MENU

Where the world comes to study the Bible

Overview Of The Bible

These four messages were originally preached in 2002 at Crossroads Christian Fellowship in Kaua'i Hawaii.

Each of the messages have the PDF Message (in thorough outline style), as well as PDF Outlines for the listeners (one with blanks and one filled in). The video version of these messages may also be viewed here.

1. Introduction To The Bible

2. Origin Of The Bible

3. Reliability Of The Bible - Part I

4. Reliability Of The Bible - Part II

Related Topics: Bibliology (The Written Word), Christian Life

Lesson 22: Talking Straight (James 5:12 [Matt. 5:33-37])

Related Media

If you are ever called on to testify in court, you will be asked, “Do you swear to tell the truth, the whole truth, and nothing but the truth, so help you God?” Are you violating Scripture to put yourself under such an oath? Our President and other elected officials must place their hand on a Bible and take the oath of office. Are they disobeying the very Bible that they swear upon?

Some Christians would answer, “yes.” I would be among those who say, “no” (I will explain why later). But however you answer, you need to be clear on the meaning of James’ command in our text, which succinctly repeats Jesus’ words in Matthew 5:33-37. These words go beyond the taking of oaths or vows and deal with the issue of truthful speech.

No matter what your views on taking oaths, everyone would agree that there is a crisis of truth in our culture. Many do not even believe that there is such a thing as absolute truth. Whatever is true for you is true, even if it contradicts the facts. Politicians, contractors, and car salesmen are notorious for promising things that they know they can never deliver. With every broken promise, distrust increases and the fabric of our society unravels a bit more.

The fact that the Promise Keepers men’s movement has attracted thousands of men to its rallies says something about the need to restore integrity among men who actually do what they say they will do. If we promise to love our wives, to be faithful unto them until death parts us, then we should keep those promises. If we make a promise to a customer in our business, we should keep our word, even if it costs us. If we promise our children something, we should do what we promised. In our everyday communication, we should speak the truth and not shade it with nuances to hide the truth. All of these things are implicit in James 5:12, which is saying:

As believers we must be truthful in our communication so that we do not fall under judgment.

To understand James’ words here, we must understand how the Jews of that day were using oaths. Oaths ought to foster truthful communication, but in reality they had become a façade for lying. The Jews said that if you swore using God’s name in your oath, you had to keep your word, but if you swore by some lesser thing—Jerusalem, the temple, or whatever—you were not bound. Jesus confronts this in Matthew 23:16-22:

“Woe to you, blind guides, who say, ‘Whoever swears by the temple, that is nothing; but whoever swears by the gold of the temple is obligated.’ You fools and blind men! Which is more important, the gold or the temple that sanctified the gold? And, ‘Whoever swears by the altar, that is nothing, but whoever swears by the offering on it, he is obligated.’ You blind men, which is more important, the offering, or the altar that sanctifies the offering? Therefore, whoever swears by the altar, swears both by the altar and by everything on it. And whoever swears by the temple, swears both by the temple and by Him who dwells within it. And whoever swears by heaven, swears both by the throne of God and by Him who sits upon it.”

This was the situation behind Jesus’ command in the Sermon on the Mount, not to make any oaths at all, but to “let your statement be, ‘Yes, yes’ or ‘No, no’” (Matt. 5:37). In other words, the real issue was speaking the truth at all times. In a moment, we will see why neither Jesus nor James were prohibiting all oaths. We will consider James’ teaching under four headings:

1. Believers must work at truthful communication.

Immediately we wonder, why does James say, “But above all…”? Is refraining from swearing or taking an oath really more important than anything else James has said thus far? Probably not. Commentators differ on why James says “above all.” Some relate it to the preceding context, especially to what James has said throughout the letter about the control of the tongue (1:19, 26; 3:1-12; 4:11, 13). They would view it as summing up his line of thought on that subject, emphasizing that truthful speech undergirds everything else. Others say that it is a literary phrase that just means, “finally,” or “in conclusion.” Perhaps Douglas Moo is correct when he says (The Letter of James [Eerdmans/Apollos], p. 232), “James wants to highlight this prohibition—probably because he sees it as getting at the ultimate issue of personal integrity.”

Some see no logical or thematic connection between this verse and the context. They view this section as a random jumble of exhortations with no flow of thought. But James has been dealing with both worldliness and a spirit of pride, which result in relational conflicts. From 4:1-5:18, he makes the point that true faith resists arrogance by humbling oneself before God. This includes humility in relationships stemming from humility before God (4:1-12); humility with regard to the future (4:13-17); and, humility as we patiently wait for God’s future judgment (5:1-11). Now he deals with humility in speaking the truth apart from boastful, self-serving oaths. In the final part of this section (5:13-18), he will show that true faith practices humility by depending on God through prayer. So the theme of humility ties chapters 4 and 5 together.

Oaths are necessary because bending the truth for personal advantage comes naturally to us as sinners. In speaking of the depravity that is common to the human race, Paul says (Rom. 3:13), “… with their tongues they keep deceiving….” You don’t have to teach a little child to lie. Rather, you have to teach him to tell the truth, especially when it is seemingly not to his advantage to do so.

James is not speaking here to those outside of the church, but rather to believers (“my brethren”). Becoming a Christian does not automatically produce truthful communication. The Bible is filled with exhortations to God’s people to be truthful in word and deed. For example, Paul says that we should be “speaking the truth in love” (Eph. 4:15). A few verses later (4:25), he writes, “Therefore, laying aside falsehood, speak truth each one of you with his neighbor, for we are members of one another.” The apostle Peter (1 Pet. 3:10) cites from Psalm 34:12, “The one who desires life, to love and see good days, must keep his tongue from evil and his lips from speaking deceit.”

So don’t assume that because you’re a Christian, you won’t struggle with the sin of being deceptive. We all need to work at truthful communication. But, what does the Bible say about taking oaths or making vows?

2. The Bible does not prohibit all oaths, but it does restrict them.

When James says, “Do not swear,” he is not referring to taking the Lord’s name in vain, although Scripture clearly forbids that. The third commandment states (Exod. 20:7), “You shall not take the name of the Lord your God in vain, for the Lord will not leave him unpunished who takes His name in vain.” Our Lord affirms that commandment when He teaches us to pray, “Our Father, who is in heaven, hallowed be Your name” (Matt. 6:9). God’s name refers both to His spoken name and to His entire person. We are to reverence God. It is always wrong to use the name of God or of our Lord Jesus Christ as swear words or exclamatory words. We need to be careful, too, not to use words like “Gee” or “Geez,” which are just shortened forms of “Jesus.”

But James is not dealing with that subject here. Rather, he is talking about not invoking God’s name in everyday speech to assure the truthfulness of what you say. If someone often says, “I swear to God that’s true,” you begin to wonder whether anything he says is true. Your word should be true without needing to make a big deal about it.

But the Bible does teach that there are certain occasions when it is proper to take an oath or make a vow before God. Because of this, I disagree with those who prohibit taking an oath in a court of law. For example, Deuteronomy 10:20 commands God’s people to swear by His name. In Jeremiah 12:16, God says of even the pagan nations, “Then if they will really learn the ways of My people, to swear by My name, ‘As the Lord lives,’ even as they taught My people to swear by Baal, they will be built up in the midst of My people.”

In the New Testament, the only time that Jesus spoke in His trial before the Council was when the high priest said to Him (Matt. 26:63), “I adjure You by the living God, that You tell us whether You are the Christ, the Son of God.” So Jesus answered under oath. The apostle Paul often swore by the Lord when he said, “God is my witness” (Rom. 1:9; 2 Cor. 1:23; Phil. 1:8; 1 Thess. 2:5, 10; see also Gal. 1:20).

Even more significantly, God sometimes swears by Himself, either by His words or by enacting His covenant. He swore to David with an oath that one of his descendants would always sit on his throne (Acts 2:30). God swore to Abraham that He would bless him and multiply him (Heb. 6:13-14). The author of Hebrews goes on to say (6:17-18) regarding our salvation, “In the same way God, desiring even more to show to the heirs of the promise the unchangeableness of His purpose, interposed with an oath, so that by two unchangeable things in which it is impossible for God to lie, we who have taken refuge would have strong encouragement to take hold of the hope set before us.”

So the Bible does not prohibit all oaths. Rather, it forbids both frivolous oaths and false oaths. Frivolous oaths are those that are so commonplace that they lose all significance or meaning. This would include taking an oath when it is not necessary or proper. When the drunken King Herod swore to the daughter of Herodias that he would give her up to half his kingdom because of her dancing (Mark 6:23), it was a frivolous oath. When she asked for John the Baptist’s head on a platter, Herod felt bad, but because of his oath, he was unwilling to refuse her (Mark 6:26). Or, Jephthah foolishly vowed to sacrifice the first thing that walked out of his door when he returned from battle. When it happened to be his only daughter, he foolishly kept the foolish vow. He never should have made it in the first place and he should have broken it when it meant killing his daughter.

Often such frivolous oaths stem from pride. Herod wanted to look good in front of his dinner guests, so he couldn’t go back on his oath, even though he felt bad about killing John. Sometimes we want to impress others with our spiritual commitment, and so we make a boastful vow. But vows should be reserved for the most solemn and important occasions, so that they really mean something when we make them. To take an oath in court, or to vow to be faithful to your mate at your wedding, or to vow to be faithful to the Lord at your baptism are examples of godly vows.

Let me comment on the practice of a popular seminar teacher, who encourages his audiences to make a vow to read their Bibles at least five minutes per day. After explaining the importance of daily Bible reading, he warns them that it is better not to make a vow than to make it and not keep it (Eccl. 5:5). Then he asks everyone who wants to make this vow before God to raise their hands. Is this a healthy spiritual practice? In my opinion, no! I think it fosters a legalistic approach to the Lord, and it heaps guilt on the person who fails. Such guilt isn’t helpful in promoting a close relationship with the Lord. You should read your Bible as often as you can because you want to get to know the Lord better. But if you miss a day, just come back to it the next day and move on. I think that such spiritual vows tend to prop up the flesh, rather than promote love for God from the heart.

The other kind of oath that the Bible forbids is the false oath. A false oath is one that the person making it does not intend to keep, but he makes it either to impress or deceive others. Jesus and James were directing these commands toward these kinds of oaths. The Jews had elaborate rules, that if you swore by the temple, you weren’t bound by your oath, but if you swore by the gold of the temple, you were bound. It was kind of like, “I had my fingers crossed, so I really didn’t mean what I said.”

If people said what they meant and meant what they said, there wouldn’t be a need for any such oaths at all! The Jews of that day were just playing games with each other, but more importantly, they were not living with integrity on the heart level before God. You may be able to fool someone with a deceptive or misleading contract, where they don’t understand the fine print. But you didn’t fool God. He knows the thoughts and intents of your heart, and if you were practicing deception, the fact that you did it “legally” doesn’t matter to God!

To sum up, the Bible does not prohibit all taking of oaths or vows, but it does restrict them to important occasions. When we do take an oath, we need to consider it carefully and prayerfully, and then we need to be conscientious to follow through. If we are unable to keep our word, we should confess it to God and to the person we have wronged. And, we should seek to make restitution in ways that reflect genuine repentance.

3. The real issue at stake is truthful communication.

In commenting on Matthew 5:33-37, Haddon Robinson (The Christian Salt & Light Company [Discovery House Publishing], p. 156) says with regard to the Sermon on the Mount, “If anger was the real issue of murder, lust the real issue of adultery, selfishness the real issue of divorce, then deceit is the real issue of oaths.” He adds (p. 158), “Jesus wasn’t addressing whether or not we should take an oath. He was talking about whether or not we are truthful…. We don’t tell the truth because we have taken an oath; we tell the truth because we are truthful.”

Truthful communication is essential for good relationships because truth is essential for trust. If you don’t trust someone, you’re not going to allow that person to get close to you. We lie or deceive others because we mistakenly think that it will hold the relationship together. So we rationalize bending the truth, thinking, “If she really knew the truth, she would never speak to me again.” But that’s like trying to fix a broken pipe with masking tape. You may slow the leak temporarily, but you’re only delaying disaster. The pipe will burst and cause far more damage than if you had just fixed it properly when the leak was first detected.

If we practice deception in our marriages, we may preserve superficial peace on the surface, but beneath the surface, a volcano is building. When the truth is revealed, the volcano will erupt and cause far more damage than if we had honestly dealt with the root issues when they first came up. The same thing is true in rearing our children. If you deceive them, telling them one thing while you’re living a lie, at some point they will see through your deception and they will reject the God you purport to follow. It’s far better to live with integrity, confessing your sins and asking forgiveness of your family when you’re wrong. If they see reality in your walk with God, they will be far more inclined to follow Him than if they see hypocrisy and deception in your life. So the root of truthful communication is walking truthfully before God, who sees your heart.

Here are a few ways that we can easily fall into deception and falsehood: (1) The half-truth: you tell the truth, but not all the truth. Abraham did this when he claimed that Sarah was his sister. She was his half-sister, but he didn’t mention that she also happened to be his wife! (2) The “white” lie: these are the “innocent” lies that “don’t hurt anyone.” You call in sick to work when you’re really well. (3) The lie to cover for someone else: “He’s not in.” (4) Exaggeration: stretching the truth to make yourself look better or to evoke sympathy for your cause. (5) The silent lie: the other person assumes something flattering about you that is clearly false, but you don’t speak up to correct it. (6) The cover-up lie: You hide your own wrongdoing with the rationalization that it would hurt the other person too much to find out the real truth. (7) The evasive lie: you change the subject or conveniently dodge the truth by not answering directly.

A boy was on the witness stand in an important lawsuit. The prosecuting attorney cross-examined him, then delivered, he thought, a crushing blow to the boy’s testimony.

“Your father has been telling you how to testify, hasn’t he?”

“Yes.” The boy didn’t hesitate with the answer.

“Now, said the lawyer triumphantly, “just tell us how your father told you to testify.”

“Well,” the boy said modestly, “Father told me that the lawyers would try to tangle me in my testimony, but if I would just be careful to tell the truth, I could repeat the same thing every time.”

If Abraham lied about Sarah and David lied about Bathsheba  and Peter lied about knowing Jesus Christ, then none of us are exempt from temptation to this sin. Work at becoming a person of truthful communication! James ends with a warning:

4. If we engage in boastful, deceptive speech or false oaths, we will fall under judgment.

Judgment is a significant issue for James. He just said (5:9), “Do not complain, brethren, against one another, so that you yourselves may not be judged; behold, the Judge is standing right at the door.” He’s talking to Christians (“brethren”), not to unbelievers.

How will Christians fall under judgment? Jesus said (John 5:24), “Truly, truly, I say to you, he who hears My word, and believes Him who sent Me, has eternal life, and does not come into judgment, but has passed out of death into life.” Paul wrote (Rom. 8:1), “Therefore there is now no condemnation for those who are in Christ Jesus.” So with regard to eternal judgment, those who have truly trusted in Christ do not need to fear.

But Paul warns the Corinthians (1 Cor. 3:15) that we will be judged for our works: “If any man’s work is burned up, he will suffer loss; but he himself will be saved, yet so as through fire.”  He later (1 Cor. 11:32) explains to the same church that they needed to judge themselves before partaking of the Lord’s Supper so that they would not be judged: “But when we are judged, we are disciplined by the Lord so that we will not be condemned along with the world.” That discipline can be very severe, including physical illness and even death (1 Cor. 11:30)!

Conclusion

William Barclay (The Daily Study Bible, Matthew [Westminster Press], 1:160) sums up Jesus’ words in Matthew 5:33-37:

Here is a great eternal truth. Life cannot be divided into compartments in some of which God is involved and in others of which he is not involved; there cannot be one kind of language in the Church and another kind of language in the shipyard or factory or the office; there cannot be one kind of standard of conduct in the Church and another kind of standard in the business world. The fact is that God does not need to be invited into certain departments of life, and kept out of others. He is everywhere, all through life and every activity of life. He hears not only the words which are spoken in his name; he hears all words; and there cannot be any such thing as a form of words which evades bringing God into a transaction. We will regard all promises as sacred, if we remember that all promises are made in the presence of God.

Or, as Gordon Clark put it (A Christian Philosophy of Education [Trinity Foundation], p. 158), “Since God is truth, a contempt for truth is equally a contempt for God.” Don’t be in contempt of God! Work at being a person whose yes means yes and whose no means no.

Application Questions

  1. In what situations are you most susceptible to lying? How can you guard against this sin?
  2. Do you agree that as a general rule, making vows is not a healthy way to grow spiritually? Why/why not?
  3. When do we cross the line between being polite (but not totally truthful out of love) and deception?
  4. Do we sufficiently fear the coming judgment of our works (1 Cor. 3:10-15; 2 Cor. 5:10-11)? Should we fear it?

Copyright, Steven J. Cole, 2005, All Rights Reserved.

Unless otherwise noted, all Scripture Quotations are from the New American Standard Bible, Updated Edition © The Lockman Foundation

Related Topics: Ethics, Fellowship, Spiritual Life, Tongues

Volunteer Opportunities

To all potential volunteers:

We would be delighted to consider you for current volunteer projects. SO if you are interested in volunteering with us here at Bible.org please email us here. We look forward to meeting you!

We always have needs in three areas:

  • Translation-- translate articles from English into other languages (any)
  • Transcription-- converting audio sermons into English text
  • Programmers-- W e are working on a discipleship tool (https://knowinggod.org ) and making it a PWA (progressive web app) using Laravel and Tailwind CSS. This will be a Remote Learning site to train Disciple Makers for Christ. We specifically need  your help for development and break/fix issues. 
  • Programmers who are interested in harnessing the power or Ai for the Glory of God. Learn from one of the top Ai managers in the country. Harness the latest Chat GPT technologies to help people interact with the Bible and content that exists on the INTERNET from trustworthy bible sources.

Additionally, we sometimes have project openings in other areas. So please, contact us and let us know what abilities you have, and how you would be interested in volunteering with us.

We do ask that volunteers agree with our doctrinal statement, and in general we would like to have a copy of your testimony (how you came to faith, and where you are in your walk with Christ now).

Thank you for considering volunteering with Bible.org and being a part of ministering to millions around the world!

The Net Pastor’s Journal, Eng Ed, Issue 49, Fall 2023

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Strengthening Expository Preaching: Preaching the Epistles, Pt. 4
A Case study (continued): The Epistle To The Ephesians, “United We Stand: The Mystery of the Church.”

A. An Overview Of The Structure Of The Epistle.

As with many of Paul’s writings, the epistle to the Ephesians is divided into two sections:

1. A doctrinal section: “Our Common Position in Christ” (1:3-3:21).

2. A practical section: “Our Common Practice in Christ” (4:1- 6:24).

The connection between the two sections of the epistle is the concept of their “calling” (4:1). Where the first section of the book reminds them of their calling into a new relationship with Christ and with his people, the second section of the book instructs and exhorts them to live in a way that exemplifies and reflects that calling.

The tone of the first section is that of thanksgiving to God for our spiritual position and riches in Christ - (1) for our blessings in Christ (1:3-14); (2) for our transformation in Christ (2:1-10); (3) for our relationship in Christ (2:11-22) – which position and riches form the basis for the practical instructions in the second section as to how to live in unity together as Christians in one body. The tone of the second section changes noticeably to one of exhortation, as Paul “beseeches” them to “walk worthy of the calling” with which they had been called.

In chapter 3, the epistle is interrupted by an important parenthesis (3:2-13) in which Paul reflects on his ministry and the revelation given to him by God concerning the “mystery” that was made known to him uniquely, the mystery of the unity of Jews and Gentiles in the church according to the purposes of God worked out in Christ.

After reminding them of their spiritual riches in Christ and the position for which they had been redeemed and to which they had been called, in chapters 4 to 6 Paul challenges them to live in such a way as to reflect that reality through their unity:

1. Unity in their ministry (4:1-16).

2. Unity in their behavior (4:17-5:21).

3. Unity in their relationships (5:22-6:9).

4. Unity in their spiritual battles (6:10-20).

Noticeably, the epistle contains two significant and instructive prayers from which we can learn how to pray and what to pray for: (1) A prayer for their enlightenment (1:15-23); (2) A prayer for their empowerment (3:14-21).

B. My Detailed Structural Outline Of The Epistle.

PART ONE: OUR COMMON POSITION IN CHRIST

1:1–3:21

Introduction to the Epistle

1:1-2

I. Our Common Blessings in Christ

1:3–23

A. The blessing of our election

1:4-6

1. The nature of election is God’s choice (He “chose”)

1:4a

2. The object of election is God’s people (“us”)

1:4b

3. The foundation of election is God’s Son (“in Christ”)

1:4c

4. The time of election is God’s eternity (“before the foundation...”)

1:4d

5. The purpose of election is God’s glory (“to the praise of his glory”)

1:4e-6

B. The blessing of our redemption

1:7-10

1. The source of redemption is God’s “Beloved”

1:7a-b

2. The means of redemption is Christ’s “blood”

1:7c

3. The result of redemption is our “forgiveness”

1:7d

4. The motivation for redemption is God’s “grace”

1:7e-8

5. The consummation of redemption is Christ’s “headship”

1:9-10

C. The blessing of our inheritance

1:11-14

1. Our inheritance is assigned by God’s sovereign plan

1:11

2. Our inheritance is secured with all God’s chosen people

1:12-14

D. Prayer #1: A Prayer for Enlightenment

1:15 - 23

1. Thanksgiving to God for their salvation

1:15-16

(1a) For their faith in the Lord Jesus

1:15a

(1b) For their love for all saints

1:15b

2. Petition to God for their comprehension

1:16-23

(2a) For the instruction of the Spirit

1:16b-17

(2b) For the full knowledge of the gospel

1:18-23

II. Our Common Transformation in Christ

2:1–10

A. Before we knew Christ...we were condemned to spiritual death

2:1-3

1. To be spiritually dead means...that our behavior is worldly

2:2

2. To be spiritually dead means...that our nature is corrupted

2:3

B. When we know Christ...we are transformed to spiritual life

2:4-10

1. Our transformation is... a marvel of God’s mercy

2:4-6

2. Our transformation is... a monument to God’s grace

2:7-10

III. Our Common Relationship in Christ

2: 11–22

A. A distant relationship is made near

2:11-13

1. Our former relationship was one of complete distance

2:11-12

2. Our present relationship is one of complete nearness

2:13

B. A hostile relationship is made peaceful

2:14-18

1. A hostile relationship is made peaceful through the person of Christ

2:14a

2. A hostile relationship is made peaceful through the work of Christ

2:14b-18

C. A foreign relationship is made familiar

2:19-22

1. Through Christ...we are all citizens of the same country

2:19a

2. Through Christ...we are all members of the same family

2:19b-22

D. A Parenthesis: Paul’s Unique Ministry

3:1–13

1. The Revelation Given to Paul of the Mystery of Christ

3:1-7

(1a) The channel of this revelation was uniquely through Paul’s ministry

3:1-5

(1b) The substance of this revelation was unique to Paul’s ministry

3:6-7

2. The Declaration Made by Paul of the Mystery of Christ

3:8-13

(2a) To proclaim to the Gentiles Christ’s riches

3:8

(2b) To clarify to everyone God’s plan

3:9

(2c) To display to the evil powers God’s wisdom

3:10-11

E. Prayer #2: A Prayer for Empowerment

3:1, 14-21

1. Ask for Strengthened Spirituality

3:16-17a

(1a) By the Spirit’s power

3:16b

(1b) By Christ’s indwelling

3:17a

2. Ask for Strengthened Comprehension

3:17b-19a

(2a) To grasp of the immensity of Christ’s love

3:18

(2b) To know the incomprehensibility of Christ’s love

3:19a

3. Ask for Strengthened Godliness

3:19b-21

PART TWO: OUR COMMON PRACTICE IN CHRIST

4:1-6:24

I. Our Common Walk in Unity

4:1-6

A. Our common walk in unity is demanded by our common calling

4:1

1. We have been summoned to a calling that is heavenly

4:1b

2. We have been urged to a walk that is worthy

4:1a

B. Our common walk in unity is displayed in our common character

4:2-3

1. The character of Christian unity is produced internally

4:2

2. The character of Christian unity is practiced externally

4:3

C. Our common walk in unity is driven by our common confession

4:4-6

1. Unity of formation: One body and one Spirit

4:4a

2. Unity of destiny: One hope of your calling

4:4b

3. Unity of headship: One Lord

4:5a

4. Unity of belief: One faith

4:5b

5. Unity of sacrament: One baptism

4:5c

6. Unity of Godhead: One God and Father

4:6

II. Our Common Walk in Maturity

4:7-16

A. We grow in our maturity through Christ’s servants

4:7-11

1. The church was built by the apostles and prophets

4:11a

2. The church expands through the work of evangelists

4:11b

3. The church matures through the ministry of pastors and teachers

4:11c

B. We grow in our maturity for Christ’s service

4:12

1. We mature for Christ’s service as we are trained for ministry

4:12a

2. We mature for Christ’s service as we work in ministry

4:12b

3. We mature for Christ’s service as we edify others in ministry

4:12c

C. We grow in our maturity in Christ’s likeness

4:13-16

1. Maturity in Christ’s likeness is doctrinal

4:13a

2. Maturity in Christ’s likeness is relational

4:13b

3. Maturity in Christ’s likeness is total

4:13c-16

III. Our Common Walk in Purity

4:17- 5:21

A. Contrasting principles for living

4:17-24

1. Don’t live like the ungodly... in corruption that stems from deceit

4:17-19

(1a) The ungodly live in intellectual darkness

4:17-18a

(1b) The ungodly live in spiritual deadness

4:18b

(1c) The ungodly live in practical wickedness

4:19

2. Live like Jesus... in purity that stems from truth

4:20-24

(2a) You live like Jesus...by changing your way of living

4:22, 24

(2b) You live like Jesus...by changing your way of thinking

4:23

B. Contrasting practices of living

4:25-32

1. Practice truth…not lying

4:25

2. Practice righteous anger…not unrighteous

4:26-27

3. Practice sharing…not stealing

4:28

4. Practice constructive speech…not destructive

4:29-30

5. Practice virtues…not vices

4:31-32

C. Contrasting programs for living

5:1-21

Program #1: Live a God-centred life…not self-centred

5:1-7

1. Live a God-centred life

5:1-2

(1a) A God centred life imitates God’s holy nature

5:1

(1b) A God centred life imitates God’s holy love

5:2a

2. Don’t live a self-centred life

5:3-6

(2a) A self-centred life is defiled by perversion

5:3-4

(2b) A self-centred life is doomed for punishment

5:5-6

Program #2: Live as light…not darkness

5:8-14

1. Live as people of light

5:8b-10

(1a) People of light live to produce light

5:9

(1b) People of light live to please God

5:10

2. Don’t live as people of darkness

5:11-14

(2a) People of darkness produce deeds of darkness

5:11a

(2b) People of light expose the deeds of darkness

5:11-14

Program #3: Live carefully...not recklessly

5:15-21

1. Be careful to live wisely…not foolishly

5:16-17

(1a) In the use of your time

5:16

(1b) In understanding God’s will

5:17

2. Be careful to be filled with the Spirit...not wine

5:18-21

(2a) Spirit-filled people worship with one another

5:19

(2b) Spirit-filled people give thanks with one another

5:20

(2c) Spirit-filled people submit to one another

5:21

IV. Our Common Walk in Harmony

5:22-6:9

A. The harmony between wives and husbands

5:22-33

1. Spirit-filled wives submit to their husbands

5:22-24

(1a) What is the nature of submission?

5:22

(1b) What is the basis for submission?

5:23

(1c) What is the conclusion of the matter?

5:24

2. Spirit-filled husbands love their wives

5:25-33

(2a) A Spirit-filled husband’s love…is like Christ’s for the church

5:25b-27

(2b) A Spirit-filled husband’s love…is like his love for his own body

5:28-31

B. The harmony between children and parents

6:1-4

1. The obligations of children to their parents

6:1-3

(1a) To obey their parents

6:1

(1b) To honour their father and mother

6:2-3

2. The obligations of fathers to their children

6:4

(2a) To not anger their children

6:4a

(2b) To train their children

6:4b

C. The harmony between servants and masters

6:5-9

1. The obedience of Christian employees

6:5-8

(1a) Christian obedience is shown in your attitude

6:5

(1b) Christian obedience is shown in your diligence

6:6-8

2. The example of Christian employers

6:9

(2a) Do to others as you would have them do to you

6:9a

(2b) Don’t misuse your power

6:9b

(2c) You’re accountable yourself

6:9c

V. Our Common Walk in Victory

6:10-20

A. Our victory through spiritual protection

6:10-12

1. The protection of God’s power

6:10

2. The protection of God’s armor

6:11a

3. The protection against God’s enemy

6:11b-12

B. Our victory through spiritual preparation

6:13-20

1. Prepared with all the spiritual armor

6:13-17

(1a) The truth

6:14a

(1b) Righteousness

6:14b

(1c) The gospel

6:15

(1d) Faith

6:16

(1e) Salvation

6:17a

(1f) The Word

6:17b

2. Prepared with all the power of prayer

6:18-20

(2a) The variety of prayer

6:18a

(2b) The frequency of prayer

6:18b

(2c) The means of prayer

6:18c

(2d) The manner of prayer

6:18d

(2e) The objects of prayer

6:18e

(2f) The specifics of prayer

6:19-20

Concluding remarks

6:21-24

C. Preaching This Epistle.

As you can see from my “Structure of Ephesians,” I have divided the epistle into its two major sections (“Our Common Position in Christ” and “Our Common Practice in Christ”) and the titles of these sections reflect the thrust and theme of the epistle concerning our unity as believers in both our position in Christ and our practice.

In the first division of the book (Our Common Position in Christ, 1:3 – 3:21), I would preach a series of messages which reflect the unity we have as believers in our common spiritual position in Christ – where we have come from, the transformation that has taken place in us, and the new relationship we now enjoy in Christ.

After this, I would preach a series of sermons on the second major division of the book (Our Common Practice in Christ, 4:1- 6:20), which reflect the unity of believers in our spiritual practices if we are walking in the truth of our united spiritual position.

Since this epistle contains so much instruction on both doctrinal issues (such as predestination and election, redemption, the sealing of the Spirit etc.) and practical matters (such as forgiveness, reconciliation, the control of the tongue, the roles of the spiritual leaders in the church etc.), I suggest that when you preach this book to your church that you devote separate additional sermons to some of the subjects which need to be developed in greater detail. For example, if you have Sunday evening services, you could give these separate messages at that time, or you could give them at your mid-week prayer meetings or Bible study. These messages would be topical in nature and deal with other Scripture passages which expand on the ideas presented in your series of sermons from Ephesians.

II. Strengthening Biblical Leadership:
Order In The Church, Part 3, 1 Timothy 1:18-20

1 Timothy is structured around five “charges” (points of instruction) that the apostle Paul issues to the young pastor Timothy, who was Paul’s son in the faith and his protégé. These five charges are as follows:

A. A charge concerning pastoral responsibility (1:3-20): “Wage the good warfare.”

B. A charge concerning public worship (2:1-15): “The men should pray…the women should learn quietly.”

C. A charge concerning pastoral leadership (3:1-16): “How one ought to behave in the house of God.”

D. A charge concerning personal devotion (4:1-6:2): “Keep a close watch on yourself and on the teaching.”

E. A charge concerning pastoral motives (6:3-21): “Keep the commandment unstained…guard the deposit entrusted to you.”

A. A Charge Concerning Pastoral Responsibilities (1:3-20)

Paul’s first charge to Timothy in the opening of this first epistle has to do with the pastor’s responsibility to “wage the good warfare” (1:18), as follows:

A1. To maintain pure doctrine (1:3-11).

A2. To testify to God’s saving grace (1:12-17).

A3. To fulfill your pastoral mandate (1:18-20).

In the previous two editions of this Journal (NPJ 47 and 48), we covered the first two points concerning pastoral responsibilities: A1 (to maintain pure doctrine) and A2 (to testify to God’s saving grace). In this edition we will address point A3…

A3. To fulfill Your Pastoral Mandate (1:18-20). These verses summarize and emphasize Paul’s first charge to Timothy that we have already studied.

Timothy’s pastoral mandate was to defend the truth by maintaining pure doctrine through his teaching (1:3-11) and by testifying to God’s saving grace through his personal testimony (1:12-17). By way of emphasis, Paul now says, “This charge I entrust to you, Timothy, my child” (1:18a). These pastoral responsibilities (doctrinal purity and gospel clarity) had first been entrusted to Paul himself and he is now handing them over to Timothy to exercise in the church at Ephesus. As a good mentor, Paul had modelled these pastoral responsibilities and Timothy is exhorted now to continue them unabated in his own ministry. This charge and its attendant responsibilities are serious undertakings, which Paul entrusts to Timothy like a precious asset for safe keeping and exercise in his pastoral ministry.

The confident consignment of these duties reflects “the prophecies previously made about you” (1:18b), Paul writes. Evidently, the pastoral role which Timothy had now reached and the assignment of these responsibilities to him is the culmination of what had been previously recognized and anticipated in the church, where his spiritual gifts and calling into ministry had been prophesied and where he had been set aside for just such a ministry as this in Ephesus where he now served. Timothy had lived up to their expectations of him and he had grown into the practice of ministry under the tutelage of his father in the faith and mentor, Paul, who is now affirming him in this ministry.

By way of further commendation and encouragement for the days ahead, Paul refers to those previous prophecies about Timothy as the basis on which “you may wage the good warfare” (1:18c). There is no doubt that pastor Timothy would face hard days ahead – that is inevitable in pastoral ministry – days of spiritual warfare that he would be required to fight. That is what pastoral ministry is in its essence – a spiritual battle against forces of evil who would seek to discourage and turn aside from the faith those under the pastor’s care. Notice that this warfare is described as “good.” We think of military warfare as bad, which it usually is. But spiritual warfare is good in that we are withstanding the forces of evil as we seek to advance the cause of the gospel and defend the truth of God.

In this battle Timothy would have to “contend for the faith that was once for all delivered to the saints” (Jude 3). For himself and on behalf of the members of his church, Timothy would have to wrestle with the forces of evil who constantly bombard the people of God (Eph. 6:12-20). He would have to rebuke those in the church who hold false doctrine and correct those who are in error (2 Tim. 3:16). He would have to publicly rebuke those who persist in sin (1 Tim. 5:20). These and many other attacks can become wearisome and discouraging, but they are part and parcel of pastoral ministry. While being transparent about these challenges and not shying away from these realities, Paul here is encouraging Timothy that all that had taken place in his life - the position which he now occupied in the church and the gifts God had given him - was sufficient to enable him to wage this spiritual warfare.

In so doing Timothy must be sure to continue “holding faith and a good conscience” (1:19a). These are two fundamental, inseparable requirements in the Christian life and even more so in pastoral ministry. In fact they are so important that Paul mentions them together in 1:5, here in 1:19, and again in 3:9, thus emphasizing that, to wage this spiritual battle, our faith in Christ and our moral uprightness must be uncompromised. Faith and practice go together. Faith is the starting point - knowing Christ as our Savior and then progressing in our understanding of and confidence in what we believe, as revealed in God’s word. Such truth must be coupled with a good conscience through upright living. Belief and behavior go together, forming an impregnable barrier against the attacks of our spiritual enemy. Days of discouragement would surely come for Timothy, but Paul encourages Timothy that he can face and overcome these spiritual attacks by clinging firmly to the faith that he professes and teaches, and by consistently living in such a way that his conscience is clear, that his conduct and character reflect his confession.

By way of contrast, and to further reinforce his exhortation, Paul mentions two men who failed to hold faith and a good conscience and which resulted in utter defeat in this spiritual battle: 19b By rejecting this, some have made shipwreck of their faith, 20 among whom are Hymenaeus and Alexander, whom I have handed over to Satan that they may learn not to blaspheme” (1:19b-20). These two men evidently rejected the principle that a consistent, strong Christian life is one that is firmly established on the foundation of “faith and a good conscience.” Consequently they failed to wage the good warfare and instead “made shipwreck of their faith.” When your love for Christ and your faith in him fades, when you fail to live by and uphold the truth of Scripture, when you no longer enjoy a clear conscience before God because you have abandoned upright Christian conduct, then you no longer have a firm foundation on which to live and to “wage the good warfare” against our spiritual adversary.

Once you begin to waver in your faith in Christ and your trust in God’s word, and once you turn away from the moral standards which define a true Christian, then you open up yourself to making shipwreck of your life. Notice the two types of imagery that Paul uses here – “warfare” (1:18) and “shipwreck” (1:19). As Christians, we are soldiers engaged in a spiritual war against the enemy and we are travelers participating in a spiritual journey that is like crossing the ocean - one that is fraught with dangers like rocks and storms. Both the war and the journey will be won or lost based on the firmness of our faith and the reflection of that faith in the uprightness of our conduct. Those who become weak in their commitment to and conviction of the truths of Scripture risk defeat in spiritual battle. Worse yet, those who abandon their faith in God and his Word will face spiritual shipwreck, which may result in utter disaster as in the cases of “Hymenaeus and Alexander, whom I have handed over to Satan that they may learn not to blaspheme” (1:20).

Who were these men and what does Paul mean by “whom I have delivered over to Satan”? The identity of the men cannot be determined, except to say that most likely they were leaders in the church, possibly those mentioned indirectly in 1 Timothy 1:3-7. As to the expression “whom I have delivered over to Satan,” Paul uses the same expression in 1 Corinthians 5:5 concerning the man who was guilty of sexual immorality. It’s unlikely that Paul would have used the same expression in similar contexts – to describe reprobate persons (spiritual and sexual) – with different meanings. Thus, in both cases, Paul must mean that, by putting such delinquent persons out of the protected and holy sphere of the church into the unprotected and unholy sphere of the world, they would experience the unmitigated attacks of Satan from which they would “learn not to blaspheme.” Now remember, in our study earlier in this chapter (NPJ 48), Paul characterizes himself prior to his conversion as being a blasphemer (1:13), because he willfully defied God’s laws both in word and deed. Similarly here, these men undoubtedly denied the truth about Christ, promoted false doctrine and speculations in the church, argued about myths and endless genealogies, wandered off into vain discussions without any understanding about what they were saying, and by so doing tried to draw away others to follow them, thus generating division in the church. For this reason, Paul “delivered them to Satan” with a view to their restoration once they had learned their lesson.

III. Sermon Outlines

Title: Learning from Jesus – Sharing his suffering (Matthew 26:36-46)

Subject: Closeness to Jesus

Theme: We need to stay close to Jesus by watching and praying.

Point I: Jesus expresses his distress (26:37-38)

Point II: Jesus prays for deliverance (26:39-41)

Point III: Jesus accepts his destiny (26:42-46)

Related Topics: Pastors

La Revue Internet Des Pasteurs, Fre Ed 49, Edition de l’automne 2023

Un ministère de…

Auteur: Dr. Roger Pascoe, Président,
Email: [email protected]

I. Renforcement De La Prédication Par Exposition : Prêcher Les Épitres, Pt. 4
Une étude de cas (suite) : L’épître au Ephésiens, « Unis, nous tenons bon : Le mystère de l’Eglise. »

A. Survol De La Structure De L’Épître.

Comme c’est le cas pour beaucoup d’écrits de Paul, l’épître aux Éphésiens est divisée en deux sections :

1. Une section doctrinale : « Notre position commune en Christ » (1 :3-3 :21) et,

2. Une section pratique : « Notre pratique commune en Christ » (4 :1- 6 :24).

Le lien entre les deux sections de l’épître est le concept de leur « appel » (4 : 1). Alors que la première section du livre leur rappelle leur appel à une nouvelle relation avec Christ et avec son peuple, la deuxième section du livre les instruit et les exhorte à vivre d'une manière qui illustre et reflète cet appel.

Le ton de la première section est celui de l'action de grâce envers Dieu pour notre position spirituelle et nos richesses en Christ - (1) pour nos bénédictions en Christ (1 : 3-14) ; (2) pour notre transformation en Christ (2 :1-10) ; (3) pour notre relation en Christ (2 : 11-22) – dont la position et les richesses constituent la base des instructions pratiques de la deuxième section sur la façon de vivre dans l’unité en tant que chrétiens dans un seul corps. Le ton de la deuxième section change sensiblement en celui d'exhortation, alors que Paul les « supplie » de « marcher d'une manière digne de l'appel » qu’ils ont reçu.

Au chapitre 3, l'épître est interrompue par une parenthèse importante (3, 2-13), dans laquelle Paul réfléchit sur son ministère et la révélation que Dieu lui a donnée concernant le « mystère » qui lui a été fait connaître uniquement, le mystère de l'unité des Juifs et des Gentils dans l'Église selon les desseins de Dieu élaborés en Christ.

Après leur avoir rappelé leurs richesses spirituelles en Christ et la position pour laquelle ils avaient été rachetés et à laquelle ils avaient été appelés, dans les chapitres 4 à 6, Paul les met au défi de vivre de manière à refléter cette réalité à travers leur unité :

1. Unité dans leur ministère (4 :1-16).

2. Unité dans leur comportement (4 :17-5 :21).

3. Unité dans leur relations (5 :22-6 :9).

4. Unité dans leur combat spirituel (6 :10-20).

Remarquablement, l'épître contient deux prières significatives et instructives à partir desquelles nous pouvons apprendre comment prier et pour quoi prier : (1) Une prière pour leur illumination (1 :15-23) ; (2) Une prière pour leur fortification (3 : 14-21).

B. Mon Aperçu Structurel Détaillé De L’Épître.

PART N°1: NOTRE POSITION COMMUNE EN CHRIST

1:1–3:21

Introduction à l’épître

1:1-2

I. Nos bénédictions communes en Christ

1:3–23

A. La bénédiction de l’élection

1:4-6

1. La nature de l’élection est le choix de Dieu (Il a « élu »)

1:4a

2. L’objet de l’élection est le peuple de Dieu (« nous »)

1:4b

3. Le fondement de l’élection est le Fils de Dieu (« en Christ »)

1:4c

4. Le temps de l’élection est l’éternité de Dieu (« avant la fondation… »)

1:4d

5. Le but de l’élection est la gloire de Dieu (« à la louange de sa gloire »)

1:4e-6

B. La bénédiction de notre rédemption

1:7-10

1. La source de la rédemption est le « Bien-aimé » de Dieu

1:7a-b

2. Le moyen de rédemption est le « sang » de Christ

1:7c

3. Le résultat de la rédemption est notre « pardon »

1:7d

4. La motivation pour la rédemption est la « grâce » de Dieu

1:7e-8

5. La consommation de la rédemption est la « direction » de Christ.

1:9-10

C. La bénédiction de notre héritage

1:11-14

1. Notre héritage est assigné par le plan souverain de Dieu

1:11

2. Notre héritage est garanti avec tout le peuple élu de Dieu

1:12-14

D. Prière n°1 : Une prière pour l’illumination

1:15 - 23

1. Actions de grâce à Dieu pour leur salut

1:15-16

(1a) Pour leur foi au Seigneur Jésus

1:15a

(1b) Pour leur amour pour tous les saints

1:15b

2. Requête à Dieu pour leur compréhension

1:16-23

(2a) Pour l'instruction de l'Esprit

1:16b-17

(2b) Pour la pleine connaissance de l'Évangile

1:18-23

II. Notre transformation commune en Christ

2:1–10

A. Avant de connaître Christ... nous étions condamnés à la mort spirituelle

2:1-3

1. Être spirituellement mort signifie... que notre comportement est mondain

2:2

2. Être spirituellement mort signifie... que notre nature est corrompue

2:3

B. Quand nous connaissons le Christ... nous sommes transformés en vie spirituelle

2:4-10

1. Notre transformation est... une merveille de la miséricorde de Dieu

2:4-6

2. Notre transformation est... un monument pour la grâce de Dieu

2:7-10

III. Notre relation commune en Christ

2: 11–22

A. Une relation distante rendue proche

2:11-13

1. Notre ancienne relation était une relation d’éloignement total

2:11-12

2. Notre relation actuelle est une relation de proximité totale

2:13

B. Une relation hostile rendue pacifique

2:14-18

1. Une relation hostile rendue pacifique grâce à la personne de Christ

2:14a

2. Une relation hostile rendue pacifique grâce à l’œuvre de Christ

2:14b-18

C. Une relation étrangère devient familière

2:19-22

1. Par Christ... nous sommes tous citoyens du même pays

2:19a

2. Par Christ... nous sommes tous membres de la même famille

2:19b-22

D. Une parenthèse : le ministère unique de Paul

3:1–13

1. La révélation du mystère de Christ donnée à Paul

3:1-7

(1a) Le canal de cette révélation était uniquement à travers le ministère de Paul.

3:1-5

(1b) La substance de cette révélation était propre au ministère de Paul

3:6-7

2. La déclaration faite par Paul sur le mystère du Christ

3:8-13

(2a) Annoncer aux païens les richesses de Christ

3:8

(2b) Clarifier à tous le plan de Dieu

3:9

(2c) Montrer la sagesse de Dieu aux puissances maléfiques

3:10-11

E. Prière n°2 : Une prière pour la fortification

3:1, 14-21

1. Demande d’une spiritualité fortifiée

3:16-17a

(1a) Par la puissance de l’Esprit

3:16b

(1b) Par Christ demeurant en nous

3:17a

2. Demande d’une compréhension renforcée

3:17b-19a

(2a) Comprendre l’immensité de l’amour du Christ

3:18

(2b) Connaître le caractère incompréhensible de l’amour du Christ

3:19a

3. Demande d’une piété renforcée

3:19b-21

PARTIE N°2: NOTRE PRATIQUE COMMUNE EN CHRIST

4:1-6:24

I. Notre marche commune dans l’unité

4:1-6

A. Notre marche commune dans l’unité est exigée par notre vocation commune

4:1

1. Nous avons été appelés à un appel céleste

4:1b

2. Nous avons été invités à mener une marche qui est digne

4:1a

B. Notre marche commune dans l'unité se manifeste dans notre caractère commun

4:2-3

1. Le caractère de l’unité chrétienne est produit intérieurement

4:2

2. Le caractère de l’unité chrétienne se pratique à l’extérieur

4:3

C. Notre marche commune dans l'unité est motivée par notre confession commune

4:4-6

1. Unité de formation : Un corps et un Esprit

4:4a

2. Unité de destin : un espoir de votre vocation

4:4b

3. Unité de direction : un seul Seigneur

4:5a

4. Unité de croyance : une seule foi

4:5b

5. Unité de sacrement : un seul baptême

4:5c

6. Unité de Dieu : Un seul Dieu et Père

4:6

II. Notre marche commune dans la maturité

4:7-16

A. Nous grandissons en maturité grâce aux serviteurs de Christ

4:7-11

1. L'église a été construite par les apôtres et les prophètes

4:11a

2. L'Église se développe grâce au travail des évangélistes

4:11b

3. L'Église mûrit grâce au ministère des pasteurs et des enseignants

4:11c

B. L'Église mûrit grâce au ministère des pasteurs et des enseignants

4:12

1. Nous mûrissons pour le service de Christ à mesure que nous sommes formés pour le ministère.

4:12a

2. Nous mûrissons pour le service de Christ en travaillant dans le ministère.

4:12b

3. Nous mûrissons pour le service de Christ en édifiant les autres dans le ministère.

4:12c

C. Nous grandissons en maturité à l’image du Christ

4:13-16

1. La maturité à l’image de Christ est doctrinale

4:13a

2. La maturité à l’image de Christ est relationnelle

4:13b

3. La maturité à l’image de Christ est totale

4:13c-16

III. Notre marche commune dans la pureté

4:17- 5:21

A. Des principes de vie contrastés

4:17-24

1. Ne vivez pas comme les impies... dans la corruption qui vient de la tromperie

4:17-19

(1a) Les impies vivent dans l'obscurité intellectuelle

4:17-18a

(1b) Les impies vivent dans la mort spirituelle

4:18b

(1c) Les impies vivement dans la méchanceté pratique

4:19

2. Vivez comme Jésus... dans la pureté qui vient de la vérité

4:20-24

(2a) Vous vivez comme Jésus... en changeant votre manière de vivre

4:22, 24

(2b) Vous vivez comme Jésus... en changeant votre manière de penser

4:23

B. Des pratiques de vie contrastées

4:25-32

1. Pratiquer la vérité… et non le mensonge

4:25

2. Pratiquer une colère juste… et non injuste

4:26-27

3. Entraînez-vous à partager… non à voler

4:28

4. Pratiquer un discours constructif… non destructeur

4:29-30

5. Pratiquez les vertus… et non les vices

4:31-32

C. Des programmes de vie contrastés

5:1-21

Programme n°1 : Vivre une vie centrée sur Dieu… et non égocentrique

5:1-7

1. Vivre une vie centrée sur Dieu

5:1-2

(1a) Une vie centrée sur Dieu imite la nature sainte de Dieu

5:1

(1b) Une vie centrée sur Dieu imite le saint amour de Dieu

5:2a

2. Ne vivez pas une vie égocentrique

5:3-6

(2a) Une vie égocentrique est souillée par la perversion

5:3-4

(2b) Une vie égocentrique est vouée à la punition

5:5-6

Programme n°2 : Vivre comme la lumière… et non comme les ténèbres

5:8-14

1. Vivre comme des gens de la lumière

5:8b-10

(1a) Les gens de la lumière vivent pour produire de la lumière

5:9

(1b) Les gens de la lumière vivent pour plaire à Dieu

5:10

2. Ne vivez pas comme des gens des ténèbres

5:11-14

(2a) Les gens des ténèbres produisent des œuvres de ténèbres

5:11a

(2b) Les gens de la lumière exposent les œuvres des ténèbres

5:11-14

Programme n°3 : Vivre prudemment… et non imprudemment

5:15-21

1. Faites attention pour vivre sagement… et non comme des insensés

5:16-17

(1a) Dans l'utilisation de votre temps

5:16

(1b) Dans la compréhension de la volonté de Dieu

5:17

2. Faites attention pour être rempli de l'Esprit... et non de vin

5:18-21

(2a) Les gens remplis de l’Esprit adorent Dieu les uns avec les autres

5:19

(2b) Les gens remplis du Saint-Esprit rendent grâce les unes avec les autres

5:20

(2c) Les gens remplis du Saint-Esprit se soumettent les uns aux autres

5:21

IV. Notre marche commune en harmonie

5:22-6:9

A. L'harmonie entre les épouses et les maris

5:22-33

1. Les épouses remplies du Saint-Esprit se soumettent à leur mari

5:22-24

(1a) Quelle est la nature de la soumission?

5:22

(1b) Quelle est la base de la soumission?

5:23

(1c) Quelle est la conclusion de l'affaire?

5:24

2. Les maris remplis du Saint-Esprit aiment leurs femmes

5 :25-33

(2a) L’amour d’un mari rempli de l’Esprit… est comme celui de Christ pour l’Église

5:25b-27

(2b) L’amour d’un mari rempli de l’Esprit… est comme son amour pour son propre corps

5:28-31

B. L'harmonie entre les enfants et les parents

6:1-4

1. Les obligations des enfants envers leurs parents

6:1-3

(1a) Obéir à leurs parents

6:1

(1b) Honorer leur père et leur mère

6:2-3

2. Les obligations des pères envers leurs enfants

6:4

(2a) Ne pas irriter leurs enfants

6:4a

(2b) Eduquer leurs enfants

6:4b

C. L'harmonie entre serviteurs et maîtres

6:5-9

1. L'obéissance des employés chrétiens

6:5-8

(1a) L'obéissance chrétienne se manifeste dans votre attitude

6:5

(1b) L'obéissance chrétienne se manifeste dans votre diligence

6:6-8

2. L’exemple des employeurs chrétiens

6:9

(2a) Faites aux autres ce que vous voudriez qu'ils vous fassent

6:9a

(2b) N'abusez pas de votre pouvoir

6:9b

(2c) Vous êtes vous-même responsable

6:9c

V. Notre marche commune dans la victoire

6:10-20

A. Notre victoire grâce à la protection spirituelle

6:10-12

1. La protection de la puissance de Dieu

6:10

2. La protection de l’armure de Dieu

6:11a

3. La protection contre l’ennemi de Dieu

6:11b-12

B. Notre victoire grâce à la préparation spirituelle

6:13-20

1. Préparé avec toute l'armure spirituelle

6:13-17

(1a) La vérité

6:14a

(1b) La justice

6:14b

(1c) L’évangile

6:15

(1d) La foi

6:16

(1e) Le salut

6:17a

(1f) La Parole

6:17b

2. Préparé avec toute la puissance de la prière

6:18-20

(2a) La variété de la prière

6:18a

(2b) La fréquence de la prière

6:18b

(2c) Les moyens de la prière

6:18c

(2d) La manière de prier

6:18d

(2e) Les objets de la prière

6:18e

(2f) Les spécificités de la prière

6:19-20

Remarques finales

6:21-24

C. Prêcher cette épître.

Comme vous pouvez le voir dans ma « Structure des Éphésiens », j'ai divisé l'épître en deux sections principales (« Notre position commune en Christ » et « Notre pratique commune en Christ ») et les titres de ces sections reflètent l'orientation et le thème de l'épître concernant notre unité en tant que croyants à la fois dans notre position en Christ et dans notre pratique.

Dans la première division du livre (Notre position commune en Christ, 1 :3 – 3 :21), je prêcherais une série de messages qui reflètent l'unité que nous avons en tant que croyants dans notre position spirituelle commune en Christ – d’où nous sommes venus, la transformation qui a eu lieu en nous et la nouvelle relation dont nous jouissons maintenant en Christ.

Après cela, je prêcherais une série de sermons sur la deuxième grande division du livre (Notre pratique commune en Christ, 4 :1-6 :20), qui reflètent l'unité des croyants dans nos pratiques spirituelles, si nous marchons dans la vérité de notre position spirituelle unie.

Puisque cette épître contient beaucoup d'instructions à la fois sur les questions doctrinales (telles que la prédestination et l'élection, la rédemption, le sceau de l'Esprit, etc.) et des questions pratiques (telles que le pardon, la réconciliation, la maîtrise de la langue, les rôles des dirigeants spirituels dans l'église, etc.), je suggère que lorsque vous prêchez ce livre à votre église, vous consacriez des sermons supplémentaires séparés à certains des sujets qui doivent être développés plus en détail. Par exemple, si vous organisez des cultes le dimanche soir, vous pouvez donner ces messages séparés à ce moment-là, ou vous pouvez les donner lors de vos réunions de prière ou d'étude biblique en milieu de semaine. Ces messages seraient de nature d'actualité et traiteraient d'autres passages de l'Écriture qui développent les idées présentées dans votre série de sermons tirés des Éphésiens.

II. Renforcer le leadership biblique :
L'ordre dans l'Église, partie 3, 1 Timothée 1 : 18-20

1 Timothée est structuré autour de cinq « exhortations » (points d’instruction) que l’apôtre Paul adresse au jeune pasteur Timothée, qui était son fils dans la foi et son protégé. Ces cinq exhortations sont les suivantes :

A. Une exhortation concernant la responsabilité pastorale (1 :3-20) : « combattre le bon combat. »

B. Une exhortation concernant le culte public (2 :1-15) : « Les hommes devraient prier… Les femmes devraient apprendre en silence. »

C. Une exhortation concernant le leadership pastoral (3 :1-16) : « Comment l’on devrait se conduire dans la maison de Dieu. »

D. Une exhortation concernant le dévouement personnel (4 :1-6 :2) : « Veille sur toi-même et sur ton enseignement. »

E. Une exhortation concernant les motivations pastorales (6 :3-21) : « Garde le commandement sans tâche… garde le dépôt qui est en toi. »

A. Une exhortation concernant les responsabilités pastorales (1 :3-20)

La première exhortation de Paul à Timothée au début de cette première épître concerne la responsabilité du pasteur de « combattre le bon combat » (1 : 18), comme suit :

A1. Maintenir la saine doctrine (1 :3-11).

A2. Témoigner de la grâce salvatrice de Dieu (1 :12-17).

A3. Remplir son mandat pastoral (1 :18-20).

Dans les deux éditions précédentes de ce Journal (NPJ 47 et 48), nous avons abordé les deux premiers points concernant les responsabilités pastorales : A1 (maintenir la pure doctrine) et A2 (témoigner de la grâce salvatrice de Dieu). Dans cette édition nous aborderons le point A3…

A3. Bien remplir le mandat pastoral (1 :18-20). Ces versets résument et soulignent la première exhortation de Paul à Timothée que nous avons déjà étudiée.

Le mandat pastoral de Timothée était de défendre la vérité en maintenant une doctrine pure à travers son enseignement (1 :3-11) et en témoignant de la grâce salvatrice de Dieu à travers son témoignage personnel (1 :12-17). Pour insister, Paul dit maintenant : « Le commandement que je t’adresse, … Timothée mon enfant » (1 : 18a). Ces responsabilités pastorales (pureté doctrinale et clarté évangélique) avaient d'abord été confiées à Paul lui-même et il les confie maintenant à Timothée pour qu'il les exerce dans l'Église d'Éphèse. En tant que bon mentor, Paul avait donné le modèle de ces responsabilités pastorales et Timothée est maintenant exhorté à les poursuivre sans relâche dans son propre ministère. Cette charge et les responsabilités qui en découlent sont des entreprises sérieuses, que Paul confie à Timothée comme un bien précieux pour le garder et l'exercer dans son ministère pastoral.

L’accomplissement confiant de ces devoirs reflète « les prophéties faites précédemment à ton sujet » (1 : 18b) écrit Paul. De toute évidence, le rôle pastoral que Timothée avait maintenant atteint et l'assignation de ces responsabilités est le point culminant de ce qui avait été précédemment reconnu et anticipé dans l'Église, où ses dons spirituels et son appel au ministère avaient été prophétisés et où il avait été mis à part pour un ministère comme celui-ci à Éphèse où il servait maintenant. Timothée avait répondu à leurs attentes à son égard et il avait grandi dans la pratique du ministère sous la tutelle de son père dans la foi et mentor, Paul, qui le confirme maintenant dans ce ministère.

En guise de louanges et d’encouragements supplémentaires pour les jours à venir, Paul fait référence à ces prophéties précédentes concernant Timothée comme étant la base sur laquelle il peut combattre « le bon combat » (1 : 18c). Il ne fait aucun doute que le pasteur Timothée serait confronté à des jours difficiles – ce qui est inévitable dans le ministère pastoral – des jours de combat spirituel qu’il lui serait demandé de mener. C’est ce qu’est essentiellement le ministère pastoral : une bataille spirituelle contre les forces du mal qui cherchent à décourager et à détourner de la foi ceux qui sont sous la garde du pasteur. Notez que ce combat est décrit comme « bon ». Nous considérons la guerre militaire comme mauvaise, ce qui est généralement le cas. Mais le combat spirituel est bon dans la mesure où nous résistons aux forces du mal, alors que nous cherchons à faire avancer la cause de l’Évangile et à défendre la vérité de Dieu.

Dans ce combat, Timothée devait « combattre pour la foi qui a été transmise aux saints une fois pour toutes » (Jude 3). Pour lui-même et pour des membres de son église, Timothée devrait lutter contre les forces du mal qui assaillent constamment le peuple de Dieu (Éph. 6 : 12-20). Il devrait réprimander ceux dans l'Église qui tiennent une fausse doctrine et corriger ceux qui sont dans l'erreur (2 Tim. 3 : 16). Il devrait réprimander publiquement ceux qui persistent dans le péché (1 Tim. 5 :20). Ces attaques et bien d’autres peuvent devenir lassantes et décourageantes, mais elles font partie intégrante du ministère pastoral. Tout en étant transparent sur ces défis et en ne reculant pas devant ces réalités, Paul encourage ici Timothée en lui disant que tout ce qui s'est passé dans sa vie - la position qu'il occupait alors dans l'Église et les dons que Dieu lui avait donnés - était suffisant pour lui permettre de mener ce combat spirituel.

En faisant ainsi, Timothée doit s’assurer qu’il continue « en gardant la foi et une bonne conscience » (1 : 19a). Ce sont deux exigences fondamentales et indissociables de la vie chrétienne et plus encore du ministère pastoral. En fait, ils sont si importants que Paul les mentionne ensemble en 1 : 5, ici en 1 : 19, et de nouveau en 3 : 9. Il souligne ainsi que pour mener cette bataille spirituelle, notre foi en Christ et notre droiture morale doivent être sans compromis. La foi et la pratique vont de pair. La foi est le point de départ – connaître Christ comme notre Sauveur, puis progresser dans notre compréhension et notre confiance en ce que nous croyons, comme le révèle la parole de Dieu. Une telle vérité doit s’accompagner d’une bonne conscience et d’une vie droite. La croyance et le comportement vont de pair, formant une barrière imprenable contre les attaques de notre ennemi spirituel. Des jours de découragement viendraient sûrement pour Timothée, mais Paul encourage Timothée à faire face et à surmonter ces attaques spirituelles en s'accrochant fermement à la foi qu'il professe et enseigne, et en vivant constamment de telle manière que sa conscience soit claire, que sont sa conduite et son caractère reflètent sa confession.

Par contraste, et pour renforcer encore son exhortation, Paul mentionne deux hommes qui n'ont pas réussi à garder la foi et une bonne conscience et qui ont abouti à une défaite totale dans ce combat spirituel : « 19b ​​ Cette conscience, quelques-uns l’ont perdue, et ils ont fait naufrage par rapport à la foi. 20 De ce nombre sont Hyménée et Alexandre, que j’ai livrés à Satan, afin qu’ils apprennent à ne pas blasphémer. » (1 : 19b-20). Ces deux hommes ont manifestement rejeté le principe selon lequel une vie chrétienne cohérente et forte doit être fermement établie sur le fondement de « la foi et d’une bonne conscience ». En conséquence, ils n’ont pas mené le bon combat ; ils ont plutôt « fait naufrage par rapport à la foi ». Lorsque votre amour pour Christ et votre foi en lui s'estompent, lorsque vous ne parvenez pas à respecter la vérité de l'Écriture, lorsque vous ne jouissez plus d'une bonne conscience devant Dieu parce que vous avez abandonné une conduite chrétienne droite, alors vous n'avez plus de ferme conviction ; fondement sur lequel vivre et combattre « le bon combat » contre notre adversaire spirituel.

Une fois que vous commencez à vaciller dans votre foi en Christ et votre confiance dans la parole de Dieu, et une fois que vous vous détournez des normes morales qui définissent un vrai chrétien, alors vous vous exposez au naufrage de votre vie. Remarquez les deux types d’images que Paul utilise ici – « combat » (1 :18) et « naufrage » (1 :19). En tant que chrétiens, nous sommes des soldats engagés dans une guerre spirituelle contre l’ennemi et nous sommes des voyageurs participant à un voyage spirituel qui ressemble à une traversée de l’océan – un voyage semé de dangers comme les rochers et les tempêtes. La guerre et le voyage seront gagnés ou perdus sur la base de la fermeté de notre foi et du reflet de cette foi dans la droiture de notre conduite. Ceux qui s’affaiblissent dans leur engagement et leur conviction au sujet des vérités de l’Écriture risquent la défaite dans la bataille spirituelle. Pire encore, ceux qui abandonnent leur foi en Dieu et en sa Parole seront confrontés à un naufrage spirituel, qui peut entraîner un désastre total, comme dans le cas de « Hyménée et Alexandre, que j'ai livrés à Satan afin qu'ils apprennent à ne pas blasphémer » (1 :20).

Qui étaient ces hommes et que veut dire Paul par « que j’ai livré à Satan » ? L'identité des hommes ne peut être déterminée, sauf pour dire qu'il s'agissait très probablement de dirigeants de l'Église, peut-être ceux mentionnés indirectement dans 1 Timothée 1 : 3-7. Quant à l’expression « que j’ai livré à Satan », Paul utilise la même expression dans 1 Corinthiens 5 : 5 à propos de l’homme coupable d’immoralité sexuelle. Il est peu probable que Paul ait utilisé la même expression dans des contextes similaires – pour décrire des personnes réprouvées (spirituellement et sexuellement) – avec des significations différentes. Ainsi, dans les deux cas, Paul doit vouloir dire qu’en plaçant ces délinquants hors de la sphère protégée et sainte de l’Église dans la sphère non protégée et impie du monde, ils subiraient les attaques totales de Satan et ils « apprendraient « à ne pas blasphémer. » Rappelez-vous maintenant que, dans notre étude plus tôt dans ce chapitre (NPJ 48), Paul se qualifiait avant sa conversion de blasphémateur (1 : 13), parce qu’il avait délibérément défié les lois de Dieu, tant en paroles qu’en actes. De la même manière, ici, ces hommes ont sans aucun doute nié la vérité sur Christ, ont promu de fausses doctrines et des spéculations dans l'Église, ont discuté de mythes et de généalogies sans fin, se sont égarés dans de vaines discussions sans aucune compréhension de ce qu'ils disaient et, ce faisant, ont essayé d’amener d’autres à les suivre dans leur égarement, générant ainsi la division dans l'Église. C’est pour cette raison que Paul « les a livrés à Satan » en vue de leur restauration une fois qu’ils auraient appris leur leçon.

III. Plans de sermons

Titre : Apprendre de Jésus – Partager sa souffrance (Matthieu 26 :36-46)

Sujet : Proximité avec Jésus

Thème : Nous avons besoin de demeurer près de Jésus en veillant et priant.

Point I : Jésus exprime cette détresse (26 :37-38)

Point II : Jésus prie pour la délivrance (26 :39-41)

Point III : Jésus accepte sa destinée (26 :42-46)

Related Topics: Pastors

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 49, Editia de toamnă 2023

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea predicării expozitive: Predicarea din epistole, partea a 4-a: Studiu de caz (continuare): Epistola către Efeseni: „Rămânem uniți: Taina Bisericii”

A. Structura epistolei.

Ca în cazul multora dintre scrierile lui Pavel, epistola către Efeseni este împărțită în două secțiuni:

1. O secțiune doctrinară: „Avem aceeași poziție în Hristos” (1:3-3:21).

2. O secțiune practică: „Avem aceeași trăire/practici în Hristos” (4:1- 6:24).

Legătura dintre cele două secțiuni ale epistolei este conceptul „chemării” lor (4:1). Prima secțiune a cărții le amintește de chemarea lor la o relație nouă cu Hristos și poporul Său, pe când cea de-a doua secțiune a cărții îi învață și îi îndreaptă să trăiască într-un mod care reflectă acea chemare.

Tonul primei secțiuni este mulțumirea față de Dumnezeu pentru poziția noastră spirituală și pentru bogățiile pe care le avem în Hristos - (1) pentru bogățiile pe care le avem în Hristos (1:3-14); (2) pentru transformarea noastră în Hristos (2:1-10); (3) pentru relația noastră în Hristos (2:11-22) – poziția și bogățiile pe care le avem în Hristos reprezintă baza pentru învățăturile practice din cea de-a doua secțiune despre cum să trăim, ca și creștini, în unitate într-un singur trup. Tonul celei de-a doua secțiuni se schimbă vizibil către un ton de îndemnare, când Pavel îi îndeamnă să se poarte „într-un chip vrednic de chemarea” la care au fost chemați.

În capitolul 3, epistola este întreruptă de o paranteză importantă (3:2-13), în care Pavel reflectă la slujirea sa și la revelația primită de la Dumnezeu cu privire la „taina” care i-a fost descoperită în mod unic, taina unității dintre evrei și neamuri în biserică, potrivit planului lui Dumnezeu în Hristos.

După ce le amintește de bogățiile lor spirituale în Hristos și de poziția pentru care au fost răscumpărați și la care au fost chemați, în capitolele 4-6, Pavel îi cheamă să trăiască în așa fel încât să reflecte acea realitate prin unitatea dintre ei:

1. Unitate în slujire (4:1-16).

2. Unitate în trăire (4:17-5:21).

3. Unitate în relații (5:22-6:9).

4. Unitate în luptele spirituale (6:10-20).

Epistola conține două rugăciuni importante, din care putem să învățăm cum să ne rugăm și pentru ce să ne rugăm: (1) O rugăciune pentru luminarea lor (1:15-23); (2) O rugăciune pentru întărire în putere (3:14-21).

B. Schița structurală detaliată a epistolei.

PARTEA ÎNTÂI: AVEM ACEEAȘI POZIȚIE ÎN HRISTOS

1:1–3:21

Introducerea epistolei

1:1-2

I. Aceleași binecuvântări în Hristos

1:3–23

A. Binecuvântarea alegerii

1:4-6

1. Esența alegerii constă în decizia lui Dumnezeu (El „a ales”)

1:4a

2. Obiectul alegerii este poporul lui Dumnezeu („ne-a ales”)

1:4b

3. Baza alegerii este Fiul lui Dumnezeu („în Hristos”)

1:4c

4. Momentul alegerii este veșnicia lui Dumnezeu („înainte de întemeierea lumii...”)

1:4d

5. Scopul alegerii este gloria lui Dumnezeu („spre lauda slavei harului Său”)

1:4e-6

B. Binecuvântarea răscumpărării

1:7-10

1. Sursa răscumpărării este „Preaiubitul” lui Dumnezeu

1:7a-b

2. Mijlocul răscumpărării este „sângele” lui Hristos

1:7c

3. Rezultatul răscumpărării este „iertarea” noastră

1:7d

4. Motivația răscumpărării este „harul” lui Dumnezeu

1:7e-8

5. Scopul răscumpărării este „domnia” lui Hristos

1:9-10

C. Binecuvântarea moștenirii noastre

1:11-14

1. Moștenirea noastră este rânduită prin planul lui Dumnezeu

1:11

2. Moștenirea este asigurată pentru toți cei aleși ai lui Dumnezeu

1:12-14

D. Rugăciunea #1: O rugăciune pentru luminare

1:15 - 23

1. Mulțumire lui Dumnezeu pentru mântuirea lor

1:15-16

(1a) Pentru credința lor în Domnul Isus

1:15a

(1b) Pentru dragostea lor pentru toți sfinții

1:15b

2. Cerere înaintea lui Dumnezeu pentru înțelegerea lor

1:16-23

(2a) Pentru învățare prin Duhul Sfânt

1:16b-17

(2b) Pentru înțelegerea deplină a evangheliei

1:18-23

II. Transformarea noastră în Hristos

2:1–10

A. Înainte să-L cunoaștem pe Hristos...eram condamnați la moarte spirituală

2:1-3

1. A fi mort spiritual înseamnă... că avem un comportament lumesc

2:2

2. A fi mort spiritual înseamnă... că avem o natură coruptă

2:3

B. De când Îl cunoaștem pe Hristos...suntem aduși la viață spirituală

2:4-10

1. Aducerea noastră la viață este... o minune a îndurării lui Dumnezeu

2:4-6

2. Aducerea noastră la viață este... o mărturie a harului lui Dumnezeu

2:7-10

III. Relația noastră în Hristos

2: 11–22

A. O relație distantă este transformată într-o relație apropiată

2:11-13

1. Relația noastră din trecut era complet distantă

2:11-12

2. Relația noastră prezentă este de apropiere deplină

2:13

B. O relație ostilă este transformată într-o relație de pace

2:14-18

1. O relație ostilă este transformată într-o relație de pace prin persoana lui Hristos

2:14a

2. O relație ostilă este transformată într-o relație de pace prin lucrarea lui Hristos

2:14b-18

C. Cei străini sunt aduși în familie

2:19-22

1. Prin Hristos...suntem toți cetățeni ai aceleași patrii

2:19a

2. Prin Hristos...suntem toți membri ai aceleași familii

2:19b-22

D. O paranteză: Caracterul unic a slujirii lui Pavel

3:1–13

1. Revelația dată lui Pavel despre taina lui Hristos

3:1-7

(1a) Slujirea lui Pavel a fost canalul unic al acestei revelații

3:1-5

(1b) Esența acestei revelații a fost unică în slujirea lui Pavel

3:6-7

2. Declarația făcută de Pavel despre taina lui Hristos

3:8-13

(2a) Să vestească neamurilor bogățiile lui Hristos

3:8

(2b) Să explice tuturor planul lui Dumnezeu

3:9

(2c) Să arate puterilor întunericului înțelepciunea lui Dumnezeu

3:10-11

E. Rugăciunea #2: O rugăciune pentru întărire în putere

3:1, 14-21

1. Cere spiritualitate mai puternică

3:16-17a

(1a) Prin puterea Duhului

3:16b

(1b) Prin locuirea lui Hristos în noi

3:17a

2. Cere înțelegere sporită

3:17b-19a

(2a) Ca să înțeleagă imensitatea dragostei lui Hristos

3:18

(2b) Ca să cunoască incomprehensibilitatea dragostei lui Hristos

3:19a

3. Cere evlavie sporită

3:19b-21

PARTEA A DOUA: TRĂIREA NOASTRĂ ÎN HRISTOS

4:1-6:24

I. Umblarea în unitate

4:1-6

A. Avem aceeași chemare care cere umblare în unitate

4:1

1. Am fost chemați la o chemare cerească

4:1b

2. Suntem îndemnați să ne purtăm în chip vrednic

4:1a

B. Umblarea în unitate se vede în caracterul nostru

4:2-3

1. Caracterul unității creștine este produs în interior

4:2

2. Caracterul unității creștine este practicat în exterior

4:3

C. Umblarea în unitate este determinată de mărturisirea noastră comună

4:4-6

1. Aceeași formare: Un singur trup și un singur Duh

4:4a

2. Același destin: o singură nădejde a chemării noastre

4:4b

3. Aceeași conducere: Un singur Domn

4:5a

4. Aceeași credință: O singură credință

4:5b

5. Același sacrament: Un singur botez

4:5c

6. Același Dumnezeu: Un singur Dumnezeu și Tată

4:6

II. Umblarea noastră în maturitate

4:7-16

A. Creștem în maturitate prin slujitorii lui Hristos

4:7-11

1. Biserica a fost zidită de apostoli și profeți

4:11a

2. Biserica crește prin lucrarea evangheliștilor

4:11b

3. Biserica se maturizează prin slujirea păstorilor și a învățătorilor

4:11c

B. Creștem în maturitate pentru a-L sluji pe Hristos

4:12

1. Ne maturizăm pentru a-L sluji pe Hristos când suntem învățați să slujim

4:12a

2. Ne maturizăm pentru a-L sluji pe Hristos când ne implicăm în slujire

4:12b

3. Ne maturizăm pentru a-L sluji pe Hristos când îi zidim pe alții în slujire

4:12c

C. Creștem în maturitate în asemănarea cu Hristos

4:13-16

1. Maturitatea în asemănarea cu Hristos este doctrinală

4:13a

2. Maturitatea în asemănarea cu Hristos este relațională

4:13b

3. Maturitatea în asemănarea cu Hristos este totală

4:13c-16

III. Umblarea noastră în curăție

4:17- 5:21

A. Principii de viață contrastante

4:17-24

1. Nu trăiţi cum trăiesc păgânii... în stricăciunea ce vine din înșelăciune

4:17-19

(1a) Păgânii trăiesc în întuneric spiritual

4:17-18a

(1b) Păgânii trăiesc în moarte spirituală

4:18b

(1c) Păgânii trăiesc în răutate la nivel practic

4:19

2. Trăiți ca Isus... în curăția ce vine din adevăr

4:20-24

(2a) Poți trăi ca Isus... dacă îți schimbi modul de viață

4:22, 24

(2b) Poți trăi ca Isus... dacă îți schimbi modul de gândire

4:23

B. Practici de viață contrastante

4:25-32

1. Practică adevărul… nu minciuna

4:25

2. Practică mânia dreaptă… nu nedreaptă

4:26-27

3. Practică ajutorarea… nu furtul

4:28

4. Practică vorbirea constructivă… nu distructivă

4:29-30

5. Practică virtuțile… nu viciile

4:31-32

C. Planuri de viață contrastante

5:1-21

Planul #1: Trăiește o viață care Îl are pe Dumnezeu în centru… nu pe tine

5:1-7

1. Trăiește o viață care Îl are pe Dumnezeu în centru

5:1-2

(1a) Viața care Îl are pe Dumnezeu în centru imită natura sfântă a lui Dumnezeu

5:1

(1b) Viața care Îl are pe Dumnezeu în centru imită dragostea sfântă a lui Dumnezeu

5:2a

2. Nu trăi o viață centrată pe tine însuți

5:3-6

(2a) Viața centrată pe tine însuți este întinată de necurăție

5:3-4

(2b) Viața centrată pe tine însuți este destinată pedepsei

5:5-6

Planul #2: Trăiește ca lumină… nu ca întuneric

5:8-14

1. Trăiți ca niște copii ai luminii

5:8b-10

(1a) Copiii luminii trăiesc pentru a produce lumină

5:9

(1b) Copiii luminii trăiesc pentru a fi plăcuți înaintea Domnului

5:10

2. Nu trăiți ca niște copii ai întunericului

5:11-14

(2a) Copiii întunericului fac faptele întunericului

5:11a

(2b) Copiii luminii scot la iveală faptele întunericului

5:11-14

Planul #3: Trăiește cu grijă... nu cu nechibzuință

5:15-21

1. Ai grijă să trăiești înțelept… nu cu nesăbuință

5:16-17

(1a) Folosind bine timpul

5:16

(1b) Înțelegând voia lui Dumnezeu

5:17

2. Ai grijă să fii plin de Duh... nu de vin

5:18-21

(2a) Oamenii plini de Duh se închină împreună

5:19

(2b) Oamenii plini de Duh aduc mulțumire împreună

5:20

(2c) Oamenii plini de Duh se supun unii altora

5:21

IV. Umblarea noastră în armonie

5:22-6:9

A. Armonie între soți și soții

5:22-33

1. Soțiile pline de Duh se supun soților lor

5:22-24

(1a) Care este natura supunerii?

5:22

(1b) Pe ce se bazează supunerea?

5:23

(1c) Care este concluzia în această privință?

5:24

2. Soții plini de Duh își iubesc soțiile

5:25-33

(2a) Dragostea unui soț plin de Duh… este ca dragostea lui Hristos pentru biserică

5:25b-27

(2b) Dragostea unui soț plin de Duh… este ca dragostea pentru propriul trup

5:28-31

B. Armonie între copii și părinți

6:1-4

1. Obligațiile copiilor față de părinți

6:1-3

(1a) Să asculte de părinți

6:1

(1b) Să-și cinstească tatăl și mama

6:2-3

2. Obligațiile părinților față de copii

6:4

(2a) Să nu îi întărâte la mânie

6:4a

(2b) Să îi învețe

6:4b

C. Armonie între slujitori și stăpâni

6:5-9

1. Ascultarea angajaților creștini

6:5-8

(1a) Ascultarea creștină se vede în atitudine

6:5

(1b) Ascultarea creștină se demonstrează prin hărnicie

6:6-8

2. Exemplul angajatorilor creștini

6:9

(2a) Poartă-te cu ei așa cum ai vrea să se poarte ei cu tine

6:9a

(2b) Nu face abuz de putere

6:9b

(2c) Și tu vei da socoteală

6:9c

V. Umblarea noastră în biruință

6:10-20

A. Biruință prin protecție spirituală

6:10-12

1. Suntem protejați prin puterea lui Dumnezeu

6:10

2. Suntem protejați de armura lui Dumnezeu

6:11a

3. Suntem protejați de vrăjmașul lui Dumnezeu

6:11b-12

B. Biruință prin pregătire spirituală

6:13-20

1. Pregătiți cu toată armura spirituală

6:13-17

(1a) Adevărul

6:14a

(1b) Neprihănirea

6:14b

(1c) Evanghelia

6:15

(1d) Credința

6:16

(1e) Mântuirea

6:17a

(1f) Cuvântul

6:17b

2. Pregătiți cu toată puterea rugăciunii

6:18-20

(2a) Diversitatea rugăciunii

6:18a

(2b) Frecvența rugăciunii

6:18b

(2c) Mijloacele rugăciunii

6:18c

(2d) Felul rugăciunii

6:18d

(2e) Obiectul rugăciunii

6:18e

(2f) Lucruri specifice în rugăciune

6:19-20

Concluzii

6:21-24

C. Predicarea din Epistola către Efeseni.

După cum puteți vedea din „Structura cărții Efeseni”, am împărțit epistola în două secțiuni majore („Avem aceeași poziție în Hristos” și „Trăirea noastră în Hristos”)              , iar titlurile reflectă tema epistolei și ideea principală de unitate a credincioșilor atât în ce privește poziția în Hristos, cât și trăirea de zi cu zi.

Din prima secțiune a cărții („Avem aceeași poziție în Hristos”, 1:3 – 3:21), aș predica o serie de mesaje ce reflectă unitatea pe care o avem ca și credincioși prin faptul că avem aceeași poziție în Hristos – de unde venim, schimbarea care a avut loc în noi și relația nouă de care ne bucurăm în Hristos.

După aceea, aș predica o serie de predici din cea de-a doua secțiune majoră a cărții („Trăirea noastră în Hristos”, 4:1- 6:20), care reflectă unitatea credincioșilor prin faptul că au aceleași practici dacă perseverăm în adevărul că avem aceeași poziție spirituală.

Pentru că această epistolă conține atât de multă învățătură atât despre subiecte doctrinare (cum ar fi predestinarea și alegerea, răscumpărarea, pecetluirea cu Duhul Sfânt etc.), cât și despre subiecte practice (cum ar fi iertarea, împăcarea, controlarea limbii, rolurile liderilor spirituali în biserică etc.), cred că ar fi bine ca, atunci când predici din cartea aceasta în biserica ta, să ai predici suplimentare separate pentru subiectele care trebuie abordate mai în detaliu. De exemplu, dacă aveți servicii religioase și duminică seara, ai putea predica atunci aceste predici sau la întâlnirile de rugăciune sau de studiu biblic din timpul săptămânii. Acestea ar fi predici tematice, care ar folosi și alte pasaje din Scriptură ce dezvoltă ideile prezentate în seria de predici din cartea Efeseni.

II. Consolidarea conducerii biblice:
Rânduiala în biserică, partea a 3-a, 1 Timotei 1:18-20

Epistola 1 Timotei este structurată în jurul a cinci „porunci” (puncte de învățătură), pe care apostolul Pavel i le dă tânărului pastor Timotei, fiul spiritual al lui Pavel și protejatul său. Aceste cinci porunci sunt după cum urmează:

A. Despre responsabilitățile pastorale (1:3-20): „Să te lupţi lupta cea bună.”

B. Despre închinarea publică (2:1-15): „Bărbaţii să se roage… Femeia să înveţe în tăcere.”

C. Despre conducerea pastorală (3:1-16): „Să ştii cum trebuie să te porţi în Casa lui Dumnezeu.”

D. Despre devoțiunea personală (4:1-6:2): „Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii.”

E. Despre motivarea pastorală (6:3-21): „Să păzeşti porunca, fără prihană… păzeşte ce ţi s-a încredinţat.”

A. Despre responsabilitățile pastorale (1:3-20)

Prima poruncă a lui Pavel către Timotei, la începutul primei sale epistole, este cu privire la responsabilitatea pastorului de a lupta „lupta cea bună” (1:18), după cum urmează:

A1. Păstrează doctrina curată (1:3-11).

A2. Mărturisește despre harul salvator al lui Dumnezeu (1:12-17).

A3. Împlinește-ți chemarea (1:18-20).

În ultimele două ediții ale acestui jurnal (NPJ 47 și 48), am vorbit despre primele două lucruri privitoare la responsabilitățile pastorale: A1 (Păstrează doctrina curată) și A2 (Mărturisește despre harul salvator al lui Dumnezeu). În prezenta ediție, începem cu punctul A3…

A3. Împlinește-ți chemarea (1:18-20). Aceste versete sumarizează și accentuează prima poruncă a lui Pavel către Timotei, pe care am studiat-o deja.

Chemarea pastorală a lui Timotei era să apere adevărul, păstrând doctrina curată prin învățătura pe care o dădea altora (1:3-11) și mărturisind despre harul salvator al lui Dumnezeu prin mărturia sa personală (1:12-17). Pentru a sublinia lucrul acesta, Pavel repetă: „Porunca pe care ţi-o dau, fiule Timotei” (1:18a). Aceste responsabilități pastorale (curăția doctrinei și claritatea evangheliei) îi fuseseră încredințate mai întâi lui Pavel, care acum i le încredințează lui Timotei pentru a le exercita în biserica din Efes. Ca un bun exemplu, Pavel exercitase aceste responsabilități pastorale, iar Timotei este îndemnat să le ducă mai departe neabătut în slujirea sa. Porunca aceasta și responsabilitățile despre care vorbește sunt sarcini serioase, pe care Pavel i le încredințează lui Timotei ca pe o moștenire de mare preț pentru a fi păzite și îndeplinite în slujirea pastorală.

Încredințarea acestor responsabilități reflectă „prorociile făcute mai înainte despre tine” (1:18b), spune Pavel. În mod clar, rolul pastoral pe care îl avea acum Timotei și încredințarea acestor responsabilități reprezintă punctul culminant a ceea ce fusese recunoscut mai înainte și anticipat în biserică, unde darurile lui spirituale și chemarea la slujire fuseseră profețite și unde fusese pus deoparte pentru o astfel de slujire ca cea din Efes, unde era acum. Timotei se ridicase la înălțimea așteptărilor și învățase să slujească sub supravegherea mentorului și tatălui său spiritual, Pavel, care îi confirmă acum slujirea.

Ca încurajare pentru zilele ce vor urma, Pavel face referire la profețiile acelea despre Timotei, pentru „ca, prin ele, să te lupţi lupta cea bună” (1:18c). Pastorul Timotei va avea, fără îndoială, și zile grele, lucru inevitabil în slujirea pastorală, zile de luptă spirituală, pe care va trebui s-o ducă. Aceasta este slujirea pastorală în esență – o bătălie spirituală împotriva forțelor răului, care încearcă să descurajeze și să-i întoarcă de la credință pe cei aflați în grija păstorului. Observați, vă rog, că Pavel spune că lupta este „bună.” Noi știm că războiul militar este rău și așa este, de obicei. Dar lupta spirituală este bună, pentru că ne opunem forțelor răului, încercând să ducem mai departe cauza evangheliei și să apărăm adevărul lui Dumnezeu.

Timotei va trebui să lupte pentru „pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). Va trebui să lupte, pentru el și pentru membrii bisericii sale, cu forțele răului care îi atacă permanent pe oamenii lui Dumnezeu (Ef. 6:12-20). Va trebui să îi mustre pe cei care promovează o doctrină falsă în biserică și să-i îndrepte pe cei care greșesc (2 Tim. 3:16). Va trebui să-i mustre public pe cei care perseverează în păcat (1 Tim. 5:20). Toate aceste atacuri și multe altele vor fi obositoare și descurajante, dar fac parte din slujirea pastorală. Pavel este transparent în privința acestor provocări și nu încearcă să le ascundă, dar îl încurajează pe Timotei spunându-i că tot ce a avut loc în viața lui – poziția pe care o avea acum în biserică și darurile pe care i le-a dat Dumnezeu – era suficient pentru a-i da putere în lupta ce o avea de dus.

Pavel îi spune lui Timotei: „să păstrezi credinţa şi un cuget curat” (1:19a). Acestea două sunt fundamentale și inseparabile pentru viața creștină, și cu atât mai mult în slujirea pastorală. De fapt, sunt atât de importante încât Pavel le menționează în 1:5, apoi aici în 1:19 și din nou în 3:9, subliniind astfel că, pentru a putea duce această luptă spirituală, credința în Hristos și integritatea trebuie să fie necompromise. Credința și practica merg mână-n mână. Credința este punctul de plecare – a-L cunoaște pe Hristos ca Mântuitor și apoi a crește în înțelegerea credinței noastre și în încrederea noastră, pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Adevărul trebuie să fie însoțit de un cuget bun printr-o trăire integră. Credința și comportamentul merg mână-n mână, formând o barieră de nepătruns împotriva atacurilor dușmanului nostru spiritual. Cu siguranță vor veni zile de descurajare pentru Timotei, dar Pavel îl încurajează spunându-i că poate învinge aceste atacuri spirituale, ținându-se strâns de credința pe care o mărturisește și o predică altora, trăind în așa fel încât conștiința să-i fie nepătată, iar comportamentul și caracterul să-i reflecte credința.

Pentru a-și susține argumentul, Pavel menționează două exemple care se află la polul opus, doi bărbați care și-au pierdut credința și cugetul curat, ceea ce a dus la înfrângerea lor totală în lupta spirituală: „… un cuget curat, pe care unii l-au pierdut, şi au căzut din credinţă. Din numărul lor sunt Imeneu şi Alexandru, pe care i-am dat pe mâna Satanei, ca să se înveţe să nu hulească” (1:19b-20). Acești doi bărbați au respins, în mod evident, principiul conform căruia o viață creștină solidă este bine așezată pe temelia „credinţei şi a unui cuget curat.” Prin urmare, au pierdut bătălia și „au căzut din credinţă.” Când dragostea pentru Hristos și credința în El se sting, când nu mai susții adevărul Scripturii nu mai trăiești după el, când nu mai ai o conștiință curată înaintea lui Dumnezeu, pentru că ai renunțat la trăirea creștină în integritate, atunci nu mai ai o temelie puternică pe care să trăiești și să „te lupţi lupta cea bună” împotriva vrăjmașului nostru spiritual.

Când credința în Hristos și încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu încep să se clatine și când te îndepărtezi de standardele morale ce definesc un creștin adevărat, te expui riscului de a-ți distruge viața. Observați, vă rog, cele două imagini pe care le folosește Pavel aici: „lupta” (1:18) și „au căzut” (1:19). Ca și creștini, suntem soldați angajați într-un război spiritual împotriva dușmanului și suntem călători angajați într-o călătorie spirituală asemănătoare cu traversarea oceanului, o călătorie plină de pericole, amenințată de stânci și furtuni. Atât războiul, cât și călătoria vor fi câștigate sau pierdute în funcție de fermitatea credinței noastre și de reflectarea credinței în integritatea comportamentului nostru. Cei care slăbesc în angajamentul și convingerea lor față de adevărurile Scripturii riscă să fie înfrânți în lupta spirituală. Mai rău, cei care renunță la credința în Dumnezeu și în Cuvântul Său vor naufragia, ceea ce va duce la un adevărat dezastru, ca în cazul lui „Imeneu şi Alexandru, pe care i-am dat pe mâna Satanei, ca să se înveţe să nu hulească” (1:20).

Cine erau acești bărbați și ce vrea să spună Pavel când zice: „…pe care i-am dat pe mâna Satanei”? Nu poate fi stabilită cu exactitate identitatea acestor bărbați; nu putem spune decât că, cel mai probabil erau lideri în biserică, poate erau cei menționați indirect în 1 Timotei 1:3-7. În ce privește expresia „pe care i-am dat pe mâna Satanei”, Pavel o mia folosește și în 1 Corinteni 5:5 când vorbește despre omul vinovat de imoralitate sexuală. Este puțin probabil că Pavel ar fi folosit aceeași expresie în contexte asemănătoare – pentru a descrie situația unor persoane stricate (din punct de vedere spiritual sau sexual) – cu sensuri diferite. Astfel, în ambele sensuri, credem că Pavel vrea să spună că, lăsând aceste persoane delincvente în afara sferei sfinte și protejate a bisericii, în sfera păgână și neprotejată a lumii, vor experimenta atacurile nemijlocite ale lui Satan „ca să se înveţe să nu hulească.” Vă amintiți că, mai devreme în studiul nostru (NPJ 48), Pavel spune despre sine că înainte de convertire era un hulitor (1:13), pentru că a sfidat legea lui Dumnezeu, atât prin cuvânt, cât și prin faptă. Tot așa și oamenii aceștia, cu siguranță au negat adevărul despre Hristos, au promovat speculații și o doctrină falsă în biserică, s-au ținut de basme și de înșirări de neamuri fără sfârșit, s-au apucat de flecării, fără să știe ce vorbesc, încercând astfel să-i atragă și pe alții după ei și să dezbine biserica. Din acest motiv Pavel spune: „i-am dat pe mâna Satanei”, pentru a fi reabilitați după ce și-au învățat lecția.

III. Schițe de predici

Titlu: Să învățăm de la Isus – Să luăm parte la suferințele Lui (Matei 26:36-46)

Subiectul: Apropierea de Isus

Tema: Trebuie să stăm aproape de Isus, veghind și rugându-ne.

Punctul I: Isus Își exprimă tulburarea (26:37-38)

Punctul II: Isus se roagă pentru izbăvire (26:39-41)

Punctul III: Isus Își acceptă destinul (26:42-46)

Related Topics: Pastors

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 45, Editia de toamnă 2022

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea Predicării Expozitive: Predicarea Din Evanghelii, Partea A 4-A

Chiar dacă predicarea din textele narative ale Noului Testament nu este la fel de complexă ca predicarea din narațiunile Vechiului Testament din punct de vedere homiletic, există totuși niște capcane care pot fi evitate cu ajutorul principiilor hermeneutice și al metodologiei homiletice.

1. Alegerea textului. Ca întotdeauna când alegi un text pentru predică, selectează o unitate textuală întreagă în contextul său și în acord cu ceea ce autorul inspirat a vrut să comunice. Recomand predicarea dintr-o carte a Bibliei, de la început până la sfârșit, mai degrabă decât să alegi în fiecare săptămână texte care nu au legătură unul cu altul. Astfel, este bine să-ți faci o schiță a cărții, pentru că așa vei avea o hartă a drumului pe care mergi cu seria ta de predici și vei avea stabilit unde începe și se termină fiecare unitate textuală.

Pentru că evangheliile sunt o colecție de episoade, o modalitate prin care poți afla unitățile textuale este să cauți o schimbare de loc, de ascultători, de mesaj sau de activitate. Aceștia sunt buni indicatori ai locului în care începe sau se termină o unitate textuală. O altă modalitate de abordare este să te întrebi dacă textul ales are o temă specifică, completă și clară în context.

În general, este bine să predici o unitate textuală într-o singură predică, însă dacă este prea lungă și nu poate fi acoperită într-o singură predică, ar fi înțelept…

Fie: Să împarți întreaga narațiune în episoade și să legi fiecare episod de cel de dinainte.

Sau: Să subliniezi punctele principale ale pasajului.

Sau: Să predici mesajul sau întregul episod pe baza unui singur verset sau a câtorva versete care încapsulează ideea întregului pasaj.

Oricum ai decide să predici o unitate textuală (fie ca întreg sau pe segmente mai mici), ai grijă să o interpretezi și să o predici într-un mod care să fie consecvent cu întreaga secțiune și cu contextul mai larg al cărții ca întreg! Aici îți va fi de mare folos schița cărții.

2. Serii de predici. În unele cazuri, putem extrage foarte bine serii de predici din evanghelii – ex. …

(1) Predica de pe Munte (Mat. 5-7).

(2) Cei trei de „șapte” din Evanghelia după Ioan…

a) Cele șapte dialoguri importante (discursuri) – In. 3:1-21; 4:1-42; 7:53-8:11; 13:1-17; 18:33-19:11; 20:1-31; 21:15-25.

b) Șapte fapte supranaturale (minuni) – In. 2:1-11; 4:46-54; 5:1-47; 6:1-14; 6:16-21; 9:1-41; 11:1-44.

c) Șapte auto-declarații (afirmațiile de tipul „Eu sunt”) – In. 6:22-71; 8:12; 10:1-9; 10:10-18; 11:25-27; 14:1-6; 15:1-6.

Astfel, rămâi fidel intenției autorului, fără a te simți obligat să predici întreaga carte.

Ca și în cazul oricărei serii de predici care nu urmărește neapărat succesiunea autorului, trebuie să ai grijă ca interpretarea și aplicarea mesajelor să fie făcute în concordanță cu evanghelia ca întreg. Goldsworthy sugerează că „ar trebui să ne gândim cel puțin la structura evangheliei atunci când planificăm o serie de predici. Seria ar putea urmări să sublinieze această structură, arătând succesiunea accentelor și a punctelor critice. O serie de predici dintr-un grupaj de pilde sau de minuni ar trebui să arate funcția lor în planul și scopul general al evangheliei” (Goldsworthy, Preaching the Whole Bible as Christian Scripture, 231).

3. Formularea temei. Textele narative au teme, la fel ca pasajele didactice. Tema unui text este o afirmație care exprimă ideea teologică completă a pasajului, de obicei într-o singură frază. Tema unei unități textuale conduce apoi dezvoltarea predicii și nu o lasă să se îndepărteze de tema pasajului ales și de tema evangheliei ca întreg. Uneori, autorii inspirați își formulează în mod explicit scopul narațiunii lor (ex. Lc. 16:13; Lc. 19:10).

4. Structura unei predici dintr-un text narativ din evanghelii. Ca și în cazul altor genuri literare, este un principiu bun să îți structurezi predica inspirată din texte narative din evanghelii într-un mod care respectă forma literară a textului, așa încât forma literară să dea forma predicii. Structura textului dictează structura predicii. Astfel, așa cum forma textului (în cazul acesta, forma narativă) determină structura textului, tot așa forma textului determină structura predicii. Ca și în cazul celorlalte narațiuni din Biblie, textele narative din evanghelii își derivă structura din „mișcările” (sau „scenele”) din text.

Orice abordare alegi atunci când predici din textele narative din evanghelii (inclusiv pildele), îți recomand să îți structurezi predicile în același mod în care structurezi orice altă predică expozitivă – adică să formulezi tema care sumarizează întreaga narațiune și să faci o schiță de predică în care să surprinzi ideile teologice ale narațiunii.

5. Sugestii pentru predicarea din pilde. Există mai multe moduri în care poți predica din pilde, cum ar fi:

(1) Grupându-le în funcție de tipul lor - ex. …

(a) Pilde evanghelistice (ex. Mat. 7:24-27).

(b) Viața în pildele împărăției (ex. Mat. 13:1-9; Mat. 13:24-30).

(c) Pilde escatologice (ex. Mat. 25:1-13).

(2) Grupându-le în funcție de o temă comună - ex. …

a) Pregătirea pentru eternitate – cum ar fi pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina (Luca 12:16-21) și cea a ispravnicului necredincios (Lc. 16:1-13).

b) Bucuria lui Dumnezeu în mântuirea oamenilor pierduți – cum ar fi pilda oiței rătăcite, a banului pierdut și pilda fiului risipitor (Lc. 15:1-32).

(3) Realizând o paralelă sau un contrast între pilde – adică pilde cu subiect comun spuse din perspective diferite. De exemplu, subiectul slujirii lui Dumnezeu cu resursele spirituale pe care ni le-a dat – ex. …

a) Pilda polilor (Lc. 19:11-27).

b) Pilda talanților (Mat. 25:14-30).

Atunci când predici din pilde ar trebui să reproduci scopul original al pildei (adică să ilustrezi o anumită nevoie sau problemă), atrăgând în primul rând ascultătorii în povestire (ajutându-i să înțeleagă pilda) și aplicând apoi ideea povestirii la ascultători, dând un exemplu echivalent din viața contemporană cu scopul de a determina un răspuns corespunzător.

Iată câteva întrebări utile pe care să ți le pui atunci când pregătești o predică dintr-o pildă:

(1) Care este ideea generală a pildei?

(2) Ce perspectivă nouă sau adevăr nou aduce pilda?

(3) Cine sunt ascultătorii - ucenicii, mulțimea, liderii religioși?

(4) Cum și când se văd ascultătorii pe ei înșiși în povestire și ce reacție produce acest lucru în ei?

(5) Ce mijloace literare sunt folosite? Are o structură alegorică sau metaforică și, dacă da, care este scopul acestei structuri?

(6) Pilda prezintă un contrast sau o comparație? Dacă da, despre ce vorbește comparația sau contrastul și care este scopul său?

(7) Despre ce aspect din învățătura lui Isus despre Împărăția lui Dumnezeu vorbește pilda?

(8) Care sunt provocările de interpretare ale pildei?

(9) Care sunt scenele progresive din pildă care te ajută să-ți structurezi predica? De exemplu, pilda bogatului nemilostiv și a lui Lazăr (Lc. 16:19-31) se dezvoltă pe baza a două scene și discursuri contrastante:

(i) Contrastul dintre stiluri de viață pe pământ (19-21) și destine veșnice (22-23).

(ii) Contrastul dintre răsplata veșnică și realitate (24-31).

Un alt exemplu este pilda fiului risipitor (Lc. 15:11-32) care conține patru scene:

(i) Împărțirea moștenirii și plecarea într-o țară îndepărtată (11-13a).

(ii) Afundarea în sărăcie și rușine (13b-16).

(iii) Conștientizarea și întoarcerea (17-21).

(iv) Pocăința și întâmpinarea (22-32).

(10) Ce relevanță are povestea pildei pentru ascultătorii contemporani?

După ce faci toată munca exegetică și hermeneutică, începe să-ți pregătești predica! Există o mare flexibilitate în ce privește forma și stilul atunci când predici din pilde. Toate opțiunile disponibile pentru predicarea din texte narative se aplică și la predicarea din pilde, care sunt de fapt o subcategorie a textelor narative, având și ele expoziție, intrigă, punct culminant și încheiere.

Dată fiind complexitatea pildelor (i.e. contextul lor; niveluri multiple de semnificație, atât literală, cât și alegorică; scopul și aplicarea lor) și creativitatea lor, ar fi înțelept să le predici cu o minte deschisă și cu un anumit grad de creativitate în ce privește forma predicii – ex. monolog dramatic; identificarea cu un punct de vedere; parafrazare în limbaj contemporan.

În general, eficiența unei pilde se datorează faptului că „poanta” nu vine decât la final, iar până atunci, cei care ar putea reacționa în mod negativ la ideea pildei, au fost deja atrași în povestire. Dacă pildele își dezvăluie „poanta” abia la final, ar fi înțelept să ții cont de acest lucru atunci când predici din pilde.

II. Consolidarea Conducerii Biblice
„Slujba Împăcării, Partea A 4-A (Continuare): O Chemare La Împăcarea Poporului Lui Dumnezeu Cu Slujitorul Lui Dumnezeu” (2 Cor. 6:11-7:16)

Am ajuns la ultima parte a studiului nostru pe acest text biblic. În ultimele două ediții ale Jurnalului, am studiat 2 Corinteni 6:11-18 (Numărul 43, Primăvara 2022) și 2 Corinteni 7:1-4 (Numărul 44, Vara 2022), unde am dezbătut primele trei secțiuni ale acestui text:

1. O chemare pastorală la dragoste (6:11-13).

2. O chemare pastorală la avertizare (6:14-18).

3. Aplicarea chemării pastorale (7:1-4).

În prezenta ediție, continuăm cu ultima secțiune…

4. Contextul și efectul chemării pastorale (7:5-16). Devine acum clar faptul că întregul pasaj de la 2:14 până la 7:4 a fost o digresiune de la subiectul din 2:13. Dați-mi voie să ilustrez lucrul acesta, punând alături cele două secțiuni: 2:12 Când am ajuns la Troa pentru Evanghelia lui Hristos, măcar că mi se deschisese acolo o uşă în Domnul, 2:13 n-am avut linişte în duhul meu, fiindcă n-am găsit pe fratele meu Tit; de aceea, mi-am luat ziua bună de la fraţi şi am plecat în Macedonia”7:5 Căci, şi după venirea noastră în Macedonia, trupul nostru n-a avut nicio odihnă …”. Așadar, reluând subiectul din 2:12-13, Pavel explică acum că atunci când nu l-a găsit pe Tit în Troa, după cum se așteptase și neavând liniște în duhul lui, a plecat din Troa spre Macedonia, sperând să-l găsească acolo pe Tit, ceea ce s-a și întâmplat (7:5-6). Pavel era nerăbdător să se întâlnească cu Tit, pentru a primi vești de la el, atât despre sănătatea sa, cât și despre corinteni, inclusiv, cel mai important, să afle răspunsul lor la „epistola care i-a întristat” și pe care Tit le-o dusese. El își amintește acum de întâlnirea lui cu Tit în Macedonia și de mângâierea pe care o primise în urma veștilor aduse de Tit (7:7-16).

Se ridică întrebarea: De ce a făcut Pavel o digresiune atât de lungă de la 2:14 până la 7:4? Unii au spus că pasajul de la 2:14 până la 7:4 este, de fapt, o inserție dintr-o altă epistolă, dar eu nu cred că este cazul. Alții spun că așa se scriu epistolele – că ele nu urmează neapărat un tipar logic, sistematic. Și așa este, dar nu cred că este cazul aici. Deși pasajul de la 2:14 până la 7:4 este o digresiune, totuși el nu este în niciun fel deconectat, cum spun unii, de subiectul principal. Într-adevăr, relatarea lui Pavel despre întâlnirea sa cu Tit formează contextul îndemnurilor și învățăturilor transmise corintenilor în digresiune. Vom înțelege mai bine această digresiune dacă vom ține cont de faptul că a fost scrisă după ce s-a întâmplat, după cum arată foarte clar contextul acestui îndemn pastoral. Pavel știa deja veștile pe care i le adusese Tit atunci când scria digresiunea. Așadar, digresiunea ne arată că, pe de o parte, Pavel este îmbărbătat de veștile lui Tit, dar, pe de altă parte, este evident că încă mai are de corectat anumite probleme din Corint. Dumnezeu îi dă slujitorului Său bucurie și biruințe în slujire, dar în același timp, biruința în slujire vine cu anumite provocări.

În cele din urmă, Pavel află de la Tit că epistola sa dureroasă trimisă corintenilor a dus la un extraordinar rezultat pozitiv, după cum urmează:

(a) Descurajarea lui Pavel cauzată de împrejurările în care se află se transformă în mângâiere prin părtășia pe care o are cu Tit (7:5-6). 5 Căci, şi după venirea noastră în Macedonia, trupul nostru n-a avut nicio odihnă. Am fost necăjiţi în toate chipurile: de afară, lupte, dinăuntru, temeri. 6 Dar Dumnezeu, care mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit.” Necazurile fizice și mentale ale lui Pavel au continuat și după sosirea sa în Macedonia (cf. 4:8-9; 11:22-33). S-a confruntat cu „lupte” în afară (poate atacuri spirituale sau poate chiar fizice) și cu „temeri” dinăuntru (poate cu îngrijorare cu privire la felul în care corintenii îl vor fi primit pe Tit și scrisoarea de la Pavel, mai ales pentru că Tit nu se întorsese încă, după cum s-ar fi așteptat.

Slujitorii nu sunt imuni la nenorociri, împotriviri și îngrijorări, dar Dumnezeu face diferența. El îi mângâie pe cei smeriţi (cf. 1:3-7; cf. Ps. 34:18) și l-a mângâiat și pe Pavel în această situație. În mijlocul conflictelor dinafară și a temerilor dinăuntru, Pavel a fost mângâiat prin venirea lui Tit” (6b) – știindu-l în siguranță și întâlnindu-se cu colegul său de slujire, mai ales după împotrivirea și singurătatea cu care se confruntase. Este o mare încurajare în slujire să ai colegi de la care să poți primi mângâiere în vremuri grele și cu care să poți avea părtășie.

Astfel, descurajarea lui Pavel din cauza împrejurărilor în care se afla se transformă în mângâiere prin venirea lui Tit și părtășia pe care o are cu el. Și…

(b) Durerea lui Pavel din cauza păcatului lor se schimbă în bucurie în urma răspunsului primit de la ei (7:7-13a). „…Şi nu numai prin venirea lui (am fost mângâiați), ci şi prin mângâierea cu care a fost mângâiat şi el de voi. El ne-a istorisit despre dorinţa voastră arzătoare, despre lacrimile voastre, despre râvna voastră pentru mine, aşa că bucuria mea a fost şi mai mare” (2 Cor. 7:7). Pavel a fost încurajat de răspunsul pe care ei i l-au dat lui Tit – „…prin mângâierea cu care a fost mângâiat şi el de voi.”

Pavel a fost mângâiat (7:7a) de faptul că biserica din Corint îl primise bine pe Tit și scrisoarea pe care el o adusese de la Pavel, că îl trataseră bine pe tovarășul său de slujire și că răspunsul lor la misiunea lui Tit (adică aducerea scrisorii lui Pavel) a fost unul pozitiv. Aceasta a fost o sursă de mare mângâiere pentru Pavel. Și Pavel, văzând răspunsul lor față de el, spune: „bucuria mea a fost şi mai mare”.

În primul rând, bucuria lui a fost și mai mare datorită răspunsului lor față de el, personal (7:7b) după cum vedem în:

(i) „… dorinţa voastră arzătoare… pentru mine.” Voiau să-l vadă pe Pavel și, probabil, să pună lucrurile la punct și să reînnoiască relația.

(ii) „… despre lacrimile voastre… pentru mine.” Este clar că le părea rău pentru ce se întâmplase.

(iii) „… despre râvna voastră pentru mine.” Distanțarea lor față de Pavel este înlocuită acum cu râvnă pentru el – sunt dornici să facă ce i-a învățat el și, poate chiar să-l apere.

În al doilea rând, bucuria lui este și mai mare datorită răspunsului lor la nivel spiritual (7:8-12). Pavel se frământase cum să rezolve aceasta: Măcar că v-am întristat prin epistola mea, nu-mi pare rău; şi, chiar dacă mi-ar fi părut rău – căci văd că epistola aceea v-a întristat (măcar că pentru puţină vreme) – totuşi acum mă bucur…” (7:8-9a). Pe de o parte, Pavel pare să fi regretat la început că le-a scris epistola aceea care i-a „întristat”, pentru că nu voia să-i facă să sufere. Poate că se temea să nu fi fost prea dur, iar ei să-l fi ignorat. Poate că, fiind pastorul lor, se frământase cum să rezolve problema, pe de-o parte, însă pe de altă parte nu voia să piardă relația pe care o avea cu ei.

Acestea sunt întotdeauna riscurile confruntării și luptele cu care se confruntă pastorii – să știe ce trebuie făcut și să-și asume, în același timp, riscul de a fi respins. De aceea, trebuie întotdeauna să fim „credincioşi adevărului, în dragoste” (Ef. 4:15), și niciodată să nu ne purtăm ca și cum am „stăpâni” peste alții (1 Pet. 5:3) sau să-i călcăm în picioare pe oameni cu mânie sau cu superioritate spirituală. Însă odată ce le-a scris, s-a bucurat c-a făcut-o, pentru că întristarea lor a fost de scurtă durată, măcar că pentru puţină vreme” (7:8b), și i-a condus la pocăință – totuşi acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăinţă” (7:9a).

De ce întristarea lor i-a condus la pocăință? Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu” (7:9b). Întristarea lor pentru ceea ce se întâmplase (păcatul care fusese permis între ei și relația lor cu Pavel) a fost o întristare după voia lui Dumnezeu, produsă de Dumnezeu. Și nu a fost doar un sentiment de regret de scurtă durată, ci o lucrare profundă a lui Dumnezeu în ei. Rezultatul întristării după voia lui Dumnezeu a fost acesta: ca să n-aveţi nicio pagubă din partea noastră” (7:9c). Întristarea după voia lui Dumnezeu nu este fără un scop – nu are un efect negativ; nu duce la relații afectate (cum poate că se temea Pavel); nu îi privează de ceva, ci le dă înapoi ceea ce fusese pierdut. Nu, ci ea este benefică în orice privință – ea dă speranță, restaurează bucuria, reface relații etc. În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea.” (7:10). Slujba împăcării are ca scop întristarea după voia lui Dumnezeu, care duce la pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată.”

„Întristarea după voia lui Dumnezeu are o cu totul altă cauză și alt efect decât întristarea lumii. Întristarea lumii aduce moartea (cf. 2 Cor. 2:16), pe când întristarea după voia lui Dumnezeu duce la viață. Aceasta este diferența. Întristarea lumii este cauzată de împrejurări (pierdere, eșec etc.); întristarea după voia lui Dumnezeu este cauzată de păcat. Întristarea lumii duce la relații afectate, disperare, și poate chiar la moarte (ex. sinucidere); întristarea după voia lui Dumnezeu duce la mântuire, viață, liniștea conștiinței, bucurie, relații restaurate, împăcare.

„Întristarea după voia lui Dumnezeu nu este pentru sine, ci pentru Dumnezeu. Este „întristare conform cu Dumnezeu” (lit.) – „după voia lui Dumnezeu” (7:11a) – întristare produsă de Dumnezeu și ca răspuns față de Dumnezeu. Așadar, întristarea evlavioasă duce la pocăință reală de păcate – o întoarcere de la păcatul care cauzează ruptura în relația noastră cu Dumnezeu și o întoarcere cu credință către Dumnezeu – și caută reconciliere cu Dumnezeu și cu semenii. Acest tip de întristare și pocăință este temelia mântuirii noastre.

„Întristarea lumii pe de altă parte, nu restaurează. Ea nu poate restaura ce a fost pierdut. Nu poate desface ce a fost făcut. Nu poate da pace și liniștea conștiinței. Nu poate da viață spirituală. Ea nu produce decât amărăciune, vină, disperare și regret. Dar întristarea evlavioasă este o întristare produsă de păcat, care produce pocăință și duce la mântuire, pe care nu o regretăm niciodată, pentru că duce la o relație restaurată cu Dumnezeu. Mai mult, rezultatul întristării evlavioase este că nu trăiești pentru tot restul vieții într-o stare de regret pentru ceea ce ar fi putut să fie. Din contră, mântuirea și restaurarea relației cu Dumnezeu și cu semenii este de așa natură încât nu vei regreta niciodată că ai luat o asemenea decizie.

Dar de ce vorbește Pavel despre o astfel de pocăință spunând că ea duce la „mântuire”, dacă se adresează unor credincioși? El vorbește despre „pocăința” acestor credincioși, care este de natură să „ducă la mântuire”. Deși ei erau creștini și erau mântuiți, pocăința lor a fost de aceeași natură ca cea pe care au avut-o atunci când au fost mântuiți. Pavel nu vrea să spună că au fost mântuiți și pierduți, iar acum sunt salvați din nou, ci mai degrabă spune că pocăința lor era un indicator clar al faptului că erau mântuiți, pentru că i-a pus din nou într-o relație corectă cu Dumnezeu.

Un slujitor al împăcării caută întristarea evlavioasă, exprimată prin pocăință reală și mântuitoare. El folosește confruntarea într-un asemenea mod încât aceasta să producă întristare evlavioasă care (i) nu strică relația lor; și (ii) duce la un rezultat spiritual permanent.

Pavel arată acum cum este cu adevărat întristarea după voia lui Dumnezeu (întristarea evlavioasă); ce schimbări produce; care este natura adevăratei pocăințe: Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră, după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi!” (7:11a). Pocăința adevărată produce o transformare totală în modul în care gândește și se poartă o persoană. Corintenii au acum dorința de a face ceea ce este bine înaintea lui Dumnezeu. În loc să observe comportamentul păcătos din mijlocul lor în mod pasiv și să se laude cu el, sunt plini de energie acum și gata să acționeze pentru Dumnezeu. Cum se exprimă această dorință în practica și atitudinea lor? Pavel ne dă șapte caracteristici…

i) „Şi ce cuvinte de dezvinovăţire!” (7:11b) – biserica este dezvinovățită de complicitate la acest păcat.

ii) „Ce mânie!” (7:11c) – mânie față de păcat. Acum își dau seama ce se întâmplase cu adevărat și s-au mâniat pe bună dreptate că acest lucru se întâmplase în mijlocul lor, iar ei l-au tolerat. Aceasta este motivul pentru care trebuie să ne mâniem – păcatul!

iii) „Ce frică!” (7:11d) – frică de pedeapsa lui Dumnezeu; frică pentru că sfințenia lui Dumnezeu fusese jignită; frică pentru ceea ce îi făcuseră „slujitorului lui Dumnezeu”; frică de consecințele la care ar fi putut să ducă faptele lor.

iv) „Ce dorinţă aprinsă!” (7:11e) – dorința de a se împăca cu Dumnezeu și cu Pavel față în față; dorința să-l vadă, să i se supună și să asculte de învățătura lui. Tânjeau după zilele de dinainte și după relația pe care o avuseseră cu Dumnezeu și cu Pavel.

v) „Ce râvnă!” (7:11f) – probabil zel pentru ceea ce ar fi trebuit să facă de la început, adică pentru exercitarea disciplinei bisericești; dorința de a pune lucrurile în ordine; pasiune pentru sfințenie și ascultare.

vi) „Ce pedeapsă!” (7:11g) – măsura luată împotriva păcatului comis între ei. Aceasta vine din „râvna” de a pune lucrurile în ordine în biserică. Aceasta se potrivește cu ceea ce spune Pavel în 2:5-11, că erau atât de plini de râvnă să-l pedepsească pe cel care făcuse ocara, încât acum trebuiau să-l ierte.

vii) Într-adevăr, „în toate, voi aţi arătat că sunteţi curaţi în privinţa aceasta.” (7:11h) – probabil în chestiunea din 1 Cor. 5:1 și urm., dar Pavel nu o menționează aici în mod explicit. Făcuseră ceea ce era necesar, exercitând disciplina în biserică și asta i-a făcut „curați”. Nu mai erau părtași păcatului acelui om.

Reluând ceea ce spunea în 7:8 despre epistola care le-a produs întristare, Pavel explică acum de ce a scris-o: 12 Aşa că, dacă v-am scris, nu v-am scris nici din pricina celui ce a făcut ocara, nici din pricina celui ce a suferit ocara, ci ca să se arate marea noastră purtare de grijă pentru voi, înaintea lui Dumnezeu. 13a De aceea am fost mângâiaţi” (7:12-13a).

În primul rând, explică de ce nu a scris epistola aceea severă. Nu a scris-o din pricina celui ce a făcut ocara – adică a fiului care comisese incest cu mama lui vitregă și a cărui excomunicare o poruncise Pavel (1 Cor. 5:13); cel care provocase atât de multă suferință, dar care s-a pocăit ulterior (2 Cor. 2:1-8). Și nu a scris epistola aceea severă nici din pricina celui ce a suferit ocara – probabil soțul mamei vitrege. Observați că, dând dovadă de har și înțelepciune pastorală, Pavel nu folosește nume – problema este încheiată și nu ar avea niciun rost să târască numele acelor oameni prin noroi. Se referă la ei numindu-i cel ce a făcut ocara și cel ce a suferit ocara.

Apoi, Pavel explică de ce a scris acea epistolă severă. A scris-o pentru ca, în prezența lui Dumnezeu, ei să își dea seama cât de mult țineau la Pavel și cât de serioși erau cu privire la el. Și exact acesta este rezultatul obținut prin epistola sa. Iar în urma tuturor acestor lucruri (epistola lui, răspunsul lor, impactul asupra bisericii, veștile aduse de Tit etc.), am fost mângâiaţi.”

(c) Lauda lui Pavel cu privire la ei se dovedește adevărată prin încurajarea adusă de Tit (7:13b-16). 13b Dar, pe lângă mângâierea aceasta a noastră, ne-am bucurat şi mai mult de bucuria lui Tit, al cărui duh a fost răcorit de voi toţi. 14 Şi, dacă m-am lăudat puţin cu voi înaintea lui, n-am fost dat de ruşine. Ci, după cum în orice lucru v-am spus adevărul, tot aşa şi lauda noastră cu voi, înaintea lui Tit, s-a adeverit” (7:13b-14).

În această secțiune, Pavel se uită la partea pozitivă a lucrurilor (la răspunsul lor, încurajarea lui Tit, bucuria lui etc.), în ciuda dovezilor care arătau că încă avea probleme de rezolvat în Corint - ex. contestarea autorității lui Pavel etc. (vezi capitolele 10-13). În ciuda acestor lucruri, Pavel este mângâiat de ceea ce se întâmplase în Corint (mai ales de răspunsul lor la epistola lui severă) și chiar mai mângâiat de bucuria lui Tit, al cărui duh a fost răcorit atunci când le-a dus scrisoarea.

Dragostea pastorală și harul lui Pavel pentru corinteni devin foarte evidente. Nu te-ai aștepta, ținând cont de ceea ce făcuseră și spuseseră despre el, să se laude cu ei în fața lui Tit. Însă, în loc să îl trimită pe Tit la ei având o impresie proastă despre ei sau să ia măsuri drastice, Pavel îl trimite pe Tit la Corint cu o recomandare pozitivă despre ei (laudă), care s-a dovedit a fi adevărată, la fel cum tot ceea ce le spusese era adevărat. Prin urmare, (i) dragostea lui Tit pentru ei crește: El are o şi mai mare dragoste pentru voi, când îşi aduce aminte de ascultarea voastră a tuturor şi de primirea pe care i-aţi făcut-o, cu frică şi cu cutremur” (7:15); și (ii) încrederea lui Pavel în ei este întărită: Mă bucur că mă pot încrede în voi în toate privinţele” (7:16). După ce și-au întărit relația în mod reciproc și Pavel și-a exprimat încrederea pe care o are în ei, apostolul reia subiectul dărniciei pentru credincioșii săraci din Ierusalim în capitolele 8-9.

III. Schițe de predici

Titlu: Să învățăm de la Isus – Comoara Împărăției (Mat. 13:44-46)

Subiectul: Să descoperim bogățiile eterne ale Împărăției lui Dumnezeu.

Tema: Descoperi bogății eterne atunci când intri în Împărăția cerurilor prin Isus Hristos.

Punctul I. Unii oameni se împiedică în mod neașteptat de comoara Împărăției lui Hristos (13:44).

Punctul II. Unii oameni caută cu sârguință comoara Împărăției lui Hristos (13:45-46).

Related Topics: Pastors

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 41, Editia de toamnă 2021

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea Predicării Expozitive
Predicarea Din Literatura Poetică Ebraică (Partea A 2-A)

În ultima ediție a acestui jurnal (Vara 2021), v-am prezentat câteva caracteristici literare ale poeziei ebraice. Am analizat următoarele…

A. Tipurile de psalmi

B. Scopul și funcția lor retorică

C. Structura retorică a poeziei ebraice

D. Procedeele literare folosite în poezia ebraică

În prezenta ediție, voi oferi o scurtă privire de ansamblu asupra a încă două aspecte ale predicării din poezia ebraică…

E. Folosirea Aplicațiilor În Predicarea Din Literatura Poetică

În general, trebuie să ai grijă să interpretezi și să aplici fiecare psalm în conformitate cu contextul său teologic și istoric. Chiar dacă ne identificăm cu starea sau plângerea psalmistului și a oamenilor lui Dumnezeu în general, totuși trebuie să avem grijă să nu încercăm întotdeauna să facem un transfer direct între contextul psalmistului și al nostru. De exemplu, spre deosebire de psalmist, noi nu așteptăm cu nerăbdare și nădejde răscumpărarea mesianică viitoare – pentru că, din poziția noastră în istoria răscumpărării, Mesia a venit deja! Aceasta ne conferă, așadar, o perspectivă diferită, deși poate trecem și noi prin circumstanțe de viață similare.

Totuși, predicarea din poezia ebraică îi ajută pe ascultătorii noștri să aibă o perspectivă biblică și practică în câteva domenii de viață diferite.

1. Poezia ebraică descrie evenimente și experiențe reale. Să luăm ca exemplu păcatul lui David. După ce a comis adulter, conștiința sa l-a chinuit zi și noapte, el fiind profund conștient de vina ce o purta (Ps. 51:3). Într-adevăr, el exprimă efectul psihosomatic intens de liniște interioară și geamăt exterior resimțit atunci când a încercat, pentru o vreme, să își acopere păcatul (Ps. 32:3-4).

Psalmii aceștia descriu o experiență reală și foarte vie. Și chiar dacă tu nu ai comis acest gen de păcat, totuși cred că toți putem mărturisi că am experimentat chinuri sufletești similare din cauza păcatului din viața noastră, până când l-am mărturisit, ne-am pocăit de el, ne-am împăcat cu Dumnezeu și cu cei împotriva cărora am păcătuit.

2. Poezia ebraică funcționează ca o muzică poetică, inspirându-ne să vedem situația de viață în care ne găsim dintr-o perspectivă eternă. De exemplu, Habacuc 3:17-19 este o încurajare poetică minunată pentru păstrarea încrederii în Dumnezeu, chiar și atunci când viața și viitorul par a fi sumbre.

3. Poezia ebraică ne activează emoțiile prin identificarea cu experiențele personale și răspunsurile autorului. De exemplu, ne identificăm cu nedumerirea psalmistului cu privire la aparenta prosperitate a celui rău din Psalmul 73 în comparație cu situația sa.

În literatura poetică biblică, este acoperit întregul spectru al emoțiilor umane. Este important să clarifici lucrul acesta când predici din literatura poetică, pentru că noi suntem ființe emoționale și avem nevoie să știm cum să ne exprimăm răspunsurile emoționale la diferite situații înaintea lui Dumnezeu.

4. Poezia ebraică ne provoacă imaginația. Dumnezeu nu ne-a făcut numai cu emoții, ci și cu imaginație. Când predici din literatura poetică, încearcă să închizi ochii și să îți imaginezi scena, într-un mod potrivit și discret. Iată trei caracteristici ale poeziei care te vor ajuta în sensul acesta:

a) Identifică figurile de stil – ele te ajută să înțelegi situația autorului. Psalmul 40:1 surprinde mișcarea autorului, așa cum a descris-o cineva: „Din mocirlă la cor.” Prin felul în care autorul își descrie situația, poți să ți-l imaginezi urcând literalmente din groapa pieririi și începând să cânte laudele Domnului (cf. și Ps. 42:1; Plângeri 1:14). Este important să găsești și să înțelegi figurile de stil, cum ar fi personificarea, comparația, metafora etc.

b) Observă sinceritatea discursului – aceasta te ajută să înțelegi gravitatea autorului. În Ieremia 20, profetul este în butuci (20:2), reamintindu-și promisiunea lui Dumnezeu de a-l proteja. În 20:7-10, autorul este disperat, apoi în 20:13 este optimist, iar în 20:14-18 din nou este disperat. Transparența cu care își exprimă schimbările răspunsurilor emoționale ne ajută să surprindem gravitatea situației în care se află autorul, precum și răspunsul său față de această situație.

c) Evaluează discursul ca întreg – acesta îți va arăta subiectul autorului. De exemplu, după ce îndeamnă poporul Israel să se pocăiască (Osea 14:1-3), autorul descrie tot ce va face Dumnezeu pentru a restaura Israelul – vindecarea de apostazie, aducerea lor la o viață nouă și împăcarea lor cu Dumnezeu (Osea 14:4-7).

5. Poezia ebraică ne ajută la interpretare. În procesul de interpretare a poeziei ebraice ne ajută cunoașterea diferitelor mijloace literare pe care aceasta le folosește, cum ar fi…

a) Paralelismul. Am discutat deja aspectul acesta într-o oarecare măsură în ediția anterioară a acestui jurnal (Vara 2021). Aș adăuga doar că esența poeziei semitice este paralelismul. Poezia ebraică are la bază, în general, principiul ecoului – autorul strigă, iar afirmația lui se repetă ca un ecou. De exemplu, Psalmul 1:5: „De aceea cei răi nu pot ţine capul sus în ziua judecăţii (strigarea)…. nici păcătoşii în adunarea celor neprihăniţi (ecoul).” Observați că expresia „cei răi” este echivalentă cu „păcătoşii” (paralelism sinonimic), pe când „ziua judecăţii” este în contrast cu „adunarea celor neprihăniţi” (paralelism antitetic/ contrastant). Astfel, autorul, prin intermediul paralelismului poetic, descrie adevărul conform căruia cei răi nu vor face parte din adunarea celor neprihăniți când vor fi înviați pentru judecată.

b) Repetiția. Iată câteva exemple:

Psalmul 136: „Căci în veac ţine îndurarea Lui” (vers repetat ca un refren în fiecare dintre cele 26 de versete).

Isaia 5: „Vai de cei ce…” (expresie repetată de 6 ori în 5:8, 11, 18, 20, 21, 22), culminând cu „Vai de mine” (6:5). Este ușor să proclamăm nenorocirea asupra altora, însă trebuie să ne includem și pe noi.

Amos 4: „Cu toate acestea, tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul” (afirmație repetată în 4:6, 8, 9, 10, 11), și culminând cu avertismentul „…pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău” (4:12).

c) Jocuri de cuvinte. Ieremia 1:11 folosește simbolul unui migdal. Migdalul era cunoscut ca și „copacul veghetor / deșteptător” pentru că era primul copac care înflorea primăvara. Așadar, folosind un joc de cuvinte, Dumnezeu spune: „Eu veghez” (Ieremia 1:12) – și expresia aceasta diferă doar cu o literă de cuvântul folosit pentru migdal. Ieremia a văzut migdalul înflorind în fiecare an, iar Dumnezeu continua să vegheze asupra cuvântului Său pentru a-l împlini.

Din nou, în Amos 8:1, Dumnezeu i-a arătat profetului un coș cu fructe de vară. Acestea erau ultimele fructe de sezon. Prin urmare, Dumnezeu spune: „A venit sfârşitul” (8:2). Majoritatea dintre noi citim Vechiul Testament într-o traducere în limba noastră maternă, ceea ce ne împiedică să vedem jocurile de cuvinte.

d) Figurile de stil. Psalmul 1 compară omul evlavios cu „un pom sădit lângă un izvor de apă” (v. 3), în contrast cu omul neevlavios care este ca „pleava pe care o spulberă vântul” (v. 4). Astfel, folosind comparația, contrastul este mai clar – omul evlavios este statornic, puternic, de neclintit din punct de vedere moral și spiritual, pe când omul neevlavios este nestatornic, șubred, schimbător și nefolositor din punct de vedere moral și spiritual (cf. și Is. 17:12-13 re: pleava).

f) Acrostihuri. Acrostihul este o poezie care folosește literele alfabetului pentru a forma un cuvânt sau o expresie. Acest procedeu literar funcționează ca un sistem de memorare. Probabil că cel mai cunoscut acrostih biblic este Psalmul 119, în care fiecare dintre cele 22 de litere ale alfabetului ebraic deschide o secțiune de 8 versete despre Scriptură. Tot așa, cartea Plângerile lui Ieremia este scrisă exclusiv în format acrostih.

6. Poezia ebraică ne ajută să…

a) Memorăm Cuvântul – ex. se duce, se așază, se oprește (Ps. 1)

b) Medităm la Cuvânt – „Domnul este Păstorul meu”

c) Slujim cu Cuvântul, predicând, de exemplu, fie o singură predică (ex. Psalmul 23) ori o serie (ex. Psalmii treptelor, 120-134) ori câte o predică din fiecare tip de psalm.

7. Poezia ebraică ne oferă ilustrații prin...

a) Citarea unui autor biblic pentru a ilustra o idee – ex. „După cum spune psalmistul…” sau „Așa cum scrie în Cântarea Cântărilor…”

b) Explicarea unei imagini sau a unui simbol – ex. Ps. 23:1: „Domnul este Păstorul meu.”

c) Aplicarea unui verset la un alt text din Scriptură. Ex. Ps. 107:29 aplicat la Mat. 8:23-27.

8. Poezia ebraică ne oferă tipare pe care putem să le folosim, cum ar fi…

a) Mărturisirea păcatului (ex. Psalmul 51)

b) Încrederea în Domnul (ex. Psalmul 27:3)

c) Celebrarea gloriei lui Dumnezeu – de exemplu…

Ps. 19:1-6: Gloria lui Dumnezeu în creație

Ps. 106: Gloria lui Dumnezeu în istorie

Mica 7:18-19: Gloria lui Dumnezeu în răscumpărare

F. Două Sugestii Utile Pentru Predicarea Din Literatura Poetică

Dacă predici o serie de predici din psalmi, este bine să ai o predică introductivă despre Psaltire – tipuri, contexte, structură și teologie. Apoi, când îți pregătești predica…

1. Caută versetul ce rezumă pasajul, un verset-cheie ce rezumă întregul pasaj sau îl clarifică. De exemplu, în Psalmul 73, psalmistul privește la viața celor neevlavioși în comparație cu propria sa viață (73:1-14) și nu poate înțelege de ce cei răi par să prospere, „…până ce am intrat în Sfântul Locaş al lui Dumnezeu; şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi” (73:16-17). Totul s-a clarificat atunci când psalmistul și-a dat seama că Dumnezeu este suveran și în control. El îi judecă pe cei răi.

Vedem aceeași desfășurare a lucrurilor și la Iov. El s-a plâns că puterea lui Dumnezeu era vizibilă în creație, însă cuvântul Lui abia era auzit, iar acțiunile Sale erau greu de înțeles (Iov 26). Mai târziu însă, Iov își dă seama că nu putem înțelege corect căile lui Dumnezeu decât atunci când Îl auzim în mod personal, și, bineînțeles, așa a înțeles el în cele din urmă căile lui Dumnezeu în viața sa când Dumnezeu i-a vorbit din mijlocul furtunii (38:1).

2. Caută accentul teologic al pasajului. O mare parte din teologia noastră vine din literatura poetică biblică. Prin urmare, trebuie să aflăm perspectiva teologică a cărții și a pasajului pe care îl studiem. Apoi, ne revine datoria să legăm perspectiva teologică de realitățile vieții. După cum spune Graeme Goldsworthy, „Psalmii, așadar, sunt reflecții asupra acțiunilor salvatoare ale lui Dumnezeu și asupra slăbiciunilor umane… Unii psalmi repetă istoria salvării, alții pur și simplu preamăresc măreția lui Dumnezeu, pe când alții sunt un strigăt de suferință, tânjind după restaurare” (Preaching the Whole Bible as Christian Scripture [Predicarea întregii Biblii ca Scriptură creștină], 196-197).

Dacă vrei să predici teologie din cărțile poetice, va fi nevoie adesea să predici un subiect teologic, apelând și la alte texte care să completeze pasajul respectiv. De exemplu, cărțile poetice ridică întrebări esențiale despre viață și formulează plângeri, însă nu oferă întotdeauna un răspuns definitiv și de durată. Iov a primit un răspuns de la Dumnezeu, însă un răspuns parțial. Una este să spui: „Iov, trebuie să te încrezi în suveranitatea Mea!” Este adevărat, însă noi căutăm un răspuns mai concret. De aceea, noi, ca predicatori, trebuie să mergem la profeți și la Noul Testament, unde găsim o teologie definitivă a sensului și scopului vieții, a aparentelor nedreptăți din experiențele umane și a prezenței lui Dumnezeu în toate acestea. Acolo aflăm că răspunsul la căutarea sensului și a eliberării din împrejurările în care ne găsim este venirea lui „Mesia”.

II. Consolidarea Conducerii Biblice
„Slujba Împăcării, Partea A 2-A: Împăcarea Poporului Lui Dumnezeu” (2 Cor. 6:1-7:16)

1. O chemare la împăcarea cu Dumnezeu a poporului lui Dumnezeu (6:1-2). „Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” (6:1). Slujba noastră de împăcare nu este direcționată numai înspre necredincioși, ci și înspre poporul lui Dumnezeu (cf. mai multe la p.10). Corintenii cu siguranță aveau nevoie să se împace cu Dumnezeu după dezastrul ce avusese loc în biserica lor – acesta este contextul (cf. 1 Cor.). În slujire, noi suntem „împreună-lucrători cu Dumnezeu” (1 Cor. 3:9), „unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu” (2 Cor. 6:1a). Este lucrarea Lui și noi lucrăm împreună cu El ca ambasadori ai Săi, ca purtătorii Săi de cuvânt, ca reprezentanții Săi.

Astfel, noi nu proclamăm doar un mesaj de împăcare pentru lume, ci și un mesaj de împăcare pentru poporul lui Dumnezeu. Noi îndemnăm lumea să se „împace cu Dumnezeu”, pentru că relația lor cu Dumnezeu este ruptă, distantă – pentru că ei nu s-au împăcat niciodată cu Dumnezeu. Și „vă sfătuim (pe voi, credincioșii din Corint), să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” (6:1b). Ei, la un moment dat, „au primit” harul lui Dumnezeu – i.e. ei fuseseră împăcați cu Dumnezeu prin harul Său în Hristos. Însă, în mod clar, acești creștini nu trăiau acum ca niște oameni împăcați cu Dumnezeu. Părea că ar fi primit harul lui Dumnezeu „în zadar” – i.e. ei nu arătau și nu se purtau ca niște oameni împăcați cu Dumnezeu.

Cum e posibil să primești harul lui Dumnezeu în zadar? Oare Pavel vrea să spună că ei nu fuseseră niciodată cu adevărat împăcați cu Dumnezeu, că mărturisirea lor de credință era nesinceră? Nu, apostolul nu se îndoia deloc de faptul că aceștia erau creștini autentici.

Oare vrea Pavel să spună că au fost salvați cândva, însă acum erau pierduți din nou? Puțin probabil, deoarece aceasta ar contrazice învățătura clară a Noului Testament cu privire la siguranța mântuirii credinciosului (ex. Fil. 1:6; 1 Pet. 1:5; In. 10:27-30).

Pavel vorbește aici „lumii” (2 Cor. 5:19) și nu credincioșilor? Nu, terminologia folosită în acest verset (2 Cor. 6:1) ne arată că el își îndreaptă acum îndemnurile către o audiență diferită de cea din capitolul anterior, pentru că (a) se adresează cu „voi”, nu „ei” (cf. 2 Cor. 5:19); (b) expresia „de asemenea” [așa apare în traducerea în limba engleză; în română nu apare, n.tr.] indică faptul că apostolul aplică acum ceea ce a spus la altcineva; și (c) „să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” – aici cu siguranță este vorba despre cei care își mărturisiseră deja credința – nu despre „lume”, care nu a „primit harul lui Dumnezeu” deloc, deci nu putea fi „în zadar.”

Atunci, de ce îi îndeamnă apostolul aici „să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu”? Presupun că din cauză că teologia și comportamentul lor ridicau semne de întrebare. Comportamentul lor era, în mod clar, un comportament lumesc – erau divizați, se lăudau cu imoralitatea sexuală, se dădeau în judecată unul pe altul la tribunal, divorțau etc. Toate acestea puneau, fără îndoială, sub semnul întrebării sinceritatea credinței lor. În ce privește teologia lor, corintenii păreau să accepte o evanghelie coruptă (2 Cor. 11:3-4; cf. Gal. 1:6-9). Aceasta îl determina pe apostol să se îndoiască de sinceritatea credinței lor. Corintenii trăiau pentru ei înșiși, nu „pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor. 5:15). Aceasta făcea ca evanghelia să nu aibă niciun efect asupra vieții și mărturiei lor. Activităților lor erau „lemn, fân și paie”, și nu „aur, argint și pietre scumpe” (1 Cor. 3:10-15). Aceasta făcea ca evanghelia să fie, practic, ineficientă în viața lor.

Se pare, așadar, că apostolul se îndoiește de sinceritatea mărturisirii lor de credință din cauza comportamentului și teologiei lor. Astfel, el îi îndeamnă pe corinteni să trăiască ca unii care au „primit harul lui Dumnezeu”, așa încât credința lor să nu fie goală, fără valoare și neroditoare; așa încât comportamentul și gândirea lor să nu contrazică mărturisirea lor de credință; așa încât ei să nu se întoarcă acum de la ceea ce auziseră de la el și primiseră mai înainte; așa încât să nu se dovedească a fi ca Eva, care, din cauza înșelăciunii lui Satan, s-a abătut de la „credincioșia […] faţă de Hristos” (2 Cor. 11:3).

Este atât de ușor să transformi harul lui Dumnezeu în carnalitate, în destrăbălare și, astfel, credința ta să devină neroditoare, goală și lipsită de autenticitate, putere și esență. Este atât de ușor să îți afirmi credința în evanghelia lui Hristos, iar apoi să acționezi contrar acestei credințe. Cred că, într-o anumită măsură, toți ne facem vinovați de lucrul acesta din când în când, atunci când îngăduim păcatul în viața noastră. Însă „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 In. 1:9), pentru ca acel păcat să nu devină o practică în viața noastră și să nu ne caracterizeze; pentru ca să nu facem harul lui Dumnezeu nul și neavenit, fără efect, doar niște simple cuvinte goale, fără substanță.

Și ca să le amintească, Pavel spune: „Căci El zice: «La vremea potrivită, te-am ascultat; în ziua mântuirii, te-am ajutat. Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.»” (6:2). Citând din Isaia, Pavel le amintește corintenilor că a fost o zi a salvării hotărâtă de Dumnezeu, când el le-a proclamat Vestea Bună; le amintește de „vremea potrivită” când Dumnezeu i-a auzit și i-a ajutat; de vremea când evanghelia le fusese predicată de Pavel, trimisul lui Dumnezeu; de vremea când au răspuns mesajului împăcării și când au primit „harul lui Dumnezeu”.

„Acum este vremea potrivită.” „Acum” înseamnă vremea harului, vremea în care ei răspunseseră pozitiv la chemarea profetului Isaia (cf. Is. 49:8). „Acum” este „anul de îndurare al Domnului” (Lc. 4:18-19; cf. Is. 49:8-9; 61:1-2). Acestea nu sunt „vremurile de neştiinţă” (Fapte 17:30) de care Dumnezeu nu ține seama, ci vremea pe care El a hotărât-o și „porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30). Este vremea potrivită pentru că Dumnezeu a hotărât-o – „când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său…” (Gal. 4:4). De aceea este anul potrivit al Domnului nostru, anul îndurării Domnului nostru, pentru că Hristos a venit și evanghelia a fost făcută cunoscută în plinătatea sa.

„Acum este ziua mântuirii.” Aceasta este perioada actuală a harului lui Dumnezeu prin Hristos, când El îi cheamă pe oameni să se pocăiască și să creadă evanghelia. Așa că, nu uita de ziua mântuirii tale! A fost o zi hotărâtă de Dumnezeu, o zi importantă din calendarul tău. Nu trebuie să uităm niciodată ce a făcut Dumnezeu pentru noi în Hristos și momentul în care aceasta a devenit realitate în viața noastră ca urmare a hotărârii suverane a lui Dumnezeu. Deci, nu trăi acum ca și cum harul lui Dumnezeu ar fi în zadar! Asta este ideea!

Așadar, în primul rând, Pavel face „O chemare la împăcarea cu Dumnezeu a poporului lui Dumnezeu” (6:1-2). Iar apoi face…

2. O chemare la împăcarea poporului lui Dumnezeu cu slujitorul lui Dumnezeu (6:3-7:16). Corintenii nu trebuiau doar să se împace cu Dumnezeu arătând că nu „au primit harul lui Dumnezeu în zadar,” ci trebuiau să se împace și cu cel care le adusese vestea bună a harului lui Dumnezeu – Pavel însuși. Cea mai importantă recomandare a apostolului era autenticitatea sa în slujire (cf. 2:17; 4:2). Așadar, în primul rând, el îi cheamă să se împace cu el datorită slujirii sale vrednice, amintindu-le de viața lui exemplară care recomandă atât slujirea, cât și slujitorul. Și, în al doilea rând, îi cheamă să se împace cu el datorită inimii sale pastorale, amintindu-le de grija, devotamentul și sensibilitatea sa.

a) O chemare la împăcare bazată pe o slujire vrednică (6:3-10). „3. Noi nu dăm nimănui niciun prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată. 4. Ci, în toate privinţele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu (6:3-4a).

Dacă corintenii trăiau și gândeau în moduri contrare evangheliei, al cărei har îl primiseră, și dacă se distanțau de apostol din motive greșite, atunci ar trebui să se gândească la viața și slujirea omului care le predicase evanghelia. Dacă slujitorul evangheliei nu are o viață personală exemplară, atunci sfatul pe care îl dă ascultătorilor săi (6:1-2) nu are nicio valoare. Nu ar fi posibilă o împăcare cu poporul lui Dumnezeu dacă slujitorul însuși nu ar fi autentic. Într-adevăr, un slujitor adevărat nu ar vrea ca el să diminueze sau să împiedice lucrarea evangheliei. Slujitorul lui Dumnezeu nu trebuie să dea nimănui niciun prilej de poticnire” care ar putea periclita împăcarea poporului lui Dumnezeu cu el. „Noi nu dăm nimănui niciun prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată” (6:3).

De ce i-ar ruga fierbinte un slujitor pe oamenii lui Dumnezeu să trăiască o viață plăcută lui Dumnezeu (o viață care arată că „harul lui Dumnezeu” este real în ei – adică nu e „în zadar”), dacă slujitorul însuși nu face acest lucru? Și de ce i-ar îndemna slujitorul lui Dumnezeu pe oamenii săi să se împace cu el, dacă viața și slujirea lui ar fi nesinceră în vreun fel (i.e. lipsită de credibilitate; ipocrită)?

Astfel, Pavel spune: „Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu… Noi nu dăm nimănui niciun prilej de poticnire... Ci, în toate privinţele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu” (6:1-4a). Pavel a vrut să le arate corintenilor că ceea ce aștepta de la ei făcea și el. El nu dăduse nimănui prilej de poticnire, de păcătuire sau de denigrare a evangheliei. Asta nu însemna însă că oamenii nu se vor simți ofensați din când în când de cuvintele sale (pentru că predicarea adevăratului slujitor al lui Hristos este „neplăcută” pentru oameni, în sensul că îi atinge exact în acele locuri unde eșuează, acolo unde sunt slabi, inconsecvenți; evanghelia mustră conștiința lor și le spune ceea ce nu vor să audă).

Mai degrabă, „în toate privințele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu.” Viața personală a slujitorului (comportamentul, vorbirea, atitudinea, relațiile etc.) trebuie să fie în deplină concordanță cu mesajul împăcării pe care îl predică pentru ca cei care ascultă (atât credincioși, cât și necredincioși) să nu întâmpine nimic ce i-ar putea împiedica să primească mesajul.

Viața și mărturia ta sunt vrednice în toate aspectele slujirii tale? Predicarea ta poate fi neutralizată atât de ușor de un cuvânt greșit, o relație nepotrivită, de practici etice îndoielnice, de glume nepotrivite, ipocrizie etc. Atât de ușor poți fi pus în rândul celor care au „doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Tim. 3:5).

O slujire vrednică trece dincolo de multe circumstanțe, cum ar fi (i) suferința fizică (6:4c-5), (ii) standardele etice (6:6-7b), și (iii) realități paradoxale (6:8-10).

(i) Suferința fizică este descrisă aici în următorii termeni: „prin multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temnițe, în răscoale, în osteneli, în vegheri, în posturi” (6:4b-5). Indiferent de împrejurări (cf. 2 Cor. 4:8-11), Pavel a răbdat „ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut” (Evr. 11:27). El și-a urmărit țelul, „premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Fil. 3:14). Avea ochii ațintiți asupra țelului său suprem și asupra Celui pe care îl slujea (nu asupra oamenilor și împrejurărilor). Gândul lui era neclintit (cf. Rom. 8:18; 2 Cor. 4:16-18; Fil. 3:8-14).

Noi, cei care suntem implicați în lucrare, putem confirma cu siguranță că în slujire sunt lucruri care necesită „multă răbdare,” fie nevoi emoționale, încercări, atacuri spirituale, relații rupte, nevoi fizice etc. Lucrul acesta face ca slujirea lui Pavel să fie atât de vrednică în fața atâtor suferințe, împotriviri și greutăți.

Slujirea noastră este vrednică atunci când îndurăm suferință fizică (6:4b-5). Suferința fizică are trei aspecte – adversități fizice, împotrivire fizică și lipsuri fizice. O astfel de răbdare în împrejurări atât de potrivnice este foarte vrednică și este o dovadă a autenticității unui slujitor, căci cine ar îndura o astfel de suferință dacă nu ar fi un slujitor autentic?

Adversitățile fizice sunt descrise astfel: „în necazuri, în nevoi, în strâmtorări” (6:4b). Acest triplet folosește trei termeni (aproape sinonimici) pentru a descrie suferința ce însoțește slujirea, în general.

„Necazuri” înseamnă mai mult decât simple probleme. Pare să fie un termen general pentru suferințe de orice fel. Vine definește necazurile ca fiind suferințe cauzate de presiunea împrejurărilor sau de împotrivirea oamenilor (1 Tes. 3:4; 2 Tes. 1:6, 7). Termenul pare să aibă o conotație aproape escatologică (ex. Mat. 24:9). Invariabil, spune Vine, se referă la „ceea ce vine asupra cuiva din afară” (W. E. Vine, Expository Dictionary of N.T. Words [Dicționar expozitiv al termenilor din Noul Testament], 30, 31.) Semnificația termenului pare a fi strâns legată de chin, durere, calamități.

„Necazurile” lui Pavel sunt descrise în Fapte (ex. 14:22; 20:23; cf. și 2 Tim. 3:11) și el face adesea referire la ele în epistolele sale (ex. Rom. 8:35-36; 2 Cor. 1:4, 8; 2:4; 4:8, 17; 8:2, 13; 1 Tes. 3:3). Pavel este mângâiat de faptul că suferințele lui erau o prelungire a „suferințelor lui Hristos” (Col. 1:24). Necazurile sunt, pur și simplu, parte integrantă a vieții de slujire (2 Tim. 4:5). Isus ne-a avertizat: „… în lume veți avea necazuri” (In. 16:33) și, cu siguranță, lucrul acesta se adeverește în slujire.

„Nevoile” se referă la pericolele și greutățile care vin peste noi, iar „strâmtorările” poartă sensul de a fi presat într-un loc strâmt din care nu poți scăpa. Așadar, suferința fizică include adversitatea fizică, dar și…

Împotrivirea fizică, descrisă astfel: „în bătăi, în temnițe, în răscoale...” (6:5a). Acest triplet vorbește despre suferințele pe care le avem de îndurat din partea celor care ne stau împotrivă – suferința ca rezultat al persecuțiilor, al violenței și al împotrivirilor. „Bătăile” în mod clar se referă la biciuiri sau lovituri, pe care apostolul le-a suferit din plin. „Temnițele” sunt suferința rezultată în urma falselor acuzații – mai exact, să fii aruncat în închisoare de dragul evangheliei (cf. Fapte 16:24; 24:23-27; 28:16, 30). „Răscoalele” se referă la tulburări, atacuri ale mulțimii și altele asemenea, despre care citim adesea în cartea Fapte (cf. Fapte 13:45; 14:19; 17:5; 18:12-17; 19:29; 21:30; 22:22-23; 23:10).

Așadar, a suferi de dragul slujirii implică adversitate fizică, împotrivire fizică și…

Lipsuri fizice, descrise astfel: „... în osteneli, în vegheri, în posturi...” (6:5b). Acest ultim triplet descrie consecințele fizice care pot veni asupra cuiva care este atât de dedicat slujirii încât suferă de extenuare în împrejurări grele (ex. locuri străine, necunoscute), și este privat de odihnă și hrană. „Ostenelile” implică privarea de odihnă, extenuare fizică din cauza orelor lungi și a muncii grele (cf. 1 Tes. 2:9). „Vegherile” sunt, în mod evident, privarea de somn, probabil din cauza locurilor în care Pavel era nevoit să doarmă (ex. la bordul unui vas), sau din cauza grijii sale pentru oameni, ori din cauză că muncea prea mult (cf. 2 Cor. 11:27), în special pentru un slujitor bivocațional. „Posturile” sunt privarea de mâncare și hrană; din nou, poate din cauza volumului de muncă nu avea timp să mănânce sau poate nu-și permitea să mănânce (cf. 1 Cor. 4:11-12; 2 Cor. 11:27).

Așadar, slujirea cere „multă răbdare”, deoarece, din când în când, vom întâmpina și vom avea de îndurat suferință fizică în diferitele sale aspecte, cum ar fi: adversități fizice, împotrivire fizică și lipsuri fizice. Voi continua acest studiu în următoarea ediție a acestui Jurnal.

III. Schițe De Predici

Titlu: Să învățăm de la Isus, Partea a 2-a, Să mărturisim identitatea Lui (Mat. 16:13-23)

Tema: Dacă Îl cunoaștem pe Isus, trebuie să fim gata să mărturisim cine este El și ce a făcut El

Punctul 1: Isus pune o întrebare cu privire la identitatea Sa (16:13-20)

1a) „Cine zic oamenii că sunt Eu?” (16:13-14)

1b) “Dar voi… cine ziceți că sunt?” (16:15-20)

- Marea mărturisire a lui Petru (16:16)

- Marea revelare a lui Isus (16:17-20)

Punctul 2: Isus profețește cu privire la suferințele Lui (16:21-23)

2a) Petru Îl mustră pe Isus (16:22)

2b) Isus îl mustră pe Petru (16:23)

Related Topics: Pastors

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 43, Ediția de primăvară 2022

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea predicării expozitive:
Predicarea din evanghelii, Partea a 2-a

Seria aceasta despre „Consolidarea predicării expozitive” a început cu ediția de toamnă 2018 (Numărul 29) a acestui jurnal. Scopul acestei serii este să construim pe ceea ce am învățat în seria precedentă („Fundamentele esențiale ale predicării expozitive”, Numerele 1-28, Toamna 2011 – Vara 2018). În seria actuală, am acoperit până acum următoarele subiecte:

1. Îmbunătățirea introducerilor (Toamna 2018)

2. Consolidarea încheierii (Iarna 2019)

3. Folosirea eficientă a ilustrațiilor (Primăvara 2019)

4. Folosirea aplicațiilor (Vara și Toamna 2019)

5. Consolidarea interpretării biblice (Iarna, Primăvara, Vara, Toamna 2020)

6. Predicarea din narațiunile istorice ebraice (Iarna și Primăvara 2021)

7. Predicarea din literatura poetică ebraică (Vara și Toamna 2021).

8. Predicarea din evanghelii (Iarna 2022).

În Ediția de iarnă 2022, am trecut în revistă Secțiunea A, „Genul literar al evangheliei: stilul literar, structura și caracteristicile.” În prezenta ediție, voi continua cu același subiect, mergând mai departe la secțiunea B…

B. Sugestii de interpretare și principii pentru înțelegerea narațiunilor din evanghelii

Am fost ajutat în secțiunea aceasta în special de lucrările următorilor autori: Graeme Goldsworthy (“Preaching the Whole Bible as Christian Scripture” [„Predicarea întregii Biblii ca Scriptură creștină”], 222-232), Sidney Greidanus (“Handbook of Contemporary Preaching” [„Manual pentru predicarea contemporană”], 329-343) și J. Scott Duval și J. Daniel Hays (“Grasping God’s Word” [„Cum să înțelegem Cuvântul lui Dumnezeu”], 249-253).

1. Fii atent la diferențele date de perspectivă. Interpretarea este influențată de perspectiva pe care o avem. Perspectiva noastră diferă de cea a autorilor inspirați ai evangheliilor, în mare parte datorită diferențelor culturale, cronologice, teologice și lingvistice dintre ei și noi. Așadar, când predicăm din evanghelii, trebuie să cunoaștem aceste diferențe și să le interpretăm în mod corespunzător.

Prima întrebare pe care trebuie să ne-o punem este aceasta: „Care este ideea teologică sau intenția autorului?” Cred că putem spune că mesajul general al tuturor evangheliștilor este împărăția lui Dumnezeu. Într-adevăr, după cum spune Sidney Greidanus, „toate cele patru evanghelii leagă acest mesaj central al împărăției lui Dumnezeu de persoana și lucrarea lui Isus Hristos… Această veste bună atotcuprinzătoare – că, în Isus Hristos, împărăția lui Dumnezeu se apropie, a venit și va veni – cere o interpretare teocentrică-cristocentrică a fiecărui text din evanghelii” (“Preaching in the Gospels” [„Predicarea din evanghelii”], 332).

2. Începe cu analiza textului. Analiza textului te ajută să dobândești o înțelegere mai bună a structurii și a conținutului istorisirii.

În ce privește structura, în general, povestirile din evanghelii sunt structurate în jurul a patru secțiuni progresive:

(1) Situația de viață, contextul sau fundalul.

(2) Problema sau situația de față.

(3) Conflictul sau punctul culminant.

(4) Deznodământul.

(5) Concluzia – o aplicație, o lecție sau o provocare.

Analizând structura, încearcă să afli ce determină dinamica povestirii – ar putea fi anumite întrebări, frica, împotrivirea față de Isus etc.

În ce privește conținutul, poți analiza destul de ușor contextul, personajele, locurile și evenimentele, folosind șase întrebări standard cu privire la text:

(1) Care sunt personajele implicate? – fie că apar cu numele sau fără nume.

(2) Ce se întâmplă?

a) Contextul povestirii.

b) Problema în cauză (ex. o vindecare sau o furtună etc.).

c) Progresia evenimentelor.

d) Ce au spus sau au făcut personajele sau cum au reacționat etc.

(3) Când a avut loc lucrul acesta? – timpul din zi, anotimpul, în timpul unei sărbători evreiești sau în timpul unei nunți etc.

(4) Unde a avut loc? – pe lac, într-o casă privată, într-o cetate, în sinagogă etc.

(5) De ce au avut loc evenimentele din această povestire? – pentru a avea loc o minune, pentru a arăta credința sau necredința cuiva sau din cauza îndoielii cu privire la cine era Isus etc.? În această etapă analitică, caută indicii pe care autorul le-ar putea oferi cu privire la scopul povestirii. Aceste indicii pot apărea la începutul sau la finalul povestirii. Să luăm ca exemplu (din Duval și Hays) pasajul din Marcu 4:35-41 unde întrebarea finală din partea ucenicilor arată că Marcu a inclus acest eveniment în relatarea sa pentru a consolida învățătura despre Persoana lui Isus. El nu era doar un rabin, ci Însuși Dumnezeu, singurul care poate controla creația Sa și singurul care îi poate porunci.

(6) Cum se desfășoară povestirea? – cu scopul de a împlini nevoia cuiva sau de a răspunde la o întrebare, de a arăta puterea lui Isus asupra naturii sau intervenția Sa într-o criză etc.

O altă unealtă analitică utilă este să observi folosirea repetiției în povestire. Acesta este un indicator util în interpretare în toată literatura biblică, nu doar în evanghelii – repetarea unui cuvânt, a unei expresii sau a unei teme. Repetiția este folosită de către autor pentru a explica și a clarifica ideea pe care vrea să o transmită.

3. Află care este principiul teologic universal al povestirii. Odată ce ai analizat cu atenție structura și conținutul povestirii, trebuie apoi să le integrezi în principiul general ilustrat de istorisirea respectivă. Practic, răspunzi la întrebarea: „Care este scopul povestirii?” Mai exact, ce idee teologică vrea să demonstreze autorul prin povestirea aceasta și prin modul în care o spune? Vorbește despre relații, credință sau necredință etc.? Este o lecție în povestire pe care trebuie s-o învățăm? Reacția noastră față de Isus este oglindită în reacțiile descrise în povestire?

Uneori, autorii evangheliilor accentuează o idee folosind o serie de povestiri. De exemplu, Luca 15 conține trei povestiri sub formă de pilde: (1) Oaia pierdută; (2) Banul pierdut; și (3) Fiul risipitor. Datoria noastră este să aflăm care este ideea teologică comună care le unește. Putem afla dacă o povestire este legată tematic de cea de dinainte sau de cea de după ea, uitându-ne la contextul lor, la personaje, temele folosite (ex. tema comună în Luca 15 este „pierdut” și „aflat”).

Odată ce ai aflat care sunt principiile teologice, încearcă să le formulezi în așa fel încât să fie relevante, aplicabile și personalizate pentru ascultătorii tăi. Asta trebuie să predicăm noi – ideea teologică ce se aplică tuturor oamenilor din toate timpurile. Nu e greu să relatezi istorisirea pentru ascultătorii tăi, însă datoria noastră este să le spunem mai mult de-atât. Noi trebuie să explicăm principiile teologice ale istorisirii, însă nu doar în relație cu personajele, ci mai ales în relație cu noi. Trebuie să răspundem la întrebarea: „Ce are asta de-a face cu mine?” Iar când faci asta, ai grijă să fii fidel textului, în contextul mai larg al Scripturii.

Concluzii. Acești pași sunt esențiali atunci când vrei să predici din textele narative din evanghelii. Nu este suficient să repovestești textul și să deduci niște aplicații morale din el. Trebuie să înțelegi perspectiva teologică a autorului inspirat al evangheliei și accentul său cristocentric, să analizezi structura și conținutul istorisirii și să afli principiul teologic al istorisirii ca întreg, precum și principiul teologic al fiecărei scene din povestire. Apoi ești gata să-ți pregătești predica și să aplici în mod corect principiile povestirii la viața noastră de astăzi.

II. Consolidarea conducerii biblice
„Slujba împăcării, Partea a 4-a: O chemare la împăcarea poporului lui Dumnezeu cu slujitorul lui Dumnezeu” (2 Cor. 6:11-7:16)

Întreaga secțiune de la 2 Corinteni 5:18 până la 2 Corinteni 7:16 vorbește despre slujba împăcării, după cum urmează:

A. Împăcarea tuturor oamenilor (2 Cor. 5:18-21).

B. Împăcarea poporului lui Dumnezeu (2 Cor. 6:1-7:16)

(1) Împăcarea lui cu Dumnezeu (2 Cor. 6:1-2).

(2) Împăcarea lui cu slujitorii lui Dumnezeu (6:3-7:16) – pentru că împăcarea cu Dumnezeu este reală și deplină doar atunci când există împăcare și cu pastorul, pentru că el este ambasadorul lui Dumnezeu (5:20).

În acest studiu, vom analiza 2 Corinteni 6:11-18 și vom continua studierea acestei secțiuni și în edițiile următoare.

În primul rând, dați-mi voie să fac câteva observații introductive despre structura pasajului pe care îl vom studia (2 Cor. 6:11-7:16), pentru că au existat multe dezbateri între teologi cu privire la paternitatea acestui pasaj – dacă a fost scris de apostolul Pavel și, dacă da, dacă conține un fragment dintr-o altă scrisoare. Motivul acestor dezbateri este faptul că limbajul din 6:11-13 se schimbă atât de abrupt în 6:14-7:1. Într-adevăr, 7:2 pare să continue ideea din 6:13, iar pasajul din 6:14-7:1 pare un adaos fără legătură cu restul textului. De fapt, șirul de idei poate fi observat de-a lungul pasajului, fără nevoia de a presupune că textul din 6:14-7:1 este un fragment din alt document sau o inserție editorială. Într-adevăr, exprimarea din 7:3 („căci am spus mai înainte că sunteţi în inimile noastre”) este o referire clară la pasajul din 6:11-13 și sugerează faptul că autorul a vorbit despre altceva între cele două pasaje.

Secțiunea aceasta, așadar, este punctul culminant al unui tratat integrat despre slujirea apostolică a lui Pavel care începe în 2:14 și se termină în 7:16. După cum arată, cu perspicacitate, David Garland, această secțiune finală pe care o studiem nu este o digresiune, ci mai degrabă un rezumat al întregii argumentări, culminând cu un îndemn. De aceea avem această listă de imperative: (a) „împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (5:20); (b) „vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” (6:1); (c) „lărgiţi-vă şi voi [inima, n.tr.]” (6:13); (d) „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi” (6:14); (e) „Ieşiţi... despărţiţi-vă ... nu vă atingeţi” (6:17); și (f) „Deschideţi-vă inima faţă de noi (NTR)” (7:2) [vezi David Garland, 2 Corinthians [2 Corinteni], New American Commentary, 322-323].

În primul rând, îndemnul lui Pavel se bazează pe…

1. O chemare pastorală la dragoste (6:11-13). „11 Am dat drumul gurii faţă de voi, Corintenilor! Ni s-a lărgit inima. 12 Voi nu sunteți la strâmtoare în noi; dar inima voastră s-a strâns pentru noi. 13 Faceţi-ne şi voi la fel: vă vorbesc ca unor copii ai mei – lărgiţi-vă şi voi!”

Modul în care Pavel li se adresează aici corintenilor este unic în epistolele sale trimise acestora. Poate că folosește acest mod de adresare pentru a-și exprima dragostea pe care o are pentru ei în inima sa și poate că îi numește așa pentru a face îndemnul său mai personal. Pavel a fost sincer și transparent față de ei, nu doar în vorbire, ci și în dragoste. El le-a vorbit în mod deschis datorită dragostei ce le-o poartă. Fără îndoială că el le vorbește atât de direct din cauza pericolului ce îi pândea dacă ei ar fi mers mai departe pe drumul pe care porniseră. Cu cât pericolul este mai mare, cu atât avertismentele noastre sunt mai clare și mai fățișe și observăm lucrul acesta când supraveghem copiii. Deschiderea inimii sale față de ei nu s-a schimbat niciodată, în ciuda practicilor lor păcătoase care cereau o mustrare aspră. Dragostea lui pentru corinteni și mustrarea pe care le-o aduce nu se exclud reciproc – Pavel îi iubește și își arată dragostea față de ei chiar și atunci când ei nu merg perfect, așa cum se cuvine, pe calea Domnului (deși așa ar prefera el, fără îndoială).

Vorbindu-le ca pastor al lor, el accentuează dragostea sa pentru ei – „Ni s-a lărgit inima” (6:11). Însă dragostea trebuie să fie reciprocă. „Voi nu sunteţi la strâmtorare în noi”, spune el, pe când „inima voastră s-a strâns pentru noi” (6:12). Astfel, în continuare Pavel îi îndeamnă să-i împărtășească dragostea – „lărgiţi-vă şi voi (inima, n.tr.)” (6:13). Înflăcărarea și autenticitatea dragostei lui pentru ei nu s-au schimbat, pe când dragostea lor pentru el se disipase sau cel puțin nu era evidentă. Lucrul acesta nu este ceva neobișnuit pentru cineva care a fost mustrat cu severitate și care trăiește într-un mod total opus față de cel care l-a mustrat.

Este plin de învățăminte modul în care Pavel îi mustră pe corinteni. Când îi mustră, el își și exprimă dragostea lui pentru ei (6:11-13; 7:2-4). Aceasta ne amintește faptul că mustrarea trebuie făcută cu dragoste pentru a fi acceptată și eficientă. Când avem de-a face cu credincioși care păcătuiesc, chiar dacă trebuie să-i disciplinăm dacă nu se pocăiesc (cf. 1 Cor. 5), totuși trebuie să echilibrăm disciplinarea cu dragostea creștină, pentru că altfel nu facem decât să aplicăm o pedeapsă legalistă, punându-i de fapt să stea la colț până se pocăiesc sau punându-i deoparte până se schimbă. În orice caz, trebuie să fim „credincioși adevărului, în dragoste”.

Pavel le vorbește cum ar vorbi un tată „unor copii” (6:13), spunându-le să-i împărtășească dragostea. Este natural și normal pentru copii să-și iubească părinții. Corintenii erau copiii spirituali ai lui Pavel. Lor le predicase mesajul împăcării și ei îl primiseră. Ei erau beneficiarii slujirii lui Pavel, atât în ce privește mântuirea, cât și lucrarea bisericii. Acum se aflau în pericolul de a respinge această binecuvântare, ca și cum ar fi fost în van. De aceea, această chemare pastorală la dragoste este urmată de…

2. Ochemare pastorală la avertizare (6:14-18). Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? 15 Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? 16 Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui Viu, cum a zis Dumnezeu: «Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.» 17 De aceea: «Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. 18 Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic.»”

Această chemare pastorală la avertizare pare să apară de nicăieri în șirul de idei din acest pasaj. Și totuși, după cum am menționat mai sus, din context reiese că este legat în mod direct de (a) versetele precedente (6:11-13) care vorbesc de distanțarea corintenilor față de Pavel (și coincidenta lor apropiere de apostolii mincinoși sau, cel puțin, influențarea lor de către aceștia - cf. capitolelor 10 și 11); și (b) problemele care fuseseră discutate în prima epistolă și care erau atât de lumești. Căci, dacă cineva avea nevoie să ia aminte la acest avertisment cu privire la sfințenie, aceștia erau corintenii, care se divizau în partide (1 Cor. 1), lăudându-se cu imoralitatea sexuală din biserică (1 Cor. 5), dându-se în judecată unul pe altul (1 Cor. 6), practicând imoralitatea sexuală cu prostituate (1 Cor. 6:15-20), practicând idolatria (1 Cor. 8 și 10) și făcând abuz de Cina Domnului (1 Cor. 11:17-34). Aceste probleme și ce aveau de făcut corintenii cu privire la ele au făcut subiectul primei epistole a lui Pavel și aceste sfaturi din 2 Corinteni 6:14-7:1 sunt o reiterare a acelor învățături despre păcat, despre stiluri de viață și practici lumești.

Pentru ca relația corintenilor cu Pavel să fie restaurată pe deplin, ei vor trebui să demonstreze că s-au separat complet de rău. Dragostea lor pentru Pavel putea fi exprimată pe deplin doar dacă își demonstrau ascultarea față de el, în mod specific prin separarea lor de lume (6:14-7:1), pentru că dragostea și sfințenia merg împreună; dragostea niciodată nu poate trece cu vederea păcatul. Cel mai bun mod în care ar putea să își exprime dragostea față de el ar fi să facă așa cum îi învață el, căci Isus a spus: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte acela Mă iubeşte” (In. 14:21).

Așadar, putem afirma în mod rezonabil (și în conformitate cu sensul general și cu subiectul ambelor epistole) că textul din 6:11-7:16 este îndemnul pastoral final al lui Pavel către acești oameni să se împace cu el, mai ales că ei făcuseră câțiva pași necesari pentru a se separa de rău (ex. l-au disciplinat pe omul vinovat de incest în 1 Cor. 5). Și are sens ca acest tip de îndemn să vină la sfârșitul discursului său, care vorbește tocmai despre caracterul conciliant al slujirii pastorale.

Problema era că cei din Corint erau „înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi” (6:14), o asociere față de care trebuie să se distanțeze (6:15-18). Poate, și destul de probabil, că această problemă a jugului nepotrivit era rădăcina problemelor din Corint, provocând divizare și lipsă de evlavie. A fi „înjugaţi” cu necreștini este o nepotrivire (lit. greșit împerecheat) – a fi unit cu un partener nepotrivit, ca atunci când boii sau caii sunt înhămați nepotrivit și, prin urmare, nu trag împreună (pentru că realmente nu pot) în aceeași direcție. Ei nu pot lucra împreună, căci merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiți (Amos 3:3)? Jugul credinciosului este jugul lui Hristos, care este bun și ușor pentru cei care sunt uniți cu El (Mat. 11:30).

Acest avertisment nu se referă în mod specific la căsătorie, deși cu siguranță este inclusă și aceasta. Avertismentul se referă la orice asociere nepotrivită între credincioși și necredincioși. Un „jug” este o relație sau o înțelegere care îi leagă pe oameni într-o asociere strânsă unul cu celălalt, o relație care nu poate fi decât armonioasă și de durată dacă cele două părți sunt în acord. În mod clar, aici se vorbește specific despre înțelegerea cu privire la lucrurile spirituale, însă principiul se aplică cu siguranță și în alte relații – nu este un caz fericit și nici productiv dacă cele două părți nu cad de acord (filosofic, spiritual, economic etc.). Și de obicei, dacă asocierea se face între un credincios și un necredincios, influența necredinciosului în „jug” este mai puternică decât cea a credinciosului. După cum spune David Garland în mod poetic, „cei care se înjugă împreună cu necredincioși se vor trezi curând arând ogorul lui Satan” (Garland, 331).

În acest context, să fii înjugat la un jug cu un necredincios înseamnă o alianță – de unde și alegerea termenilor:

(a) „jug” (14a) – împărtășire, participare (μετοξη)

(b) „legătură” (14b) – comuniune (κοινωνια)

(c) „înţelegere” (15a) – armonie, lit. „simfonie” (συμφωνησις)

(d) „legătură cu” (15b) – parte, porție (μερις)

(e) „se împacă” (16a) – unire (συγκαταθεσις)

Pentru un creștin, a fi „înjugat” la un jug cu un necreștin înseamnă a forma o alianță intimă, pe de o parte, între cineva care mărturisește că este neprihănit în Hristos și, pe de altă parte, cineva care trăiește în împotrivire față de legea neprihănită a lui Hristos și care o încalcă - i.e. „fărădelege” (6:14b). Este ca și cum ai încerca să unești „lumina cu întunericul” (6:14c) într-o entitate comună – ceea ce este imposibil. Este ca și cum ai forța un acord între poli opuși, între „Hristos și Belial / Satan”(6:15a), între un „credincios” și un „necredincios” (6:15b), între „templul lui Dumnezeu” și templul „idolilor” (6:16).

Întrebarea retorică din acest text este: „Cum poate un credincios să intre într-o relație care pretinde a fi o înțelegere comună, de egalitate și unire cu cineva a cărui perspectivă despre lume și viață și a cărui trăire militează împotriva sa?” Și răspunsul implicit este: „Nu se poate!” – cel puțin nu poți face asta și menține, în același timp, o mărturie creștină consistentă sau trăi o viață creștină fericită și productivă. Nu, fără îndoială…

(a) Noi ne-am „făcut părtaşi” Duhului Sfânt (Evr. 6:4) și, ca și copii ai lui Dumnezeu, suntem „scutiţi de pedeapsa” lui Dumnezeu (Evr. 12:8).

(b) „Părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos” (1 In. 1:3b; cf. 1:6), nu cu cei care săvârșesc fărădelegea. „Părtăşia” noastră este cu „Isus Hristos, Domnul nostru” (1 Cor. 1:9) și cu Duhul Sfânt (2 Cor. 13:13), nu cu întunericul sau cu demonii (1 Cor. 10:20).

(c) „Potrivirea” noastră este cu Cuvântul lui Dumnezeu (Fapte 15:15) și cu biserica lui Dumnezeu (1 Cor. 1:10-11; Mat. 18:19-20).

(d) „Partea” noastră este în „moştenirea sfinţilor” (Col. 1:12), nu cu cei necredincioși, a căror parte este în iazul de foc.

(e) „Înțelegerea” noastră (lit. unire, cauză comună) este cu biserica Dumnezeului celui viu (1 Tim. 3:15), nu cu templul demonilor morți (2 Cor. 6:16b).

Pavel nu spune în mod explicit la ce se referă aici, însă o analiză a contrastelor pe care le folosește (legătură între neprihănire și fărădelege; unirea între lumină și întuneric; înțelegere între Hristos și Satan; legătura dintre un credincios și un necredincios; împăcare între templul lui Dumnezeu și templul idolilor) pare să indice că s-ar referi în primul rând la orice asociere a creștinilor cu idolatria și jertfele păgâne (cf. 1 Cor. 8:1-13; 10:14-33).

Întreaga imagistică a „jugului” elimină posibilitatea de a aplica această învățătură la relațiile ocazionale, căci altfel creștinii ar trebui să iasă cu totul din lume, ceea ce, după cum spune Pavel în altă parte, nu trebuie să facem (1 Cor. 5:9-10). Noi nu trebuie să trăim în comunități izolate, separați de orice contact cu lumea. Într-adevăr, dacă am face aceasta, am proceda în mod total opus față de întreaga învățătură a lui Hristos cu privire la datoria creștinului de a fi sare și lumină în lume. Ideea asupra căreia insistă Pavel aici este că creștinii trebuie să își țină creștinismul (valorile spirituale, standardele etice, relațiile, practicile și credințele) separate de valorile, standardele, relațiile, practicile și credințele lumești. Într-adevăr, a fi înjugat la un jug cu un necredincios înseamnă a forma o relație permanentă și foarte apropiată cu cineva care este, de fapt, vrăjmaș al crucii lui Hristos (Fil. 3:18).

Argumentul lui Pavel (6:16-18) este susținut de diverse citate din Vechiul Testament puse împreună (Lev. 26:11-12; Ez. 37:26, 27; Is. 52:11; 2 Sam. 7:14; cf. și Deut. 32:18-19), care susțin…

(a) Unitatea și relația exclusivă a lui Dumnezeu cu poporul Său: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.” (6:16), unitate și relație care exclud pe oricare alta.

(b) Chemarea la separare de cei în mijlocul celor cărora Dumnezeu nu locuiește: „De aceea: «Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic.»” (6:17-18).

Aceste citate din Vechiul Testament vorbesc despre închinarea înaintea lui Dumnezeu, care trebuie făcută în separare completă de orice „necurății” (Apoc. 17:4; Lev. 5:2; 10:10). Cu alte cuvinte, închinarea la Dumnezeu și închinarea la idoli nu pot fi unite în niciun caz. Pentru că credincioșii sunt „templul lui Dumnezeu”(1 Cor. 3:16), noi nu putem fi uniți cu templul idolilor (2 Cor. 6:16). Doar atunci când ne separăm de astfel de lucruri și persoane „vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic.”

Concluzii finale. Există un echilibru delicat între separarea de lume cu scopul de a ne păstra sfinți pentru Domnul și conectarea cu lumea cu scopul evanghelizării. Evident, corintenii erau bine integrați în lume și nu separați de ea. Poate că de asta nu se vorbește deloc despre persecuție împotriva corintenilor. Dimpotrivă, ei chiar erau acceptați ca participanți la închinarea în templul păgân (1 Cor. 8:10) și se implicau în imoralitate sexuală (1 Cor. 5). Credincioșii nu își au locul în închinarea la idoli sau în orice comportament imoral sau necurat, care, așa cum spune Pavel, ar trebui să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi” (Efes. 5:3).

Echilibrul pare să fie, pe de o parte, separarea noastră, ca să nu fim „înjugați” cu cei necredincioși (i.e. să nu fim sub influența lor; să nu avem obligații față de ei; să nu ne amestecăm cu ei; să nu fim corupți de ei; să nu adoptăm practicile lor imorale) și totuși, pe de altă parte, trebuie să ne străduim să dezvoltăm relații cu ei bazate pe bunătate creștină, pe cinste, dragoste, puritate și har, astfel încât ei să fie receptivi atunci când mărturisim despre Hristos și despre evanghelie.

III. Schițe de predici

Titlu: Să învățăm de la Isus să fim creștini cu influență, Partea a 2-a (Mat. 5:14-16)

Subiect: Să trăim cu adevărat pentru Dumnezeu în lume

Tema: Creștinii influenți sunt cei care fac o schimbare pentru Dumnezeu în lume

I. Doar ucenicii lui Isus transmit lumina lui Dumnezeu într-o lume de întuneric spiritual (5:14-15)

A. Doar creștinii transmit lumina lui Dumnezeu în lume... prin ceea ce suntem (14a)

1. Doar noi suntem ucenicii Lui (cf. In. 1:9; In. 8:12)

2. Doar noi suntem reprezentanții Lui în lume (cf. 1 In. 4:17)

B. Doar creștinii transmit lumina lui Dumnezeu în lume... prin ceea ce știm (14a)

1. Doar noi știm ce se află ascuns în întuneric (cf. 1 Cor. 4:5; Ef. 5:13)

2. Doar noi cunoaștem cauza întunericului

a) Noi știm că trăim zilele din urmă (cf. 2 Tim. 6:1-5)

b) Noi știm că aceasta este vremea duhurilor înșelătoare și a învățăturilor demonice (1 Tim. 4:1)

c) Noi știm că orice profet fals este din lume (1 In. 4:1-3)

d) Noi știm că „toți au păcătuit...” (Rom. 3:23; In. 3:19)

3. Doar noi cunoaștem soluția pentru acest întuneric

a) Soluția pentru acest întuneric este adevărul lui Dumnezeu (cf. 1 In. 1:5-10; 1 In. 4:6; In. 1:17; In. 8:32)

b) Numai creștinii au răspunsul la întrebările esențiale ale vieții – cine suntem, de unde venim, de ce suntem aici, încotro ne îndreptăm

C. Doar creștinii transmit lumina lui Dumnezeu în lume… prin motivul existenței noastre (14b-15)

1. Noi existăm ca să ocupăm o anumită poziție (5:14b)

2. Noi existăm ca să îndeplinim un anumit scop (5:15)

Punctul 2: Doar ucenicii lui Isus transmit gloria lui Dumnezeu într-o lume de întuneric spiritual (5:16)

2a. Împlinind porunca lui Isus și lăsând lumina noastră să strălucească (5:16a)

2b. Făcând fapte bune care indică înspre Dumnezeu, sursa lor (5:16b)

Related Topics: Pastors

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 47, Ediția de primăvară 2023

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea Predicării Expozitive: Predicarea Din Epistole, Partea 2

Continuăm studiul nostru despre predicarea din diferite genuri literare biblice. În ultima ediție a acestui jurnal (NPJ46), am început să studiem despre „Predicarea din epistole.” În ediția respectivă am vorbit despre următoarele subiecte…

A. Caracteristicile literare ale epistolelor.

1. Structura epistolelor.

2. Caracteristici generale ale epistolelor.

3. Rolul și forma epistolelor.

4. Contextul istoric al epistolelor.

B. Principii pentru interpretarea epistolelor și predicarea din epistole.

1. Analizează structura literară.

2. Studiază contextul istoric.

Înainte de a continua cu ultimele două puncte (B3 și B4), aș vrea să ilustrez la ce mă refer când vorbesc despre „studierea contextului istoric” prin patru studii de caz…

Studiu de caz #1: Filipeni.

Întrebare: Care a fost contextul istoric sau motivul care a dus la scrierea Epistolei către Filipeni?

Răspunsuri:

a) Pavel le-a scris o scrisoare de mulțumire pentru ajutorul financiar (2:25; 4:10-14), pe care îl trimiseseră cu generozitate și regularitate încă de la început (1:5; 4:15-16), dar fusese întrerupt pentru că le „lipsea prilejul” (4:10); poate că se confruntau cu anumite probleme financiare la momentul respectiv.

b) Adunarea din Filipi era împărțită în partide (1:27; 4:2).

Astfel se explică sfaturile lui Pavel…

1. Că Dumnezeu va îngriji de trebuințele lor (4:19).

2. Să nu se îngrijoreze (4:6-7), ci să se bucure (1:26; 2:18, 28; 4:4 etc.).

3. Să aibă același gând (1:27; 2:2; 4:2), să fie smeriți (2:3) și blânzi (4:5).

Din această analiză a textului putem vedea că filipenii, contrar interpretării date epistolei de mulți predicatori, nu erau un exemplu de bucurie creștină. Însă nu ne dăm seama de acest lucru decât atunci când studiem contextul istoric și motivul care a dus la scrierea epistolei. Adevărul este că filipenilor le lipsea bucuria din cauză că nu era unitate între ei: de aceea Pavel îi îndeamnă mereu să se bucure.

Studiu de caz #2: Filimon.

Întrebare: Care a fost contextul istoric sau motivul care a dus la scrierea Epistolei către Filimon?

Răspuns: Onisim era un sclav care fugise de la stăpânul său, Filimon, după ce furase ceva de la el. Ulterior, Onisim devine creștin prin Pavel (Filimon 1:10), care era prizonier în Roma. În vremea aceea, un sclav fugar putea fi pedepsit cu moartea. Scopul scrisorii este să îl convingă pe Filimon să nu îl pedepsească pe Onisim, ci să se împace cu el pentru următoarele motive…

a) Datorită dragostei creștine, nu obiceiurilor vremii (5-7).

b) Pentru că Onisim era copilul spiritual al lui Pavel (10).

c) Pentru că acum între ei era o relație de frați în Hristos, nu de sclav și stăpân (15-16).

d) Pentru că Filimon avea anumite obligații morale față de Pavel (18-20).

Studiu de caz #3: 1 Corinteni.

Întrebare: Care a fost contextul istoric sau motivul care a dus la scrierea epistolei 1 Corinteni?

Răspuns: Câteva lucruri au stat la baza acestei epistole…

a) Certurile din interior au dus la dezbinări în biserică, fiecare grup mergând după o altă persoană proeminentă din biserică (cap. 1-4).

b) Aveau în biserică un caz de incest, în care era nevoie de disciplinare (cap. 5).

c) În biserică erau frați care dădeau în judecată alți frați la tribunal (cap. 6).

d) Existau anumite practici și probleme teologice care trebuiau discutate, despre care corintenii îi scriseseră lui Pavel și acum așteptau răspunsul lui (cap. 7-14).

Așa se explică poruncile pe care le dă Pavel, precum și tonul epistolei lui cu privire la…

a) Nevoia lor…

i) De a-L urma pe Hristos și pe El răstignit în unitate (cap. 1-2).

ii) De a crește spiritual (cap. 3).

iii) De a îndeplini disciplina bisericească publică (cap. 5).

iv) De a judeca disputele dintre frați în biserică, nu în tribunal (cap. 6).

b) Răspunsurile lui Pavel la întrebările lor despre…

i) Principiile căsătoriei (cap. 7).

ii) Probleme de conștiință (cap. 8).

iii) Ferirea de idolatrie (cap. 10).

iv) Supunerea femeilor față de bărbați (cap. 11).

v) Comportamentul corect la masa Domnului (cap. 11).

vi) Folosirea darurilor spirituale (cap. 12-14).

Studiu de caz #4: Efeseni.

Întrebare: Care a fost contextul istoric sau motivul care a dus la scrierea Epistolei către Efeseni?

Răspuns: Problema principală pe care o abordează Pavel aici este cum ar putea să trăiască în armonie o biserică în care există diversitate etnică (evrei și neamuri). Pavel răspunde la această dilemă…

a) Explicând noua relație în Hristos între evrei și neamuri în biserică (cap. 1-3).

b) Îndemnându-i să adopte noi practici care să reflecte această nouă relație (cap. 4-6).

Așadar, până acum, pregătindu-ne să predicăm din epistole, am învățat despre (A) caracteristicile literare ale epistolelor: (1) Structura epistolelor; (2) Caracteristici generale ale epistolelor; (3) Rolul și forma epistolelor; și (4) Contextul istoric al epistolelor. Și am propus (B) Principii pentru interpretarea epistolelor și predicarea din epistole: (1) Analizează structura literară a epistolelor; și (2) Studiază contextul istoric al epistolei. Acum aș vrea să adaug principiile 3 și 4, care să ne ajute să înțelegem epistolele și să predicăm din ele…

3. Identifică ideile teologice (adevărurile și principiile universale, care nu se schimbă). Pentru a înțelege corect epistolele, este fundamental să înțelegem contextul lor istoric, însă Graeme Goldsworthy subliniază că…

„oricât de important ar fi… predicatorul rămâne întotdeauna cu sarcina de a încerca să înțeleagă principiile teologice exprimate, pentru a le putea transpune în situația noastră contemporană… Situația specifică, chiar dacă face lumină asupra sensului textului, nu ea reprezintă mesajul transmis. Într-o predică trebuie să auzim mai mult decât o analiză a ceea ce a spus Pavel galatenilor în capitolul 1 al epistolei și ce l-a făcut să spună lucrul respectiv” (Preaching the Whole Bible as Christian Scripture [Predicarea Bibliei ca Scriptură creștină], 243).

Astfel, teologia epistolelor dă unitate predicilor noastre despre, de pildă, natura și caracterul lui Dumnezeu, lucrările lui Dumnezeu și planurile Lui, relația lui Dumnezeu cu poporul Lui și așteptările pe care le are de la el etc., cu scopul transformării continue a oamenilor lui Dumnezeu după chipul Fiului Său. Deci, cu cât învățăm mai mult despre Dumnezeu, cu atât vom fi mai ascultători de El, Îl vom sluji și iubi mai mult, și vom vorbi despre El etc. Sigur, tema aceasta se regăsește în toate genurile literare biblice, pentru că subiectul întregii Biblii este domnia lui Dumnezeu peste poporul Său, domnie ce a fost afectată de căderea în păcat și care este acum restaurată (re-creată) pe baza lucrării ispășitoare a lui Hristos și a lucrării Duhului Sfânt prin și în oamenii răscumpărați.

Când căutăm accentul teologic al fiecărei epistole, ar trebui să ne punem următoarele întrebări: De ce este epistola aceasta în Scriptură? Care este locul său în istoria mântuirii și cum ne ajută să o înțelegem mai bine? Ce învățăm despre revelația lui Dumnezeu din epistola aceasta? Ce ne spune despre Dumnezeu? Care este accentul teologic al epistolei în general și al pasajului în particular? Despre ce aspecte ale naturii, caracterului, așteptărilor sau poruncilor lui Dumnezeu vorbește epistola? Cum ne schimbă sau ne afectează viața, relațiile, convingerile etc.?

Mai concret, trebuie să ne concentrăm pe ceea ce ne spun epistolele despre Hristos - despre persoana și lucrarea Sa salvatoare, după cum spune Pavel: „Hristos cel răstignit… puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu… Isus Hristos, şi pe El răstignit” (1 Cor. 1:23, 24; 2:2). Într-adevăr, toate predicile noastre ar trebui să se concentreze pe persoana și lucrarea lui Hristos, pentru că El este tema centrală a Scripturii (Lc. 24:27). Goldsworthy spune astfel: „Nici o predică nu are voie să se îndepărteze de accentul evanghelic al epistolei” (Goldsworthy, 244).

Cel de-al patrulea pas în pregătirea pentru a predica din epistole…

4. Stabilește implicațiile și aplicațiile ce reies din text. Odată ajuns la această etapă din procesul de pregătire a predicii, poți să te gândești la implicațiile adevărurilor din text. Când spun „implicații”, mă refer la adevărurile derivate din text, orice idee direct sau indirect exprimată, învățături asociate, conotații, semnificații.

Este foarte important ca, atunci când ne pregătim predica, să ne asigurăm că înțelegem contextul istoric al textului, problemele teologice abordate și motivul pentru care a fost scris textul, însă pregătirea nu se oprește aici. Acum trebuie să înțelegem cum se aplică la viața contemporană aceste adevăruri teologice și implicațiile lor. Este foarte important să nu lăsăm predica în tărâmul conceptelor abstracte sau al istoriei antice. Teologia corect explicată este eminamente practică. Dacă teologia pe care o predicăm nu duce la schimbări în modul nostru de trai, atunci predicile noastre nu își ating scopul. Ascultătorii noștri trebuie să înțeleagă, în primul rând, adevărurile teologice din text, însă apoi trebuie și să învețe cum să pună acele concepte în practică în viața lor.

Pentru aceasta trebuie să răspundem la câteva întrebări pertinente: Care este semnificația acestei învățături? Care sunt implicațiile acestei învățături? Cum schimbă lucrul acesta viața mea? Cum mi se aplică mie? Aceasta înseamnă să reușești să înțelegi cum se leagă adevărul biblic de viața reală, cum învățătura aceasta poate schimba viața oamenilor în contextul nostru contemporan.

Astfel, putem vedea în aceste epistole unde se intersectează teologia cu nevoile practice ale ascultătorilor. Deși fiecare epistolă (după cum am văzut în studiile de caz de mai sus) a fost adresată unui anumit destinatar (persoană sau biserică), fiind scrisă într-un anumit context istorico-cultural ca răspuns la anumite probleme teologice și practice (i.e. probleme din viața reală), sarcina noastră ca predicatori nu este pur și simplu să formulăm principii universal valabile, ci să arătăm cum acele principii se aplică în viața oamenilor reali din generația noastră acum și în cultura noastră, arătând cum aceste principii teologice afectează și schimbă toate aspectele vieții noastre – credințele, atitudinile, vorbirea, gândirea și comportamentul, relațiile, familia, valorile, scopurile și prioritățile, moralitatea, mărturia și slujirea creștină etc. Așadar, din acele probleme specifice din text noi derivăm principii generale și implicații și arătăm cum aceste principii se aplică tuturor generațiilor în probleme care au relevanță atât în trecut, în prezent și în viitor. Altfel, nu sunt decât niște cuvinte pe o pagină și nu adevăr care trebuie trăit.

Permiteți-mi să fac un pas mai departe înainte de a încheia această secțiune. Pentru ca aplicarea adevărului să fie eficientă în viața ascultătorilor noștri, trebuie să „concretizăm” principiile și ideile din text. Prin aceasta vreau să spun că trebuie să facem adevărul real, viu, tangibil, vizibil, în așa fel încât oamenii să își dea seama ce trebuie să schimbe și cum se vor conforma la aceste adevăruri în situația lor reală. Cineva a scris foarte bine: „Un adevăr bine exprimat este excelent, dar un adevăr bine trăit este de neprețuit” (Os Guiness, “Carpe Diem: Redeemed [„Trăiește clipa: Răscumpărat”]”, 79). Să ne asigurăm că predicarea noastră este adevăr bine exprimat și bine trăit, arătând cum acest adevăr poate schimba viețile oamenilor!

În următoarea ediție a acestui jurnal vom începe să studiem în detaliu Epistola către Efeseni pentru a arăta că înțelegerea structurii literare, a contextului istoric și a ideilor teologice este esențială pentru descoperirea implicațiilor și a aplicațiilor la viața contemporană atunci când ne pregătim să predicăm.

II. Consolidarea Conducerii Biblice: Rânduiala În Biserică, 1 Tim. 1:3-11

În următoarele ediții ale acestui jurnal, vom studia părți din epistola pastorală a lui Pavel către tânărul său protejat, Timotei. Epistolele acestea sunt fundamentale pentru înțelegerea dimensiunii și responsabilității conducerii pastorale. Prima epistolă a lui Pavel către Timotei este structurată în jurul a cinci porunci legate de învățătura pastorală despre rânduiala în biserică…

A. Despre responsabilitățile pastorale (1:3-20)

B. Despre închinarea publică (2:1-15)

C. Despre conducerea pastorală (3:1-16)

D. Despre devoțiunea personală (4:1-6:2)

E. Despre motivarea pastorală (6:3-21)

În prezenta ediție, vom începe cu prima poruncă referitoare la rânduiala în biserică…

A. Porunci referitoare la responsabilitățile pastorale (1:3-20)

După introducerea destul de obișnuită care arată că Pavel este autorul epistolei, iar Timotei destinatarul ei, Pavel intră imediat în primul aspect al învățăturii despre responsabilitățile pastorale…

1. Păstrează doctrina curată. Doctrina curată se păstrează, în primul rând… prin combaterea doctrinei false (1 :3-7). „După cum te-am rugat, la plecarea mea în Macedonia, să rămâi în Efes, ca să porunceşti unora să nu înveţe pe alţii altă învăţătură şi să nu se ţină de basme şi de înşirări de neamuri fără sfârşit, care dau naştere mai mult la certuri de vorbe decât fac să înainteze lucrul lui Dumnezeu prin credinţă, aşa fac şi acum” (1:3-4).

Pavel îl încurajase mai înainte pe Timotei să-și păstreze rolul pastoral în biserica din Efes, iar acum repetă acest îndemn, cu scopul expres de a combate doctrina falsă. Mai concret, Timotei trebuia să poruncească „unora să nu înveţe pe alţii altă învăţătură”. Doctrina falsă include orice învățătură care schimbă singura evanghelie adevărată sau o amestecă cu alte învățături. Deși Pavel nu vorbește explicit despre aceste învățături false, din context reiese că ar fi cele din 1:4, la baza lor stând o interpretare greșită a legii mozaice (1:7).

În biserică erau câțiva oameni care „se țineau” de învățături false, de „basme şi de înşirări de neamuri fără sfârşit” (1:4a). Una din responsabilitățile pastorale ale lui Timotei era să le poruncească să nu mai dea învățături false, care nu erau decât născociri inutile. Probabil că acești oameni interpretau și aplicau greșit genealogiile vechi-testamentare, promovând astfel „certuri de vorbe” mai degrabă decât „lucrul lui Dumnezeu prin credinţă” (1:4b). Aceste învățături false dădeau naștere la speculații în locul adevărului biblic, predicat de adevărații slujitori ai evangheliei. Învățăturile false îi amăgeau pe oamenii, făcându-i să se preocupe mai mult cu speculații, care erau cu totul false. Ei nu promovau credința mântuitoare în singura evanghelie adevărată, aceasta fiind responsabilitatea tuturor adevăraților slujitori ai evangheliei.

Pentru ca Timotei să nu-i mustre pe acești falși învățători într-un mod greșit sau cu un scop greșit, Pavel se grăbește să spună că „ținta poruncii este dragostea” (1:5a). Basmele și genealogiile promovează speculațiile, care duc de obicei la dezbinări în biserică, dar Timotei trebuie să urmărească să dea naștere în acești falși învățători la „dragoste, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută” (1:5). O astfel de dragoste vine (1) „dintr-o inimă curată”, (2) „dintr-un cuget bun” și (3) „dintr-o credinţă neprefăcută”. Nu poți să ai un cuget bun fără o inimă curată, și nici o credință neprefăcută fără o inimă curată și un cuget bun. Aceste trei caracteristici ale adevăraților învățători ai adevărului biblic sunt legate între ele în mod indisolubil. Nu poți s-o ai pe una fără alta, după cum spune și Evrei 10:22: „Să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată”. Inima curată (sinceră), cugetul bun și credința neprefăcută merg mână-n mână. Un om cu o inimă curată este un om neprefăcut, sincer, onest și cu totul cinstit. Un astfel de om are și o „credinţă deplină” – credință în ceea ce crede, punându-și deplin încrederea în lucrarea lui Hristos și în siguranța mântuirii. Mai mult, inima lui este curățată de un cuget rău, adică are un cuget bun. Biblia vorbește despre cuget ca fiind parte a inimii, pentru că în Biblie alegerile morale se fac în inimă. Cugetul poate fi curat sau întinat, vinovat sau nevinovat, bun sau rău. Doar sângele lui Hristos poate curăța cugetele noastre (Evr. 9:14). Doar El ne poate da acea curățare interioară de păcate, o conștiință împăcată cu Dumnezeu și eliberată de povara vinovăției.

Când învățătorii nu au aceste trăsături spirituale și morale, în biserică se pot răspândi ușor și rapid tot felul de învățături aberante. Așa se întâmpla în Efes, unde „unii, fiindcă s-au depărtat de aceste lucruri, au rătăcit şi s-au apucat de flecării. Ei vor să fie învăţători ai Legii, şi nu ştiu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc” (1:6-7). În Efes erau niște învățători falși, care se „depărtaseră” de standardul cerut – adică o inimă curată, un cuget bun şi o credinţă neprefăcută”. Cândva, ei au fost oameni cinstiți cu motivații corecte, dar la un moment dat au schimbat traiectoria. În loc să-i învețe pe alții singura evanghelie adevărată și doctrina biblică curată, ei „au rătăcit şi s-au apucat de flecării”.

Observați că depărtarea acestor învățători a fost treptată - au rătăcit de la adevărul pe care îl credeau și îl predicau cândva. Asta se întâmplă când învățătorii din biserică își iau ochii de la adevărul biblic și se prind în „flecării. Ei vor să fie învăţători ai Legii, şi nu ştiu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc.” Se lasă fermecați de lucruri care nu au valoare spirituală, „de basme şi de înşirări de neamuri fără sfârşit” (1:4) și de „flecării”. Se pare că totul a început cu „dorința” lor. Interpretările eronate ale Scripturii, mai ales ale legii și ale relației ei cu evanghelia (cf. 1:8-11), încep cu o „dorință” pervertită a inimii. Se pare că acești învățători erau încântați de proeminența poziției lor în biserică și de învățăturile lor. Aceste învățături false sunt perfide pentru că cei care și-au asumat poziția de învăţători ai Legii” de fapt nu înțelegeau lucrurile despre care vorbeau, însă vorbeau cu multă încredere. Cu alte cuvinte, încercau să fie convingători, pentru a compensa lipsa lor de înțelegere, susținând că ceea ce spun ei este adevărat fără îndoială.

Așadar, Pavel îi poruncește lui Timotei cu privire la responsabilitățile pastorale să păstreze doctrina curată, combătând învățătura falsă în primul rând, iar în al doilea rând, … promovând doctrina corectă (1:8-11). Doctrina falsă poate fi combătută prin doctrina corectă. Spre deosebire de acești învățători falși care nu știau ce vorbesc, adevărații învățători ai Scripturii sunt cei care știu „că Legea este bună dacă cineva o întrebuinţează bine” (1:8). Termenul „lege” se poate referi la lege în general, dar cel mai probabil se referă în mod specific la legea lui Moise, pe care falșii învățători o interpretau și aplicau în mod eronat. Însă, spune Pavel, legea nu trebuie reinterpretată pentru a se potrivi societății contemporane sau noilor filosofii ori studii academice. Nu, „Legea este bună”, însă există o condiție legată de folosirea și aplicarea ei: „dacă cineva o întrebuinţează bine”. Pe scurt, învățătorii legii lui Dumnezeu trebuie s-o interpreteze și s-o aplice în concordanță cu scopul și semnificația dată de autor. În felul acesta trebuie să folosim legea. Nu ni se permite să o reinterpretăm pentru a se potrivi gândirii și comportamentului modern.

Pentru a învăța legea în mod corect, trebuie să-i înțelegem scopul (1:9-10). „Căci ştim că Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi” (1:9a). Iată contrastul care apare în scopul legii! Ea nu este pentru „cel neprihănit” – cel care trăiește cinstit înaintea lui Dumnezeu și înaintea autorităților civile – și nici nu este „de temut pentru o faptă bună” (Rom. 13:1-7). Mai degrabă, legea este „pentru cei fărădelege şi nesupuşi” – cei care nu respectă legea și nu se supun legii. Acest grup de oameni pentru care a fost făcută legea se împarte în patru subcategorii…

În primul rând, legea a fost făcută „pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi” (1:9b). Această subcategorie îi descrie pe cei care, în general, I se împotrivesc lui Dumnezeu, Îi blasfemiază numele și în viața cărora nu există loc pentru Dumnezeu.

În al doilea rând, legea a fost făcută „pentru ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă” (1:9b). Această subcategorie îi descrie pe cei care se răzvrătesc împotriva bunei-cuviințe și împotriva legii lui Dumnezeu, cei care ignoră cu totul relațiile firești dintre membrii familiei și se răzvrătesc împotriva lor. Ei nu doar că au pierdut orice urmă de bună-cuviință și de afecțiune față de părinți, ci au desființat până și legea lui Dumnezeu (cf. Ex. 20:12; 21:15).

Cea de-a treia subcategorie îi descrie pe cei care sunt un pericol pentru societate – „ucigătorii de oameni” (1:9c). Această exprimare îngrozitoare a fărădelegii încalcă cea de-a șasea poruncă, lucru pentru care era prevăzută pedeapsa cu moartea (Ex. 20:13; Num. 35:16).

Cea de-a patra subcategorie îi descrie pe cei care degradează societatea în general: „pentru curvari, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb” (1:10a). Cea de-a patra și ultima subcategorie îi include pe cei care practică păcate sexuale (cum ar fi adulterul sau homosexualitatea), pe cei care înrobesc alte ființe umane, pe mincinoși și pe cei care jură strâmb și care produc haos în societate, în special acele societăți care se bazează pe domnia legii pentru buna funcționare. Și pentru a se asigura că nu a uitat pe nimeni, Pavel include orice altă activitate, comportament, relație și atitudine în expresia „orice este împotriva învăţăturii sănătoase” (1:10b). Tot ceea ce nu arată bunătate, integritate, cinste și curăție este împotriva legii și a învățăturii sănătoase. Învățătura sănătoasă este întotdeauna „potrivit cu Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, care mi-a fost încredinţată mie” (1:11). Întotdeauna există potrivire perfectă între respectarea legii și adevărul evangheliei.

Concluzii. Aceasta este, așadar, prima poruncă a lui Pavel către tânărul pastor Timotei. Aflăm de aici că cei implicați în conducerea bisericii au responsabilitatea de a combate învățătura falsă, ceea ce presupune nu doar (partea negativă) să se opună învățătorilor falși și să-i corecteze, ci și (partea pozitivă) să învețe și să predice adevărul biblic.

Unul din scopurile slujirii noastre aici la IBP este „Consolidarea bisericii în privința predicării și conducerii biblice”. Suntem dedicați cu totul disciplinei predicării expozitive, pe care o promovăm oriunde și oricând putem. Pentru o bună funcționare a bisericii, predicarea expozitivă trebuie să meargă mână-n mână cu conducerea biblică. Avem convingerea că partea cu mai mare autoritate din conducerea bisericii este expunerea Cuvântului lui Dumnezeu, care nu doar explică și aplică adevărul bisericii, ci îi și mustră pe cei care se opun adevărului și îi corectează pe cei care greșesc (1 Tim. 5:20).

Pe măsură ce vom studia anumite pasaje din 1 Timotei, fie ca Domnul să folosească aceste studii pentru a te încuraja și echipa în rolul tău de lider în biserica lui Hristos!

III. Schițe de predici

Titlu: Să învățăm de la Isus – Văzând gloria lui Isus (Mat. 17:1-9)

Subiect: Schimbarea la față a lui Isus

Tema: Ceea ce ni se pare nouă bun nu este neapărat cel mai bun lucru – cel mai bun lucru este să privim doar la Isus.

Structura: Episodul acesta din slujirea lui Isus este structurat în jurul a (1) ceea ce vedem și (2) ceea ce auzim.

Punctul I. Vedem o transformare glorioasă (17:1-2)

1. Gloria lui Dumnezeu se reflectă pe fața lui Isus (17:2a)

2. Sfințenia lui Dumnezeu se reflectă în îmbrăcămintea lui Isus (17:2b)

Punctul II. Auzim o conversație care ne dezvăluie niște lucruri (17:3-9)

1. Este o conversație despre cine este Isus (17:3)

a) El este împlinirea legii (Mat. 5:17)

b) El este împlinirea profețiilor (Mat. 5:17)

2. Este o conversație despre ce este mai important (17:4-6)

a) Nu este despre noi și ce putem face noi pentru Isus (17:4)

b) Este despre Isus și ce a făcut El pentru noi (17:5-6)

3. Este o conversație despre a asculta de Isus (17:7-9)

a) Când ascultăm de Isus, El alungă frica (17:7)

b) Când ascultăm de Isus, El ne acaparează cu totul (17:8-9)

Related Topics: Pastors

Pages