Spring 2018 Edition

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario, Canada
Email: [email protected]
Phone: 519-620-2375

Part I: Preparing For Preaching

“Finalizing Your Sermon”

A. Finalizing The Manuscript

There has been much debate over the years about whether preachers should use full sermon manuscripts in the pulpit, or a sermon brief, or sermon notes, or nothing.

1. A Full Manuscript

Unless you have had considerable preaching experience, I recommend that you write out your sermons in full, even if you don’t take the full manuscript into the pulpit with you.

2. A Sermon Brief

I use a sermon brief. By “sermon brief” I mean amplified notes, a partial manuscript, summary paragraphs.

Key Features Of A Sermon Brief Are:

• Write the “lead” sentences in full

Indent supporting material underneath the lead sentences. This can be in note form.

• Write illustrations in full.

I inset them within a border to easily identify them.

• Write applications in idea form to jog your memory

Like illustrations, I inset applications in a border to easily identify them. This also helps you to assess whether you are making applications at the appropriate points in your sermons and how much of your sermon is application.

When preaching applications you can afford to be more extemporaneous, but make sure you have thought them through beforehand. Applications are very important. Be sure to make them contemporary and relevant.

• Write out the introduction in full

Memorize your introduction - at least the introductory “attention-getter”. Be sure that your “sermon-in-a-sentence” is carefully, succinctly, and accurately stated.

• Write out your closing in full

Carefully think through how you will make your final appeal at the end of your sermon and how you will ask the people to respond.

• Write out all your transitions between main points in full

Transitions between segments of your sermon are a very important aspect of preaching. This makes sure that the people follow you - i.e. so that they know how you progressed from one main point to the next.

There Are Several Advantages To Using A Sermon Brief:

a) It gives me all the crucial data I need without forcing me to take the time to write the whole sermon out word-for-word.

b) It prevents me from falling into the trap of over preparation.

c) It prevents me from reading my sermon.

d) It sets out the road map of the sermon so that I do not get off course or forget important points.

e) It provides me with the right words at the right times (e.g. for main points and explanatory material).

f) It links me to other Scriptures which I might not remember otherwise.

g) It marks out appropriate illustrations at appropriate points.

h) It focuses me on the applications at the appropriate points.

i) It prompts me with the transitions when needed which I might otherwise forget.

j) It regulates the length of the sermon.

Even Though You May Not Write A Full Manuscript, Make Sure…

• That your sermon brief includes carefully thought-out words, phrases, imagery etc. as you usually cannot think of the right words on the spot.
• That your sermon brief follows carefully scripted sermon sections (introduction, main points, illustrations, application, closing)
• That your sermon brief is written in such a format that you never appear to be reading.

Conclusion. Whatever form of manuscript or notes that you end up taking with you into the pulpit, remember that sermons are an offering to God which have eternal impact on the lives of people and, therefore, are worthy of careful preparation.

B. Finalizing The Message

Preparing to preach involves more than writing a manuscript. Your manuscript needs to become a message from God which you deliver to the people. Therefore, once preparation of the manuscript has been completed…

1. Prayerfully Review The Message

Make any last minute changes in grammar, theology, exegesis, illustration, applications, wording etc. Test the whole sermon:

• Is it biblical, accurate, and clear?
• Are the illustrations true?
• Are the applications relevant?
• Is everything necessary?
• Does every point contribute?

Eliminate what is not needed, true, accurate, or necessary. Familiarize yourself with the layout and content and flow-of-thought of the sermon. Add anything that is needed to strengthen it. Make sure that someone who has never heard this message would be able to understand it and follow it.

2. Prayerfully Relate The Message (Preach It To Yourself)

Relate the sermon first to yourself (before you preach it to your people), in terms of application and obedience. We have no right to preach a sermon we have not obeyed ourselves. This is the incarnational process. Make sure that you own the message.

3. Prayerfully Rehearse The Message (Pray Through It Before God)

As you pray, go over the entire sermon before God. Meditatively rehearse the sermon – pray the message to God asking him to show you anything that should be changed or eliminated, and anything that you need to obey, confess, or apply to your own life. This solemn discipline will reveal whether or not further adjustments need to be made or if you have His approval. Only then are you ready to preach. In your prayer, I suggest that you offer your sermon to God as a sacrifice, asking that it may be well-pleasing to Him.

4. Conclusion

As the messenger of the Lord, employ whatever pulpit method puts you at ease and makes you most effective in communicating God’s Word. “Be diligent to present yourself approved to God, a worker who does not need to be ashamed, rightly dividing the word of truth.” Then go out and “Preach the Word.”

C. Final Review

1. Every Sermon Has Four Essential Components In Its Structure

A) An Introduction

This is where you gain the attention of your audience, state your subject, proposition (“sermon-in-a-sentence”), and connect to the audience and to the Word.

B) A Body (Exposition)

The body of your sermon consists of explanatory material, which is usually divided up into main points, illustrations, and applications.

C) A Summation Or Wrap-Up

This is where you bring your sermon to a conclusion through condensation, exhortation, and invitation (see the Winter 2018 edition of this Journal).

D) Transitionary Sentences

Transitionary sentences help you make smooth and logical transition between the main parts of a sermon – between the introduction and the body of the sermon; between the main points of the sermon; and between the body and the closing.

2. Every Sermon Has Four Challenges

a) To stretch the mind = teach, inform, knowledge of God, biblical worldview

b) To stir, soften, touch the heart = affection, relationship with Christ

c) To stimulate, sensitize, prick the conscience = confession, holiness of life

d) To shape, subdue the will = obedience, submission to the will of God

Review every sermon to ensure that it fulfills all four of these challenges.

3. Keep In Mind Three Important Elements

a) Your theme / subject – this provides unity

“What is the dominating theme?” (the big idea of the sermon, the subject, the sermon-in-a-sentence). Ask yourself, “What am I going to say about the subject?”

b) Your thoughts – these provide structure and movement

“What are the integrating thoughts?” (the main points). What thoughts expose the theme / subject? State the thoughts in “principlized” form.

c) Your thrust – this provides direction and purpose

“What is the motivating thrust?” (the purpose of the sermon). What does the truth demand? What do you want them to do? What application are you going to make?

Part II: Preaching The Message

“From Start to Finish”

It is instructive that the apostle Paul, at the end of his epistles to the Colossians and to the Ephesians, asks for prayer concerning his preaching ability, clarity, opportunities, and courage.

“Praying also for us, that God would open to us a door for the word, to speak the mystery of Christ, for which I am also in chains, that I may make it manifest, as I ought to speak.” (Col. 4:3-4)

“And (praying) for me, that utterance may be given to me, that I may open my mouth boldly to make known the mystery of the gospel, for which I am an ambassador in chains; that in it I may speak boldly, as I ought to speak” (Eph. 6:19-20)

In both passages, Paul repeats the phrase “as I ought to speak.” There is an “oughtness” about preaching:

1. “How” we ought to preach - with “boldness,” courage, passion. This comes only when we are empowered by the Holy Spirit to overcome our weakness and protected by the Holy Spirit in conflict with spiritual enemies.

2. “When” we ought to preach - “open doors,” opportunities.

3. “What” we ought to preach - “the mystery of Christ”; the mystery of the gospel.

4. “Why” we ought to preach - “to make the mystery known”. If we don’t make it known, who will? If we don’t make it known, it will be hidden and remain a mystery. In this sense, preaching is prophetic (revealing the truth of God) and apocalyptic (unveiling the truth).

5. “As I ought to preach” indicates strongly the very necessity and responsibility of preaching.

Foundational to the oughtness of preaching is prayer. We need to pray about our preaching and we need others to pray for us about it. Only with the enablement of the Holy Spirit can we preach in such a way that others will understand clearly, be convicted spiritually, and respond appropriately. Paul asks that “utterance” be given to him – to speak the very words of God. Thus, we are to “preach the Word” (2 Tim. 4:2; cf. 1 Tim. 2:7). Clear, bold, relevant preaching of the gospel comes only from the unction of the Holy Spirit and prayer. When the Holy Spirit enables and empowers us, we will preach with courage, fluency, passion, conviction, and clarity.

A. Initial Remarks

Your initial remarks set the tone and really determine whether people are going to listen to you or not. They reveal something about yourself. People get this 6th sense about you from your opening comments. So, think them through and speak them wisely. You will either make it or break it here. If you lose the attention of your listeners here it is very hard to get them back.

Initial remarks form a transition from what went before to what is coming. It is always good to tie the previous part of the service together with your sermon by making remarks about something that was said or done before your sermon – e.g. by complimenting or thanking a worship team or sound system operator; or, by picking up on something that was already said or sung that is a natural transition into your topic.

It is very good practice to thank everyone who has been involved in the service as well as all those who minister in the church in various ways – e.g. teaching Sunday school classes, looking after little babies. Public recognition is good and proper.

Stay away from the common propensity to tell a joke. Jokes are fraught with danger and are usually unrelated to what you are going to preach on.

Be brief with these initial remarks.

B. The Introduction

In preaching the introduction, make sure that it moves smoothly from the initial remarks to the start of the exposition.

Make sure that your introduction fulfills the purpose of an introduction – for help with this, see the 2018 Winter edition of this journal.

Somewhere in your introduction or initial remarks, remember to pray. It’s amazing how many preachers do not pray before they preach and some don’t pray at all.

If it has not been read earlier in the service, find an appropriate place to read your passage. I like to read my own passage at the time I preach, rather than have someone else read it earlier. This way, the sermon is directly tied to the passage. Be very careful how you read the text. Practice reading it. Read it meaningfully, slowly, expressively (but not unnaturally), lay emphasis where appropriate to give meaning. Make use of pauses for meaning, paragraph breaks, and emphasis. It’s good to ask the audience to stand for the reading of God’s Word.

Keep the introduction short – I suggest not more than about 10 to 15% of the whole sermon (i.e. 3 – 5 minutes).

C. The Exposition (Body Of The Sermon)

The exposition consists of a continual interplay between explanation, illustration, and application. Explanation of the text helps your audience to understand the original author’s meaning. Illustrations serve to clarify and strengthen the explanation – to make it more vivid, real, understandable, relevant, contemporary. So, illustrations are really a subset of explanation. Application makes the meaning relevant to and practical in life.

1. Explanation

Generally, explanation is the part of the sermon which is done the worst:

• because this takes a lot of preparation time and it’s hard work
• because preachers today want to go straight to the application or the “how-to”
• because preachers seem to want to use the text merely as a bridge to the topic they want to speak on.

Make sure that you do a good job of explanation. Carefully identify the principles and show how they are drawn from the text. If you don’t explain the “what” of the text, you can’t effectively and powerfully apply the “how” or “why” of the text. Instruction always comes before action; principle always precedes and lays the foundation for practice; doctrine comes before and issues in duty.

2. Application

Application is best done as you go along rather than at the end of your sermon. If you leave application to the end:

• it is divorced from the text from which it is derived.
• it becomes routine, so that the people know when it is coming and they can shut off their ears.

While your explanation needs to be done accurately and well, make sure that you do not get stuck in explanation. You need to bridge from the text to the everyday lives of the people. They must be reached with God’s word.

There are four major principles involved in properly applying the sermon:

(a) The personal principle

This is the principle of the preacher applying the Scripture to his own life. If you preach to others what you have not applied to your own life, you will not preach with power. Not only does God know when you do this, but the people will know also. The preacher must preach what he believes and he must live it.

(b) The imagination principle

To properly apply the text, it must become real to you. The people, places, and emotions must come alive to you. If it is alive for you, then it makes it easier for you to make it real for other people and see how it applies to them.

(c) The stretch principle

As we preach to people over a period of time and guide them, the preacher gets to know them better – their fears, their needs, their hopes. Our knowledge of the people, where they live and who they are, allows us to stretch the application of the Scriptures to cover as many of these areas as possible. This does not give license for using the text inappropriately or inaccurately. There is only one interpretation of Scripture, but there are many applications to human experiences and problems.

(d) The declarative principle

The application of the text must be declared with authority and clarity. There must be no uncertainty about the application of the text. The people come to church for clear direction, to find out what God says, how they must live, and how they can get help for their problems. Therefore, the applications must be overtly declared so that the people are not left hanging or wondering what the point was.

3. Illustrations

Use illustrations wisely and appropriately. Make sure that they illustrate the point you are making. If you have to explain your illustration, it isn’t the right one.

Try to avoid falling into some of the following common traps:

• Using too many illustrations so that the entire sermon becomes an extended illustration.
• Using illustrations in such a way that they dominate the sermon.
• Long illustrations. Illustrations should be succinct, to the point, readily understandable.

4. The Close

This is the climax of the sermon. This is where you pull together the proposition (sermon-in-a-sentence) with the explanation and the actualization of the truth in the lives of the people. This is where the rubber meets the road in preaching. This, along with the introduction, is probably the toughest part of the sermon to do well.

In your close, try to…

• crystallize the sermon – i.e. summarize it.
• personalize the sermon – i.e. be direct and personal. Use “you” if possible.
• actualize the sermon – spell out the response that the message demands and that you expect.

Thus, the close is by definition confrontational. In fact, all prophetic preaching is confrontational. You are saying, “This is what the word of the Lord says - now this is what you need to do about it.”

The response you call for may be:

• a change of attitude or practice
• a deeper love for God and for people
• the confession of sin
• repaired relationships
• strengthened belief and faith
• new understanding of truth
• etc. etc.

Prepare the close very carefully and strategically. Do not introduce new material here. Spell out how you want them to respond – e.g. by…

• coming to the front
• silent prayer
• standing where they are
• raising a hand
• speaking to you after the service etc.

Give time for response.

5. Transitions

Transitions make the communication of the message unified, smooth, logical, comprehensible. Don’t underestimate the value of and need for transitions between the various points and sections of your sermon. I recommend that you write out every transition in full.

6. The Sermon As A Whole

A good sermon will flow smoothly and progress steadily to the close. It will have movement – progression of argument, explanation, application, exhortation etc. When you have made your point, move on! It will be balanced between the sections of the sermon (introduction, exposition, and close) and balanced between main points so that one point is not 90% of the sermon. It will have pace – like a marching band, it will not race at one point and crawl at another, but it will steadily move toward the goal.

Use words sparingly and precisely. Search for words that give the most precise nuance possible to accurately express what you want to say. Remember, many preachers are too wordy. Speaking longer than necessary turns your listeners off. Be precise so that there is no vagueness or confusion. Develop word pictures, analogies, contrasts that embed the idea in the mind. Be colourful.

Part III: Devotional Exposition

“The Call to Church Order” (1 Cor. 4:6-21)

By: Dr. Stephen F. Olford

Introduction These verses bring to a close Paul’s treatment of divisions in the church. You will remember that he has not only thoroughly dealt with the curse, but also with the causes of these divisions in the preceding chapters. Now at last he comes to the cure. For this very reason the passage before us is of supreme importance, not only to the individual Christian but especially to the life of the local church.

The section divides into two parts: The first part is characterized by the note of severity (vs. 6-13). The second part is characterized by its extreme tenderness (vs. 14-21). To put it in another form, Paul addresses his readers first with the word of correction, and then he concludes with the word of compassion. These two notes are always sounded in the presentation of the Christian message because they are the expression of the very nature of God (see Romans 11:22). This was true of the Savior’s ministry. At times there was a warning note, while on other occasions there was a winning note. Certain circumstances called for a winnowing of men and women. At other times there was a wooing of men and women. First, let us consider:

I. The Word Of Correction

“And these things, brethren, I have figuratively transferred to myself and Apollos for your sakes, that you may learn in us not to think beyond what is written…” (1 Corinthians 4:6-13). The Apostle introduces his word of correction by telling the Corinthians that he was employing Apollos and himself as illustrations of the great principles that affect the relationship between ministers, teachers, and members of the whole church. It is characteristic of Paul that he would not address his readers without involving himself. There was always a wonderful courtesy about this man. He had a way of including himself in his own warnings and condemnations. With this preamble, Paul strikes once again at the root cause and the positive cure of all division in the individual and in the corporate life of the church:

1) The Root Cause Being Sin and Self-Centeredness in the Church “…That none of you may be puffed up on behalf of one against the other” (1 Corinthians 4:6). Quite obviously the heart of this self-centeredness is this ugly thing called pride. Using a familiar phrase – “puffed up” – which occurs no less than seven times in this epistle (4:18, 19; 5:2; 8:1; 13:4), Paul shows that this pride is:

a) Unbiblical. – “…Learn in us not to think beyond what is written…” (1 Corinthians 4:6). Paul is undoubtedly referring here to the general teaching of scripture on the subject of pride. There is nothing that God hates more than the pride of the human heart. Surely the Apostle had in mind such Old Testament passages as Daniel 4:37 and Isaiah 42:8 where it is clear that “God will abase those who are proud” and “will not share His glory with another.” There are similar verses in the New Testament where it is stated “…God resists the proud, but gives grace to the humble” (James 4:6). And “Humble yourselves therefore under the mighty hand of God, that he may exalt you in due time” (1 Peter 5:6). What a terrifying thought to realize that Almighty God sets Himself up to resist and crush pride in the human heart wherever He finds it! Until this monstrous thing is dealt with in the local church, there will always be divisions and contentions. But pride is not only unbiblical, it is also:

b) Unspiritual. – “For who makes you differ from another? And what do you have that you did not receive? Now if you did indeed receive it, why do you glory as if you had not received it?” (1 Corinthians 4:7). A proud person fails to see that God not only makes people differently, but that He also is the sole Source of both natural and spiritual endowments. It is only the unspiritual Christian who does not recognize the distinctions as well as the derivations of these gifts. So Paul, in effect, asks: “What are you so puffed up about? What do you have that God hasn’t given you? And if all you have is from God, why act as though you were so great, and as though you have accomplished something on your own?” (v.7, Living Letters). The whole trouble in the Corinthian church and in many local assemblies today, is that Christians forget that they owe their souls and their all to God alone. But Paul goes on to show, in the third place that pride is:

c) Unsociable. – “You are already full! You are already rich! You have reigned as kings without us – and indeed I wish you did reign, that we also might reign with you!” (1 Corinthians 4:8). With withering irony and holy contempt, Paul describes the unsociable state into which pride had brought these Corinthians. It was a condition of smug satisfaction, self-sufficiency, and snobbish superiority. Then Paul points out with stinging satire that such pride had estranged them from him. In the Beatitudes Jesus says that it is those who hunger and thirst after righteousness that are full, it is the weak that become rich and inherit the earth, and that it is the poor in spirit who receive the kingdom and reign. But for these Corinthians it was otherwise. What searching words these are, and yet how necessary is this divine corrective in our church life today! There is hardly a problem that arises in our religious circles which cannot be traced to this unbiblical, unspiritual, and unsociable thing called pride.

In our last study, the Apostle condemns all kinds of boasting, but here in this section he seeks to correct it, by exposing the sin of self-centeredness in the church. Having done this, he turns next to the positive cure for division in the local church:

2) The Positive Cure Being Christ-Centeredness in the Church “For I think that God has displayed us, the apostles, last, as men condemned to death…” (1 Corinthians 4:9). In the verses that follow, Paul shows that the only answer to self-centeredness is Christ-centeredness, and that the only antidote to the spirit of pride is the way of the cross. It seems as if Paul felt that he were the object of the pitiless gaze of a mocking world in the arena of life. To explain what he meant Paul describes the way of the cross in terms of:

a) Mental Suffering. – “We are fools for Christ’s sake, but you are wise in Christ! We are weak, but you are strong! You are distinguished, but we are dishonored!” (1 Corinthians 4:10). With an ironical play on words, Paul contrasts the sufferings of the servants of God with the sophistication of the Corinthian believers. Because Paul and his brethren were associated with the cross of Christ, they had become a spectacle to the world, to angels, and to men – that they had been exhibited on a vast theater stage for all and sundry to mock and scorn. I wonder, are you and I willing to be ridiculed for our message? How many of us are tempted to compromise the gospel because it is unpopular and despised?

The way of the cross involves not only mental suffering, however, but also:

b) Physical Suffering. – “Even unto the present hour we both hunger and thirst, and we are poorly clothed, beaten, and homeless” (1 Corinthians 4:11). Paul is quite obviously referring to something he was experiencing at the very time of writing. True, he had suffered in the past, but he says “Even unto this present hour…” Here are four things we take for granted as the basic necessities of life – food, clothing, protection, and shelter; but Paul was lacking in all of these. Yet, indeed, he labored with his own hands (v. 12). The Apostle had been taught to make tents of goat hair (Acts 18:3), but such manual labor was despised among the Greeks. The fact that he had so engaged in it at Corinth caused misgivings among the saints (see 2 Corinthians 11:7). But this is the way of the cross, and we must not forget it.

Paul climaxes this paragraph by combining the two aspects of his suffering by saying, “…Being defamed, we entreat. We have bee made as the filth of the world, the off scouring of all things until this day” (1 Corinthians 4:13). As he began, so he concludes – with a striking metaphor taken from human sacrifices in a Greek city. When criminals were sacrificed to appease the wrath of the gods, the poor wretches were thrown into the sea, and this is the word Paul uses to describe himself. Literally, the sentence reads: “We are made as the rinsings and the scrapings of all things.” In a word, we are nothing but garbage.

I wonder how many of us are prepared to walk the way of the cross. It may not fall our lot to experience physical hardship in this affluent society, but we are all called to suffer mentally for Christ’s sake, for if we are true to our message of Christ crucified, we shall be the world’s rejects, objects of laughter, scorn, and ridicule. Here then is the word of correction that Paul addresses to the Corinthian church. But with this note of severity he also sounds the note of tenderness, and the paragraph concludes with:

II. The Word Of Compassion

You can sense the Apostle’s heart of love as he addresses his readers as his “beloved children.” “I do not write these things to shame you, but as my beloved children I warn you…” (1 Corinthians 4:14-21). Paul’s approach here is completely different. The word of correction is now followed by the word of compassion. The charge of the Apostle has given way to the appeal of a father. And so it should be in all ministry. Severity is needed, but it must always be followed by the message of tenderness. So the great Apostle admonishes them on the basis of:

1) A Parental Relationship in Christ “For though you might have ten thousand instructors in Christ, yet you do not have many fathers; for in Christ Jesus I have begotten you through the gospel. Therefore I urge you, be followers of me” (1 Corinthians 4:15-16). Having addressed them as beloved sons, Paul assures that it is not his design to make them hang their heads in shame, but rather to admonish them. As a father, he wants them to be brought up “in the nurture and admonition of the Lord” (Ephesians 6:4). In the previous paragraph he has dealt with them as an instructor, but now he wants to speak to them as a father. An instructor was essentially a disciplinarian who was responsible for the supervision of a boy’s dress, food, speech, and manners during his minority. But Paul wants them to now act as grown sons (v. 16). Needless to say, Paul only wanted the Corinthians to imitate him to the extent that he followed Christ. This was a challenge to mature living (his own and theirs) as opposed to the childish behavior they had been expressing. What a word to you and me! It is time we grew up and left behind our babyhood! Paul continues his appeal on the basis of:

2) A Personal Remembrance in Christ “For this reason I have sent Timothy to you, who is my beloved and faithful son in the Lord, who will remind you of my ways in Christ, as I teach everywhere in every church” (1 Corinthians 4:17). The Corinthians had overlooked many of the truths that he had taught them. So Timothy was coming to remind them of teachings, helping them to be worthy sons and daughters of God. This ministry of remembrance is underestimated in our Christian experience. Indeed, a great part of the preacher’s responsibility is to remind us of truths that have been forgotten or neglected (see 2 Peter 3:1). This is one great function of the Holy Spirit in this age, “to bring to our remembrance” the things the Lord has taught us in times past. So also the Lord’s Table is designed to remind us repeatedly of the central truths of the gospel and the soon return of Christ. The heart that responds to the ministry of remembrance, however, is one that has been broken at the cross and is ready to accept not only the word of correction, but also the word of compassion. Finally, Paul presents his appeal on the basis of:

3) A Pastoral Responsibility in Christ “What do you want? Shall I come to you with a rod, or in love and a spirit of gentleness?” (1 Corinthians 4:21). Knowing that there would still be some proud people in Corinth (v. 18), Paul climaxes his compassionate appeal with this note of authority. He tells them that if the Lord wills, he will come to them and then discover whether or not there was, in fact, arrogant opposition in Corinth or mere idle talk (v. 19). He reminds them that the kingdom of God is not just talking, but living in the power of the risen Christ (v. 20). God has provided every means by which Christians should live as responsible men and women. This is the whole purpose of the cross of Christ and the whole power of the resurrection.

Conclusion: So Paul concludes with the words: “What do you want? Shall I come to you with a rod, or I love and a spirit of gentleness?” (1 Corinthians 4:21). He gives them a choice whether they will receive him as a father in the spirit of love and meekness. Paul’s love for his children in the faith was no blind, easy, sentimental love. On the contrary, it was a love that knew that sometimes discipline is necessary and when it was, he was prepared to exercise it. There is a love that can ruin a person, by shutting his eyes to his faults. At the same time, there is a love that can make a man, by bringing him face to face with truth as it is in Christ Jesus. The cure for divisions in the Church is the acceptance of the word of correction, which smashes our pride and leads us to walk in the pathway of the cross. It is also the acceptance of the word of compassion, which encourages us to live, learn, and love as grownup sons of God. Are you prepared to meet these terms, and so know the peace and joy of doing the Father’s will?

Part IV: Sermon Outlines

To listen to the audio version of these sermons in English, click on these links: Link 1 - Jn. 15:12-13; Link 2 - Jn. 15:14-17, Link 3 - Jn. 16:5-15

Title 1: Five characteristics of a true disciple (Jn. 15:1-17)

Note: See the 2018 Winter edition of this Journal for points 1-3 (John 15:1-11).

Point #4: The fourth characteristic of a true disciple is… loving (12-13)

Point #5: The fifth characteristic of a true disciple is… knowing (14-17)

Title 2: The Coming of the Holy Spirit (Jn. 16:5-15)

Point #1: Jesus sent the Holy Spirit to be our Helper / Comforter (5-7)

Point #2: Jesus sent the Holy Spirit to convict the world (8-11)

Point #3: Jesus sent the Holy Spirit to guide believers into all truth (12-15)

Ediția de primăvară, 2018

“Întărind Biserica în Predicare biblică și conducere”

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario, Canada
Email: [email protected]
Phone: 519-620-2375

Partea I: Pregătirea Pentru Predicare

„Finalizarea predicii”

A. Finalizarea Manuscrisului

De-a lungul timpului, au existat multe dezbateri cu privire la întrebarea dacă predicatorii, atunci când sunt la amvon, ar trebui să folosească un manuscris complet, un rezumat al predicii, schița predicii sau nu ar trebui să folosească nimic.

1. Un Manuscris Complet

Dacă nu ai experiență considerabilă în predicare, eu recomand să îți scrii predica în întregime, chiar dacă nu iei manuscrisul cu tine la amvon.

2. Un Rezumat Al Predicii

Eu folosesc un rezumat al predicii. Atunci când spun „rezumat al predicii” mă refer la notițe mai ample, un manuscris parțial, cu paragrafe sumarizate.

Trăsăturile principale ale unui rezumat al predicii sunt următoarele:

• Scrie în întregime propozițiile “principale”

Adaugă material auxiliar sub propozițiile principale. Acesta poate fi sub formă de notițe.

• Scrie ilustrațiile în întregime.

Eu pun ilustrațiile într-un chenar, ca să le identific mai ușor.

• Scrie aplicațiile sub forma unei idei care să-ți reîmprospăteze memoria

Ca și în cazul ilustrațiilor, și aplicațiile le încadrez într-un chenar, ca să le identific mai ușor. Lucrul acesta îți permite, de asemenea, să îți dai seama dacă faci aplicații acolo unde trebuie și cât reprezintă partea aplicativă din tot cuprinsul predicii.

Când faci aplicații, îți poți permite să fii mai spontan, însă gândește-te dinainte la aplicațiile respective! Aplicațiile sunt foarte importante. Fă-le să fie contemporane și relevante!

• Scrie introducerea în întregime.

Învață pe de rost introducerea sau cel puțin partea destinată captării atenției. „Predica-într-o-frază” trebuie să fie formulată atent și precis și, de asemenea, să fie succintă.

• Scrie încheierea în întregime.

Gândește-te cu atenție cum îți vei face chemarea de la sfârșitul predicii și cum îi vei îndemna pe oameni să răspundă chemării tale.

• Scrie în întregime frazele de legătură dintre punctele principale.

Frazele de legătură dintre părțile ce alcătuiesc predica reprezintă un aspect important al predicării. Acestea au rolul de a asigura atenția audienței, adică în felul acesta ascultătorii înțeleg felul în care treci de la un punct principal la următorul.

Folosirea unei schițe a predicii prezintă câteva avantaje:

a) Îmi oferă toate datele importante de care am nevoie fără obligația de a-mi lua timp să scriu predica în întregime, cuvânt cu cuvânt.

b) Mă ferește de capcana unei pregătirii exagerate.

c) Mă ferește de capcana citirii predicii.

d) Stabilește harta drumului predicii, ca să nu pierd firul predicii sau să uit lucruri importante.

e) Îmi oferă cuvintele potrivite în momentele potrivite (ex. punctele principale și explicațiile necesare).

f) Îmi face legătura cu alte versete din Scriptură, pe care s-ar putea să nu mi le amintesc altfel.

g) Așază ilustrațiile potrivite la punctele potrivite.

h) Mă ajută să mă concentrez asupra aplicațiilor la punctele potrivite.

i) Îmi amintește la momentul potrivit de frazele de legătură, pe care aș putea să le uit altfel.

j) Stabilește lungimea predicii.

Chiar dacă nu scrii predica în întregime, ai grijă…

• Ca rezumatul predicii să includă cuvinte alese cu grijă, expresii, imagini etc., pentru că de obicei nu găsim pe loc cele mai potrivite cuvinte.
• Ca rezumatul predicii să urmeze cu atenție secțiunile unei predici scrise (introducere, puncte principale, ilustrații, aplicații, încheiere).
• Ca rezumatul predicii tale să fie scris în așa fel încât să nu pari niciodată că îți citești predica.

Concluzie. Indiferent sub ce formă îți iei notițele cu tine la amvon, nu uita că predicile sunt o jertfă adusă înaintea lui Dumnezeu și ele au un impact etern asupra vieților oamenilor, prin urmare trebuie să fie pregătite cu mare grijă.

B. Finalizarea Mesajului

Pregătirea pentru predicare presupune mai mult decât a pregăti un manuscris. Manuscrisul trebuie să devină un mesaj de la Dumnezeu pe care îl vei transmite oamenilor. Așadar, odată încheiată pregătirea mesajului…

1. Verifică Mesajul Într-Un Duh De Rugăciune

Fă schimbările necesare din punct de vedere gramatical, teologic, exegetic, revizuind și formulările, ilustrațiile, aplicațiile etc. Testează întreaga predică:

• Este biblică, corectă și clară?
• Ilustrațiile sunt adevărate?
• Aplicațiile sunt relevante?
• Este necesară fiecare informație?
• Fiecare punct principal aduce o contribuție la tema discutată?

Elimină tot ce nu este necesar, adevărat, precis ori necesar! Familiarizează-te cu schița, conținutul și mesajul predicii! Adaugă tot ce mai este necesar pentru a întări predica! Fă în așa fel încât cineva care nu a auzit niciodată mesajul acesta să îl poată înțelege și urmări!

2. Relatează Mesajul Într-Un Duh De Rugăciune (predică-ți-l ție)

Spune-ți predica ție mai întâi (înainte să o predici oamenilor), din punct de vedere al aplicațiilor și al ascultării! Nu avem dreptul să predicăm o predică pe care noi nu am pus-o în practică. Acesta este procesul de materializare. Ai grijă să îți însușești tu mai întâi mesajul!

3. Repetă Mesajul Într-Un Duh De Rugăciune (treci din nou prin predică rugându-te înaintea lui Dumnezeu)

Roagă-te și treci din nou prin toată predica, stând înaintea lui Dumnezeu! Repetă predica meditând; adu mesajul în rugăciune înaintea lui Dumnezeu, rugându-L să-ți arate ce ar trebui schimbat sau eliminat, precum și ceea ce ar trebui să faci, să mărturisești sau să aplici în viața ta. Această disciplină solemnă îți va arăta dacă mai trebuie sau nu să faci ajustări și dacă ai aprobarea Sa. Numai după aceea ești pregătit să predici. Atunci când te rogi, îți sugerez să aduci predica ta ca jertfă înaintea lui Dumnezeu, rugându-L să o facă plăcută înaintea Lui.

4. Concluzie

Ca mesager al Domnului, folosește orice metodă ți se potrivește și te face mai eficient în transmiterea Cuvântului lui Dumnezeu. „Caută să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine și care împarte drept Cuvântul adevărului.” Iar apoi du-te și „predică Cuvântul.”

C. Verificarea Finală

1. Orice Predică Are Patru Componente Esențiale În Structura Sa

a) Introducere

Acesta este locul în care se captează atenția ascultătorilor, se formulează subiectul predicii și „predica-într-o-frază” și se realizează legătura dintre audiență și Cuvânt.

b) Cuprins (expunere)

Cuprinsul predicii este format din explicații, care se împart de regulă în puncte principale, ilustrații și aplicații.

c) Încheiere

Aici este punctul în care tragi concluzia predicii prin rezumare, îndemnare și invitare (vezi Ediția de iarnă 2018 a acestui Jurnal).

d) Fraze de legătură sau de tranziție

Frazele de legătură te ajută să realizezi tranziții logice și fluente între părțile principale ale unei predici – între introducere și cuprinsul predicii; între punctele principale și între cuprins și încheiere.

2. Orice Predică Trebuie Să Răspundă La Patru Provocări

a) Să folosească gândirea = să învețe, să informeze; cunoașterea lui Dumnezeu; viziune biblică asupra lumii

b) Să stârnească, să înmoaie, să atingă inima = sentimente, relația cu Hristos

c) Să stimuleze, să sensibilizeze, să atingă conștiința = mărturisire, sfințirea vieții

d) Să modeleze, să supună voința = ascultare, supunere față de voia lui Dumnezeu

Revizuiește-ți fiecare predică, pentru a fi sigur că îndeplinește toate aceste condiții!

3. Ține Minte Trei Elemente Importante

a) Tema / subiectul – acesta dă unitate

„Care este tema dominantă?” (ideea principală a predicii, subiectul, predica-într-o-frază). Întreabă-te: „Ce voi spune despre acest subiect?”

b) Ideile – acestea oferă structura și desfășurarea predicii

„Care sunt ideile componente?” (punctele principale). Care sunt ideile ce prezintă tema / subiectul? Formulează ideile sub formă de principii.

c) Ideea centrală – aceasta conferă direcție și scop

„Care este ideea motivatoare?” (scopul predicii). Ce cere acest adevăr? Ce vrei să facă ascultătorii? Ce aplicație vei face?

Partea A II-A: Predicarea Mesajului

„De la început până la sfârșit”

La sfârșitul epistolelor către Coloseni și Efeseni, apostolul Pavel cere credincioșilor să se roage pentru el, în ce privește puterea sa de predicare, claritatea, oportunitățile și curajul său. Este important să luăm aminte la lucrul acesta.

„Rugați-vă totodată și pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o ușă pentru Cuvânt, ca să putem vesti taina lui Hristos, pentru care, iată, mă găsesc în lanțuri: ca s-o fac cunoscut așa cum trebuie să vorbesc despre ea.” (Col. 4:3-4)

„… (rugați-vă) și pentru mine, ca ori de câte ori îmi deschid gura să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei, al cărei sol în lanțuri sunt; pentru ca, zic, să vorbesc cu îndrăzneală, cum trebuie să vorbesc.” (Efes. 6:19-20)

În ambele pasaje, Pavel repetă expresia „cum trebuie să vorbesc.” Există un „trebuie” cu privire la predicare:

1. „Cum” trebuie să predicăm - cu „îndrăzneală,” curaj, pasiune. Acest lucru se întâmplă numai atunci când suntem împuterniciți de Duhul Sfânt să ne învingem slăbiciunea și protejați de Duhul Sfânt în conflictul cu inamicii spirituali.

2. „Când” trebuie să predicăm – „să ne deschidă o ușă”, oportunități.

3. „Ce” trebuie să predicăm – „taina lui Hristos”; taina Evangheliei.

4. „De ce” trebuie să predicăm – „ca să fac cunoscută … taina”. Dacă noi nu o vom face cunoscută, atunci cine? Dacă nu o facem cunoscută, va fi ascunsă și va rămâne o taină. În sensul acesta, predicarea este profetică (revelează adevărul lui Dumnezeu) și apocaliptică (dezvăluie adevărul).

5. „Cum trebuie să vorbesc” indică necesitatea și responsabilitatea predicării.

Rugăciunea este fundamentală pentru necesitatea predicării. Trebuie să ne rugăm pentru predicarea noastră și avem nevoie și de rugăciunile altora în această privință. Numai prin împuternicirea Duhului Sfânt putem predica în așa fel încât oamenii să înțeleagă bine mesajul, să fie convinși în inima lor și să răspundă în mod adecvat. Pavel vrea să i se „dea cuvânt”, ca să rostească cuvintele lui Dumnezeu. Așadar, noi trebuie să „predicăm Cuvântul” (2 Tim. 4:2; cf. 1 Tim. 2:7). Predicarea clară, relevantă și cu îndrăzneală vine numai prin ungerea Duhului Sfânt și prin predicare. Când Duhul Sfânt ne împuternicește, vom predica cu curaj, fluență, pasiune, convingere și claritate.

A. Observații Inițiale

Observațiile tale inițiale dau tonul și îi determină pe oameni să te asculte sau nu. Ele spun ceva despre tine. Oamenii te citesc încă de la primele tale fraze, așa că gândește-le bine și rostește-le înțelept. Ele îți vor determina succesul sau eșecul. Dacă în punctul acesta vei pierde atenția ascultătorilor tăi, va fi foarte greu să îi recâștigi.

Observațiile inițiale reprezintă tranziția de la ceea ce a fost înainte la ceea ce urmează. Este întotdeauna o idee bună să legi prima parte a serviciului divin de predica ta, făcând anumite remarci despre ceva ce s-a spus ori s-a făcut înainte de predică; de exemplu, să feliciți sau să mulțumești echipei de închinare sau unui sunetist; de asemenea, poți să te legi de ceva ce s-a spus ori s-a cântat mai înainte și poate fi o tranziție naturală către subiectul pe care îl abordezi.

Este bine să obișnuiești să mulțumești tuturor celor implicați în serviciul religios, precum și celor care slujesc în biserică în diferite feluri, cum ar fi învățătoarele de la grupele de copii sau cei care au grijă de bebeluși. Mulțumirea în public este un lucru bun și potrivit.

Ferește-te de tentația de a spune o glumă! Glumele sunt periculoase și, de obicei, nu au legătură cu subiectul predicii tale.

Aceste observații inițiale trebuie să fie scurte.

B. Introducere

Introducerea trebuie să realizeze o trecere lină de la observațiile inițiale la începutul expunerii.

Introducerea ta trebuie să îndeplinească scopul unei introduceri – pentru mai multe informații în această privință, vezi Ediția de iarnă, 2018, a acestui jurnal.

Undeva, în timpul prezentării introducerii sau a observațiilor inițiale, roagă-te! Este uimitor cât de mulți predicatori nu se roagă înainte de a predica, iar unii nu se roagă deloc.

Dacă pasajul din care vei predica nu a fost citit mai devreme în timpul serviciului religios, găsește un moment potrivit pentru a citi pasajul biblic! Mie îmi place să citesc eu pasajul din care predic atunci când încep să predic și nu să pun pe altcineva să-l citească mai devreme. În felul acesta, predica este legată în mod direct de pasaj. Fii foarte atent la felul în care citești textul! Exersează citirea textului! Citește-l încet, expresiv (dar nu într-un mod nefiresc), ținând cont de semnificația sa și pune accentul unde trebuie, pentru a sublinia sensul! Pentru a sublinia semnificația textului, folosește pauzele și accentele! Este bine să rogi ascultătorii să se ridice în picioare atunci când se citește Cuvântul lui Dumnezeu.

Introducerea trebuie să fie scurtă – eu zic că nu mai mult de 10-15% din predică (adică 3 – 5 minute).

C. Cuprinsul (Partea Principală A Predicii)

Cuprinsul constă într-o interacțiune continuă între explicații, ilustrații și aplicații. Explicarea textului ajută audiența să înțeleagă semnificația sa originală. Ilustrațiile au rolul de a clarifica și a întări explicarea textului, de a o însufleți, de a o face mai reală, mai relevantă, contemporană și mai ușor de înțeles. Așadar, ilustrațiile fac parte din explicarea textului. Aplicațiile fac semnificația textului relevantă și practică pentru viața noastră.

1. Explicarea textului

În general, explicarea textului este partea cel mai slab tratată a predicii:

• pentru că aceasta presupune mult timp de pregătire și muncă grea
• pentru că predicatorii de astăzi vor să ajungă direct la aplicații sau la „cum să”
• pentru că predicatorii par să dorească să folosească textul doar ca pe o punte de legătură pentru subiectul pe care vor să îl abordeze.

Trebuie să lucrezi bine la partea de explicații! Identifică principiile cu atenție și arată cum sunt deduse din text! Dacă nu explici bine „ce”, nu vei putea aplica cu putere și eficient „cum” sau „de ce”. Învățătura vine întotdeauna înaintea acțiunii; principiul precedă întotdeauna practica și îi pune bazele; mai întâi este doctrina și ea reglementează obligațiile.

2. Aplicația

Cel mai bine este să incluzi aplicațiile în predică și să nu le lași la finalul acesteia. Dacă lași aplicația la sfârșit:

• aceasta este separată de textul din care derivă.
• acest lucru devine o rutină, iar oamenii știu când va urma aplicația și pot să își închidă urechile.

Explicațiile trebuie date bine și în mod corect, însă ai grijă să nu te împotmolești în explicații! Trebuie să faci legătura dintre text și viața de zi cu zi a oamenilor. Oamenii trebuie să fie atinși de cuvântul lui Dumnezeu.

Există patru principii majore în formularea corectă a aplicațiilor unei predici:

(a) Principiul personal

Acesta este principiul potrivit căruia predicatorul aplică Scriptura la propria lui viață. Dacă le predici altora ceea ce nu ai aplicat mai întâi în viața ta, nu vei predica cu putere! Nu numai Dumnezeu știe când faci lucrul acesta, ci și oamenii știu! Predicatorul trebuie să predice ceea ce crede și trebuie să trăiască ceea ce predică.

(b) Principiul imaginației

Pentru a face corect aplicația la text, acesta trebuie să prindă viață! Oamenii, locurile și emoțiile trebuie să prindă viață. Dacă acestea sunt vii pentru tine, atunci îți va fi mai ușor să le faci să prindă viață și pentru ceilalți și să vezi cum se aplică la ei.

(c) Principiul extinderii

Predicând mereu oamenilor și învățându-i, predicatorul ajunge să îi cunoască mai bine, ajunge să le cunoască temerile, nevoile, speranțele. Faptul că îi cunoaștem pe oameni, știm unde locuiesc și cine sunt, ne permite să extindem aplicația Scripturii pentru a acoperi cât mai multe din aceste domenii. Lucrul acesta însă nu ne permite să folosim textul în mod nepotrivit sau incorect. Există o singură interpretare a Scripturii, însă există multe aplicații la problemele și experiențele umane.

(d) Principiul declarativ

Aplicația textului trebuie susținută cu claritate și autoritate. Nu trebuie să existe nesiguranță cu privire la aplicarea textului. Oamenii vin la biserică pentru a primi o direcție clară, pentru a afla ce spune Dumnezeu, cum trebui să-și trăiască viața și cum pot fi ajutați în problemele lor. De aceea, aplicațiile trebuie exprimate în mod deschis, pentru ca oamenii să nu rămână în suspans sau să se întrebe care a fost scopul predicii.

3. Ilustrațiile

Folosește ilustrațiile potrivit și înțelept! Ele trebuie să ilustreze ideea pe care vrei să o transmiți. Dacă trebuie să explici ilustrația, atunci înseamnă că nu este potrivită.

Încearcă să te ferești să cazi în una din următoarele capcane:

• Să folosești prea multe ilustrații, așa încât predica să devină o ilustrație extinsă.
• Să folosești ilustrațiile în așa fel încât acestea să domine predica.
• Să folosești ilustrații lungi. Ilustrațiile trebuie să fie succinte, la obiect și ușor de înțeles.

4. Încheierea

Acesta este punctul culminant al predicii. Aici aduci împreună ideea principală (predica-într-o-frază) cu explicațiile și cu actualizarea adevărului în viețile oamenilor. Acesta este momentul cel mai important în predicare. Încheierea, împreună cu introducerea, sunt probabil locurile în care e cel mai greu să faci o treabă bună.

În încheiere, încearcă să…

• cristalizezi predica – i.e. sumarizează-o!
• personalizează predica – i.e. fii direct și personal! Folosește pronumele „tu/voi/dumneavoastră” dacă este posibil!
• actualizează predica – rostește răspunsul pe care îl cere mesajul și pe care îl aștepți din partea oamenilor.

Așadar, încheierea este, prin definiție, confruntativă. De fapt, orice predicare profetică are rolul de a confrunta. Aici spui, cu alte cuvinte: „Asta spune cuvântul Domnului, iar acum iată ce trebuie să faci tu în privința asta!”

Răspunsul pe care îl ceri poate fi:

• schimbarea unei atitudini sau a unor fapte
• o dragoste mai profundă pentru Dumnezeu și pentru oameni
• mărturisirea păcatelor
• repararea relațiilor
• întărirea credinței
• o nouă înțelegere a adevărului
• etc. etc.

Pregătește încheierea strategic și cu mare atenție. Nu introduce aici material nou! Arată clar modul în care dorești ca oamenii să răspundă – de exemplu…

• să vină în față
• să se roage în tăcere
• să se ridice în picioare
• să ridice mâna
• să stea de vorbă cu tine după serviciul divin etc.

Oferă timp pentru primirea răspunsului!

5. Tranzițiile

Tranzițiile fac comunicarea mesajului unitară, fluentă, logică și inteligibilă. Nu subestima valoarea și necesitatea tranzițiilor între punctele și secțiunile predicii. Eu recomand scrierea în întregime a frazelor de tranziție.

6. Predica în ansamblul ei

O predică bună curge fluent și înaintează constant către încheiere. Ea conține mișcare – progresia argumentului, explicarea, aplicația, îndemnarea etc. După ce demonstrezi ceea ce ai vrut să spui, mergi mai departe! O predică bună va avea secțiuni și puncte principale echilibrate, fără ca un singur punct să ocupe 90% din predică. De asemenea, va avea un ritm potrivit, ca un marș; nu va alerga la un punct și se va târî la următorul, ci se va mișca în mod constant către împlinirea scopului său.

Folosește cuvintele cumpătat și cu precizie! Caută acele cuvinte care exprimă sensul cel mai exact cu putință a ceea ce vrei să transmiți! Mulți predicatori folosesc prea multe cuvinte. Dacă vorbești mai mult decât este necesar, oamenii nu te vor mai asculta. Fii precis, ca să nu lași loc de confuzie sau neclaritate! Folosește cuvinte ce exprimă imagini, analogii, contraste ce exprimă ideea pe care o ai în minte. Folosește diversitatea!

Partea A III-A: Devoțională

„Chemarea la rânduială în biserică” (1 Cor. 4:6-21)

De: Dr. Stephen F. Olford

Introducere Aceste versete încheie discursul lui Pavel despre dezbinări în biserică. Vă amintiți că el nu doar că a vorbit detaliat despre această nenorocire, ci a vorbit și despre cauzele acestor dezbinări în capitolele anterioare. Iar acum ajunge la partea de vindecare. Din această cauză, pasajul pe care îl avem acum în față este de o importanță vitală, nu doar pentru creștin, în mod personal, ci mai ales pentru viața bisericii locale.

Această secțiune are două părți: Prima parte este caracterizată de o notă de severitate (vs. 6-13). A doua parte este caracterizată de o mare blândețe (vs. 14-21). Altfel spus, Pavel le adresează mai întâi cititorilor săi cuvintele de mustrare, iar apoi încheie folosind cuvinte pline de milă. Aceste două note apar întotdeauna în prezentarea mesajului creștin, pentru că ele sunt expresia naturii lui Dumnezeu (vezi Romani 11:22). Acest lucru poate fi observat și în lucrarea Mântuitorului. Uneori folosea avertizarea, iar alteori folosea un ton atrăgător. Unele circumstanțe cereau cernerea bărbaților și a femeilor, pe când alte împrejurări cereau câștigarea lor. Haideți să privim mai întâi la:

I. Cuvintele De Mustrare

„Fraţilor, pentru voi am spus aceste lucruri, în icoană de vorbire, cu privire la mine şi la Apolo, ca, prin noi înşine, să învăţaţi să nu treceţi peste ce «este scris»…” (1 Corinteni 4:6-13). Apostolul își începe cuvintele de mustrare spunându-le corintenilor că se folosea pe sine și pe Apolo ca să ilustreze principiile ce determină relațiile dintre slujitori, învățători și membrii bisericii. Pavel obișnuia să se adreseze cititorilor săi făcând mereu referire și la sine. Omul acesta era de o politețe deosebită. El obișnuia să se includă și pe sine în avertizările și acuzările pe care le făcea. În acest preambul, Pavel lovește încă o dată la rădăcina problemei, arătând totodată și soluția pentru dezbinare, atât în viața particulară, cât și în viața bisericii:

1) Principala cauză a dezbinării o reprezintă păcatul și individualismul în biserică „…niciunul din voi să nu se fălească deloc cu unul împotriva celuilalt” (1 Corinteni 4:6). Este destul de evident că inima individualismului este acest lucru urât numit „mândrie”. Folosind un termen familiar – „să nu se fălească” – care apare de 7 ori în această epistolă (4:18, 19; 5:2; 8:1; 13:4), Pavel arată că această mândrie este:

a) Nebiblică. – „… să învăţaţi să nu treceţi peste ce «este scris»…” (1 Corinteni 4:6). Fără îndoială, Pavel se referă aici la învățătura generală a Scripturii despre mândrie. Dumnezeu nu urăște nimic mai mult decât mândria inimii omului. Cu siguranță apostolul se gândea la pasaje din Vechiul Testament ca Daniel 4:37 și Isaia 42:8 unde se spune clar că „El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie” și „slava Mea n-o voi da altuia.” Și în Noul Testament există versete asemănătoare unde se spune: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi” (Iacov 4:6). Și „Smeriți-vă, dar, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalțe” (1 Petru 5:6). Ce înfricoșător este să îți dai seama că Dumnezeul cel Atotputernic stă împotriva mândriei din inima omului și vrea să o zdrobească oriunde o găsește! Până când acest lucru monstruos nu este înlăturat din biserica locală, întotdeauna vor fi dezbinări și lupte. Mândria însă nu este numai nebiblică, ci și:

b) Nespirituală. – „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4:7). Un om mândru nu reușește să înțeleagă nici că Dumnezeu îi face pe oameni diferiți și nici că El este singura sursă a înzestrărilor naturale și spirituale. Numai creștinul firesc este cel care nu recunoaște diferențele și sursa acestor daruri. Așa că, Pavel întreabă de fapt: Cu ce te fălești? „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (v.7). Problema bisericii din Corint, ca și a multor biserici locale din zilele noastre, este că creștinii uită că sufletul lor, precum și tot ceea ce au, vine de la Dumnezeu. Pavel însă merge mai departe și arată că, în al treilea rând, mândria este:

c) Nesociabilă. – „O, iată-vă sătui! Iată-vă ajunşi bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi! Şi măcar de aţi împărăţi cu adevărat, ca să putem împărăţi şi noi împreună cu voi!” (1 Corinteni 4:8). Cu o ironie nimicitoare și un dispreț sfânt, Pavel descrie starea nesociabilă în care îi adusese mândria pe corinteni. Era o stare de satisfacție îngâmfată, autosuficiență și superioritate snoabă. Apoi, folosind o satiră înțepătoare, Pavel arată că o astfel de mândrie i-a îndepărtat de el. Când a rostit Fericirile, Isus a spus că cei care sunt flămânzi și însetați după neprihănire vor fi săturați, cei slabi vor deveni bogați și vor moșteni pământul, iar cei săraci cu duhul vor primi împărăția și vor domni. Însă pentru corinteni lucrurile stăteau altfel. Ce cuvinte mustrătoare și cât de necesară este această mustrare divină în viața bisericii astăzi! Cu greu găsești o problemă în cercurile noastre religioase a cărei rădăcină să nu fie această mândrie nebiblică, nespirituală și nesociabilă.

În ultimul nostru studiu, apostolul condamnă orice fel de laudă, însă în acest pasaj încearcă să o corecteze, demascând păcatul individualismului în biserică. După ce face acest lucru, se îndreaptă către soluția pentru problema dezbinării în biserica locală:

2) Soluția este centralitatea lui Hristos în biserică „Căci parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, nişte osândiţi la moarte…” (1 Corinteni 4:9). În versetele ce urmează, Pavel arată că singurul răspuns la problema individualismului este centralitatea lui Hristos, iar singurul antidot la duhul mândriei este calea crucii. S-ar părea că Pavel a simțit că el era obiectul acestei priviri neîndurătoare a lumii batjocoritoare în arena vieții. Pentru a explica la ce se referă, Pavel descrie calea crucii ca:

a) Suferință mentală. – „Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi, înţelepţi în Hristos! Noi, slabi; voi, tari! Voi, puşi în cinste; noi, dispreţuiţi!” (1 Corinteni 4:10). Cu un joc de cuvinte ironic, Pavel pune în contrast suferințele slujitorilor lui Dumnezeu cu sofisticarea credincioșilor corinteni. Pentru că Pavel și frații săi fuseseră asociați cu crucea lui Hristos, deveniseră o priveliște pentru lume, pentru îngeri și pentru oameni. Ei fuseseră puși pe o scenă pentru ca toți, fără excepție, să îi batjocorească și să îi disprețuiască. Mă întreb dacă tu și cu mine suntem gata să fim batjocoriți pentru mesajul pe care îl transmitem. Câți dintre noi suntem tentați să compromitem evanghelia pentru că stârnește antipatie și dispreț?

Calea crucii implică însă nu numai suferință mentală, ci și:

b) Suferință fizică. – „Până în clipa aceasta suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc” (1 Corinteni 4:11). Este destul de limpede că Pavel se referă la ceva ce experimenta chiar în momentul în care scria această epistolă. Într-adevăr, el suferise în trecut, însă aici spune: „Până în clipa aceasta…” Iată patru lucruri pe care le luăm drept sigure, pentru că sunt esențiale vieții – hrana, îmbrăcămintea, protecția și adăpostul; însă lui Pavel îi lipseau toate acestea. Totuși, într-adevăr, muncea cu mâinile sale (v. 12). Apostolul învățase să facă corturi din lână de capră (Fapte 18:3), însă o astfel de muncă manuală era disprețuită de greci. Faptul că el lucra atât de mult în domeniul acesta în Corint a cauzat o lipsă de dărnicie printre sfinți (vezi 2 Corinteni 11:7). Aceasta este însă calea crucii, iar noi nu trebuie să o uităm.

Pavel atinge punctul culminant al acestui paragraf îmbinând două aspecte ale suferinței sale atunci când spune: „… când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor” (1 Corinteni 4:13). El încheie așa cum a început – cu o metaforă frapantă despre jertfele umane într-un oraș grecesc. Când răufăcătorii erau aduși jertfă zeilor pentru a calma mânia acestora, acei amărâți erau aruncați în mare și acest termen îl folosește Pavel cu referire la sine. El spune literalmente: „Suntem făcuți ca scursurile și lepădăturile tuturor lucrurilor.” Într-un cuvânt, nu suntem decât niște gunoaie.

Mă întreb câți dintre noi suntem pregătiți să mergem pe calea crucii. Poate că nu ne este scris să experimentăm lipsuri fizice în această societate de consum, dar toți suntem chemați să suferim din punct de vedere psihologic de dragul lui Hristos, pentru că dacă suntem fideli mesajului lui Hristos cel răstignit, vom fi respinși de lume, vom fi batjocoriți, disprețuiți și ridiculizați. Iată, așadar, cuvântul de mustrare adresat de Pavel bisericii din Corint. Însă, la această notă de severitate, el adaugă o notă de blândețe, iar paragraful se încheie cu:

II. Cuvintele Pline De Milă

Poți simți inima plină de dragoste a apostolului atunci când se adresează cititorilor săi numindu-i „copii preaiubiţi.” „Nu vă scriu aceste lucruri ca să vă fac ruşine, ci ca să vă sfătuiesc ca pe nişte copii preaiubiţi ai mei…” (1 Corinteni 4:14-21). Abordarea lui Pavel aici este complet diferită. Cuvintele de mustrare sunt urmate acum de cuvinte pline de milă. Acuzația apostolului s-a încheiat, lăsând loc chemării părintești. Și așa ar trebui să fie în orice lucrare. Este nevoie de severitate, însă aceasta trebuie să fie urmată întotdeauna de mesajul blândeții. Așadar, marele apostol îi mustră pe baza:

1) Unei relații parentale în Hristos „Căci chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi n-aveţi mai mulţi părinţi, pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie. De aceea vă rog să călcaţi pe urmele mele” (1 Corinteni 4:15-16). După ce li se adresează ca unor fii preaiubiți, Pavel îi asigură că scopul lui nu este să-i facă să-și plece capul de rușine, ci mai degrabă să îi dojenească. Ca tată, el își dorește ca ei să crească „în mustrarea şi învăţătura Domnului” (Efeseni 6:4). În paragraful anterior, li s-a adresat ca un pedagog, însă acum vrea să le vorbească precum un tată. Pedagogul era un educator care era responsabil cu supravegherea unui băiat în ce privea îmbrăcămintea, hrana, vorbirea și manierele până când acesta devenea major. Pavel însă dorește ca ei să acționeze ca niște adulți (v. 16). Se înțelege că Pavel dorea ca cei din Corint să îl imite în măsura în care el îl urma pe Hristos. Aceasta era o provocare la o trăire matură (atât pentru el, cât și pentru ceilalți), spre deosebire de comportamentul lor copilăresc de care dăduseră dovadă. Ce provocare pentru mine și pentru tine! Este timpul să ne maturizăm și să lăsăm copilăria în urmă! Pavel își continuă pledoaria pe baza:

2) Unei amintiri personale în Hristos „Pentru aceasta v-am trimis pe Timotei, care este copilul meu preaiubit şi credincios în Domnul. El vă va aduce aminte de felul meu de purtare în Hristos şi de felul cum învăţ eu pe oameni pretutindeni în toate bisericile” (1 Corinteni 4:17). Corintenii trecuseră cu vederea multe din adevărurile învățate de la el. Așa că, l-a trimis pe Timotei la ei, ca să le amintească învățăturile, să îi ajute să fie fii vrednici ai lui Dumnezeu. Această lucrare de aducere aminte este subestimată în experiența noastră creștină. Într-adevăr, o mare parte din responsabilitatea predicatorului este să ne amintească de adevărurile uitate sau neglijate (vezi 2 Petru 3:1). Acesta este unul din rolurile de bază ale Duhului Sfânt în vremea aceasta, „să ne aducă aminte” de lucrurile pe care Domnul ne-a învățat în trecut. Tot așa, și Masa Domnului are scopul să ne amintească în mod repetat adevărurile centrale ale evangheliei și să ne amintească de revenirea lui Hristos. Inima ce răspunde lucrării de aducere aminte, însă, este aceea care a fost zdrobită la cruce și care este gata să accepte nu doar corecția, ci și mila. În cele din urmă, Pavel își prezintă pledoaria pe baza:

3) Unei responsabilități pastorale în Hristos „Ce voiţi? Să vin la voi cu nuiaua sau cu dragoste şi cu duhul blândeţii?” (1 Corinteni 4:21). Știind că totuși vor mai fi oameni mândri în Corint (v. 18), în pledoaria sa plină de milă, Pavel culminează cu o notă de autoritate. El le spune că, dacă Domnul va voi, va veni la ei să vadă dacă este într-adevăr o opoziție arogantă în Corint sau totul e doar o vorbărie goală (v. 19). El le amintește că împărăția lui Dumnezeu nu înseamnă doar vorbe, ci o trăire în puterea lui Hristos cel înviat (v. 20). Dumnezeu pune la dispoziția creștinilor toate cele necesare pentru ca ei să poată trăi ca oameni responsabili. Acesta este scopul crucii lui Hristos și puterea învierii.

Concluzie: Pavel încheie spunând: „Ce voiţi? Să vin la voi cu nuiaua sau cu dragoste şi cu duhul blândeţii?” (1 Corinteni 4:21). El îi lasă să aleagă dacă îl vor primi ca pe un tată, cu dragoste și blândețe. Dragostea lui Pavel pentru copiii săi în credință nu era o dragoste oarbă, ușuratică și sentimentală. Din contră, era o dragoste conștientă că uneori este necesară și disciplinarea, iar el era pregătit să o aplice. Există o dragoste care poate distruge o persoană, trecându-i cu vederea greșelile. Există însă și o dragoste care poate ridica un om, punându-l față în față cu adevărul, așa cum este el în Isus Hristos. Soluția pentru dezbinările din biserică este acceptarea mustrării, care frânge mândria noastră și ne face să umblăm pe calea crucii. Soluția presupune însă și acceptarea milei, care ne încurajează să trăim, să învățăm și să iubim ca niște fii maturi ai lui Dumnezeu. Ești pregătit să îndeplinești aceste condiții și să cunoști astfel pacea și bucuria de a face voia Tatălui?

Partea A IV-A: Schițe De Predici

Pentru versiunea audio a acestor predici în limba engleză, dați click pe link-urile următoare: Link 1 - Jn. 15:12-13; Link 2 - Jn. 15:14-17, Link 3 - Jn. 16:5-15

Title 1: Five characteristics of a true disciple (Jn. 15:1-17)

Titlu 1: Cinci caracteristici ale unui ucenic adevărat (Ioan 15:1-17)

Notă: Vezi ediția de iarnă 2018 a acestui jurnal pentru punctele 1-3 (Ioan 15:1-11).

Punctul #4: Cea de-a patra caracteristică a unui ucenic adevărat este… dragostea (12-13)

Punctul #5: Cea de-a patra caracteristică a unui ucenic adevărat este… cunoașterea (14-17)

Titlu 2: Venirea Duhului Sfânt (Ioan 16:5-15)

Punctul #1: Isus L-a trimis pe Duhul Sfânt ca să fie Ajutorul / Mângâietorul nostru (5-7)

Punctul #2: Isus L-a trimis pe Duhul Sfânt ca să dovedească lumea vinovată (8-11)

Punctul #3: Isus L-a trimis pe Duhul Sfânt ca să îi călăuzească pe credincioși în tot adevărul (12-15)

Life of Moses (15)

June 3, 2018

Have you ever had a “mountaintop experience” with God? That familiar expression probably comes from the fact that many godly men in the Bible had significant experiences with God on a mountain. God gave His covenant to Noah on Mount Ararat after the ark came to rest there after the flood. God provided a ram for Abraham as a substitute for Isaac on Mount Moriah. Elijah defeated the prophets of Baal on Mount Carmel. Jesus Himself was transfigured on a mountain, where Moses and Elijah joined him as Peter, James, and John looked on with awe. And in our text, Moses has an amazing meeting with God on Mount Sinai, where (in Exodus 20) he receives the Ten Commandments.

The famous evangelist Billy Graham had a life-changing encounter with the Lord at Forest Home Christian Conference Center, where you can see the rock where he knelt and committed himself to preach the Bible as God’s Word. Young people often have life-changing encounters with the Lord at Christian camps in the mountains. I remember as a fifth-grader committing myself to follow the Lord at Camp Seely in Crestline, California. Little did I know that someday I’d come back there to serve as a pastor for 15 years! So mountaintop experiences can be good.

But what do you do after a mountaintop experience with God? Is it just a momentary high or does it result in lifelong changes? We’re not left to wonder how Moses’ mountaintop experience with God is supposed to result in ongoing action for the Lord’s people. God reveals here His purpose for His people. It applied first to Israel as God’s chosen people, but it also applies to the church:

Our response to God’s gracious salvation should be obedience and reverence so that as His channel for blessing the nations we proclaim His glory.

In Exodus 19, we come to the second main division of the book. The theme of Exodus 1-18 is salvation, revealing God’s power. In Exodus 19-24 the theme is the Law, revealing God’s holiness and the holiness He expects from His people. In Exodus 25-40 the theme is the Tabernacle, revealing God’s presence in worship. The entire book shows how God kept His covenant with Abraham by delivering his descendants from slavery and making them into a great nation.

Exodus 19 begins by telling us that three months (lit., “moons”) to the day after Israel went out of Egypt they came into the wilderness of Sinai and camped “in front of the mountain.” Verse 3 states, “Moses went up to God, and the Lord called to him from the mountain.” “The mountain” refers to Mount Sinai, which is near where God met Moses at the burning bush. It was also called, “Horeb, the mountain of God” (Exod. 3:2). At that encounter, God promised Moses (Exod. 3:12), “Certainly I will be with you, and this shall be the sign to you that it is I who have sent you: when you have brought the people out of Egypt, you shall worship God at this mountain.” Now God has kept that promise. The first lesson is that …

1. God has graciously saved us so that we will be His own possession, a kingdom of priests, and a holy nation.

God’s message through Moses to Israel was (Exod. 19:4-6):

“You yourselves have seen what I did to the Egyptians, and how I bore you on eagles’ wings, and brought you to Myself. Now then, if you will indeed obey My voice and keep My covenant, then you shall be My own possession among all the peoples, for all the earth is Mine; and you shall be to Me a kingdom of priests and a holy nation.” These are the words that you shall speak to the sons of Israel.

A. God’s salvation is totally by His grace, not by our merits.

God tells Moses to remind Israel of what He had done for them. While they were still enslaved in Egypt, God raised up Moses and sent him to Pharaoh to demand their release. When Pharaoh refused, God brought the ten plagues on Egypt. He parted the Red Sea for Israel to cross and destroyed Pharaoh’s pursuing army in the sea. The exodus is a great illustration of our salvation when the Lord delivered us from bondage to Satan’s domain of darkness.

Then God bore Israel on eagles’ wings. The picture is of a mother eagle, who pushes the baby eagles out of the nest so that they learn to fly. When they fall, she swoops under them, lifting them on her wings back to safety. It’s a beautiful picture of God’s love and grace in dealing with us, especially when we’re new believers. Israel deserved judgment for their grumbling over no food or water, but God graciously rained bread from heaven and brought water from the rock. He graciously deals with us as a mother tenderly cares for her young children (1 Thess. 2:7).

The Lord adds (Exod. 19:4), “I … brought you to Myself.” Salvation is always personal. It’s not a “fire insurance policy” that you file away for future use if needed. Salvation means entering a personal relationship with a gracious Father through the provision He has made through His “Passover Lamb,” the Lord Jesus Christ. First Peter 3:18 says, “For Christ also died for sins once for all, the just for the unjust, so that He might bring us to God ….”

Almost 40 years later Moses reminded Israel of God’s words in our text (Deut. 7:6-8):

“For you are a holy people to the Lord your God; the Lord your God has chosen you to be a people for His own possession out of all the peoples who are on the face of the earth. The Lord did not set His love on you nor choose you because you were more in number than any of the peoples, for you were the fewest of all peoples, but because the Lord loved you and kept the oath which He swore to your forefathers, the Lord brought you out by a mighty hand and redeemed you from the house of slavery, from the hand of Pharaoh king of Egypt.”

Peter Gentry and Stephen Wellum (God’s Kingdom through God’s Covenants [Crossway], p. 141), point out that the old covenant was based upon grace, just as the new covenant is, and grace motivates the keeping of the covenant. God doesn’t choose anyone because He foresees something good in them, such as faith or obedience. If He did, grace would not be grace (Rom. 11:6). He chooses us simply because of His sovereign grace and love, apart from any merit in us. And He does it to bring us into a relationship with Himself!

B. God’s salvation brings us into an exclusive covenant relationship with Him.

Scholars point out that Exodus 19:3-8 follows the pattern of ancient Near Eastern covenants between a king and a vassal people (Walter Kaiser, Expositor’s Bible Commentary [Zondervan], ed. by Frank Gaebelein, 2:415). There is a preamble summons by God (v. 3), followed by a historical prologue (v. 4). Then there are the stipulations of the covenant (v. 5a), blessings for obedience (vv. 5b-6), and acceptance in a solemn assembly (vv. 7-8).

Jason DeRouchie (How to Understand and Apply the Old Testament [P & R Publishing], p. 211) points out that the Mosaic covenant accomplished the first part of God’s covenant to Abram (Gen. 12:1-3), where God promised to make a great nation of Abram’s descendants and give them the land of Canaan; but the second part, to bless all the nations through Abram’s seed, is only accomplished through Jesus Christ in the new covenant. Thus,

1) Moses was the mediator of the old covenant.

A mediator stands between the holy God and His sinful people, to bring the two together. Unlike many pagan gods, the one true God did not dwell on the mountaintop. He had to come down to Mount Sinai to meet with Moses (Exod. 19:20). Psalm 113:6 declares that God has to humble Himself to behold the things that are in heaven and in the earth! There is no way that sinful creatures can connect with God unless He comes down to us. And even then, we need a mediator to go between Him and us.

Moses served in that role for Israel when God introduced the old covenant. He instructed the people on how to get ready to meet with God: Washing their garments (v. 10) pictured making sure that their hearts were clean before they approached Him. Abstaining from marital relations (v. 15) did not imply that sex in marriage is sinful, but under the old covenant, it did render people ceremonially unclean (Lev. 15:18). This stood in contrast to many pagan religions, which included ritual sex in their “worship.”

But, if God wanted Israel to be brought to Himself, then why did He place all of these restrictions and warnings on them? If they or their animals touched the border of the mountain, they were to be put to death (vv. 12-13). If they broke through the barrier to gaze upon God when He appeared to Moses, they would perish (vv. 21, 24). God did this to teach Israel that He is holy and that there is an uncrossable chasm between Him and sinners. He is in heaven and we are on earth. He is immortal, the giver of life; we are mortal because of our sins. Through eating from the tree of the knowledge of good and evil, Adam and Eve wrongly sought to know what God had forbidden. Even so, we should not intrude on secrets that God has chosen not to reveal (Matthew Henry, Matthew Henry’s Commentary on the Whole Bible [Revell], 1:357). Thus under the old covenant, Moses was the mediator.

2) Jesus Christ is the mediator of the new covenant.

The old covenant was limited to Israel, mediated through Moses. But the new covenant in Christ extends to all people. After exhorting us to pray for all men, Paul added (1 Tim. 2:3-5):

This is good and acceptable in the sight of God our Savior, who desires all men to be saved and to come to the knowledge of the truth. For there is one God, and one mediator also between God and men, the man Christ Jesus.

Jesus is the mediator of the new covenant (Heb. 9:15; 12:24). DeRouchie (ibid. pp. 425-426) explains three ways in which Jesus’ work fulfilled Exodus 19:4-6:

First, the initial exodus typologically anticipated a greater, more universal second exodus that Jesus himself embodies…. Second, Christ fulfilled the charge of this text as the perfect royal priest, bringing us to God and empowering us to serve him…. Third, Christ represented the nation of Israel, succeeding where it failed and by this magnifying God (see esp. Isa. 49:1-6)…. As the holy king-priest, Jesus perfectly represented Israel and reflected God’s holiness.

Don’t miss the point: You need a God-appointed mediator to approach Him! God is absolutely holy and we are sinful. Any attempt to approach God by your own merits or good deeds will end with your perishing on the Day of Judgment, just as the Israelites would have perished if they had tried to break through to God on the mountain without a mediator. Jesus is the mediator God has provided. You can draw near to God by putting your trust in Jesus’ death and resurrection on your behalf.

Thus, God’s salvation is completely by His grace, not by our merits. It brings us into an exclusive covenant relationship with Him through Jesus the only mediator.

C. God’s salvation means that we are His own possession, a kingdom of priests, and a holy nation.

God’s purpose was for Israel to be (Exod. 19:5-6), “My own possession among all the peoples, for all the earth is Mine; and you shall be to Me a kingdom of priests and a holy nation.” Peter applies this old covenant promise to Israel to the church, made up of Jews and Gentiles (1 Pet. 2:9): “But you are a chosen race, a royal priesthood, a holy nation, a people for God’s own possession, so that you may proclaim the excellencies of Him who has called you out of darkness into His marvelous light.”

1) God’s salvation means that we are His own possession.

“My own possession” means “‘special treasure’ belonging privately to a king (1 Chron. 29:3). This implies special value as well as special relationship” (R. A. Cole, Exodus [IVP], p. 144). God owns the entire earth (Exod. 19:5), but He especially owns the people whom He has chosen to be His. We are not our own; we’ve been bought with a price (1 Cor. 6:19-20). What an amazing privilege to be God’s special treasure!

2) God’s salvation means that we are a kingdom of priests.

“Kingdom of priests” and “holy nation” both expand on the meaning of, “My own possession” (Gentry and Wellum, p. 143). “Kingdom of priests” does not occur anywhere else in the Old Testament (but, see Isa. 61:6, “you will be called priests of the Lord”). Priests mediate between God and people. We are to mediate the blessings of Abraham through Christ to the nations. Revelation 1:6 declares, “And He [Jesus Christ] has made us to be a kingdom, priests to His God and Father.” One of the great truths recovered during the Reformation is that there is no special class of priests now. Rather, all who believe in Jesus are priests, with access to come directly into God’s presence through the blood of Christ. Again, what an amazing privilege!

3) God’s salvation means that we are a holy nation.

To be holy means to be set apart and devoted unto God, separate from all moral pollution. God calls His people to holiness because He Himself is holy (Lev. 19:2; 1 Pet. 1:15-16). This means that there must be a distinction between the people of the world and the people of God. If we’re not distinct in our thinking and behavior, we have nothing to offer the world because we are just like they are. Israel’s elaborate laws of cleansing were meant to distinguish between them and other nations. As the church, we’re in the world, but not of the world, because God’s word of truth sets us apart (John 17:14-17; also, 2 Cor. 6:14-7:1).

So God has graciously saved us so that we will be His own possession, a kingdom of priests, and a holy nation.

2. Our response to God’s gracious salvation should be obedience and reverence.

A. Our response to God’s gracious salvation should be obedience.

God states the condition of the covenant as (Exod. 19:5), “if you will indeed obey My voice and keep My covenant.” Moses tells the people these words and they reply (v. 8), “All that the Lord has spoken we will do!” Some claim that Israel went astray at this point by putting themselves under the Law. But in Deuteronomy 5:28-29, God approved of their promise to obey. The problem was, even before they left the camp at Mount Sinai, Israel fell into idolatry with the golden calf (Exod. 32). So I agree with Calvin (Calvin’s Commentaries [Baker], p. 320) who says, “that, without any intention of deceiving God, they were carried away by a kind of headlong zeal, and deceived themselves.” The lesson is that it’s easy to promise obedience, but another matter to do it!

But we need to understand that obedience to God’s commands is not at odds with living under His grace. I’ve had people accuse me of being legalistic because I preach obedience. But they don’t understand God’s grace. Paul said (Titus 2:11-12) that the grace of God instructs us “to deny ungodliness and worldly desires and to live sensibly, righteously and godly in the present age.” Jesus said (John 14:21), “He who has My commandments and keeps them is the one who loves Me.” Obedience is the only proper response to God’s gracious salvation.

B. Our response to God’s gracious salvation should be reverence and awe.

The word “awesome” gets tossed around a lot, but Moses’ experience with God on the mountain was truly awesome! Verse 16 says, “… there were thunder and lightning flashes and a thick cloud upon the mountain and a very loud trumpet sound, so that all the people who were in the camp trembled.” The people were so afraid that they begged that no further word be spoken unto them and even Moses trembled with fear (Heb. 12:19, 21). The Lord descended on Mount Sinai in fire; smoke like the smoke of a furnace ascended, while the whole mountain quaked violently (Exod. 19:18). The trumpet blasts grew louder and louder. Moses spoke and God answered him with thunder (v. 19). The people were in dread that if they even touched the mountain, they would die.

After referring to this incident, Hebrews 12:28-29 concludes, “Therefore, since we receive a kingdom which cannot be shaken, let us show gratitude, by which we may offer to God an acceptable service with reverence and awe; for our God is a consuming fire.”

John Calvin begins his classic Institutes of the Christian Religion (ed. by John McNeill [Westminster Press], 1:1:1) by emphasizing that “we cannot seriously aspire to [God] before we begin to become displeased with ourselves.” As long as we’re ignorant of our sinful condition before God, we’ll be content with ourselves. Then he adds (1:2:1), “Again, it is certain that man never achieves a clear knowledge of himself unless he has first looked upon God’s face, and then descends from contemplating him to scrutinize himself.” He points out (1:3:1) how with “dread and wonder” the saints were “stricken and overcome whenever they felt the presence of God.”

I think that we would benefit from a greater vision of what Calvin often refers to as God’s majesty. Yes, through faith in Christ, He is our loving Father. Yes, we are invited to come confidently to His throne of grace. But, we need also to come “with reverence and awe; for our God is a consuming fire.” Remember, one characteristic of unbelievers is (Rom. 3:18), “There is no fear of God before their eyes.” Those who truly know God fear Him!

3. God’s purpose for graciously saving us is that as His channel for blessing the nations we proclaim His glory.

First Peter 2:9 says that as a chosen race, a royal priesthood, a holy nation, and a people for God’s own possession, we are to “proclaim the excellencies of Him who has called you out of darkness into His marvelous light.” As believer priests, we are to mediate God to people and bring people to God through proclaiming the glory of our high priest, the Lord Jesus Christ. He is the “seed of Abraham” through whom all the nations will be blessed through faith in Him (Gen. 12:3; Gal. 3:8, 16).

God didn’t save us so that we could bottle up His blessings for ourselves. We’re to be funnels, not bottles! We’re to be channels through whom the blessings of Abraham flow to the whole world (Gal. 3:14). The heart of that blessing is (Gal. 3:6), “Even so Abraham believed God, and it was reckoned to him as righteousness.” The good news is that we’re not reconciled to God and given eternal life based on our obedience to God’s Law, but rather by faith in what Christ did for us on the cross.

In the context of discussing Abraham’s relationship to God, Paul says (Rom. 4:4-5), “Now to the one who works, his wage is not credited as a favor, but as what is due. But to the one who does not work, but believes in Him who justifies the ungodly, his faith is credited as righteousness.” First, we must believe that good news: God justifies the ungodly by faith, not works. Then, we are to glorify God by proclaiming it to the lost!

Conclusion

You must decide whether you want to meet God at Mount Sinai or Mount Zion (Philip Ryken, Exodus [Crossway], p. 520). If you try to approach God based on your good works, you’ll be like those who touched the blazing mountain or broke through to gaze upon God without a mediator—you will perish! No amount of works can bridge the chasm between your sins and God’s holiness.

But if you trust in Christ and His death on the cross on your behalf, you still come to God with reverence and awe, but also with the confidence of knowing that His grace welcomes you into His presence through Jesus, your great high priest (Heb. 4:14-16).

Application Questions

1. Does Exodus 19 change your understanding of God in any way? How?
2. Are we too casual and chummy with God? Do we need to fear Him more than we do? Support your answer with Scripture.
3. How would you counter a believer who argued that to emphasize obedience to God is to be legalistic? What is legalism?
4. Some argue that James 2:14-26 teaches that we are saved by faith plus works. How would you counter this biblically?

Copyright, Steven J. Cole, 2018, All Rights Reserved.

Unless otherwise noted, all Scripture Quotations are from the New American Standard Bible, Updated Edition © The Lockman Foundation

All of us like to find comfort in our times of difficulty. Failure to experience comfort can result in a discouraging effect. Such is often reflected in the biblical psalms. In a psalm attributed to David we read of his complaint:

You know how I am scorned, disgraced and shamed;
All my enemies are before you.

Scorn has broken my heart
And has left me helpless.

I looked for sympathy, but there was none,
For comforters, but I found none.

They put gall in my food
And gave me vinegar for my thirst. (Ps. 69: 19-21).¹

Here the psalmist expresses his need for comforters in his lonesome and distressing situation. As Futato observes, “The isolation he feels is acute, as he cannot find anyone to bring him comfort and consolation….The only comfort he can lay hold of is his own knowledge that God knows.”² In another psalm, the psalmist points out that despite his troubles, he knows that that the Lord will soon restore his balanced life and grant him satisfying comfort:

Though you have made me see troubles, many and bitter,
You will restore my life again;

From the depths of the earth
You will again bring me up.

Elsewhere, in the well-known 23rd psalm David expresses full confidence in God’s plan to bring him comfort: “Even though I walk through the valley of the shadow of death, I will fear no evil for you are with me, your rod and your staff, they comfort me.” (Ps. 23:4)

In still another psalm (Ps. 119) distinct confidence in God is testified as to God’s availability to bring comfort in all situations. Here we find psalm patterns that bring distinct comfort even in troublesome times.

Remember your word to your servant,
For you have given me hope.

My comfort in my suffering is this:
Your promise preserves my life.

The arrogant mock me without restraint,
But I do not turn from your law. (vv.49-51)

Not only do God’s written promises bring comfort, but their reliability is so available that the Psalmist can sing:

I remember your ancient laws, O LORD,
And I find comfort in them. (v.52)

Not only was this the case for the Psalmist in his times, but it gives incentive to believers in all ages. As Van Gemeren declares: “The word of God provides hope and comfort even in suffering. The Psalmist prays that the Lord will “remember” … his word and affirms twice that even in his troubles he himself will “remember” God and his laws.”³ The Psalmist further declares:

May your unfailing love be my comfort,
According to your promise to your servant; …(v.76)

My eyes fail, looking for your promise;
I say, “When will you remember me?” (v.82)

All of this is in harmony with what the Psalmist declares in Psalm 145:

The Lord is gracious and compassionate,
Slow to anger and rich in love.

The Lord is good to all;
He has compassion on all he has made. (vv.8-9)

So it is that the believer can sing God’s praises not only for his bringing comfort into his life, but the believer can bring comfort to others as well. As Paul states in 2 Cor. 1:3-5:

Praise be to the God and Father of our Lord Jesus Christ, the Father of compassion and the God of all comfort, who comforts us in all our troubles so that we can comfort those in any trouble with the comfort we ourselves have received from God. For just as the sufferings of Christ flow over into our lives, so also through Christ our comfort overflows.

Therefore, believes can and should seek God’s leading even in life’s most difficult situations (cf. Phil. 2:1).⁴ May we thus not travel in despair but always seek God’s will and guidance. As the hymn writer says:

… My comfort, my shelter,
Tower of refuge and strength,
Let every breath, all that I am
Never cease to worship You. …
My Jesus, My Saviour,
Lord there is none like You;
All of my days, I want to praise
The wonders of your mighty love.
You’re my comfort
And my shelter.
You’re my tower of refuge and strength.
Let every breath, all that I am,
Never cease to worship You.⁵

¹ All scriptures references are from the NIV.

² Mark D. Futato, “The Book of Psalms,” in Cornerstone Biblical Commentary, ed. Philip W. Comfort (Carol Stream, Tyndale House, 2009), 232.

³ Willem A. Van Gemeren, “Psalms,” in The Expositor’s Bible Commentary, ed. Frank E. Gaebelin (Grand Rapids: Zondervan, 1991), 5:746.

⁴ See further, “Comfort” in Dictionary of Biblical Imagery eds. Leland Ryken, James C. Wilhoit, Tremper Longman III, (Doners Grove, Il: Intervarsity, 1998), 161.

⁵ Darlene Joyce Zschech, Shout to the Lord.