божье; тогда я понял их конец » (73: 16-17). Все стало ясно, когда он понял, что Бог Суверен, и все контролирует. Он на самом деле судит нечестивых.

Вы видите то же развитие и с Иовом. Он жаловался на то, что сила Бога была видна в творении, но что Его слово было слышно очень слабо, а Его действия было трудно понять (Иов 26). Но позже Иов понял, что пути Бога могут быть правильно поняты только тогда, когда мы слышим Его лично, что, конечно, именно так Он, наконец, понял пути Бога в своей жизни, когда Бог говорил с ним из бури (38: 1).

2. Обратите внимание на богословский акцент в этом отрывке. Мы многое узнаем о нашем богословии из поэтической литературы Библии. Следовательно, нам нужно найти богословскую перспективу книги и конкретного отрывка в книге. Затем наша задача - связать эту теологическую перспективу с реальностями жизни. Как отмечает Грэм Голдсуорси: «Псалмы, таким образом, отражают спасительные дела Бога и человеческие ошибки ... Некоторые псалмы репетируют историю спасения, другие просто превозносят величие Бога, а третьи взывают в отчаянии, жаждя восстановления.» (Проповедуя всю Библию как христианское Священное Писание с. 196–197).

Если вы собираетесь проповедовать богословие из поэтических книг, то часто требуется, чтобы вы проповедовали богословскую тему, опираясь на другие тексты, чтобы дополнить конкретный отрывок Писания. Например, поэтические книги поднимают серьезные вопросы о жизни и формулируют жалобы, но не всегда дают окончательный и устойчивый ответ. Иов, конечно, получил ответ от Бога, но он был лишь частичным. Одно дело сказать: «Иов, ты должен доверять Моему суверенитету». Это правда, но мы ищем более конкретный ответ. Для этого мы, как проповедники, должны обратиться к пророкам и Н.З. где мы находим окончательную теологию смысла и цели жизни, очевидную несправедливость человеческого опыта и то, где во всем этом находится Бог. Здесь мы обнаруживаем, что ответом на поиски смысла и избавления от наших обстоятельств является обеспечение «Мессии».

II Усиливая бибилейское руководство
“Служение примирения, ч. 2: Примирение Божьего народа” (2 Кор. 6:1-7:16)

1. Призыв к примирению народа Божьего с Богом (6: 1-2). Мы же, как споспешники умоляем вас, чтобы благодать Божья не тщетно была принята вами.” (6:1). Наше служение примирения направлено не только на неверующих, но и на народ Божий (см. комментарии на стр.10). Коринфянам определенно требовалось примириться с Богом после катастрофы, которая произошла в их церкви - таков контекст (ср. 1 Кор.). В служении мы «соработники Бога» (1 Кор. 3: 9), «работаем вместе с Ним» (2 Кор. 6: 1а). Это Его служение, и мы работаем с Ним как Его посланники, Его представители, Его глашатаи.

Таким образом, мы не только провозглашаем весть примирения миру, но и весть примирения для народа Божьего. Мы умоляем мир «примириться с Богом», потому что их отношения с Богом раздроблены, далеки - они никогда не примирились с Богом. И «мы также обращаемся к вам (верующим из Коринфа): «чтобы благодать Божья не тщетно была принята вами» (6: 1б). Одно время они «получили» благодать Божью, то есть примирились с Богом через Его благодать во Христе. Но очевидно, что эти христиане теперь не жили как примиренные люди. Казалось, что они получили благодать Божью «тщетно» - то есть они не выглядели и не вели себя как люди, примирившиеся с Богом.

Как возможно получать благодать Божью напрасно? Намекает ли Павел на то, что они никогда по-настоящему не примирялись с Богом, что их исповедание веры было неискренним? Нет, у апостола никогда не возникает сомнений в том, что они были искренними верующими.

Говорит ли Павел, что когда-то они были спасены, но теперь снова потерялись? Вряд ли, поскольку это противоречило бы простому учению Н.З. относительно вечной безопасности верующего (например, Фил. 1: 6; 1 Пет. 1: 5; Иоанна 10: 27-30).

Говорит ли Павел по-прежнему «с миром» (2 Кор. 5:19), а не с верующими? Нет, формулировка этого стиха (2 Кор. 6: 1) указывает на то, что он обращает свое увещевание к другой аудитории, чем в предыдущей главе, поскольку а) теперь он обращается к «вам», а не к «ним» (ср. 2 Кор. 5:19); б) «также» будет означать, что он применяет то, что он только что сказал, к кому-то другому; и в) «принимать благодать Божью тщетно», несомненно, должно иметь в виду тех, кто уже исповедовал веру, - не «мир», который вообще «не принял благодать Божию», и тем более «напрасно».

Итак, почему апостол призывает их не «принимать благодать Божью напрасно»? Ну, я полагаю, потому что их поведение и теология были сомнительными. Что касается их поведения, то оно явно было мирским по своей природе - их разногласия, хвастовство сексуальной безнравственностью, судебные иски друг против друга, развод и т. д. Это, безусловно, поставило бы под сомнение искренность их веры. Что касается их теологии, коринфяне, похоже, принимали искаженное Евангелие (2 Кор. 11: 3-4; ср. Гал. 1: 6-9). Это заставило бы апостола усомниться в искренности их веры. Они жили для себя, а не «для умершего за них и воскресшего» (2 Кор. 5:15). Это определенно сделало бы Евангелие неэффективным для их жизни и свидетельств. Их действия были подобны «дереву, сену, соломе», а не «золоту, серебру, драгоценным камням» (1 Кор. 3: 10-15). Это сделало бы Евангелие практически недействительным в их жизни.

Похоже, что апостол Павел сомневается в искренности их исповедания веры из-за этих вещей - их поведения и богословия. Таким образом, он побуждает коринфян жить так, как это делают те, кто «принял благодать Божью», чтобы их вера не была пустой, тщетной и бесплодной; чтобы их поведение и мышление не противоречили их профессии; чтобы они не отворачивались сейчас от того, что они слышали от него и получали ранее; чтобы они не оказались похожими на Еву, сбившуюся с пути обманом сатаны «от простоты во Христе» (2 Кор. 11: 3).

Так легко превратить благодать Божью в похоти, разврат и, таким образом, сделать вашу веру бесплодной, пустой, лишенной реальности, силы и сущности. Так легко сказать, что вы верите в Евангелие Христа, а затем действовать вопреки этой вере. Я полагаю, что до некоторой степени мы все виноваты в этом время от времени, когда позволяем греху в нашей жизни. Но «если мы исповедуем наши грехи, Он верен и праведен, чтобы простить нам наши грехи и очистить нас от всякой неправды» (1 Иоанна 1: 9), так чтобы грех не стал бы для нас обычным делом, характерным нам; чтобы мы не сделали благодать Божью недействительной, бесполезной, просто пустыми словами, лишенными действительности.

И в качестве напоминания Павел говорит: «Ибо Он говорит:« В благоприятное время Я послушал вас и в день спасения помог вам». Видите, теперь подходящее время; ныне день спасения» (6: 2). Цитируя Исаию, Павел напоминает коринфянам, что Бог установил день спасения, когда Он будет возвещать им благую весть; то «благоприятное время», когда Бог услышал их и помог им; время, когда Евангелие было провозглашено им Павлом, посланником Бога; то время, когда они откликнулись на весть о примирении, когда они «приняли благодать Божью».

«Вот теперь благоприятное время». «Сейчас» означает нынешний период благодати, период, в котором они положительно откликнулись на призыв пророка Исаии (ср. Ис. 49: 8). «Теперь» - это «год благоволения Господа» (Лк. 4: 18-19; ср. Ис. 49: 8-9; 61: 1-2). Это не «времена невежества» (Деян. 17:30), которые Бог упустил из виду, но время, назначенное Богом, в которое «теперь повелевает всем людям повсюду покаяться» (Деян. 17:30). Это подходящее время, потому что Бог назначил его: «когда настала полнота времени, Бог послал Сына Своего…» (Гал. 4: 4). Вот почему это год благоволения нашего Господа, год милости нашего Господа, потому что Христос пришел и полнота Евангелия стала известна.

«Вот теперь день спасения». Это нынешний период Божьей благодати через Христа, когда Он призывает людей покаяться и поверить в Евангелие. Итак, не забывайте день своего спасения. Это был назначенный Богом день, знаменательный день в вашем календаре. Мы всегда должны помнить, что Бог сделал для нас во Христе и когда это стало реальностью в нашей жизни в результате суверенного Божьего назначения. Поэтому не живите сейчас так, как будто благодать Божья напрасна. В этом дело!

Итак, сначала Павел обращается с «призывом к примирению народа Божьего с Богом» (6: 1-2). А потом он делает ...

2. Призыв к примирению народа Божьего со служителем Божьим (6: 3-7: 16). Коринфянам нужно было не только примириться с Богом, продемонстрировав, что они «не напрасно приняли благодать Божию», но и примириться с тем, кто принес им благую весть о благодати Божьей - Павлом самим. Самая большая похвала апостола - его искренность в служении (ср. 2:17; 4: 2). Итак, во-первых, он призывает их к примирению на основе его важного служения, напоминая им о своей образцовой жизни, которая чтит как служение, так и служителя. А, во-вторых, он призывает их к примирению, исходя из своего пасторского сердца, напоминая им о своей заботе, преданности и чуткости.

а) Призыв к примирению, основанный на похвальном служении (6: 3-10). «3 Мы никому ни в чем не полагаем претыкания, чтобы не было порицаемо служение. 4 Вместо этого, как служители Бога, во всем являем себя...» (6: 3-4а).

Если бы коринфяне жили и думали способами, которые противоречат Евангелию, благодати, что они через него получили; и если бы они дистанцировались от апостола по неправильным причинам, то они должны были бы подумать о жизни и служении человека, который проповедовал это Евангелие для них. Никакие просьбы к своей аудитории (6: 1-2) не имели бы никакой ценности, если служитель Евангелия не вел образцовой личной жизни. Никакое примирение с народом Божьим было бы невозможно, если бы сам служитель не был истинным и настоящим. Действительно, настоящий служитель не хочет, чтобы в нем что-либо отвлекало или мешало работе Евангелия. Божий служитель не должен давать «никому повода для преткновения», что помешало бы примирению Божьего народа с ним. «Мы никому не даем повода для преткновения, чтобы не порицалось служение» (6: 3).

Какой толк для служителя умолять народ Божий жить жизнью, угодной Богу (жизнью, которая являет, что «благодать Божья» истинна, т.е. не «напрасна»), если сам служитель не таков? И какой толк для служителя призывать народ к примирению в отношениях с Ним, если его собственные жизнь и служение в каком-то смысле лицемерны (то есть не заслуживают доверия)?

Таким образом, Павел говорит: «Трудясь вместе с Ним (со Христом), мы также обращаемся к вам:« Не принимайте благодать Божию напрасно… Мы никому не даем повода для преткновений… Вместо этого, как служители Божьи, мы себя во всем являем» (6: 1-4а). Павел хотел подчеркнуть коринфянам, что то, чего он ожидал от них, в первую очередь было правдой по отношению к нему самому. Он не дал никому повода для преткновения, «очернения» Евангелия. Это не означает, что люди не будут обижаться на то, что время от времени Павел говорит (ибо проповедь истинного служителя Христа «оскорбительна» в том смысле, что она обличает людей в тех областях, где они терпят поражение, являются слабыми, непоследовательными; это обличает совесть людей, он говорит то, что они не хотят слышать).

Напротив, «как служители Бога, мы во всем являем себя». Личная жизнь служителя (поведение, речь, отношение, реакции и т. д.) должна полностью соответствовать посланию примирения, которое он проповедует, чтобы те, кто слышит (как верующие, так и неверующие), не нашли ничего, что могло бы помешать их принятию этого послания.

Поддерживает ли ваша жизнь и свидетельство признание во всех аспектах вашего служения? Вашу проповедь можно так легко нейтрализовать неправильным словом, неправильным отношением, сомнительной этической практикой, неуместным юмором, лицемерием и т. д. Вас так легко охарактеризовать среди тех, кто «держится вида благочестия, но отвергает его силу» (2 Тим. 3: 5).

Похвальное служение преодолевает множество обстоятельств, таких как (а) физические страдания (6: 4б-5), (б) этические стандарты (6: 6-7б) и (в) парадоксальные реальности (6: 8-10).

(а) Физические страдания здесь характеризуются «великим терпением, бедствиями, лишениями, тесными обстоятельствами, избиениями, заключениями, беспорядками, трудами, бессонными ночами, временами голода» (6: 4б-5) . Независимо от обстоятельств (ср. 2 Кор. 4: 8-11) Павел терпел, как «тот, кто видит Невидимого» (Евр. 11:27). Он преследовал свою цель «награду, обещанную Божьим небесным призванием во Христе Иисусе» (Флп. 3:14). Он смотрел на конечную цель и на Того, Кому он служил (а не на людей или обстоятельства). Его внимание было непоколебимо (ср. Рим. 8:18; 2 Кор. 4: 16-18; Фил. 3: 8-14).

Те из нас, кто занимается служением, безусловно, могут подтвердить требования служения, требующие «великого терпения», будь то эмоциональные требования, обстоятельства, духовные атаки, нарушения во взаимоотношениях, физические требования и т. д. Это то, что так похвально в служении Павла - при стольких страданиях, противодействиях и невзгодах.

Наше служение достойно похвалы, когда мы переносим физические страдания (6: 4б-5). Физические страдания имеют три аспекта - физические невзгоды, физическое противодействие и физические лишения. Такое терпение к противоположным обстоятельствам заслуживает высокой похвалы и свидетельствует о подлинности священника, ибо кто бы вытерпел такие страдания, если бы вы не были искренним.

Физические невзгоды описываются как «бедствия, нужды, и тесные обстоятельства» (6: 4б). В этой тройке используются три взаимосвязанных (почти синонимических) термина для описания общих страданий, сопровождающих служение.

«Бедствия или скорби» означает больше, чем просто неприятности. Кажется, это общий термин для обозначения всех видов страданий. Вайн определяет страдания как страдания, вызванные давлением обстоятельств или антагонизмом людей (1 Фес. 3: 4; 2 Фес. 1: 6, 7). Кажется, это имеет почти эсхатологический оттенок (например, Мф. 24: 9). Вайн всегда говорит, что это относится к «тому, что приходит на них извне» (У. Э. Вайн, Толковый словарь N.T. Words, с. 30, 31). Похоже, это тесно связано с болью, стрессом, бедствиями.

«Скорби» Павла описаны в Деяниях (например, 14:22; 20:23; ср. также 2 Тим. 3:11), и он часто упоминает о них в своих посланиях (например, Рим. 8: 35-36; 2 Кор. . 1: 4, 8; 2: 4; 4: 8, 17; 8: 2, 13; 1 Фес. 3: 3). Павел утешается тем, что его страдания были продолжением «скорбей Христовых» (Кол. 1:24). Это просто неотъемлемая часть жизни служения (2 Тим. 4: 5). Иисус предупреждал, что «в мире вас ждут скорби» (Иоанна 16:33), и это, безусловно, верно в отношении служения.

«Тесные обстоятельства» относятся к опасностям и трудностям, с которыми мы сталкиваемся, в то время как «трудности» передают ощущение того, что вы прижаты к узкому месту, из которого вы не можете выбраться. Итак, физические страдания включают физические невзгоды, а также...

Физическое противодействие описывается как «удары, темницы, изгнания...»

(6: 5а). В этой тройке говорится о жестоком обращении, которому мы можем подвергнуться от рук тех, кто противостоит нам, - страданиях в результате преследований, насилия и враждебности. «Удары», очевидно, относятся к порке или ударам, от которых апостол пострадал много раз. «Темницы» были из-за ложных обвинений, в частности, из-за того, что его бросали в тюрьму за Евангелие (ср. Деяния 16:24; 24: 23-27; 28:16, 30). «Изгнания» связаны с беспорядками, нападениями толпы и тому подобным, о чем мы много читаем в книге Деяний (ср. Деяния 13:45; 14:19; 17: 5; 18: 12-17; 19: 29; 21:30; 22: 22-23; 23:10).

Итак, страдание ради служения включает в себя физические невзгоды, физическое противодействие и ...

Физические лишения - это «... труды, бессонные ночи, голод ...» (6: 5б). Эта последняя тройка описывает физические последствия, которые могут случиться с человеком, который настолько предан служению, что страдает от переутомления в тяжелых обстоятельствах (например, в чужих, чуждых местах), а также лишен отдыха и пищи. «Труды» подразумевают лишение отдыха, физическое истощение от долгих часов и тяжелой работы (ср. 1 Фес. 2: 9). «Бессонные ночи», очевидно, являются лишением сна, возможно, из-за мест, где Павлу приходилось ночевать (например, на борту кораблей), или из-за его заботы о людях, или из-за загруженности (ср. 2 Кор. 11:27), особенно тех, кто имел двупрофессиональное образование. «Голод» - это лишение, нехватка пищи, опять же, возможно, из-за своей рабочей нагрузки у него не было времени поесть или, возможно, из-за того, что он не мог позволить себе есть (ср. 1 Кор. 4: 11-12; 2 Кор. 11:27).

Итак, работа служения требует «большого терпения», поскольку в ней время от времени мы будем сталкиваться и должны терпеть физические страдания в различных аспектах, таких как физические невзгоды, физическое противодействие и физические лишения. Я продолжу это исследование в следующем выпуске Журнала для пасторов.

III. План проповеди

Заголовок: Учимся у Иисуса, ч. 2, признание Его личности (Мф. 16: 13-23)

Тема: Когда мы знаем Иисуса, мы должны быть готовы признать, кто Он такой и что он сделал.

Пункт 1: Иисус задает вопрос о Себе, своей личности (16: 13-20)

1a) «Кем меня называют люди?» (16: 13-14)

1б) «Кто, по-вашему, я?» (16: 15-20)

- Великое признание Петра (16:16)

- Великое откровение Иисуса (16: 17-20)

Пункт 2: Иисус пророчествует о своих страданиях (16: 21-23)

2а) Петр упрекает Иисуса (16:22)

2б) Иисус упрекает Петра (16:23)

Related Topics: Pastors

Журнал для пасторов Net, Rus Ed 45, Осеннее издание 2022

Служение Института Библейского Проповедования…

Автор: Проф. Роджер Паскоу, Президент,
Email: [email protected]

I. Усиливая Объяснительную Проповедь: Проповедь Новозаветных Евангелий, Ч. 4

Во время проповеди новозаветных (Н.З.) повествований не так сложно с гомилетической точки зрения, как проповедь ветхозаветных (В.З.) повествований, есть еще некоторые ловушки, которых нам помогут избежать здравые герменевтические принципы и гомилетическая методология.

1. Выбор текста. Как и при любом выборе текста, всегда проповедуйте полную мысль в ее контексте и в соответствии с тем, что первоначальный автор намеревался передать. Я рекомендую проповедовать по всем книгам Библии, а не выбирать и выбирать не связанные между собой отрывки каждую неделю. В связи с этим хорошей практикой является описание структуры всей книги. Это дает вам дорожную карту того, куда вы движетесь со своей серией проповедей, и где каждая единица мысли начинается и заканчивается.

Поскольку Евангелия представляют собой набор эпизодов, один из способов найти в них единую мысль — это искать изменение места, изменение аудитории, изменение сообщения или деятельности. Это хорошие индикаторы начала и конца мысли. Другой подход заключается в том, чтобы спросить себя, имеет ли выбранный вами отрывок конкретную, полную и ясную тему в своем контексте.

Обычно лучше всего проповедовать одну мысль в одной проповеди. Но если эта мысль слишком обширна, чтобы охватить ее в одной проповеди, вы можете сделать это мудро…

Либо: разделить все повествование на эпизоды и соединить каждый эпизод с предыдущим по мере того, как вы их проповедуете.

Либо: Выделить основные моменты в отрывке

Либо: Проповедовать идею всего эпизода, основываясь на одном конкретном стихе или нескольких стихах, заключающих в себе идею всего отрывка.

Как бы вы ни решили проповедовать ту или иную мысль (будь то в целом или в меньших сегментах), постарайтесь все же толковать и проповедовать ее таким образом, который согласуется со всей частью книги и более широкой структурой книги как единой концепции целиком. Здесь структурный план книги сослужит вам хорошую службу.

2. Серия проповедей. В некоторых случаях Евангелия можно очень красиво разбить на отдельные серии проповедей – например, …

1) Нагорная проповедь (Мф. 5-7).

2) Три «семерки» Евангелия от Иоанна…

а) Семь многозначительных диалогов (рассуждений) - Ин. 3:1-21; 4:1-42; 7:53-8:11; 13:1-17; 18:33-19:11; 20:1-31; 21:15-25.

б) Семь сверхъестественных дел (чудес) – Ин. 2:1-11; 4:46-54; 5:1-47; 6:1-14; 6:16-21; 9:1-41; 11:1-44.

в) Семь самопровозглашений (утверждений «Я есмь») – Ин. 6:22-71; 8:12; 10:1-9; 10:10-18; 11:25-27; 14:1-6; 15:1-6.

Таким образом, вы можете быть верны замыслу автора, но не чувствовать себя обязанным проповедовать всю книгу.

Как и в случае с любой серийностью проповедей, которая не обязательно следует последовательности автора, необходимо позаботиться о том, чтобы по-прежнему толковать и применять эти послания в соответствии с Евангелием в целом. Голдсуорси предполагает, что «структура Евангелия должна, по крайней мере, быть в мыслях при планировании серии проповедей. Серия проповедей может быть нацелена на то, чтобы выделить эту структуру, показывая последовательность акцентов и критических моментов. Серия притч или чудес должна выявить их роль в общем плане и целях Евангелия» (Голдсуорси, «Проповедь всей Библии как христианского Писания», с. 231).

3. Формулировка темы. У рассказов есть темы, как и у поучительных отрывков. Тема текста — это высказывание, выражающее всю теологическую суть отрывка, обычно в одном предложении. Утверждение темы (иногда называемое предложенным утверждением) единой мысли затем направляет развитие проповеди, сохраняя ее согласованность с темой выбранного отрывка и темой Евангелия в целом. Иногда авторы Евангелий прямо указывают суть повествования (например, Лк. 16:13; Лк. 19:10).

4. Структура евангельской повествовательной проповеди. Как и в случае с другими жанрами, хорошо структурировать свои проповеди в евангельских повествованиях таким образом, чтобы уважать литературную форму текста, чтобы литературная форма формировала структуру вашей проповеди. Как каждый библейский отрывок имеет структуру, так и наши проповеди должны иметь структуру. Структура текста диктует структуру проповеди. Таким образом, как форма (в данном случае повествовательная форма) текста определяет структуру текста, так и форма текста определяет структуру проповеди. Как и другие повествования в Библии, евангельские повествования получают свою структуру от «движений» (или «сцен») в тексте.

Какой бы подход вы ни выбрали для проповеди евангельских повествований (включая притчи), я рекомендую вам строить свои проповеди так же, как вы строите любую другую разъяснительную проповедь, т. е. выражая в ней теологические моменты повествования по мере ее развития.

5. Рекомендации по проповеди притч. Есть разные способы проповедовать притчи, например:

1) Группировка их по типу - например. …

а) евангельские притчи (напр., Мф. 7:24-27).

б) притчи о жизни в Царстве (напр., Мф. 13:1–9; Мф. 13:24–30).

в) эсхатологические притчи (напр., Мф. 25 :1–13).

2) Группировка их по общей теме - например. …

а) Подготовка к вечности – как у богатого земледельца (Лк. 12:16-21) и нечестного управителя (Лк. 16:1-13).

б) Божья радость в спасении потерянных людей – как в случае с заблудшей овцой, потерянной драхмой и блудным сыном (Лк. 15:1-32).

3) Параллельные и контрастные притчи – то есть притчи на общую тему, рассказываемые с разных точек зрения. Например, предмет служения Богу духовными ресурсами, которые Он нам дал – напр. …

а) десять слуг и десять мин (Лк. 19:11-27).

б) Три слуги и их таланты (Мф. 25:14-30).

Ваш общий подход к проповеди притчи должен состоять в том, чтобы повторить первоначальную цель притчи (т. е. проиллюстрировать конкретную потребность или проблему), сначала нужно вовлечь аудиторию в историю (т. е. в историю для вашей аудитории, раскрыть современную эквивалентную потребность или проблему с намерением спровоцировать соответствующую реакцию.

Вот несколько полезных вопросов, которые следует задать себе при подготовке проповеди на основе притчи:

1) Какова общая цель притчи?

2) Какую новую перспективу или истину она раскрывает?

3) Кто аудитория - ученики, толпа, религиозные лидеры?

4) Когда и как слушатели видят себя в повествовании, и какую реакцию он у них вызывает?

5) Какой литературный прием он использует? Является ли оно аллегорическим или метафорическим по своей структуре, и если да, то какова его цель?

6) Представляет ли притча контраст или сравнение? Если да, то в чем заключается противопоставление или сравнение и какова его цель?

7) К какому аспекту учения Иисуса о Царстве Божьем обращена притча?

8) Каковы проблемы толкования в притче?

9) Какие прогрессивные сцены в притче помогают вам структурировать проповедь? Например, притча о богаче и Лазаре (Лк. 16:19-31) развивается посредством двух контрастирующих сцен и рассуждений:

а) Противопоставление земного образа жизни (19-21) и вечных судеб (22-23).

б) Противопоставление вечных наград и реальностей (24-31)

Другим примером является притча о блудном сыне (Лк. 15:11-32), которая развивается через четыре сцены:

а) Раздел наследства и отъезд в дальнюю страну (11-13а).

б) Погружение в нищету и позор (13б-16).

в) Понимание проблемы и возвращение (17-21).

г) Покаяние и принятие (22-32).

10) Насколько история притчи актуальна для вашей современной аудитории?

Выполнив всю свою экзегетическую и герменевтическую работу, приступайте к подготовке проповеди. Существует большая гибкость в форме и стиле проповеди притч. Все варианты, доступные для проповедников повествований, применимы и к проповедникам, проповедующим пртчи поскольку они представляют собой подмножество повествований, начинающихся с описания обстановки к проблеме, к кульминации и к развязке.

Учитывая сложность притч (т. е. их контекста, их множественных уровней значения, как литературного так и аллегорического, их цель и их применение и применяя творческий подход к самим притчам, важно мудро проповедовать их с открытым разумом и подходить творчески к форме своей проповеди – т.е. можно использовать драматический монолог, также отождествить себя с кем-то в притче; пересказать ее на современный лад.

Как правило, эффективность притчи связана с тем, что «изюминка» не появляется в конце, к тому времени в историю втягиваются те, кто может негативно отреагировать на ее точку зрения. Поскольку притчи держат свою «изюминку» до конца, имеет смысл проповедовать их таким образом.

II. Усиление Библейского Руководства «Служение Примирения, Ч. 4 (Продолжение): Призыв К Примирении Божьего Народа И Божьего Служителя» (2 Кор. 6:11-7:16)

Это заключительная часть изучения нами этого отрывка. В последних двух выпусках этого журнала мы рассмотрели 2 Коринфянам 6:11-18 (издание № 43, весна 2022 г.) и 2 Коринфянам 7:1-4 (издание № 44, лето 2022 г.), в которых мы рассмотрели первые три части отрывка:

1. Пасторский призыв любви (6:11-13).

2. Пасторский призыв увещевания (6:14-18).

3. Применение пасторского призыва (7:1-4).

В этом выпуске мы продолжаем последний раздел…

4. Предыстория и результат пасторского призыва (7:5-16). Теперь становится ясно, что весь отрывок от 2:14 до 7:4 был отклонением в потоке мысли от 2:13. Позвольте мне проиллюстрировать это, соединив два раздела вместе: « 2:12 Пришед в Троаду благовествовать о Христе, хотя мне и отверста была дверьГосподом, 2:13 я не имел покоя духу моему, потому что я не нашел там брата моего Тита. Но, простившись с ними, я пошел в Македонию»…7:5 На самом деле, когда мы пришли в Македонию, у нас не было покоя…». Итак, улавливая ход мысли из 2:12-13, Павел теперь объясняет, что, когда он не нашел Тита в Троаде, как он ожидал, и не имея покоя в духе своем, он ушел из Троады в Македонию, надеясь найти там Тита, что он и сделал (7:5-6). Павел очень хотел встретиться с Титом, чтобы получить от него известия о своем благополучии и благополучии коринфян, в том числе, что наиболее важно, их ответ на его «скорбное письмо», которое передал им Тит. Теперь он рассказывает о своем воссоединении с Титом в Македонии и об утешении, которое он получил от рассказа Тита (7:7-16).

Возникает вопрос: почему Павел сделал такое длинное отступление от стихов 2:14 до стихов 7:4? Некоторые предполагают, что этот отрывок от 2:14 до 7:4 на самом деле - вставка из другого письма Павла, но я думаю, что это не так. Другие утверждают, что именно так и пишутся письма — они не обязательно следуют систематическому логическому образцу. Хотя это так, я думаю, что здесь это не так. Хотя расширенный отрывок из 2:14 и 7:4 является отступлением, он никоим образом не оторван, как утверждают некоторые, от основной темы повествования. Действительно, рассказ Павла о его встрече с Титом служит фоном для его посланий и наставлений к коринфянам в этом отступлении. Чтобы понять нам суть этого отступления нужно помнить, что оно было написано постфактум, как это ясно из прежних событий пасторского обращения к ним. Павел уже знал, что сообщил ему Тит, когда писал то отступление. Итак, отступление показывает нам, что, с одной стороны, Павел воодушевлен сообщением Тита, но, с другой стороны, у него, очевидно, еще остались вопросы, которые нужно было решить в Коринфе. Бог, безусловно, дает служителю радость и победу в служении, но в то же время победа в служении не обходится без вызовов.

В конце концов, Павел узнает от Тита, что его скорбное письмо к Коринфянам привело к чудесному положительному результату:

а) Уныние Павла по поводу своих обстоятельств изменяется на утешение благодаря общению с Титом (7:5–6). «5 Поистине, когда мы пришли в Македонию, плоть наша не имела никакого покоя. Но мы были стеснены отовсюду: отвне - нападения, внутри - страхи. 6 Но Бог, утешающий смиренных, утешил нас прибытием Тита». Телесные и душевные страдания Павла продолжились, когда он прибыл в Македонию (ср. 4:8-9; 11:22-33). Он столкнулся с внешними «конфликтами» (возможно, духовными нападениями; возможно, физическими) и внутренними «страхами» (возможно, беспокойством о том, как коринфяне могли получить письмо Тита и Павла, тем более что Тит не вернулся, как ожидалось.

Служители не застрахованы от бедствий, оппозиции и беспокойства, «но Бог» решает все. Он «утешает смиренных» (ср. 1:3-7; ср. Пс. 34:18), и в этом случае он утешал Павла. Посреди своих внешних конфликтов и внутренних страхов Павел утешался «прибытием Тита» (6б) – сознанием своей безопасности и личным воссоединением со своим коллегой по служению, особенно в свете оппозиции и одиночества, которое он испытал. Большое ободрение в служении — иметь коллег, от которых вы можете получить утешение в трудные времена, и с которыми вы можете наслаждаться общением.

б) Скорбь Павла об их грехе меняется на радость от их ответа (7:7-13а). «…и (нас утешил) не только прибытием его, но и утешение, которым он утешался о вас, перессказывая нам о вашем усердии, о вашем плаче, о вашей ревности по мне, так что я еще более обрадовался» (2 Кор. 7:7). Павел был воодушевлен их ответом Титу – «…утешением (утешением), которым он утешался от вас».

Павел был утешен (7:7а) тем фактом, что Тит и письмо, которое он принес от Павла, были хорошо приняты церковью в Коринфе, что они хорошо обращались с его коллегой по служению, и что их реакция на миссию Тита (а именно, доставка письма Павлу) была положительной. Это было источником большого утешения для Павла. И Павел «еще более обрадовался» их ответу для него.

Во-первых, он радуется еще больше из-за того, что они ответили ему лично (7:7б), как указано в:

а) «…вашем глубоком усердии… по мне». Они хотели увидеть Павла и, надо полагать, наладить отношения, возобновить отношения.

б) «…вашем плаче… по мне». Они явно сожалели о случившемся.

в) «…вашей ревности ко мне». Теперь их относительная дистанцированность от Павла сменяется рвением к нему — делать то, что он им поручил, и, может быть, даже защищать его.

Во-вторых, он еще больше радуется их духовному отклику на него (7:8-12). Павел, кажется, мучился с тем, как поступить с этим: «Ибо если я и огорчил вас своим письмом, не жалею об этом. И если я сожалел об этом, — так как я увидел, что письмо огорчило тебя, но только на время, — теперь я радуюсь…» (7:8-9а). С одной стороны, Павел, кажется, поначалу сожалел о том, что написал им «скорбное» письмо, ибо не хотел их огорчить. Почему так? Возможно, он не хотел, чтобы они неправильно отреагировали на его письмо. Возможно, он боялся быть излишне резким, и того, что они перестанут его слушать. Возможно, как их пастор, он изо всех сил пытался решить проблему, с одной стороны, а, с другой стороны, не хотел терять с ними отношения.

Это всегда риск конфронтации и борьбы, с которыми сталкиваются пастора, зная, что нужно делать, и все же рискуя быть отвергнутыми. Вот почему нам всегда нужно «говорить истину с любовью» (Еф. 4:15), никогда не «господствовать» над другими (1 Пет. 5:3), никогда не попирать людей ни в гневе, ни в духовном превосходстве. Но раз он написал им, то обрадовался, что сделал это, потому что их печаль была недолгой, «лишь на время» (7:8б), и потому что их печаль привела к покаянию: «Теперь я радуюсь, не потому что вы опечалились, но что вы опечалились к покаянию» (7:9а).

Почему их горе привело к покаянию? «Ибо вы опечалились, ради Бога» (7:9б). Их скорбь о случившемся (в допущенном среди них грехе и в их отношениях с Павлом) была скорбью по воле Божией, произведенной Богом. Это было не просто мгновенное чувство сожаления, а глубокая работа Бога в них. Результатом скорби по воле Бога было «чтобы вы не нисколько не понесли от нас вреда» (7:9в). Печаль, которая по Богу, не беспричинна - она ​​не имеет отрицательного действия; это не приводит к разрыву отношений (как, возможно, опасался Павел); оно ничего не отбирает, а возвращает утраченное. Нет, она во всех отношениях полезна — дает надежду, восстанавливает радость, примиряет в отношениях и т. д. «Ибо печаль ради Бога производит неизменное покаяние, которое ведет ко спасению без сожаления, а печаль мирская производит смерть (7:10). Это служение примирения, целью которого является «печаль ради Бога», результатом которой является «покаяние, ведущее ко спасению без сожаления».

«Печаль ради Бога» имеет совершенно иную причину и следствие, чем «мирская печаль». Мирская печаль ведет к смерти (ср. 2 Кор. 2:16), тогда как печаль ради Бога ведет к жизни. Это контраст. Печаль мирская вызвана обстоятельствами (потери, неудачи и т. д.); печаль ради Бога вызвана грехом. Печаль мирская приводит к разрыву отношений, отчаянию, возможно, даже к смерти (например, к самоубийству); печаль ради Бога приводит к спасению, к жизни, к спокойствию совести, к радости, к восстановленным отношениям, к примирению.

Печаль ради Бога” — это печаль не о себе, а ради Бога. Это (букв.) «печаль по Богу» - «как угодно Богу» (7:11а) - печаль, произведенная Богом и в ответ на Бога. Таким образом, печаль ради Бога ведет к искреннему покаянию во грехе — отвращению от греха, которое приводит к нарушению наших отношений с Богом и обращению к Богу с верой — и к примирению с Богом и с ближними. Такая печаль ради Бога и покаяние являются основой нашего спасения.

С другой стороны, «мирская печаль» не восстанавливает. Он не может восстановить то, что утеряно. Он не может отменить то, что сделано. Она не может дать покоя совести и мир в сердце. Он не может дать духовную жизнь. Оно производит только горечь, вину, отчаяние и сожаление. Но печаль ради Бога — это печаль о грехе, производящая покаяние и ведущая к спасению, о котором никогда не жалеют, потому что она приводит к восстановлению отношений с Богом. Более того, результатом печали ради Бога является то, что вы не проживаете остаток своей жизни в состоянии сожаления о том, что могло бы быть. Скорее, спасение и восстановление ваших отношений с Богом и друг с другом носит такой характер, что вы никогда не пожалеете о принятом решении.

Но почему Павел говорит о таком покаянии как о ведущем к «спасению», когда обращается к верующим? Он говорит о «покаянии» этих верующих, природа которого «ведет ко спасению». Хотя они были христианами и были спасены, их покаяние было того же характера, что и первоначальное, когда они были спасены. Павел не предполагает, что они были спасены и потеряны, а теперь снова спасены, но, скорее, их покаяние было истинным признаком их спасения; это полностью восстановило их к правильным отношениям с Богом.

Служитель примирения стремится и ищет печали ради Бога, выраженной в искреннем спасающем покаянии. Он справляется с конфронтацией таким образом, что она вызывает печаль ради Бога, которая 1) не разрывает их отношения; и 2) приводит к постоянному духовному результату.

Теперь Павел описывает, на что действительно похожа скорбь ради Богуа (в благочестивой манере); какие изменения он производит; как выглядит природа истинного покаяния: «Посмотрите, сколько усердия произвело в вас это — эта печаль ради Бога» (7:11а). Истинное покаяние производит полное преобразование мыслей и действий человека. Теперь у коринфян есть ревность делать то, что правильно перед Богом. Вместо того, чтобы пассивно наблюдать за греховным поведением среди них и хвастаться этим, они теперь полны энергии действовать для Бога. Как эта серьезность, это усердие выражается в их практике и в их отношении? Павел дает семь характеристик…

1) «Какое желание очиститься» (7:11б) – церковь очищается от соучастия в этом грехе.

2) «какое негодование» (7:11в) – гнев на грех. Теперь они увидели, что это было, и были праведно возмущены тем, что это происходило среди них, и они терпели это. Вот на что мы должны гневаться – на грех!

3) «Какой страх» (7:11г) – страх Божьего наказания; страх, что Божья святость была оскорблена; страх перед тем, что они сделали с «Божьим служителем»; страх перед тем, к чему мог привести их образ действий.

4) «Какое сильное желание» (7:11д) – желание примириться с Богом и с Павлом лицом к лицу; видеть его, подчиниться ему и быть послушным его учению. Они тосковали по прежним дням и своим отношениям с Богом и Павлом.

5) «Какая ревность» (7:11е) – вероятно, ревность о том, что они должны были делать в первую очередь, а именно о желании соблюдать дисциплину в церкви; готовность все исправить; стремление к святости и послушанию.

6) «Какая справедливость!» (7:11ж) – действие, предпринятое против греха, совершенного среди них. Это происходит от «ревности» навести порядок в церкви. Это согласуется с комментарием Павла в 2:5-11 о том, что они так усердно наказывали обидчика, что теперь им нужно было его простить.

7) Действительно, «во всем вы показали себя чистыми в этом вопросе» (7:11з) — вероятно, речь идет о 1 Кор. 5:1 и далее. но Павел не заявляет об этом прямо. Они сделали то, что было необходимо для соблюдения дисциплины в собрании, и это «очистило» их. Они больше не были участниками греха того человека.

Подхватывая свое замечание в 7:8 о скорбном (тяжелом) письме, Павел теперь объясняет, почему он написал его в первую очередь: «12 Итак, если я и писал вам, то не ради оскорбителя и не ради оскорбленного, но, чтобы вам открылось попечение наше о вас перед Богом. 13а Посему мы утешились утешением вашим» (7:12-13а).

Во-первых, он объясняет, почему он не написал строгое письмо. Он написал строгое письмо не ради «злодея» — сына, совершившего инцест с мачехой; тот, чье отлучение от церкви приказал Павел (1 Кор. 5:13); тот, кто причинил столько боли, но впоследствии раскаялся (2 Кор. 2:1-8). И строгое письмо он писал не ради «обиженного» — предположительно, мужа той мачехи. Заметьте, что с пасторской мудростью и благодатью Павел не использует имен — вопрос исчерпан, и нет никакой пользы в том, чтобы втаптывать имена людей в грязь. Он просто называет их так «тот, кто поступил неправильно» и «тот, кто был обижен».

Затем он объясняет, почему написал такое строгое письмо. Он написал это строгое письмо, чтобы в присутствии Бога они могли осознать, как сильно они действительно заботились о Павле, как серьезно относились к нему. Именно к такому результату привело его строгое письмо. И благодаря всему этому (его письму, их ответу, влиянию на церковь, отчету Тита и т. д.) «мы утешились».

в) хвастовство Павла ими подтверждается поддержкой Тита (7:13б-16).

« 13б Посему мы утешились утешением вашим, а еще более обрадованы мы радостью Тита, что вы все успокоили дух его. 14Итак я не остался в стыде, если чем-либо овас похвалился перед ним; но как вам мы говорили все истину, так и перед Титом похвала наша оказалась истинною» (7:13б-14).

На протяжении всего этого раздела Павел ищет позитива, положительного в ситуации (их ответ, поддержка Тита, его радость и т. д.), несмотря на лежащие в основе доказательства того, что у него все еще были проблемы в Коринфе, с которыми нужно было разбираться — например, их вызок авторитету Павла и т. д. (см. главы 10-13). Несмотря на все это, Павел утешается тем, что произошло в Коринфе (в частности, их реакцией на его суровое письмо), и еще больше утешается радостью Тита по поводу угощения, которое он получил от них, доставляя им его письмо.

Благодать и пасторская любовь Павла к коринфянам становятся очень очевидными. Едва ли можно было ожидать от него, учитывая все, что они сделали и сказали о нем, что он действительно будет хвастаться ими перед Титом. Но вместо того, чтобы послать к ним Тита с дурным впечатлением о них или применить суровые меры, он послал Тита в Коринф с положительной похвалой о них (хвастовством), что подтвердилось, как и все, что он сказал им, было истиной. В результате 1) любовь Тита к ним углубляется: «И его любовь к вам тем больше, чем он помнит о послушании всех вас и о том, как вы приняли его со страхом и трепетом» (7:15); и 2) уверенность Павла в них укрепляется: «Я радуюсь, что полностью уверен в вас» (7:16). Укрепив их взаимные отношения и выразив им свое доверие, он затем переходит к вопросу о приношении для бедных верующих в Иерусалиме в главах 8-9.

III. План Проповеди

Название: Учимся у Иисуса – Сокровище Царства (Мф. 13:44-46)

Тема: Открытие вечных богатств Божьего Царства

Подтема: Вы открываете вечные богатства, когда входите в Царство Небесное через Иисуса Христа.

1. Некоторые люди неожиданно натыкаются на сокровище Царства Христова (13:44).

2. Некоторые люди усердно ищут сокровище Царства Христа (13:45-46).

Related Topics: Pastors

Журнал для пасторов Net, Rus Ed 49, Осеннее издание 2023

Служение Института Библейского Проповедования…

Автор: Проф. Роджер Паскоу, Президент,
Email: [email protected]

I. Усиление разъяснительной проповеди: Проповедь из посланий, ч. 4 А. Пример из практики (продолжение), Послание к Ефесянам «Мы стоим в единстве: Тайна Церкви»

А. Обзор структуры послания.

Как и многие другие произведения Павла, Послание к Ефесянам разделено на две части:

1. Теологический раздел: «Наше общее положение во Христе» (1:3-3:21).

2. Практическая часть: «Наша общие дела во Христе» (4:1-6:24).

Связью между двумя разделами послания является концепция их «призвания» (4:1). Если первый раздел книги напоминает им об их призвании к новым отношениям со Христом и Его народом, второй раздел книги наставляет и призывает их жить так, чтобы служить примером и отражением этого призвания.

Тон первого раздела – это благодарность Богу за наше духовное положение и богатство во Христе – 1) за наши благословения во Христе (1:3-14); 2) за наше преобразование во Христе (2:1-10); 3) за наши взаимоотношения во Христе (2:11-22) – это самое положение и богатство составляют основу практических указаний во втором разделе о том, как жить в единстве, как быть христианами одного тела. Тон второго раздела заметно меняется на увещевательный, поскольку Павел «умоляет» их «поступать достойно звания», в которое они были призваны.

В главе 3 послание прерывается важным разделом (3:2-13), в котором Павел размышляет о своем служении и откровении, данном ему Богом о «тайне», которая была открыта ему уникально, тайне единства евреев и язычников в церкви согласно целям Божиим, осуществленным во Христе.

Напомнив им об их духовном богатстве во Христе и о положении, для которого они были искуплены, и к которому они были призваны, Павел в главах 4–6 призывает их жить так, чтобы отражать эту реальность через их единство:

1. Единство в их служении (4:1-16).

2. Единство в их поведении (4:17-5:21).

3. Единство в их отношениях (5:22-6:9).

4. Единство в их духовных сражениях (6:10-20).

Примечательно, что в послании присутствуют две значимые и поучительные молитвы, из которых мы можем узнать, как молиться и о чем молиться: 1. Молитва об их просвещении (1:15-23); 2. Молитва о расширении их возможностей (3:14-21).

Б. Мой подробный структурный план Послания.

ЧАСТЬ I: НАШЕ ОБЩЕЕ ПОЛОЖЕНИЕ ВО ХРИСТЕ

1:1–3:21

Введение в послание

1:1-2

I. Наши общие благословения во Христе

1:3–23

A. Благословение нашего избрания

1:4-6

1. Природа избрания — Бог избрал

1:4a

2. Объект избрания — Божий народ (“мы”)

1:4б

3. Основание избрания — Божий Сын (“во Христе”)

1:4в

4. Время избрания — Божья вечность (“до создания мира...”)

1:4г

5. Цель избрания — Божья слава (“к славе Его благодати”)

1:4e-6

Б. Благословение искупления

1:7-10

1. Источник искупления Божьи «возлюбленные»

1:7a-б

2. Средство искупления — «кровь» Христа

1:7в

3. Результат искупления — наше «прощение»Мотивация искупления — Божья «милость»

1:7г

4. Мотивация искупления — Божья «милость»

1:7д-8

5. Завершение искупления «главенство» Христа

1:9-10

В. Благословение наследия

1:11-14

1. Наше наследие предопределено замыслом Бога

1:11

2. Наше наследие закреплено за всем избраным Божьим народом

1:12-14

Г. Молитва 1: Молитва просвещения

1:15-23

1. Благодарность Богу за их спасение

1:15-16

1a) За их веру в Господе Иисусе

1:15a

1б) За их любовь ко всем святым

1:15б

2. Прошение к Богу об их понимании

1:16-23

2a) За руководство Духа

1:16б-17

2б) За полное знание евангелия

1:18-23

II. Наше общее преобразование во Христе

2:1–10

A. До того как узнали Христа...мы были приговорены к дух. Смерти

2:1-3

1. Быть духовно мертвым значит, что поведение наше греховное

2:2

2. Быть духовно мертвым значит, что наша природа плотская

2:3

Б. Когда мы знаем Христа...мы преобразованы и имеем дух. Жизнь

2:4-10

1. Наше преобразование...удивляться Божьей милости

2:4-6

2. Наше преобразование... это только Его милость

2:7-10

III. Наши общие взаимоотношения во Христе

2: 11–22

A. Дальние стали близкими

2:11-13

1. Наши прежние отношения были далеки друг от друга

2:11-12

2. Наши настоящие отношения стали близки друг ко другу

2:13

Б. Враждебные отношения стали мирными

2:14-18

1. Враждебные отношения стали мирными благодаря Христу

2:14a

2. Враждебные отношения стали мирными благодаря работе Христа

2:14б-18

В. Чуждые отношения стали знакомыми

2:19-22

1. Через Христа...мы граждане одной страны

2:19a

2. Через Христа...мы все члены одной семьи

2:19б-22

Г. Раздел: Уникальное служение Павла

3:1–13

1. Откровение Тайны Христовой, данное Павлу

3:1-7

1а) Это откровение было передано исключительно через служение Павла

3:1-5

1б) Суть этого откровения была уникальной для служения Павла

3:6-7

2. Провозглашение Павлом Тайны Христовой

3:8-13

2а) Провозглашать язычникам богатство Христа

3:8

2б) Разъяснить всем Божий план

3:9

2в) Чтобы показать злым силам Божью мудрость

3:10-11

Д. Молитва №2: Молитва о расширении их возможностей

3:1, 14-21

1. Просить об усилении духовности

3:16-17a

1a) Силой Духа

3:16б

1б) Пребыванием Христа

3:17a

2. Просить об улучшении понимания

3:17б-19a

2а) Понять безмерность любви Христа

3:18

2б) Познать непостижимость любви Христа

3:19a

3. Просить об усилении благочестия

3:19б-21

ЧАСТЬ 2: НАШИ ОБЩИЕ ДЕЛА ВО ХРИСТЕ

4:1-6:24

I. Наше общее хождение в единстве

4:1-6

A. Наше общее хождение в единстве через наше общее призвание

4:1

1. Мы призваны к небесному призванию

4:1б

2. Мы призваны к достойному хождению

4:1a

Б. Наше общее хождение в единстве через наш общий характер

4:2-3

1. Характер христианского единства формируется внутри

4:2

2. Характер христианского единства практикуется внешне

4:3

В. Наше общее хождение в единстве через общее покаяние

4:4-6

1. Единство создания: Одно тело и один Дух

4:4a

2. Единство судьбы: одна надежда призвания

4:4б

3. Единство главенства: один Господь

4:5a

4. Единство верования: одна вера

4:5б

5. Единство таинства: одно крещение

4:5в

6. Единство Бога: один Бог и Отец

4:6

II. Наше общее хождение в зрелости

4:7-16

A. Наше общее хождение в зрелости через служителей Христа

4:7-11

1. Церковь построили апостолы и пророки

4:11a

2. Церковь расширяется благодаря работе евангелистов

4:11б

3. Церковь взрослеет через служение пасторов и учителей

4:11в

Б. Мы возрастаем в нашей зрелости для служения Христу

4:12

1. Мы созреваем для служения Христу, когда нас готовят к служению.

4:12a

2. Мы созреваем для служения Христу вслужении.другим

4:12б

3. Мы созреваем для служения Христу, когда назидаем других в служении

4:12в

В. Мы растем в зрелости по подобию Христа

4:13-16

1. Зрелость по подобию Христа является теологической

4:13a

2. Зрелость по подобию Христа носит относительный характер

4:13б

3. Зрелость по подобию Христа полная

4:13в-16

III. Наше общее хождение в чистоте

4:17- 5:21

А. Противоположные принципы жизни

4:17-24

1. Не живите, как нечестивцы... в развращении, происходящем от обмана

4:17-19

1а) Нечестивцы живут в интеллектуальной тьме

4:17-18a

1б) Нечестивцы живут в духовной мёртвости

4:18б

1в) Нечестивцы живут в практическом зле

4:19

2. Живите как Иисус... в чистоте, проистекающей из истины

4:20-24

2а) Вы живете, как Иисус... изменяя свой образ жизни

4:22, 24

2б) Вы живете, как Иисус... изменяя свой образ мышления

4:23

Б. Противопоставление образа жизни

4:25-32

1. Практикуйте правду… а не ложь

4:25

2. Практикуйте праведный гнев… а не неправедный

4:26-27

3. Практикуйтесь в том, чтобы делиться, а не воровать

4:28

4. Практикуйте созидающую речь… а не разрушающую

4:29-30

5. Практикуйте добродетели…не пороки

4:31-32

В. Контрастные программы жизни

5:1-21

Программа №1: Живите жизнью, сосредоточенной на Боге… а не на эгоцентризме

5:1-7

1. Живите жизнью, сосредоточенной на Боге

5:1-2

1а) Жизнь в Боге, подражает святой природе Бога

5:1

1б) Жизнь в Боге, подражает святой любви Бога

5:2a

2. Не живите эгоцентричной жизнью

5:3-6

2а) Эгоцентричная жизнь осквернена извращениями

5:3-4

2б) Эгоцентричная жизнь обречена на наказание

5:5-6

Программа №2: Живите во свете…не во тьме

5:8-14

1. Живите как люди света

5:8б-10

1a) Люди света живут и светят

5:9

1б) Люди света живут и угождают Богу

5:10

2. Не живите как люди тьмы

5:11-14

2a) Люди тьмы творят дела тьмы

5:11a

2б) Люди света обличают дела тьмы

5:11-14

Программа №3: 1. Живите осторожно...не безрассудно

5:15-21

1. Будьте осторожны и живите мудро, а не глупо

5:16-17

1a) В использовании вашего времени

5:16

1б) В понимании воли Бога

5:17

2. Будьте осторожны, чтобы наполняться Духом, а не вином.

5:18-21

2а) Исполненные Духом люди поклоняются вместе

5:19

2б) Исполненные Духом люди благодарят друг друга

5:20

2в) Исполненные Духом люди подчиняются друг другу

5:21

IV. Наше общее хождение в гармонии

5:22-6:9

А. Гармония между женами и мужьями

5:22-33

1. Исполненные духом жены подчиняются своим мужьям

5:22-24

1a) Какова природа подчинения?

5:22

1б) Что является основанием для подачи заявления?

5:23

1в) Каков итог дела?

5:24

2. Исполненные духом мужья любят своих жен

5:25-33

2а) Любовь исполненного Духом мужа… подобна любви Христа к церкви

5:25б-27

2б) Любовь исполненного Духом мужа… подобна его любви к собственному телу.

5:28-31

Б. Гармония между детьми и родителями

6:1-4

1. Обязанности детей по отношению к их родителям

6:1-3

1a) Быть послушными своим родителям

6:1

1б) Почитать отца и мать

6:2-3

2. Обязанности отцов по отношению к своим детям

6:4

2a) Не злиться на своих детей

6:4a

2б) Наставлять своих детей

6:4б

В. Гармония между служащими и хозяевами

6:5-9

1. Послушание христианских служащих

6:5-8

1а) Христианское послушание проявляется в вашем отношении к чему-либо

6:5

1б) Христианское послушание проявляется в вашем усердии

6:6-8

2. Пример работодателей-христиан

6:9

2а) Поступай с другими так, как хочешь, чтобы поступали с тобой.

6:9a

2б) Не злоупотребляйте своей властью

6:9б

2в) Вы сами несете ответственность

6:9в

V. Наше общее хождение в победе

6:10-20

А. Наша победа через духовную защиту

6:10-12

1. Защита Божьей силы

6:10

2. Защита Божьих доспехов

6:11a

3. Защита от Божьего врага

6:11б-12

Б. Наша победа через духовную подготовку

6:13-20

1. Подготовлен со всеми духовными доспехами.

6:13-17

1a) Истина

6:14a

1б) Праведность

6:14б

1в) Евангелие

6:15

1г) Вера

6:16

1д) Спасение

6:17a

1е) Слово

6:17б

2. Подготовлен со всей силой молитвы

6:18-20

2a) Разнообразие молитвы

6:18a

2б) Частота молитвы

6:18б

2в) Средство молитвы

6:18в

2г) Манера молитвы

6:18г

2д) Объект молитвы

6:18д

2е) Специфика молитвы

6:19-20

Заключительные заметки

6:21-24

В. Проповедь этого послания.

Как вы можете видеть из моей «Структуры Послания к Ефесянам», я разделил послание на два основных раздела («Наша общая позиция во Христе» и «Наши общие дела во Христе»), и названия этих разделов отражают суть и тему. послания о нашем единстве, как верующих как в нашем положении во Христе, так и в нашей практической деятельности.

В первом разделе книги («Наша общая позиция во Христе», 1:3 – 3:21) я бы проповедовал серию посланий, которые отражают единство, которое мы имеем, как верующие в нашей общей духовной позиции во Христе – откуда мы пришли. из трансформации, которая произошла в нас, и новые отношения, которыми мы теперь наслаждаемся во Христе.

После этого я бы произнес серию проповедей по второму основному разделу книги («Наши общие дела во Христе», 4:1-6:20), которые отражают единство верующих в нашей духовной деятельности, если мы ходим в истинности нашей единой духовной позиции.

Поскольку это послание содержит так много указаний как по теологическим вопросам (таким как предопределение и избрание, искупление, запечатление Духа и т. д.), так и по практическим вопросам (таким как прощение, примирение, контроль над языком, роль духовных лидеров в церкви и т. д.). Я предлагаю вам, проповедуя эту книгу в своей церкви, посвятить отдельные дополнительные проповеди некоторым темам, которые необходимо разработать более подробно. Например, если у вас есть воскресные вечерние службы, вы можете проповедовать эти отдельные послания тогда или на молитвенных собраниях в середине недели или на изучении Библии. Эти послания будут тематическими по своей природе и будут связаны с другими отрывками из Священного Писания, которые расширяют идеи, представленные в вашей серии проповедей из Послания к Ефесянам.

II. Укрепление библейского лидерства:
Порядок в церкви, часть 3, 1 Тимофею 1:18-20

1 Тимофею построен на пяти «обязательствах» (наставлений), которые апостол Павел дает молодому пастору Тимофею, который был сыном Павла по вере и его протэже. Эти пять обязательств заключаются в следующем::

А. Обязательство, касающееся пастырской ответственности (1:3-20): «Веди битву».

Б. Обязательство относительно публичного богослужения (2:1-15): «Мужчины должны молиться… женщины должны учиться молча».

В. Обязательство в отношении пасторского руководства (3:1-16): «Как должно вести себя в доме Божием».

Г. Обязательство относительно личной преданности (4:1-6:2): «Внимательно следите за собой и за учением»

Д. Обязательство, касающееся пасторских мотивов (6:3-21): «Храните заповедь незапятнанной… храните вверенный вам залог».

А. Обязанность относительно пасторской ответственности (1:3-20)

Первое наставление Павла для Тимофея в начале этого первого послания связано с обязанностью пастора «вести битву за истину» (1:18):

А1. Поддерживать чистоту учения (1:3-11)

А2. Свидетельствовать о спасительной благодати Божией (1:12-17).

А3. Чтобы выполнить свой пасторский мандат (1:18-20)

В двух предыдущих выпусках этого журнала (№ 47 и № 48) мы рассмотрели первые два пункта пасторских обязанностей: А1 (поддерживать чистоту учения) и А2 (свидетельствовать о спасительной благодати Божией). В этом выпуске мы рассмотрим пункт А3…

А3. Чтобы исполнить свой пасторский мандат (1:18-20). Эти стихи суммируют и подчеркивают первое наставление Павла Тимофею, которое мы уже изучили.

Пасторский мандат Тимофея заключался в том, чтобы защищать истину, поддерживая чистоту учения посредством своего учения (1:3-11) и свидетельствуя о спасительной благодати Божией через свое личное свидетельство (1:12-17). Чтобы подчеркнуть это, Павел теперь говорит: «Я пишу тебе это наставление, Тимофей, сын мой» (1:18а). Эти пасторские обязанности (доктринальная чистота и евангельская ясность) сначала были поручены самому Павлу, а теперь он передает их Тимофею для исполнения в церкви в Ефесе. Будучи хорошим наставником, Павел был примером этих пасторских обязанностей, и теперь Тимофею предлагается неустанно продолжать придерживаться их в своем собственном служении. Это поручение и связанные с ним обязанности являются серьезными обязательствами, которые Павел вверяет Тимофею как драгоценный актив, который он сможет хранить и использовать в своем пасторском служении

Уверенное выполнение этих обязанностей отражает «пророчества, сказанные о нем ранее» (1:18б), пишет Павел. Очевидно, пасторская роль, которую теперь получил Тимофей, и возложение на него этих обязанностей есть кульминация того, что ранее было признано и ожидаемо церковью, где были предвидены его духовные дары и призвание к служению, и где он был поставлен именно для такого служения, как в Ефесе, и где он теперь служил. Тимофей оправдал их ожидания, и он вырос в практическом служении под опекой своего отца в вере и наставника Павла, который теперь сам и утверждает его в этом служении.

В качестве дальнейшей похвалы и ободрения на предстоящие дни Павел ссылается на предыдущие пророчества о Тимофее как на основание, на котором «можешь вести битву» (1:18в). Нет сомнений в том, что пастора Тимофея ждут трудные дни впереди – это неизбежно в пасторском служении – дни духовной войны, в которой ему придется сражаться. Вот что такое пасторское служение по своей сути – духовная битва против сил зла, которые стремятся обескуражить и отвратить от веры тех, кто находится под опекой пастора. Обратите внимание, что эта война описана как «добрая». Мы считаем обычно войну чем-то плохим, и это обычно так и есть. Но духовная война хороша тем, что мы противостоим силам зла, стремясь продвигать дело Евангелия и защищать истину Божью.

В этой битве Тимофею придется «подвизаться за веру, раз навсегда преданную святым» (Иуды 3). Лично и от имени членов своей церкви Тимофею придется бороться с силами зла, которые постоянно бомбардируют народ Божий (Еф. 6:12-20). Ему придется обличать тех в церкви, кто придерживается ложного учения, и исправлять заблуждающихся (2 Тим. 3:16). Ему придется публично обличать тех, кто упорствует во грехе (1 Тим. 5:20). Эти и многие другие нападки могут утомить и обескуражить, но они являются неотъемлемой частью пасторского служения. Открыто рассказывая об этих проблемах и не уклоняясь от этих реалий, Павел здесь ободряет Тимофея тем, что всего, что произошло в его жизни – положение, которое он сейчас занимает в церкви, и дары, данные ему Богом, – достаточно, чтобы дать ему возможность вести эту духовную битву.

При этом Тимофей должен обязательно продолжать «хранить веру и чистую совесть» (1:19а). Это два основных, неразделимых требования в христианской жизни и тем более в пасторском служении. На самом деле они настолько важны, что Павел упоминает их вместе в 1:5, здесь в 1:19 и снова в 3:9, тем самым подчеркивая, что для ведения этой духовной битвы наша вера во Христа и наша моральная честность должны быть бескомпромиссными. Вера и дела идут рука об руку. Вера — это отправная точка: знание Христа как нашего Спасителя, а затем прогресс в понимании и уверенности в том, во что мы верим, как это открыто в Слове Божьем. Такая истина должна сочетаться с чистой совестью и праведной жизнью. Вера и поведение идут рука об руку, образуя неприступный барьер против атак нашего духовного врага. Для Тимофея наверняка наступят дни уныния, но Павел призывает Тимофея противостоять этим духовным атакам и преодолевать их, твердо держась за веру, которую он исповедует и учит, и постоянно жить так, чтобы его совесть была чиста, чтобы его поведение и характер отражали его исповедание.

В качестве контраста и для дальнейшего подкрепления своего увещевания Павел упоминает двух людей, которые не смогли сохранить веру и добрую совесть и что привело к полному поражению в этой духовной битве: «19б Отвергнув это, некоторые потерпели кораблекрушение в своей вере, 20 среди которых Гименей и Александр, которых Я предал во власть сатаны, чтобы они научились не кощунствовать" (1:19б-20). Эти два человека, очевидно, отвергли принцип, согласно которому последовательная и сильная христианская жизнь — это жизнь, прочно основанная на «вере и доброй совести». В результате они не смогли вести хорошую войну и вместо этого «потерпели кораблекрушение в своей вере». Когда ваша любовь ко Христу и ваша вера в Него угасают, когда вы не можете жить по истине Писания и поддерживать ее, когда вы больше не наслаждаетесь чистой совестью перед Богом из-за того, что вы отказались от праведного христианского поведения, тогда у вас больше нет твердой уверенности и основания, на которых можно жить и «вести добрую войну» против нашего духовного противника.

Как только вы начнете колебаться в своей вере во Христа и доверии Слову Божьему, и как только вы отвернетесь от моральных стандартов, которые определяют истинного христианина, тогда вы откроете себя для кораблекрушения своей жизни. Обратите внимание на два типа образов, которые использует здесь Павел – «война» (1:18) и «кораблекрушение» (1:19). Как христиане, мы — солдаты, ведущие духовную войну против врага, и мы — путешественники, участвующие в духовном путешествии, похожем на пересечение океана, которое таит в себе такие опасности, как скалы и штормы. И война, и путешествие будут выиграны или проиграны в зависимости от твердости нашей веры и отражения этой веры в честности нашего поведения. Те, кто ослабевает в своей приверженности и убеждении в истине Писания, рискуют потерпеть поражение в духовной битве. Хуже того, те, кто откажется от своей веры в Бога и Его Слово, столкнутся с духовным кораблекрушением, которое может привести к полной катастрофе, как в случае с «Гименеем и Александром, которых Я предал во власть сатаны, чтобы они научились не кощунствовать» (1:20).

Кто были эти люди, и что Павел подразумевает под словами «которых я предал во власть сатаны»? Личности этих людей установить невозможно, за исключением того, что, скорее всего, они были руководителями церкви, возможно, теми, которые косвенно упомянуты в 1 Тимофею 1:3-7. Что касается выражения «которого я предал во власть сатаны», Павел использует то же выражение в 1 Коринфянам 5:5 относительно человека, виновного в сексуальной безнравственности. Маловероятно, чтобы Павел использовал одно и то же выражение в схожих контекстах – для описания нечестивцев (духовных и сексуальных) – в разных значениях. Таким образом, в обоих случаях Павел должен иметь в виду, что, помещая таких правонарушителей из защищенной и святой сферы церкви в незащищенную и не святую сферу мира, они испытают на себе явные атаки сатаны, через которые они «научатся не богохульствовать». Теперь помните, что в нашем исследовании ранее в этой главе (ЖдП № 48) Павел характеризует себя до своего обращения как богохульника (1:13), потому что он умышленно бросал вызов Божьим законам как словом, так и делом. Точно так же и здесь эти люди, несомненно, отрицали истину о Христе, пропагандировали в церкви лжеучения и домыслы, спорили о мифах и бесконечных генеалогиях, впадали в пустые дискуссии, не понимая, о чем они говорят, и тем самым пытались увлечь других следовать за ними, тем самым порождая разделение в церкви. По этой причине Павел «предал их власти сатаны» с целью их восстановления, как только они усвоят урок.

III. Краткое содержание проповеди

Заголовок: Учимся у Иисуса – разделяем Его страдания (Матфея 26:36-46)

Тема: Близость к Иисусу.

Подтема: Нам нужно оставаться рядом с Иисусом, бодрствовать и молиться

Пункт I: Иисус выражает Свое горе (26:37-38)

Пункт II: Иисус молится об избавлении (26:39-41)

Пункт III: Иисус принимает Свою судьбу (26:42-46)

Related Topics: Pastors

Pages