July 16, 2017

An Episcopal Church in Santa Fe, New Mexico, has a hand-lettered sign over the only door into the sanctuary that reads, “Servants’ Entrance.” You can’t enter or leave that church except through the “servants’ door” (Christianity Today [9/16/91], p. 42). That sign states an important truth: If you know Christ as Savior, you’re His servant. It’s not optional; it’s mandatory.

How we serve Christ will vary according to the spiritual gifts that He has given us and the opportunities that come our way. But every Christian should have the mindset, “I am a servant (or a slave) of Jesus Christ.” There’s a difference between those terms, and yet Jesus used them interchangeably when He told His disciples (Mark 10:42-45):

“You know that those who are recognized as rulers of the Gentiles lord it over them; and their great men exercise authority over them. But it is not this way among you, but whoever wishes to become great among you shall be your servant; and whoever wishes to be first among you shall be slave of all. For even the Son of Man did not come to be served, but to serve, and to give His life a ransom for many.”

Serving Christ is not volunteering, where you give a few hours now and then to help out. It’s a 24-7 calling. Whatever you’re doing or wherever you’re at, you’re a servant of the Lord who rescued you from eternal judgment. He saved you to serve Him always.

But in the structure of the local church, some are called to be “official servants,” or “deacons.” “Deacon” is a transliteration of a Greek word meaning, “servant.” In more than 100 New Testament uses of that word and its cognates, almost all refer either to Christ or to His followers. Only a few refer to the office of deacon in the church (J. Stam, Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible [Zon­dervan], ed. by Merrill C. Tenney, 2:48-49). So in our study of the church, we need to understand the role of all Christians as servants, but also what it means to be an official servant, or deacon.

All Christians are servants of Christ; some should be “official servants.”

1. All Christians are servants of Christ.

There are no exceptions. If a person is a follower of Jesus Christ, he or she is Christ’s servant. That’s so because ...

A. Christ is our supreme example of servanthood.

As we just saw (Mark 10:45), Jesus said, “For even the Son of Man did not come to be served, but to serve, and to give His life a ransom for many.” It’s amazing that when God took on human flesh and came to this earth, He came as He did! God could have chosen for His Son to be born in Herod’s palace, where He would have had the best of every worldly comfort. Instead He chose a poor carpenter and his wife! The Son of God grew up in a modest home where He learned the trade of His earthly father. His hands were not the soft hands of royalty, but the rough, callused hands of a carpenter.

It took the disciples a while to understand that Jesus the Messiah did not come at first to conquer all His enemies and establish His throne, with each of them sharing His power and glory. So throughout the Gospels, we see them jockeying for power. James and John used their mother to ask Jesus that in His kingdom they might sit one on His right hand and one on His left. This caused the other disciples to grow indignant (Matt. 20:20, 24).

Even at the Last Supper, as Jesus was burdened about His approaching death, the disciples were still arguing about which of them was the greatest (Luke 22:23-24). We don’t know whether the argument erupted before or after Jesus took the basin and washed their feet (probably before), but Jesus repeated the lesson about the greatest being the servant and then added (Luke 22:27), “For who is greater, the one who reclines at the table or the one who serves? Is it not the one who reclines at the table? But I am among you as the one who serves.”

You would think that after Jesus comes in His glory and everyone is subject to His rule, He would shed the servant’s role and demand that everyone serve Him. But when Jesus comes again, He says that He will have His followers recline at the table and He will wait on them (Luke 12:37)! So throughout eternity, Jesus is our supreme example of servanthood! Thus,

B. Christlikeness means being a servant.

After washing the disciples’ feet at the Last Supper, Jesus said (John 13:14-17):

“If I then, the Lord and the Teacher, washed your feet, you also ought to wash one another’s feet. For I gave you an example that you also should do as I did to you. Truly, truly, I say to you, a slave is not greater than his master, nor is one who is sent greater than the one who sent him. If you know these things, you are blessed if you do them.”

We all know that Christlikeness means being a servant, but the question is, do you do it? Do you wash dirty feet? Do you do the unpleasant servant jobs? The word “servant” originally referred to those who served tables (John 2:5, 9; Acts 6:2). In that culture, such lowly tasks were thought to be undignified (Evangelical Dictionary of Theology [Baker], ed. by Walter Elwell, p. 296; Theological Dictionary of the New Testament [Eerdmans], ed. by Gerhard Kittel, 2:83). But Jesus set the counter-cultural example and calls us to follow Him.

It’s important that you serve the Lord for the right motives. Sometimes people serve because they like the praise that they get for doing it. Or, it makes them feel important or even superior to meet others’ needs. But the right reason to serve is to please the Lord who saved you when you were His enemy and deserved His judgment. A businessman once asked Lorne Sanny, President of the Navigators, how he could know when he had a servant attitude. Sanny replied, “By how you act when you are treated like one.” If you know Christ and you want to be like Him, you have to serve Him by serving others. But …

C. The Holy Spirit has gifted some especially to serve.

Paul mentions the spiritual gift of “helps” (1 Cor. 12:28) or “service” (Rom. 12:7). Peter says that we are to use whatever gifts we have “in serving one another as good stewards of the manifold grace of God” (1 Pet. 4:10). While all Christians must serve in various ways, God specially gifts some for service in supportive, practical, and often behind-the-scenes ways. Those with the gift of service are like the linemen on a football team. They don’t usually share the limelight with the quarterback, but without their hard work, the quarterback couldn’t begin to do his job.

But whether service is your gift or not, all Christians are the Lord’s servants. That means helping with jobs that need to be done. Do you see trash on the floor at church? Pick it up and throw it away. Does the trash can need to be emptied? Carry it to the dumpster and put in a clean bag. Did someone dirty the rest room sink? Grab a paper towel and wipe it clean. Are they shorthanded at cleaning up after a church social? Pitch in and help. At home, does your wife need help? Get up and help her! But beyond the service that we all are to render …

2. Some Christians should serve in an official capacity.

As the New Testament church developed, the office of “deacon” (= “servant”) became official. Note four things:

A. The office of deacon is recognized in Scripture.

Most scholars agree that the office of “deacon” finds its roots in Acts 6:1-6. The church in Jerusalem had grown considerably. Apparently, many who had visited Jerusalem for the Feast of Pentecost and were converted stayed on to grow in their new faith in Christ. This created many material needs and led to the temporary arrangement of pooling resources to meet the needs (Acts 2:44-45; 4:32-35). Many widows in the church without sufficient income were served daily meals.

But a problem arose when the Greek-speaking Jews felt that their widows were being neglected in favor of the native Hebrews. The apostles didn’t want to get distracted dealing with the situation, so they told the church to select seven faithful men whom they could put in charge of the task. We don’t know why they stipulated seven men. Perhaps they decided that seven men could take care of the job. Although the word “deacon” is not used in Acts 6, it is usually agreed that these seven were the prototype deacons. They were officially recognized and ordained for the job (Acts 6:6). They assisted the apostles by serving in the practical matter of distributing the food fairly so that the apostles could focus on prayer and the ministry of the Word (Acts 6:4).

Later, when Paul wrote to the Philippian church, he addressed his letter to the overseers and deacons (Phil. 1:1). He probably mentioned the deacons because of their help with the financial gift that the church had sent to Paul. In 1 Timothy 3, Paul also mentions the offices of elders and deacons. In his letter to Titus, he mentions elders, but not deacons, perhaps indicating that the office of deacon is not mandatory for every church, but rather should emerge as the need arises. As a church grows, the elders will need help with administration and other matters so that they can concentrate on shepherding the flock. At that point, deacons can be officially recognized. So, how do we choose deacons?

B. The qualifications for deacons are that they must be above reproach in their character and their home life.

We sometimes get the erroneous notion that the qualifications for deacons are not as high as those for elders. But in Acts 6:3, the men had to be “of good reputation, full of the Spirit and of wisdom.” Except for being able to teach, the qualifications for deacons in 1 Timothy 3 are comparable to those for elders. They must be spiritually mature men and women.

1) Male deacons must be above reproach in their character and in their home life.

In 1 Timothy 3, Paul lists six character qualifications: First, a deacon must be a man of dignity. The word is the opposite of being a goof-off. A deacon should have a seriousness of purpose about him, so that those he serves sense that he is concerned for them, so that they trust and respect him.

Second, a deacon must not be double-tongued. He cannot tell one person one thing, but another person the opposite in an attempt to please everyone. Since the deacon was involved in handling church finances, he had to be a man of his word.

Third, a deacon must not be addicted to much wine. Since wine was commonly served as a gesture of hospitality, it was important for a deacon, making his rounds from house to house, to exercise control or else he could become a drunkard.

Fourth a deacon must not be fond of sordid gain. The ESV translates, “not greedy for dishonest gain.” This is also a qualification for elders (Titus 1:7). Since a deacon’s duties often involved the distribution of money and gifts to the needy, there was always the temptation for embezzlement. A deacon could not be a man who would pursue dishonest gain.

Fifth, a deacon must hold to the mystery of the faith with a clear conscience. The NIV’s “deep truths of the faith” is misleading. The “mystery of the faith” is Paul’s term for Christian truth, especially the gospel. Mystery refers to that which once was hidden, but now has been revealed in Christ. A deacon must be a man of conviction regarding the central truths of the Christian faith. Paul’s reference to “a clear conscience” probably is in contrast to the false teachers in Ephesus, who had not kept a good conscience and thus had suffered shipwreck in regard to their faith (1 Tim. 1:19).

Sixth, a deacon must first be tested and found to be above reproach. “Above reproach” is used in Titus 1:6, 7 as a qualification for elders (the Greek word in 1 Tim. 3:2 is a close synonym). It means, literally, “not called to account.” No legitimate charges could be brought against him. This is to be determined by “testing,” which does not refer to a period of probation after he becomes a deacon. Rather, it means that a man has an observed track record before he is put into office. You don’t put a man into office and then test him to see if he’s trustworthy. Test him first and then recognize him.

Then Paul lists two ways male deacons must be above reproach in their home life. First, (1 Tim. 3:12): “Deacons must be husbands of only one wife ….” This is the same as the requirement for elders, literally, “a one-woman man” (1 Tim. 3:2; I don’t know why the NASB translators added “only” here). As we saw in the case of elders, the term refers to a man of moral purity. A deacon often ministers to widows and single women, and so it’s especially important for him to be a man who is pure in thought and deed.

Second (1 Tim. 3:12): “Deacons must be … good managers of their children and their own households.” This is also the same as the requirement for elders (1 Tim. 3:4). The principle is the same: if a man can’t manage matters in his home, don’t promote him to manage matters in the church.

2) Female deacons must be godly and faithful in all things.

In the middle of his discussion about deacons, Paul inserts a verse about “women” (1 Tim.3:11). Then he returns to his discussion about deacons. The question is, does this refer to deacons’ wives (NIV, ESV, HCSB) or to women deacons (or deaconesses)? In favor of the view that he is referring to the wives of deacons is the fact that the reference is sandwiched between the qualifications for deacon. It would seem that he would finish with one group before moving on to the next. But against that view is the fact that Paul doesn’t mention any qualifications for elders’ wives. Why would he do this only for deacons’ wives?

In favor of the view that Paul is referring to women deacons is the word “likewise” (parallel to 1 Tim. 3:8, pointing to a third group after elders and deacons). Also, in Romans 16:1, Phoebe is called a deacon (“servant”) of the church. Women deacons could have been married to men deacons, or to elders or to any men, assuming that they had time to serve. Or they could have been widows or single women devoted to serving the Lord (1 Tim. 5:3-16). They probably assisted the deacons in their duties, especially in ministering to women in the church (Titus 2:2-5).

Paul mentions four qualifications: First, they must be dignified. This is the same word used for male deacons (1 Tim. 3:8). They couldn’t be goof-offs.

Second, they cannot be malicious gossips. If they went from house to house with juicy tidbits of private information, they could quickly ruin a church. They must be able to control their tongues.

Third, they must be temperate (the same as for elders in 1 Tim. 3:2). The word means, able to make sound judgments. It refers to someone who does not live by emotions, but by obedience to God’s Word. If a woman is swayed by her emotions, she will not be able to point needy women to God’s truth, which is the only source of true healing for their problems. A woman needs to be able to discern truth from error if she is to serve effectively.

Fourth, they must be “faithful in all things.” They must follow through on assigned tasks. If an elder knows of a family that needs care of some kind, and assigns it to a deaconess, he needs to be able to trust her to follow through.

What do deacons do in the church?

C. The job of deacons is to serve the elders and the church in practical needs.

Paul never specifically mentions what deacons were supposed to do. But assuming that the seven men in Acts 6 were prototype deacons, we can see some ways that they served. Their main job was to free up the apostles from administrating the distribution of food to the Hellenistic widows so that the apostles could devote themselves to prayer and the ministry of the word. So a main function of deacons is to take care of administrative or other tasks to free up the elders for prayer, teaching, and shepherding the flock.

A second task of the deacons in Acts 6 was to care for the physical needs of the poor and needy in the church. Probably they assessed whether the needs were legitimate or not. They made sure that the help given was equitable.

Currently at FCF, we have deacons of women’s ministries, youth, missions, outreach, technology, and facilities. Our deacons also serve with our elders on the nominating committee when we need to call a new pastor. There are others who serve in various ways who probably should be recognized officially as deacons. And there are plenty of other ministry needs that could use help. So if the Lord is putting it on your heart to serve, talk to one of the elders. We want to see each person serving the Lord in line with his or her spiritual gifts, whether unofficially or officially as deacons.

D. The reward for deacons is a high standing and great confidence in the faith.

After listing the qualifications for those who serve in an official capacity, Paul lists the rewards (1 Tim. 3:13): “For those who have served well as deacons obtain for themselves a high standing and great confidence in the faith that is in Christ Jesus.”

“A high standing” probably refers to respect in the church along with good standing in God’s sight. Jesus humbled Himself by becoming a servant, and God highly exalted Him (Phil. 2:5-11). The Lord promised that all who serve Him will be rewarded, both in this life and in eternity (Matt. 10:42; 19:27-30). He said (Matt. 23:12), “Whoever exalts himself shall be humbled; and whoever humbles himself shall be exalted.” The Lord will reward the person who humbles himself and serves faithfully as a deacon. Even if the church doesn’t notice, God does.

“Great confidence in the faith that is in Christ Jesus” could refer both to confidence before God and before people. A faithful servant can go boldly before the Lord in prayer, knowing that he has a clear conscience and is doing God’s will. Also, such a person can have a quiet confidence in dealing with people, knowing firsthand the reality of the Christian faith.

Conclusion

But be forewarned: A lot of people have gotten involved serving the Lord only to get hurt! Maybe someone criticized them or, people didn’t appreciate what they were doing. So, they quit serving the Lord. In some cases, they dropped out of church altogether.

I’ve shared this story with you before, but it’s one I’ve never forgotten. At a pastors’ conference, Bill Mills told about a time when he was speaking to some missionaries in South America. On the last evening, he had dinner with the director and his wife. They shared how they had spent twenty years translating the Bible into a tribal language. During the process, they were teaching the Scriptures and a new church emerged among the tribe. But as they came toward the end of the translation project, the tribal people had become more and more involved in selling their crops for the drug trade and less and less interested in the Scriptures. When they finally finished the translation of the New Testament and held a dedication service, not even one person came!

The missionary wife was angry and bitter. She had given twenty years of her life so that these people could have the Scriptures, but they didn’t even care! But through Bill’s ministry that week, she had begun to see things from God’s perspective. She realized that she hadn’t spent all those years primarily serving those people, but rather, serving the Lord. She came to see, “We did it for the Lord!” All of our service should be first and foremost for the Lord.

If the Lord has saved you, then you’re His servant (= deacon), either unofficially or officially. If people appreciate your service, that’s gratifying! But even if they don’t, keep serving. You’re not doing it ultimately for them, but for the Lord who came to serve and give His life as a ransom for you.

Application Questions

1. How can we promote a servant mentality in the church instead of “here I am, serve me”?
2. What is the difference between being a volunteer in the church versus being a servant? Why is this distinction important?
3. How can a Christian discover his or her spiritual gift(s)? Is this helpful? How?
4. Should we be motivated by rewards? How so?

Copyright, Steven J. Cole, 2017, All Rights Reserved.

Unless otherwise noted, all Scripture Quotations are from the New American Standard Bible, Updated Edition © The Lockman Foundation

Summer 2017 Edition
Author: Dr. Roger Pascoe, President,
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario, Canada
(http://tibp.ca/)

Strengthening the Church in Biblical Preaching and Leadership

Part I: The Power For Preaching, Pt. 7

“Final Challenges”

A. The Great Irony: Divine Power In Human Weakness

The first great irony in preaching is the display of divine power in our human weakness (1 Cor. 2:5). The apostle Paul made a conscious decision not to come to the Corinthian church as one who spoke eloquently or as one who communicated human wisdom. He did not come to them to impress them with his oratory or his intellect, but to preach the message that God had entrusted to him, namely the “testimony of God” (2:1), the message of “Jesus Christ and him crucified” (2:2). In doing so he came “in weakness, in fear, and in much trembling.” (2:3). Such weakness and fear was not due to the opposition or ridicule of men but due to the possibility that his own personal intellect and accomplishments might be displayed and, thus, tarnish the message of the Gospel. His “weakness” was his own abilities and education, which might cause people to trust the preacher rather than the message.

As a result, this consciousness of his own human weakness caused him to speak in such a way and preach such a message that those who heard him could only conclude that his message was from God and not from him. The absence of persuasive words and human wisdom (2:4) served to magnify the “demonstration of the Spirit and power” (2:4) when people responded to the message. The response of the people in faith was, then, evidently not because of him but because of the power of God displayed in him (2:5).

The second great irony in preaching is that God’s power is made perfect in our weakness (2 Cor. 12:9). Paul had a thorn in the flesh which he asked God to remove but God refused to do so. What his “thorn in the flesh” was we don’t know and it isn’t important. The point is that a person, who has some form of temporal weakness but whose preaching is powerful, displays the truth that God’s power is made perfect in and through that person’s human weakness. God takes us with our insufficiencies and weaknesses and proves that the power of the message we preach is from him and not from us.

Our response should be like that of Paul – “Therefore, most gladly I will rather boast in my infirmities that the power of Christ may rest upon me” (12:9). In other words, we should be willing to step out of the way and recognize our own weakness so that God’s power can be manifested through us (see also the same principle in 2 Corinthians 4:7).

The Holy Spirit can only use a preacher in a powerful way who is fully dependent upon Him for strength and direction and who makes little of self and much of Christ. Only when we are hidden and our human weakness evident can the power of the Holy Spirit come through us.

Those preachers who try to preach the Gospel by using clever methods and even trickery detract from the power of the Gospel itself and attract to themselves. Preachers must realize that our role is subservient to the Lord and to His message. We must realize that “without Me you can do nothing” (Jn. 15:5). Only then is God pleased to work through us in divine power. This is the irony of divine power in human weakness.

The third great irony in preaching is that preaching is not about us (2 Cor. 4:5). “We do not preach ourselves but Christ Jesus the Lord”. We are servants who proclaim a message about Christ Jesus the Lord. Preaching isn’t about us but it is about him, Christ Jesus the Lord - the anointed One, the Saviour, the supreme One. We are merely his bondservants who preach about Him. We do what we do “for Jesus’ sake.” Ministers who make themselves prominent in their preaching are not authentic ministers “for Jesus’ sake.”

The underlying and foremost message of the “divine irony” is that God is paramount and we are insignificant. The most important thing we can accomplish in our preaching is that God be adored, loved, praised, and trusted, and not the preacher. Through the “divine irony” the people see Christ and not the preacher. Through and in spite of the preacher’s weakness, the Lord speaks powerfully to His people, so that the people put their trust in God and not in a man.

B. The Great Problem: “Pride In The Preacher”

When pride is present in the preacher, great gifts of skill may become great hindrances for the preacher. Too often preachers themselves can be an obstacle to the Gospel by focusing dependence on them rather than on God. The great gifts that God gives to men can, thus, be their greatest liability. Pride can cause a preacher to use his spiritual gift for self-glorification (cf. Jn. 7:18) instead of God’s glorification. Preachers must not look for, nor accept, the praise of people but direct that praise to God.

Preachers, by virtue of the gifts they have, can generate the accolades of men. But if they want power in their preaching they must never draw the faith and praise of people to themselves but to God. We must “seek first the kingdom of God and his righteousness” (Matt. 6:33). We need to be completely absorbed with God so that through us the message of God flows out to others, totally unencumbered by self and totally identified with Christ. To do this we must be filled with a God-consciousness, with a “holy passion”, and with the Word of God.

We need to have a single-minded devotion to the preaching of the Gospel. It is the same principle as Paul expressed when he talked about straining toward the mark (Phil. 3:14). It is that absolute commitment to preaching the Gospel, a total absorption with the task God has called us to do. It is an unswerving obedience to the call of God, regardless of whether our message or our person is accepted or applauded by men. It must be an all-consuming passion with preaching.

The solution to pride in the preacher is the cross of Christ. The cross of Christ solves this problem of pride in the preacher because it shows us that we are only sinners with nothing to offer to God and by showing us that only Christ’s work on the cross can make us righteous and acceptable to God.

The “old man” that wants praise and approval dies at the cross and the “new man” comes to life (cf. Eph. 4:22-24). Through the cross we “deny ourselves” and give ourselves over to following Christ. By embracing the cross of Christ we give ourselves wholly to God allowing him to direct and use our lives rather than we ourselves. Through the cross we come under a new power, the power of the Holy Spirit. At the cross the old man is reckoned dead and we become new creatures in Christ (2 Cor. 5:17).

In order to preach with power, preachers must come daily to the cross, recognizing our own nothingness and the supremacy of Christ. It is in the cross of Christ that we must boast (Gal. 6:14) and from which we derive our power in preaching. The cross and our submission to the Lord is the only boasting that we have, so that the only thought that absorbs us is Christ and his Gospel. To do this requires that we be “crucified with Christ” (Gal. 2:20).

Conclusion

If the great irony of powerful preaching is that God displays his divine power in and through our human weakness, and if the great problem in preaching is pride in the preacher, then perhaps you might think that preachers must inevitably suffer from feelings of insecurity and inferiority. But such is not the case.

Ironically, to depend totally on God as you preach requires a strong personal sense of security. By personal sense of security I do not mean “pride” but a sense of spiritual well-being and security in God. If a preacher preaches in accordance with the “divine irony” (God’s power through personal weakness) and the truth that he is dead to the old self and alive to the new self, dead to sin and live to God, then he needs to have a sense of personal security.

A feeling of insecurity and inferiority is very prevalent among preachers despite all appearances to the contrary. If you suffer from a sense of personal insecurity, it makes it very difficult to remove self from view and allow God to be all in all. Insecurity is, in fact, putting self first because of this sense of personal inadequacy. It is a form of pride and self-centredness.

Preaching is no place for someone who needs human approbation. We must derive our security from knowing that we are approved by God, gifted and called by God, empowered by God, and loved by God. Only when we have this inner awareness of our security in God and a consequent sense of spiritual well-being can we preach powerfully for God, because then we will want no attention on ourselves but all attention to be on God.

To speak faithfully for God may involve rejection by people. Thus, preachers need a healthy self-identity, emotional stability, and security in Christ. It is only to the degree that we know who we are in Christ and that we have God’s approval that we can totally depend on God and not self.

C. The Great Challenge: “The Preaching Moment”

The preaching moment is when we move to the pulpit to preach. The preaching moment is the moment when all else fades from view and we face the congregation; the moment when there is an overwhelming sense that if the Spirit of God does not fill us with power from on high, we are finished and our efforts will be in vain; the moment of absolute truth when we face the acid test of whether the Holy Spirit is empowering us or not.

The “preaching moment” is when we stand in the pulpit faced with the most awesome task in our lives. It’s that moment when we feel our own intense weakness and inadequacy and our total dependence on God. It’s that moment when God mightily works among his assembled people with power, authority, and unction. It’s that moment of total dependence on the Holy Spirit - that moment, above all moments, when we have a sense of God’s presence with us.

When the preacher preaches with unction, there will be an evident effect on the congregation, because they sense a difference in the preacher. When a preacher sets aside self and preaches in the power of the Holy Spirit, something happens to him. He loses self-consciousness and he becomes absorbed with God’s Word being communicated in its essence and power to God’s people. When the preacher preaches with unction it has a practical effect on the hearers. God works through his servant to effect his work through his Word and the working of the Holy Spirit.

The presence of this spiritual power causes the people to be hushed and focused, not on the man but on what God is saying through him. The attention of the people is directed toward God and His message for them. This is not to say that everything that is preached under the unction of the Holy Spirit will be received gladly, but it will have the authenticity and power that only comes from God and which has its effect on the lives of the people. In the end result, the congregation will thank God for such preaching.

Part II: Preparing For Preaching

“Organizing the Sermon”

A. Organize Each Sermon With A Purpose

What a preacher says is the “content” of the message. What a preacher wants the message to accomplish is the “purpose” of the message. The one general purpose for preaching a message is to move people to action - to cause the hearer to take action inwardly and / or outwardly in favour or against something. All sermons should move the hearers to respond with some sort of action. The Bible speaks of “exhorting one another” – to take what we know and turn it into action.

There Are Three Specific Purposes For Preaching A Message:

a) To inspire, to reach the emotion, to motivate (the work of an orator). Paul tells Timothy to “stir up the gift…” – to be inspired to use his gift so that the fire becomes a living flame.

b) To inform, to teach (the work of a teacher). Paul often said: “I would not have you to be ignorant…” His purpose was to teach them. Jesus talked about the use of parables that some would hear and understand; some would hear and not understand. Again, his purpose was teaching.

c) To convince, to win an argument (the work of a lawyer, statesman). “Knowing…the terror of the Lord, we persuade men.” Here the purpose is to convince them.

In most messages, one of these purposes is the dominant purpose (while the other purposes may play a secondary role), depending on the need of the congregation – whether they need to be motivated, taught, or convinced.

Design Your Messages To Accomplish A Specific Purpose

Effective expositors prepare and present their message to accomplish the specific purpose of the sermon and its overall purpose. To help you with this, here are five questions you need to ask yourself about every sermon:

(1) “What is my sermon about?”

(2) “Why am I preaching this message?” Not because its Sunday morning again and not to please self. The reason must be to glorify God and to change the hearers.

(3) “What do I want my hearers to know, to do, or to become as a result of preaching this sermon? What action or response do I want them to take?”

(4) “How can I best accomplish my specific purpose?” – by inspiring, informing, or convincing

(5) “How can I best accomplish my overall purpose?” – to move people to action.

Having a purpose serves as a control to your sermon. In biblical exposition, purpose must control everything except the biblical text.

Purpose controls content - what you put in and what you leave out. Only include what contributes to the purpose. Keeping this in mind will save you time in your research of commentaries, which are often repetitious and contain lots of good research but which is no good for your purpose. Everything that does not contribute to the purpose, even though it may be interesting and accurate, should be eliminated

Purpose controls structure. Since purpose determines content, the purpose of each message should be reflected in your main points. Each message should be divided into a series of clearly stated propositional, applicational headings, such that if the people heard nothing more than that, they would understand your message. The result is to present main points in such a way that the people go away with an understanding of at least one truth of the Bible and its many application to their lives.

Purpose controls delivery - how you present your messages and how to apply your messages.

Conclusions:

Content and delivery are the means by which preachers achieve their God-given purpose. Paul states that preaching was ordained by God for salvation (1 Cor. 1:17-18). This is a message that Jews would not receive because it was a scandal to them, and which Gentiles would not receive because it was foolishness to them. But this was the message he preached anyway (1 Cor. 2:1-9).

Why preach a message that is not acceptable? Because Paul depended on the Holy Spirit not on his own ability. He preached what was intellectually and culturally repugnant to Jew and Gentile but which was acceptable to God in order to accomplish his purpose – that their “faith should not be in the wisdom of men but in the power of God” (2 Cor. 2:5).

A preacher must preach a message which accomplishes its purpose – either to inspire, teach, or convince, and certainly to move to action. When you know what God’s purpose is in the message, that will direct the composition of your message and your delivery of it.

B. Organize Each Sermon With Creativity

1. Arrangement

Preaching is both art and science. Science is the research of the text – what it means and what it is saying. Art is the presentation of the sermon – how to present the material discovered in the research in a way that is informative and convincing. This is creative work. Sermons must be arranged so that listeners can readily understand and follow the message.

2. Phrasing

Phrasing affects meaning. Choose your phrasing creatively so that your phrases stick in people’s minds. This is true in any form of public speaking - for example, President John F. Kennedy’s line: “Do not ask what your country can do for you. Ask what you can do for your country.” Or, Martin Luther King’s speech, “I have a dream…” The wording and delivery of these phrases stick in your memory.

3. Vocabulary

Choice of vocabulary is extremely important for effective communication. Vocabulary might be technical (e.g. academic or theological), simple, or even conversational. But you are well advised not to use vernacular, and certainly never to use coarse vocabulary, but to always be refined and dignified in your use of language. Always be aware of the nuances of meaning in words and try to use the most accurate word.

4. Literary Characteristics

The literary characteristics of a sermon determine the degree of effective reception and comprehension by the listeners. There are four essential literary elements:

1) Clarity. If the meaning of your statements is not clear, they will confuse the audience. When the preacher grasps the meaning, he needs to select words that state his thoughts exactly and that convey the meaning exactly.

2) Brevity. The less time you take to express your thoughts adequately and accurately, the more listener attention and acceptance you will command.

3) Coherence. Coherence is attained and maintained by using connectives between thoughts. Connectives may be transitional sentences or expressions, or repetition of the main point that leads to the next point.

4) Unity. Unity is preserved by making all parts of the message (a) relate to the theme (subject) of the sermon, and (b) support the proposition of the sermon.

Part III: Devotional Exposition

“The Comprehension of the Gospel - II” (1 Cor. 3:1-4)

By: Dr. Stephen F. Olford

Introduction

In the verses before us, Paul is still speaking of the gospel and the problem of its comprehension. He anticipates the question of how people can know spiritual initiation, illumination, and interpretation, and yet be infantile in their understanding of the things of God. The answer he gives is that of carnality instead of spirituality in the Christian life. He shows, moreover, that such carnality is the root cause of division in the church of Jesus Christ. Three aspects of carnal Christians are brought to our attention:

I. The Category Of Carnal Christians

“And I, brethren, could not speak to you as to spiritual people but as to carnal, as to babes in Christ” (1 Corinthians 3:1). Bearing in mind the closing verses of the previous chapter, Paul introduces us to three categories of people here on earth:

1) There is the Natural Man. “But the natural man does not receive the things of the Spirit of God, for they are foolishness to him; nor can he know them, because they are spiritually discerned” (1 Corinthians 2:14). The natural man is the unregenerate man. He is man as he is – shaped in iniquity and conceived in sin (Psalm 51:5). He may be civilized and cultured; he may be educated and refined; but all this improvement is within the realm of his natural character. He is still destitute of the Spirit of God. Although a candidate for the gospel, he is lost and undone. This is the natural man. 

2) There is the Spiritual Man. “But he who is spiritual judges all things, yet he himself is rightly judged by no one” (1 Corinthians 2:15). The spiritual man possesses not only physical life, but also spiritual life. He has two lives because he has two births! The first came through Adam, whereas the second comes through Christ. This spiritual life feeds on spiritual food and matures according to its nature; and since the nature of this life is spiritual, all development is spiritual.

The most important thing in the spiritual life is that we should grow. We have, no doubt, all met people who do not seem to grow. Their spiritual life is obviously static and stale; there is nothing fresh in their experience of Christ. Such a condition is as tragic as it is true.

At this point, we might well ask: “Can we produce growth?” The answer is “no.” The power to grow is within the nature of the life in us, whether physical or spiritual. God alone can cause life to develop. At the same time, there are certain conditions which encourage growth. We are exhorted to “…grow in grace, and in the knowledge of our Lord and Savior Jesus Christ…” (2 Peter 3:18). This simply means that we are to stimulate growth by abiding in grace as it is in our Lord and Savior Jesus Christ, and we are to emulate growth by conforming to truth as it is in our Lord and Savior Jesus Christ. When a Christian fulfills these laws of spiritual growth, he experiences what it is to be filled with the Holy Spirit. This is the normal Christian life.

3) There is the Carnal Man. “And I, Brethren, could not speak to you as to spiritual people but as to carnal, as to babes in Christ…for you are still carnal…” (1 Corinthians 3:1, 3). To understand the characteristics of a carnal Christian, it is most important to note the differences which Paul makes between the mentions of the word “carnal” in verses 1 and 3. In the first instance, the word signifies “the partaking of the nature of the flesh;” but in the other reference, the Apostle uses a more severe term which means “sensual” and usually implies a life under the control of the “fleshly nature” instead of being governed by the Spirit of God. As W. E. Vine puts it: “In respect of the first term used in verse 1, the Corinthian saints, while they were not making progress, were not anti-spiritual; they were ‘babes.’ In respect of the term used in verse 3, their jealousy and strife rendered them guilty of yielding to the lusts which have their source in man’s corrupt and fallen nature.”

So we see that a carnal Christian is a person whose spiritual life is dwarfed, and therefore whose spiritual walk is defeated. What category are you in? Are you a natural man, a spiritual man, or a carnal man? In Corinth, the saints were, for the most part, carnal, and so Paul proceeds to discuss: 

II. The Capacity Of Carnal Christians

“I have fed you with milk and not with solid food; for until now you were not able to receive it, and even now you are still not able” (1 Corinthians 3:2). The capacity of carnal Christians is pathetically limited. It is a capacity which is restricted to an infantile formula. Paul describes this diet as milk as opposed to meat. The Apostle longed to feed the Corinthians on the meat of the Word, but he could not. As the Scriptures point out in another place: “But solid food belongs to those who are of full age, even those who by reason of use have their senses exercised to discern both good and evil” (Hebrews 5:14). In other words, strong meat or solid food is for the spiritual; for those whose measure of maturity enables them to discern both good and evil. On the other hand, the milk of the Word is for carnal Christians whose limited capacity renders them incapable of:

1) Appreciating the Meat of the Word. “And I, brethren, could not speak to you as to spiritual people but as to carnal, as to babes in Christ” (1 Corinthians 3:1). Although the Apostle softens his rebuke with the affectionate term “brethren,” he makes it nevertheless plain that he is speaking to people who are incapable of appreciating “the deep things of God.” Nothing is more disappointing, if not discouraging, to the preacher of the gospel, than a congregation of babies who will not grow up! And how true this is of so many Christians today! Saved for years, but still drinking milk; still wrapped up in the baby garments of their first days in Christ! Now and again, they enjoy the milk-and-water ministry of so-called popular preachers; but when it comes to pure, rich milk, or the meat of the Word, it is just not appreciated. Through lack of growth and experience in the Word of righteousness, there is no discernment of truth. Being unable to appreciate truth, carnal Christians are also incapable of:

2) Appropriating the Meat of the Word. “I have fed you with milk and not with solid food; for until now you were not able to receive it, and even now you are still not able” (1 Corinthians 3:2). This is the supreme tragedy of carnality in the Christian life. Because of failure to appreciate truth, there is corresponding failure to appropriate and apply truth. The writer to the Hebrews puts this perfectly when he says: “For everyone who partakes only of milk is unskilled in the word of righteousness, for he is a babe” (Hebrews 5:13). “The word of righteousness” must signify fully-developed Christian teaching. By being unskilled in the word of righteousness, the writer implies the inexperienced handling and applying of God’s Word; or the very opposite of Paul’s injunction in 1 Timothy 2:15, where he says: “Be diligent to present yourself approved to God, a worker who does not need to be ashamed, rightly dividing the word of truth.”

Tell me, do you fail in your appreciation and application of truth? After years of so-called church life, are you still inexperienced and unskillful in the word of righteousness? If so, you stand as a self-confessed babe, which to say the least is a major tragedy.

Oh, if you could only see yourself as heaven sees you, you would be done with carnality today! You would strive, in the might of the Holy Spirit, to be spiritual, full-grown and a pleasure to your God. Before we conclude, however, we must consider the third aspect of this carnality:

III. The Conduct Of Carnal Christians

“For you are still carnal. For where there are envy, strife, and divisions among you, are you not carnal and behaving like mere men? For when one says, ‘I am of Paul.’ And another, ‘I am of Apollos,’ are you not carnal?” (1 Corinthians 3:3-4). In this classic word-picture of spiritual babyhood, Paul tells us that the believer who never seems to pass the childish stage is carnal in all his behavior. His conduct is characterized by:

1) Unhealthy Discontent. “…For where there are envy, strife, and divisions among you, are you not carnal and behaving like mere men?” (1 Corinthians 3:3). The word “envy” means “zeal out of control which easily leads to jealousy and the like.” How accurate Paul is! For you know as well as I know how some children are discontented and envious when they cease to become the center of attraction. In a similar way, these Corinthian babies had become envious of one another’s hero speakers, since such hero worship served to draw attention to themselves. The message that the Apostle preached was secondary. What really mattered was whether or not they belonged to the prominent section of the church. What carnality and fleshly lust!

2) Unhealthy Discord. “…For where there are envy, strife, and divisions among you, are you not carnal and behaving like mere men?” (1 Corinthians 3:3). “Strife” denotes “wrangling” or what Phillips renders as “squabbling.” Watch a nursery of discontented babies, and it will not be long before there is discord and strife. The same is true in the church. Where there are those who refuse to grow up, there is always wrangling and squabbling. Everything that happens, and everyone who ministers, becomes a bone of contention.

3) Unhealthy Division. “…For where there are envy, strife, and divisions among you, are you not carnal and behaving like mere men?” For when one says, ‘I am of Paul,’ and another, ‘I am of Apollos,’ are you not carnal?” (1 Corinthians 3:3, 4). Although the word “divisions” is not in the best manuscripts, the thought is quite clear by the context. So Paul speaks of the factions which these carnal Christians had created. Instead of finding their center in Christ, they were saying: “I am of Paul;” “I am of Apollos;” “I am of Cephas;” “I am of Christ.” Think of it, bringing Christ down to the level of mere men, instead of making Him the one and only center of all true fellowship! Divisions in the church are nothing new. But whether in Paul’s day or in our own day, it is a sure evidence of spiritual babyhood.

Is your life characterized by these marks of carnality? Do you create discontent, discord, and division in the circles in which you move? How repelling are these traits of the flesh! And yet how often are they seen in our lives!

Conclusion

As we examine ourselves in the light of this exposition, how it makes us want to grow until we have left spiritual babyhood behind. No wonder Paul declared: “When I was a child, I spoke as a child, I understood as a child, I thought as a child; but when I became a man, I put away childish things” (1 Corinthians 13:11).

Are you prepared to take that attitude today? It is yours to say a manly “yes” or a childish “no.”

Part IV. Sermon Outlines

To listen to the audio version of these sermons in English, click on these links: Link 1 - Jn. 13:4-5, Pt. 4; Link 2 - Jn. 13:6-11, Pt. 5; Link 3 - Jn. 13:12-13, Pt. 6; Link 4 - Jn. 13:14-17, Pt. 7

Title: Washing the Disciples Feet

Point #1: We must understand the basis of true servanthood (1-3)

(the audio messages for this point were included with the last edition of this journal)

1. The basis of true servanthood is the confidence that come from knowledge

(1a) The knowledge of where we are going and how we are getting there (1a)

- “Jesus knew that his hour had come…”

(1b) The knowledge of who we are and how we fit in (2-3a)

- “Jesus knew that the Father had given all things into his hands”

(1c) The knowledge of where we have come from and why we are here (3b)

- “Jesus knew…that he had come from God and was going to God”

2. The basis of true servanthood is the motivation that comes from love

(2a) The motivation that comes from love is shown in the object of that love (1c)

- “having loved his own”

(2b) The motivation that comes from love is shown in the extent of that love

- “having loved his own that were in the world, he loved them to the end”

Point #2: We must demonstrate the character of true servanthood (4-11)

1. In the way we present ourselves to others (4b-c)

2. In the things we do for others (5)

3. In the manner we relate to others (6-11)

(3a) … by being courteous to those who oppose us (6-8)

(3b) … by being patient with those who misunderstand us (9-11)

Point #3: We must imitate the nature of true servanthood (12-17)

1. By remembering that the Lord is our Master (12-13, 16)

2. By doing for each other what Jesus has done for us (14-15)

3. By practising what we preach (17)

Ediţia de Vară 2016
Autor: Dr. Roger Pascoe, Preşedinte,
Institutul de Predicare Biblică
Cambridge, Ontario, Canada
(http://tibp.ca/)

“Întărind Biserica în Predicare biblică şi conducere”

Partea I: Putere Pentru Predicare Pt. 3 Continuare

“Puterea Duhului Sfânt”

În ultimele trei ediţii ale acestui Jurnal am discutat despre puterea Duhului Sfânt în vederea predicării. În ultima ediţie am ridicat o serie de întrebări precum: (1) Ce înseamnă o predicare sub puterea Duhului? (2) De ce unii predicator par să aibă puterea Duhului în predicare, iar alţii nu?

În acest număr vom avea în atenție o altă întrebare: Care este diferența dintre ”umplerea” cu Duhul și ”împuternicirea” Duhului? Aici, este bine să reținem trei deosebiri între botezul, umplerea și împuternicirea Duhului (adaptare după Dr. Stephen F. Olford).

1. Botezul cu Duhul (1 Cor. 12:13) reprezintă ”poziția noastră spirituală” în Hristos. Acesta are loc o singură dată la nașterea din nou, atunci când suntem „locuiți” de Duhul Sfânt (1 Cor. 3:16; 6:19; 2 Tim. 1:14; Iacov 4:5). Toți credincioșii sunt botezați/locuiți de Duhul Sfânt.

2. Umplerea cu Duhul (Ef. 5:18) ne arată ”condiția noastră spirituală” în Hristos. Există un singur botez cu Duhul, dar mai multe umpleri cu El. Umplere înseamnă saturație, să nu mai fie loc pentru fire, pentru sine, pentru păcat. Nu e vorba despre venirea Duhului Sfânt (aceasta este o realitate a nașterii din nou). Mai degrabă înseamnă să fii controlat de Duhul, după cum am amintit deja. Este trăirea conform cu nașterea din nou și implică ascultare, supunere, dependență și credincioșie față de Duhul Sfânt, în fiecare zi. „Este trăire creștină normală și asemănare cu Hristos normală” (Olford, Predicarea expozitivă cu ungere, 216). Trebuie să fim „umpluți” de Duhul (Ef. 5:18). Aproape că avem o construcție imposibilă din punct de vedere gramatical – un imperativ la diateza pasivă; o poruncă să facem ceva ce ni se întâmplă nouă! Totuși, tensiunea aceasta se rezolvă astfel: noi ascultăm de poruncă îndepărtând în mod activ din viața noastră tot ceea ce ar întrista sau stinge Duhul (prin modul de viață, sfințenie etc.) și, în schimb, suntem controlați pasiv (ceva ce ni se face) de Duhul Sfânt pe măsură ce El lucrează în noi și prin noi, în viața și lucrările noastre.

3. Imputernicirea Duhului (Fapte 1:8) revigorează ”vocația noastră spirituală” în Hristos. Este nevoie de putere de la Duhul (1 Cor. 2:1-5;1 Tes 1:5) dacă dorim ca lucrările noastre să fie eficiente pentru Dumnezeu.

Noi nu putem să avem rezultate spirituale de unii singuri. Avem o vocație spirituală care presupune lucrarea Duhului, ca ea să fie eficientă. Deci, mai întâi trebuie să fim umpluți de Duhul înainte de a putea fi împuterniciți de El, astfel încât să fim eficienți în predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Aș spune că dacă suntem cu adevărat umpluți de Duhul, vom fi și împuterniciți de El.

Prin urmare, voi reveni la întrebare: De ce unii predicatori au împuternicirea Duhului, iar alții nu?Diferenţa dintre ei nu are nimic de-a face cu locuirea Duhului Sfânt, deoarece toți credincioșii sunt locuiți de Duhul Sfânt. Mai degrabă, diferența pare a fi făcută de ”umplerea” cu Duhul. Unii predicatori sunt ”umpluți” cu Duhul și, prin urmare, slujesc în ”puterea” Duhul, în vreme ce alții, nu. Dacă un predicator nu este ”umplut” cu Duhul, atunci este logic să deducem că predicat lui nu va fi însoțită de puterea Duhului Sfânt. Unii predicatori sunt dăruiți de Domnul să predice, în vreme ce alții nu. Totul ține de modul în care trăim (dacă ne supunem și suntem dependenți de Duhul, sau dacă trăim bazându-ne pe propriile resurse) și de darurile primite de la Dumnezeu.

Așadar, dacă în viața ta, în activități, în gânduri, dorințe etc. există ceva care l-ar ”întrista pe Duhul Sfânt” (Ef. 4:10), atunci Duhul Sfânt nu va fi activ în viața și lucrarea ta. Este imposibil. Nu neg suveranitatea și capacitatea Duhului de a folosi o măgăriță necuvântătoare, sau chiar oameni nemântuiți, pentru a-și îndeplini scopurile, însă principiul din viața credinciosului este că Duhul nu va lucra și nu va binecuvânta viețile noastre dacă nu sunt plăcute Lui. Tot astfel, dacă sunt lucruri în viața ta care ”sting Duhul” (1 Tes. 5:19), atunci Duhul nu va binecuvânta și nu va împuternici lucrarea ta.

Este corect și de așteptat să ne dorim împuternicirea Duhului în viețile și lucrările noastre. Într-adevăr, nu putem avea lucrări rodnice și semnificative fără împuternicirea Duhului și fără libertatea Lui de a lucra în noi și în viața ascultătorilor. Pentru a putea predica cu putere, trebuie să-i permitem Duhului să-și facă lucrarea în noisfințindu-ne (așa încât să fim folosiți de Dumnezeu), iluminându-ne (așa încât să înțelegem Cuvântul în mod corect) și împuternicindu-ne (așa încât să transmitem Cuvântul în mod corespunzător). Mai departe, Duhul lui Dumnezeu trebuie să-și facă lucrarea în ascultătoriconvingându-i în ce privește păcatul, judecata și neprihănirea (In. 16:11) și transformându-i în oameni ai lui Dumnezeu, în urmași ai lui Hristos. Aceasta este dovada împuternicirii și a binecuvântării Duhului Sfânt – vase folositoare Stăpânului și ascultători ai căror vieți sunt schimbate în mod radical.

Permiteți-mi să adaug un cuvânt de avertizare și unul de încurajare. Întâi de toate, un cuvânt de avertizare. Vegheați să nu „aveți o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Tim. 3:5). Aveți grijă să nu credeți că dacă puteți crea o anumită atmosferă în adunare, sau dacă obțineți un anumit răspuns de la oameni, aceasta înseamnă că predicați cu putere. Luați seama să nu vă focalizați pe experiențe, fenomene și sentimente subiective, ratând adevărata lucrare a Duhului. Fiți atenți să nu confundați predicarea în puterea cărnii cu predicarea în Duhul. „Când predici în puterea cărnii, te simți înălțat și entuziasmat. Când predici în puterea Duhului ești umplut cu o uimire plină de smerenie la vederea lucrării lui Dumnezeu”(Martyn Lloyd-Jones, citat în Arturio G. Azurdia III, Predicarea sub puterea Duhului, Christian Focus Publications, 2003, prefață).

Trebuie să fim convinși, de fiecare dată, că „mesajul pe care îl predic nu va ajuta pe nimeni dacă nu este însoțit de Duhul lui Dumnezeu”(Stuart Olyott, Predicarea curată și simplă, Wales, Bryntirion Press, 2005, 154). Numai împuternicirea Duhului lui Dumnezeu poate produce rezultate spirituale. De unii singuri, nu putem face nimic!

Cum știi, așadar, dacă predici cu puterea și binecuvântarea Duhului lui Dumnezeu? Știi acest lucru atunci când Cuvântul lui Dumnezeu aplicat de Duhul lui Dumnezeu produce un răspuns din partea oamenilor. Știi că viețile oamenilor sunt schimbate atunci când unii sunt salvați, căsniciile sunt restaurate, relațiile sunt vindecate, oamenii devin ucenici mai devotați ai lui Hristos, oamenii devin mai preocupați de Cuvânt etc.

Acum, un cuvânt de încurajare. Această analiză a „împuternicirii” (ungere) Duhului trebuie să fie o mare încurajare pentru predicatori, care zi de zi și an de an îl slujesc pe Domnul în tăcere, care sunt credincioși, explicând și aplicând Cuvântul lui Dumnezeu cu acuratețe, care se încred în Duhul lui Dumnezeu că va lua Cuvântul și îl va folosi pentru convertirea sufletelor și transformarea vieților, așa încât oamenii să devină ucenici dedicați ai Domnului Isus ”până vom ajunge la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la desăvârșire, la statura de om mare a plinătății lui Hristos (Ef. 4:13).

Aceasta este lucrarea împuternicită de Duhul. Ține de predicarea unei persoane a cărei singură dorință este să-l glorifice pe Dumnezeu, să-l înalțe pe Hristos, cu scopul de „a înfățișa pe fiecare persoană desăvârșită în Hristos Isus” (Col. 1:29). Ceea ce trebuie să căutăm în predicarea noastră este ca binecuvântarea lui Dumnezeu să fie manifestată în următoarele moduri: (1) roade în lucrare (oameni salvați; oameni care cresc în Hristos etc.) (2) roadă spirituală în viețile noastre (Gal. 5:22), (3) confirmarea liderilor bisericii în ceea ce privește lucrarea noastră (4) centralitatea lui Hristos și gloria lui Dumnezeu în predicare.

Acelor pastori și predicatori care nu văd rezultate înainte, în timpul sau după predicare, le spun să aibă îndrăzneală: „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu…. pentru ca, după cum este scris: "Cine se laudă să se laude în Domnul." (1 Cor. 1:27-29, 31).

Fie ca aceasta să fie o încurajare pentru noi toți, ca predicatori, să știm că noi nu putem îndeplini mărețele scopuri ale lui Dumnezeu în viețile ascultătorilor; este necesar să avem vieți sfinte, să ne rugăm, să fim dependenți de Duhul lui Dumnezeu și atunci vom fi folosiți de Dumnezeu în scopurile Sale suverane. Uneori vom vedea clar aceste rezultate, dar de multe ori, nu. Mângâierea noastră este că lucrarea îi aparține lui Dumnezeu – numai El poate salva suflete, doar El poate schimba viețile oamenilor. Fără această asigurare, lucrarea noastră poate să fie descurajantă, însă știind aceste lucruri, putem să slujim cu împlinire.

Partea A II-A: Pregătire Pentru Predicare

Schiţa de Predică

Până în punctul acesta privitor la ”pregătirea pentru predicare” am discutat despre alegerea textelor și a subiectelor, despre studierea textului, despre anliza și înțelegerea textului și despre identificarea structurii textului. Acest proces poate fi atât entuziasmant cât și descurajator – entuziasmant atunci când descoperi dezvoltarea argumentului unui pasaj (de ex. structura unui text), iar descurajator, atunci când muncești ore întregi și nu reușești să o descoperi. Probabil că vă dați seama de ce pregătirea unei predici este o muncă dificilă.

În sfârșit, ești pregătit să pregătești schița unei predici, însă poate că întrebi: „Care este diferența între structura textului și schița unei predici? Nu sunt ele același lucru? Pentru unii predicatori ele constituie același lucru – mulți predicatori prezintă mesajele pe baza structurii textului, ceea ce este în regulă, însă nu tocmai cel mai bun lucru, întrucât schița de predică trebuie să reflecte principiile teologice și aplicațiile textului pentru noi astăzi, astfel încât ascultătorii să poată vedea cum li se aplică și lor. Una dintre slujbele noastre ca predicatori este să construim poduri între textul antic, oameni, limbaj, cultură și lumea noastră prezentă.

Astfel dar, deși schița unei predici decurge din structura textului, ea diferă de cea din urmă, prin aceea că va determina modul în care vei prezenta ceea ce spune textul. În momentul în care ai stabilit structura textului, știi subiectul pasajului și ceea ce spune autorul despre subiect (complementele). Cu alte cuvinte, știi ce a scris autorul și cum și-a aranjat el materialul. Acum, va trebui să decizi cum vei predica teologia din acel text, aplicând-o audienței de astăzi. Cred că probabil aceasta este cea mai importantă funcție a unui predicator, deoarece în general ascultătorii nu fac de unii singuri acest lucru. Ei citesc Biblia și înțeleg ce spune, însă adeseori nu înțeleg ce semnifică și ce implică (cum se aplică) textul pentru noi astăzi. Este datoria noastră să comunicăm acest lucru.

O altă întrebare la care ne gândim este „De ce e necesar ca predicile noastre să aibă o schiță?” Mulți predicatori nu folosesc schițele și, în consecință, nu reușesc să explice semnificația teologică și implicațiile textului, și nici aplicația contemporană pentru ascultători. Predicile noastre trebuie să fie structurate din următoarele motive:

1. Întreaga Biblie este structurată. Fiecare autor biblic urmărește un scop atunci când scrie. Nicio carte biblică nu este scrisă din întâmplare (fără structură și scop).

2. Dacă nu ai o schiță care să decurgă din structura textului, nu vei avea o predică logică pe care să o poată urmări oamenii.

3. Dacă nu ai o structură bibică și clară vei eșua în a predica un mesaj biblic și clar.

Schița unei predici constituie „scheletul” ei, iar pe acest schelet se va dezvolta întregul mesaj, ajungându-se la o structură potrivit pentru expunere. Conținutul predicii este divizat și prezentat pe baza punctelor principale.

O bună schiță de predică îndeplinește următoarele funcțiuni:

1. Împarte mesajul în ”puncte principale” (diviziunile predicii).

2. Te ajută să prezinți curgerea argumentului cu claritate, ordine, unitate, progres, bună acoperire.

3. Te menține pe traiectoria bună, fără a te lăsa să te pierzi, omițând aspecte importante.

4. Păstrează un echilibru între introducere, cuprins (explicație, ilustrație, aplicație) și încheiere.

5. Controlează lungimea mesajului, astfel încât acesta să nu fie prea lung sau prea scurt.

6. Slujește ca o hartă (sau cuprins) pe baza căreia ascultătorii pot urmări mesajul.

7. Ajută ca ascultătorii să poată memora mai ușor mesajul.

Schița unei predici împarte subiectul unei predici în diviziuni majori, care formează punctele principale ale predicii. Apoi, punctele principale pot fi împărțite mai departe în sub-puncte care au rolul de a clarifica diviziunile principale. Totuși, nivelul la care îți vei împărți mesajul ține de preferința personală. Cred că este mai ușor pentru ascultători să te urmărească dacă vei folosi doar puncte principale în schița ta și să predici sub-punctele doar ca pe un material explicativ al punctelor principale. Altminteri, audiența poate pierde ușor firul argumentării. Eu încerc să-mi formulez punctele principale folosind cuvinte comune și repetându-le pe măsură ce avansez. De exemplu, Filipeni 1:19-20 poate fi schițat în felul următor:

1. Putem avea încredere în rugăciunile poporului lui Hristos (19a)

2. Putem avea încredere în darurile Duhului lui Hristos (19b)

3. Putem avea încredere în păstrarea mărturiei lui Hristos (20).

Nu îți dorești niciodată ca schița de predică să fie mai importantă decât mesajul în sine, sau să fie doar pentru a-i impresiona pe oameni. Schița dă, pur și simplu, o structură mesajului.

Punctul de pornire pentru schița de predică îl constituie ideea principală (subiectul) pasajului. Este important să notați ideea principală și afirmațiile despre acea idee (complementele) pentru a alcătui nucleul predicii.

Fiecare predică trebuie să aibă o structură. Componentele structurale ale fiecărei predici sunt: (1) începutul (introducerea); (2) cuprinsul (expunerea) și (3) încheierea (concluzia, sumarul). La rândul lor, aceste elemente structurale trebuie să atingă următoarele obiective:

1. Introducerea trebuie…

a) Să atragă atenția audienței

b) Să creeze o nevoie la care va răspunde predica

c) Să facă o legătură cu textul Scripturii

d) Să afirme subiectul

e) Să afirme teza (ideea de bază a predicii)

f) Să facă tranziția către cuprinsul predicii

2. Cuprinsul predicii este locul în care….

a) vei afirma și vei explica punctele principale

b) vei ilustra punctele acolo unde este necesar și potrivit

c) vei aplica învățătura la viața ascultătorilor

3. în încheiere vei…

a) sumariza punctele prezentate în mesaj

b) ajuta audiența să vizualizeze adevărul prezentat – să înțeleagă cum se regăsește acel mesaj în viața de zi cu zi

c) provoca audiența să actualizeze mesajul – să îl pună în practică, să răspundă la mesajul pe care tocmai l-au auzit.

Începând cu următoarea ediție a Jurnalului, voi acoperi aceste secțiuni din schița unei predici, în ordinea în care trebuie să le pregătim (nu ordinea în care le predici), după cum urmează:

1. Alcătuirea punctelor principale.

2. Afirmarea tezei – unii numesc aceasta, propoziție, sau „predica într-o propoziție”

3. Schițarea cuprinsului predicii – explicația (inclusiv ilustrațiile) și aplicațiile

4. Structurarea încheierii predicii

5. Alcătuirea introducerii.

Partea A III-A. Devoțional

“Caracterul Evangheliei” (1 Cor. 1:18-25)

De: Dr. Stephen F. Olford

Ajungem acum la unul din cele mai revelatoarea pasaje despre Evanghelie și natura slujirii creștine, din Noul Testament. Pavel a tratat problema disensiunilor din biserică, iar acum prezintă cauzele acelor separări; până în capitolul 4 el răspunde la două înțelegeri greșite care sunt parte esențială în asemenea certuri. Prima, are de-a face cu o înțelegere greșită despre mesajul creștin (1:18-3:4), iar a doua ține de o înțelegere eronată despre slujirea creștină (3:5-4:5). Pentru început, să privim la erorile legate de mesajul creștin, mai precis este vorba despre deficiențe în înțelegerea caracterului Evangheliei. Acesta este mesajul nostru de astăzi, bazat pe 1Corinteni 1:18-25.

Să ne amintim că Pavel i se adresează unei biserici afectate de dezbinări. După cum am remarcat anterior, existau cel puțin patru partide cu propriile păreri. O parte din problemă o constituia faptul că cei credincioși era atrași spre oameni, mai degrabă decât spre Stăpân, însă exista și tendința de a-l înălța pe mesager în locul mesajului. Așadar, Pavel este obligat să facă o prezentare clară a caracterului Evangheliei. Întâi de toate el vorbește despre:

I. Evanghelia Ca Revelație Distinctă A Lui Dumnezeu Față De Om

„Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.” (1 Cor. 1:18). Pavel nu accentuează aici atât de mult prezentarea Evangheliei, pe cât are în vedere „cuvântul” Evangheliei, ca ceva distinct de cuvintele de înțelepciune la care face referire în versetul 17. Obiectivul său major este să indice spre unicitatea Evangheliei ca fiind revelația înțelepciunii și puterii lui Dumnezeu. Acestea erau cuvintele cheie ale lumii antice. Grecii căutau întotdeauna înțelepciunea, în vreme ce evreii erau obsedați de semne. Astfel, Pavel delimitează caracterul distinctiv al Evangheliei arătând:

1) înțelepciunea lui Dumnezeu în contrast cu înțelepciunea oamenilor – „…Hristos, puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu ” (1 Cor. 1:24). Pavel nu lasă nicio îndoială cu privire la ceea ce înțelege el prin înțelepciunea lui Dumnezeu. Puțin mai departe în paragraf, el spune: „… în Hristos Isus… Dumnezeu a fost făcut pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare.” (1 Cor. 1:30). Nu există o afirmație mai mare despre mesajul salvării depline decât ceea ce este cuprins în acest verset.

în primul rând, Hristos este neprihănirea noastră. Noi am fost îndreptățiți în fața unui Dumnezeu sfânt în și prin Hristos. Acest aspect al Evangheliei răspunde la vechea întrebare: „Cum poate fi omul îndreptățit înaintea lui Dumnezeu” (Iov 25:4). Noi cunoaștem dreptatea lui Dumnezeu, imputată nouă prin credința în Fiul Său, pe baza faptului că Hristos a murit și a înviat ca să ne îndreptățească.

În al doilea rând, Hristos este sfințirea noastră. Nu am putea niciodată să obținem sfințenia prin propria putere, însă sfințirea este obținută zi de zi prin faptul că Hristos locuiește în noi. Această lucrare a harului ne pune deoparte cu totul pentru scopurile lui Dumnezeu. În termenii comportamentului, aceasta înseamnă o trăire practică a ceea ce suntem deja la nivel pozițional în Hristos. În al treila rând, Hristos este răscumpărarea noastră. Acest cuvânt înseamnă „a elibera”, sau „a da drumul”. În contextul nostru se referă nu doar la eliberarea de sub pedeapsa și puterea păcatului, ci însăși de sub esența acestuia. Este actul final al lui Dumnezeu prin care vom fi făcuți asemenea lui Hristos, la venirea Sa.

Ce descoperire a înțelepciunii lui Dumnezeu în Evanghelia Domnului Isus Hristos! În contrast, Pavel descrie înțelepciunea oamenilor. El este de acord cu Iacov că înțelepciunea lumească este…„pământească, firească, drăcească” (Iacov 3:15). Înțelepciunea lumească este pământească. „…Caci intrucat lumea, cu intelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu in intelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a gasit cu cale sa mantuiasca pe credinciosi prin nebunia propovaduirii crucii.” (1 Cor. 1:21). Iată un aspect important pe care nu trebuie să îl uităm: Dumnezeu, în înțelepciunea Sa a decretat ca lumea, prin propria ei înțelepciune, să nu îl poată cunoaște pe Dumnezeu. Aspectul acesta înlătură pentru totdeauna noțiunea că omul, prin rațiunea sa și prin realizările sale intelectuale poate să îl găsească pe dumnezeu, să nu mai vorbim de cunoașterea Lui. Educația omenească, în cea mai bună formă a ei, este total inadecvată. Înțelepciunea lumească este firească. Acesta este motivul pentru care Pavel spune cu un iz ironic, „….grecii caută înțelepciunea„ (1 Cor. 1:22). Nu există nimic care să-i atragă pe oamenii firești, sau carnali, mai mult decât așa-numita „abordare intelectuală” uzitată de predicatorii sofisticați și de oratorii cu gură de aur. Înțelepciunea lumească este drăcească. Este descrisă așa din pricină că este asociată cu diavolul care a căzut din cauza mândriei. Acesta este motivul pentru care filosofia omenească nu este nimic mai mult decât aroganță intelectuală și îngâmfare. Fiecare mișcare ce a subestimat autoritatea Scripturii – numiți-o cum vreți: modernism, liberalism sau umanism – este parte a acestei abordări filosofice. Din cauza mândriei umane, oamenii caută să fie asociați cu nume faimoase ale abordărilor filosofice, fără a ține seama de faptul că Biblia le condamnă ca fiind drăcești.

Prin urmare, Pavel le reamintește corintenilor: „… Caci este scris: "Voi prapadi intelepciunea celor intelepti si voi nimici priceperea celor priceputi." Unde este inteleptul? Unde este carturarul? Unde este vorbaretul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu intelepciunea lumii acesteia?” (1 Cor. 1:19-20). Scopul acestui citat este de a arătat că omul trebuie să învețe că toate planurile și eforturile sale de a-și realiza propria salvare sunt zadarnice. Dumnezeu salvează numai prin cuvântul crucii (Isaia 29:14). Al doilea citat din Isaia 33:18 ilustrează cum, în cele din urmă, Dumnezeu a adus confuzie în sfaturile omenești date de conducătorii evrei. Ceea ce el a făcut în acele zice din trecută, el va continua să lucreze și atunci când oamenii nu vor renunța la raționamentele lor filosofice în favoarea înțelepciunii lui Dumnezeu. Atunci când descrie această revelație distinctă a lui Dumnezeu, Pavel nu doar că pune în contrast înțelepciunea lui Dumnezeu cu cea a oamenilor, mai mult chiar:

2) Puterea lui Dumnezeu este pusă în contrast cu puterea oamenilor - „Fiindca propovaduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzarii; dar pentru noi, care suntem pe calea mantuirii, este puterea lui Dumnezeu.” (1 Cor. 1:18).Cât de mult ne amintește această afirmație de ceea ce spunea Pavel în Romani 1:16 „Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede; întâi a iudeului, apoi a grecului”. În inima Evangheliei se află însăși dinamica lui Dumnezeu care are putere de a salva și răscumpăra. Nu există nimic altceva în întreg universul care să poată transforma viețile oamenilor, așa cum o face Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Puterea crucii este singurul răspuns pentru păcatul omenesc. În contrast cu acesta, există puterea vanitoasă a omului. „Evreii cer semne…” (1 Cor 1:22). După cum afirmă Leon Morris, „De-a lungul istoriei lor, evreii s-au axat pe fapte. Ei au manifestat un interes scăzut pentru gândirea speculativă. Ei cereau dovezi, iar interesul lor a fost pentru lucrurile practice. Ei se gândeau la Dumnezeu ca manifestându-se în istorie, prin semen și mari minuni”. Acesta este motivul pentru care evrei căutat în continuu semen din partea Domnului, în timpul lucării Sale terestre (Matei 12:38; 6:1, 4; Marcu 8:11; Ioan 6:30). Ei se gândeau la Mesia ca la Cineva care avea să-și demonstreze autoritatea prin manifestări izbitoare ale puterii și maiestății Sale. Pentru ei, un Hristos crucificat constituia o contradicție în termeni. Așadar, Pavel își sumarizează analiza sa în ce privește înțelepciunea și puterea divină, în contrast cu înțelepciunea și puterea lumească, prin cuvintele extradordinare din verstele 22, 23 și 24: „Iudeii, intr-adevar, cer minuni, si grecii cauta intelepciune; dar noi propovaduim pe Hristos cel rastignit, care pentru iudei este o pricina de poticnire, si pentru Neamuri, o nebunie; dar pentru cei chemati, fie iudei, fie greci, este puterea si intelepciunea lui Dumnezeu.”

A doua caracteristică a Evangheliei, despre care a vorbit Pavel, a fost:

II. Evanghelia Ca Invitație Răscumpărătoare Adresată De Dumnezeu Omului

„Dar pentru cei ce sunt chemați, atât iudei cât și greci, este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu ” (1 Cor. 1:24). Aici ne este prezentată balanța perfectă a Evangheliei creștine. Nu numai că Dumnezeu ne oferă o descoperire de Sine, El ne face și o invitație spre Sine însuși. Aceasta este mai mult decât pot face înțelepciunea și puteera omenească. Observați apoi:

1) Plăcerea lui Dumnezeu în invitația făcută de Evanghelie - …„Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioși prin nebunia propovăduirii crucii” (1 Cor. 1:21). Cuvântul „predicare” nu este același cu cel găsit în versetul 18. Accentual cade aici asupra proclamării mesajului glorios al Evangheliei. Pavel ne spune aici că plăcerea supremă a lui Dumnezeu, literal, „buna plăcere a lui Dumnezeu” este ca prin nebunia predicării crucii, bărbații și femeile să poată fi salvați. Poate fi ceva mai minunat, decât ca Dumnezeu să-i iubească pe oameni și ca prin nebunia propovăduirii crucii să le vestească mesajul salvării? Gândiți-vă mai departe la:

2) Scopul lui Dumnezeu în invitația făcută prin Evanghelie - „Fiindca propovaduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzarii; dar pentru noi, care suntem pe calea mantuirii, este puterea lui Dumnezeu.” (1 Cor. 1:18). Aici găsim o combinație de cuvinte prin care se acoperă întreaga lucrare salvatoare a lui Dumnezeu în Hristos. Să ne amintim că fiecare persoană separată de Hristos este pierdută. Într-adevăr, cuvântul redat prin ”pierzare” denotă nu distrugere, ci ruina și pierdeera bunăstării. O persoană care piere, eșuează să împlinească scopul pentru care a creat-o Dumnezeu. Aici intervine Evanghelia lui Isus Hristos, cea care îl întâmpină pe om și în salvează, oferindu-i viață veșnică. Ideea din spatele termenul „salvat”, nu este doar una de îmbunătățire, ci de transformare.

Să luăm seama la ceea ce numim:

3) Procesul divin în contextul invitației făcute prin Evanghelie -…„Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioși prin nebunia propovăduirii crucii”… dar pentru cei chemati, fie iudei, fie greci, este puterea si intelepciunea lui Dumnezeu.” (1 Cor. 1:21, 24). Există două cuvinte prin care se sumarizează procesul divin în privința invitației făcute prin Evanghelie. Unul dintre acestea este „chemare”, iar celălalt este „credință”. Primul descrie oferta lui Dumnezeu, în vreme ce al doilea pune în lumină răspunsul omului. Isus îi cheamă întotdeauna pe bărbați și femei la Sine și, slavă Domnului, oameni de orice neam, seminție și limbă, răspund. Acest proces glorios va continua până când Trupul lui Hristos va fi complet.

Astfel dar, vedem că această invitație răscumpărătoare făcută de Dumnezeu cere un verdict. Omul nu poate fi confruntat niciodată cu revelația și invitația Evangheliei fără a oferi un răspuns. Dacă crede, va fi mântuit, iar dacă o respinge va fi pierdut.

Concluzie: credincioșii corinteni erau dezbinați din pricină că aveau noțiuni greșite cu privire la mesajul Evangheliei. Acesta este motivul pentru care Pavel va face eforturi în acest prim paragraf, să prezinte adevăratul caracter al Evangheliei. După ce a abordat acest subiect, așa de cuprinzător după cum am remarcat, el concluzionează prin următoarele cuvinte: „nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii; și slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii” (1 Cor. 1:25). Filosofiile și demonstrațiile umane ale puterii pot veni și pleca, însă Evanghelia lui Isus Hristos rămâne neschimbată, din pricină că la baza ei se află însuși Hristos Domul, „Același ieri, azi și în veci.”

Partea A IV-A: Schițe De Predici

Pentru a asculta versiunea audio a acestor predici în limba engleză, vă rog să accesați următoarele link-uri: Link 1 - In. 10:1-2; Link 2 - In. 10:3-4; Link 3 - In. 10:4-8; Link 4 - In. 10:9

Titlu: Isus este Ușa (In. 10:1-9)

Punctul #1: Liderii religioși falși sunt niște intruși (1-2)

1. Ei nu intră pe ușă, ci prin altă parte

2. Ei sunt hoți și tâlhari

Punctul #2: Adevărații lideri religioși sunt păstori (3-5)

1. Ei conduc poporul lui Dumnezeu așteptând un răspuns din partea noastră (3a-b)

2. Ei conduc poporul lui Dumnezeu făcându-ne o chemare (3c)

3. Ei conduc poporul lui Dumnezeu oferindu-ne călăuzire (3d-4b)

4. Ei conduc poporul lui Dumnezeu câștigând încrederea noastră(4c-5)

5. Ei conduc poporul lui Dumnezeu atrăgându-ne spre Hristos (6-9)

a) Hristos este Ușa oilor (7-8)

b) Hristos este Ușa salvării (9a)

c) Hristos este Ușa libertății (9b)

d) Hristos este Ușa hranei (9c)

Летнее издание 2017
Автор:
Др. Роджер Паскоу, президент
Институт Библейской Проповеди
Кембридж, Онтарио, Канада
(http://tibp.ca/)

“Укреплять Церковь через Проповедование Библии и Руководство”

ЧАСТЬ I СИЛА ПРОПОВЕДИ Ч. 7

“Последний вызов”

A. ВЕЛИКАЯ ИРОНИЯ: БОЖЕСТВЕННАЯ СИЛА - В ЧЕЛОВЕЧЕСКОЙ СЛАБОСТИ

Первая великая ирония в проповеди - проявление божественной силы в нашей человеческой слабости (1Кор.2: 5). Апостол Павел принял сознательное решение не приходить в коринфскую церковь как красноречивый и все знающий человек, несущий человеческую мудрость. Он не приходил к ним, чтобы произвести на них впечатление своими ораторскими или умственными способностями, но проповедовать весть, которую Бог доверил ему, а именно «свидетельство Бога» (2: 1), послание «Иисуса Христа и Его распятого »(2: 2). При этом он пришел «в слабости, в страхе и во многом трепете» (2: 3). Такая слабость и страх объясняются не оппозицией или насмешками людей, а тем, что его собственный интеллект и достижения могли бы быть выражены таким образом, чтобы не запятнать послание Евангелия. Его «слабостью» были его собственные способности и образование, которые могли бы заставить людей доверять проповеднику больше, чем посланию.

В результате этого осознания собственной слабости он говорил и проповедовал так, чтобы те, кто слышал его, могли сделать вывод, что его послание было от Бога, а не от него самого. Отсутствие убеждающих слов и человеческой мудрости у него (2: 4) служило тому, чтобы позволить «продемонстрировать силу Духа» (2: 4), когда люди ответили на послание. Тогда ответ людей в вере был, очевидно, не из-за него, а из-за проявленной в нем силы Бога (2: 5).

Вторая большая ирония в проповеди заключается в том, что сила Бога совершается в нашей слабости (2Кор.12: 9). У Павла было жало во плоти, о котором он просил Бога удалить, но Бог отказался сделать это. То, что было его «жалом во плоти», мы не знаем, и это не особо нам важно. Дело в том, что человек, у которого есть некоторая форма временной слабости, но чья проповедь немощи, показывает правду о том, что сила Бога совершенна в человеческой слабости. Бог берет нас с нашими недостатками и слабостями и доказывает, что сила проповеди, которую мы проповедуем, исходит от Него, а не от нас.

Наш ответ должен быть таким же, как слова Павла: «Поэтому я с большим удовольствием буду хвалиться своими немощами, чтобы сила Христова могла проявиться через меня» (12: 9). Другими словами, мы должны быть готовы отойти от пути и признать нашу собственную слабость, чтобы Божья сила могла проявиться через нас (см. также тот же принцип во 2 Коринфянам 4: 7).

Святой Дух может только использовать проповедника мощным образом, который полностью зависит от Него в силе и водительстве и который мало делает от себя и много для Христа. Только когда мы спрятаны и наша человеческая слабость - очевидна, тогда сила Святого Духа может прийти через нас.

Те проповедники, которые пытаются проповедовать Евангелие, используя умные методы и даже хитрость, умаляют силу самого Евангелия и привлекают к себе самим. Проповедники должны понимать, что наша роль подчинена Господу и Его посланию. Мы должны понять, что «без Меня не можете делать ничего» (Иоанна 15:5). Только тогда Бог с радостью работает через нас в божественной силе. Это - ирония божественной силы через человеческую слабость.

Третья большая ирония в проповеди состоит в том, что проповедь - не о нас (2 Коринфянам 4: 5). «Мы не проповедуем себя, но Иисуса Господа Христа». Мы слуги, которые проповедуют о Иисусе Христе. Проповедь - она не о нас, но о Нём, о Христе Иисусе, Господе, Помазанном, Спасителе, Высшем. Мы всего лишь его слуги, которые проповедуют о Нем. Мы делаем то, что мы делаем "ради Иисуса". Служители, которые делают себя заметными в своей проповеди, не являются подлинными служителями «ради Иисуса».

Основная и главная идея «божественной иронии» состоит в том, что Бог является первостепенным, а мы - незначительным. Самое главное, что мы можем сделать в нашей проповеди, - это то, что Бога, а не проповедника следует почитать, любить, хвалить и доверять. Через «божественную иронию» люди видят Христа, а не проповедника. Несмотря на слабость проповедника, Господь сильно говорит Своему народу, чтобы люди уповали на Бога, а не на человека.

Б. ВЕЛИКАЯ ПРОБЛЕМА: “ГОРДОСТЬ В ПРОПОВЕДНИКЕ”

Когда в проповеднике присутствует гордость, великий дар проповеди может стать большим препятствием для проповедника. Слишком часто проповедники сами могут быть препятствием для Евангелия, фокусируясь на себе, а не на Боге. Таким образом, великие дары, которые Бог дает людям, могут быть их самой большой ответственностью. Гордость может заставить проповедника использовать свой духовный дар для самовосхваления (см. Ин 7:18) вместо Божьего прославления. Проповедники не должны искать и принимать хвалу людей, но направлять эту хвалу Богу.

Проповедники, благодаря своим дарам, могут порождать похвалу людей. Но если они хотят силы в своей проповеди, они никогда не должны вытягивать веру и похвалу людей для себя, но только для Бога. Мы должны «в первую очередь искать Царство Божье и его праведность» (Мф.6: 33). Мы должны полностью погрузиться в Бога, чтобы через нас послание Бога вытекало для других, полностью свободное от нас самих и полностью отождествляемое со Христом. Для этого мы должны быть наполнены Божьим пониманием, «святой страстью» и Словом Божьим.

Нам нужно иметь целеустремленную преданность проповеди Евангелия. Это тот же принцип, о котором Павел говорил, когда побуждал стремиться к высшему званию (Фил.3: 14). Это - абсолютная приверженность проповедованию Евангелия, полная отдача и посвящение тому, что Бог призвал нас делать. Это - непоколебимое послушание призыву Бога, независимо от того, принимается ли наше послание или мы сами людьми. Это должна быть всепоглощающая страсть к проповедованию.

Решение гордиться в проповеди - это крест Христов. Крест Христа решает эту проблему гордости проповедника, потому что он показывает нам, что мы являемся только грешниками, у которых нет ничего, чтобы предложить Богу, и показывая нам, что только работа Христа на кресте может сделать нас праведными и приемлемыми для Бога.

«Ветхий человек», который хочет похвалы и одобрения, умирает на кресте, и «новый человек» оживает (см. Еф.4: 22-24). Через крест мы «отказываемся от себя» и отдаем себя, чтобы следовать за Христом. Обнимая крест Христов, мы полностью отдаем себя Богу, позволяя скорее Ему направлять и использовать наши жизни, чем нам самим. Через крест мы обретаем новую силу, силу Святого Духа. На кресте ветхое умерло, и мы стали новыми творениями во Христе (2-е Коринфянам 5:17).

Чтобы проповедовать с силой, проповедники должны ежедневно приходить ко кресту, признавая их собственное “ничто” и верховенство Христа. Мы должны хвалиться крестом Христа (Галатам 6:14), и из него мы будем получать силу для проповеди. Крест и наше подчинение Господу - это единственное хвастовство, которое есть у нас, так что единственная мысль, которая должна поглощать нас, это - Христос и Его Евангелие. Для этого нужно, чтобы мы были «распяты со Христом» (Галатам 2:20).

Заключение

Если великая ирония сильной проповеди заключается в том, что Бог проявляет свою божественную силу через нашу человеческую слабость, и если великая проблема проповеди - гордость проповедника, то, возможно, вы можете подумать, что проповедники неизбежно имеют проблему неуверенности в себе и неполноценности, но это не так.

По иронии судьбы, чтобы полностью полагаться на Бога, поскольку вы проповедуете, требуется сильное личное чувство безопасности. Под личным чувством безопасности я подразумеваю не «гордость», а чувство духовного благополучия и безопасности в Боге. Если проповедник проповедует в соответствии с «божественной иронией» (сила Бога является через человеческую слабость) и с истиной, что он мертв для ветхого «я» и жив для нового «я», мертв для греха и живет для Бога, тогда ему надо обладать чувством личной безопасности.

Чувство неуверенности и неполноценности в себе - очень распространено среди проповедников, несмотря на все видимые образы. Если вы страдаете от чувства личной неуверенности, это очень усложняет убирание себя из поля зрения и позволению Богу быть всем во всем. Ненадежность, по сути, это поставить себя на первое место из-за этого чувства личной неадекватности. Это форма гордости и эгоцентризма.

Проповедь - это не место для человека, которому нужно ободрение людей. Мы должны обрести свою безопасность от знания того, что мы одобрены Богом, одарены и призваны Богом, уполномочены Богом и любимы Богом. Только когда у нас есть это внутреннее осознание нашей безопасности в Боге и последовательного чувства духовного благополучия, мы можем проповедовать с силой для Бога, потому что тогда мы не будем хотеть внимания к себе, но все внимание будем отдавать Богу..

Говорить истину в Боге может вызвать отвержение людей. Таким образом, проповедникам нужна здоровая самооценка, эмоциональная стабильность и безопасность во Христе. Только в той мере, в какой мы знаем, кто мы во Христе, и что мы имеем Божье одобрение, мы можем полностью зависеть от Бога, а не от себя.

C. ВЕЛИКИЙ ВЫЗОВ: “МОМЕНТ ПРОПОВЕДИ”

Момент проповеди, когда мы переходим к кафедре проповедовать. Момент проповеди - это момент, когда все остальное исчезает из поля зрения, и мы встречаемся с собранием; Момент, когда есть непреодолимое чувство, что, если Дух Божий не наполнит нас силой свыше, мы закончимся, и наши усилия будут напрасными; момент абсолютной истины, когда мы сталкиваемся с кислым тестом того, наделяет ли нас Святой Дух силой, либо - нет.

«Момент проповеди» - это когда мы стоим за кафедрой с самым прекрасным заданием в нашей жизни. Это - тот момент, когда мы сильно ощущаем нашу собственную слабость и неадекватность, нашу полную зависимость от Бога. Это - тот момент, когда Бог могущественно работает среди своих собравшихся людей с властью, авторитетом и помазанием. Это - тот момент полной зависимости от Святого Духа; это - момент больше всех любых моментов, когда у нас есть чувство присутствия Бога с нами.

Когда проповедник проповедует с помазанием, это окажет очевидное влияние на людей, потому что они чувствуют разницу в проповеднике. Когда проповедник отстраняется от себя и проповедует в силе Святого Духа, с ним что-то происходит. Он теряет самосознание, и он становится поглощенным Словом Божьим, которое сообщается по своей сути и в силе Божьему народу. Когда проповедник проповедует с помазанием, он оказывает практическое влияние на слушателей. Бог работает через своего слугу, чтобы воздействовать на Его работу через Свое Слово и работу Святого Духа.

Присутствие этой духовной силы заставляет людей быть спокойными и сосредоточенными не на человеке, а на том, что Бог говорит через него. Внимание людей направлено на Бога и Его послание для них. Это не означает, что все, что проповедуется под помазанием Святого Духа, будет с радостью принято, но это послание будет иметь подлинность и силу, которые только исходят от Бога и которые оказывают влияние на жизнь людей. В конечном итоге, собрание будет благодарить Бога за такую проповедь.

ЧАСТЬ II: ПОДГОТОВКА К ПРОПОВЕДИ

“Организация проповеди”

A. ОРГАНИЗОВЫВАЙТЕ КАЖДУЮ ПРОПОВЕДЬ С ЦЕЛЬЮ

Что говорит проповедник, так это «содержание» послания. То, что проповедник хочет донести до собрания, является «целью» послания. Одна общая цель проповеди послания - побудить людей к действию - заставить слушателя действовать внутренне и / или внешне в пользу или против чего-либо. Все проповеди должны побуждать слушателей к ответу с каким-то действием. Библия говорит об «увещевании друг друга» - принять то, что мы знаем, и начать действовать.

Для проповеди существуют три конкретные цели:

А) вдохновлять, достичь эмоций, мотивировать (работа оратора). Павел говорит Тимофею «возгревать дар ...» - быть вдохновленным использовать свой дар, чтобы огонь стал живым пламенем.

Б) Информировать, учить (работа учителя). Павел часто говорил: «Я бы не хотел, чтобы вы были невежественны ...» Его целью было научить их. Иисус говорил об использовании притч, которые кто-то услышит и поймет; некоторые будут слышать и не понимать. Опять же, его целью было - научить.

В) убедить, выиграть спор (работа юриста, государственного деятеля). «Зная ... ужасы Господни, мы убеждаем людей». Здесь цель состоит в том, чтобы убедить их.

В большинстве посланий одной из этих целей является главная цель (в то время как другие цели могут играть второстепенную роль), в зависимости от потребностей собрания - нужно ли мотивировать, обучать или убеждать.

Украсить послания для достижения определенной цели

Эффективные участники готовят и представляют свое послание для достижения конкретной цели проповеди и ее общей цели. Чтобы помочь вам в этом, вот пять вопросов, которые вы должны задать к каждой вашей проповеди:

1) «О чем моя проповедь?»

2) «Почему я проповедую это послание?» Не потому, что снова воскресное утро, не для того ли, чтобы угодить себе? Причина должна заключаться в том, чтобы прославить Бога и принести изменения.

3) «Что я хочу, чтобы мои слушатели знали, что делали или кем становились в результате моих проповедей? Какие действия или ответ я ожидаю получить от них?"

4) «Как я могу лучше всего достичь свою конкретную цель?» - вдохновляя, информируя или убеждая...

(5) «Как я могу лучше всего достичь мою общую цель?» - побудить людей к действию.

Наличие цели служит контролем вашей проповеди. В библейском изложении цель должна контролировать все, кроме библейского текста.

Цель контролирует содержание - то, что вы включаете, и что оставляете. Включите только то, что способствует достижению цели. Помня об этом, вы сэкономите время на изучение комментариев, которые часто повторяются и содержат много хороших исследований, но это не подходит для вашей цели. Все, что не способствует достижению цели, хотя это может быть интересно и точно, должно быть устранено.

Цель управляет структурой. Поскольку цель определяет содержание, цель каждого послания должна быть отражена в ваших основных пунктах. Каждое послание должно быть разделено на ряд четко сформулированных предложенных, применимых заголовков, так чтобы, даже если бы люди ничего не слышали, они бы поняли ваше послание из заголовков. В результате мы должны представить основные моменты таким образом, чтобы люди уходили с пониманием хотя бы одной истины Библии и ее многочисленных применений в жизни.

Цель контролирует донесение послания - как вы представляете свои послания и как применяете их.

Выводы:

Содержание и донесение послания - это средство, с помощью которого проповедники достигают своей Богом данной цели. Павел утверждает, что проповедь была назначена Богом для спасения людей (1Кор.1: 17-18). Это послание, которое евреи не получили, потому что для них это был скандал, и что язычники не получили бы, если бы это была глупость для них. Но это было то послание, о котором он проповедовал в любом случае (1Кор.2: 1-9).

Зачем проповедовать послание, которое неприемлемо? Потому что Павел зависел от Святого Духа, не от своих способностей. Он проповедовал то, что было интеллектуально и культурно отвратительно для евреев и язычников, но что было приемлемо для Бога, чтобы достичь свою цель, - что их «вера должна быть не в мудрости людей, но в силе Божьей» (2-е Коринфянам 2: 5).

Проповедник должен проповедовать послание, которое достигает своей цели - либо вдохновлять, учить, или убеждать, и, конечно же, побуждать к действию. Когда вы знаете, в чем состоит цель Бога в послании, это направит план вашей проповеди и ее донесение до слушателей.

B. ПОДХОДИТЕ К КАЖДОЙ ПРОПОВЕДИ ТВОРЧЕСКИ

1. Расположение

Проповедование - это и искусство, и наука. Наука - это исследование текста - что он означает, и о чем он говорит. Искусство - это презентация проповеди - как представить материал, открытый в исследовании, таким образом, чтобы он был информативным и убедительным. Это - творческая работа. Проповеди должны быть организованы так, чтобы слушатели могли легко понять и следовать за посланием.

2. Выражение

Фразирование влияет на смысл. Выбирайте свои фразы творчески, чтобы ваши фразы входили в разум людей. Это важно для любых форм публичных выступлений - например, в речи президента Джона Ф. Кеннеди: «Не спрашивайте, что может сделать ваша страна для вас. Спросите, что вы можете сделать для своей страны». Или речь Мартина Лютера Кинга “У меня есть мечта...” Формулировка и донесение этих фраз останется в вашей памяти.

3. Словарь

Выбор словаря чрезвычайно важен для эффективного общения. Словарь может быть техническим (например, академическим или теологическим), простым или даже разговорным. Но вам рекомендуется не использовать народный язык и, конечно, никогда не использовать грубые слова, но всегда быть усовершенствованными и достойными в использовании вами языка. Всегда осознавайте нюансы смысла в словах и старайтесь использовать самое точное слово.

4. Литературные особенности

Литературные характеристики проповеди определяют степень эффективного восприятия и понимания слушателями. Есть четыре основных литературных элемента:

1) Ясность. Если смысл ваших фраз не ясен, они будут путать аудиторию. Когда проповедник понимает смысл, ему нужно выбрать слова, которые точно отражают его мысли и точно передают смысл.

2) Краткость. Чем меньше времени вы потратите, чтобы выразить свои мысли адекватно и точно, тем больше внимания и принятия слушателей вы получите.

3) Согласованность Согласованность достигается и поддерживается с помощью связующих звеньев между мыслями. Связи могут быть переходными предложениями или выражениями, или повторением основной идеи, которая ведет к следующему пункту.

4) Единство. Единство сохраняется благодаря тому, что все части послания (а) относятся к теме (предмету) проповеди и (б) поддерживают предложение проповеди.

ЧАСТЬ III: ТОЛКОВАНИЕ ОТРЫВКА ПИСАНИЯ

“Понимание Евангелия- II” (1 Кор. 3:1-4)

Профессор Стивен Ф. Олфорд

Введение

В ранних местах Писания Павел все еще говорит о Евангелии и о проблеме его понимания. Он предвосхищает вопрос о том, как люди могут знать духовное посвящение, озарение и истолкование, и также быть “младенцами” в своем понимании Бога. Ответ, который он дает, - это вопрос о плотской, а не духовной жизни в христианстве. Более того, он показывает, что такая плотская любовь является основной причиной разделения в Церкви Иисуса Христа. Мы можем наблюдать три типа плотских христиан:

I. КАТЕГОРИЯ ПЛОТСКИХ ХРИСТИАН

«И я, братия, не мог говорить с вами, как с духовными людьми, но как с плотскими, как с младенцами во Христе» (1 Коринфянам 3: 1). Принимая во внимание заключительные стихи предыдущей главы, Павел представляет нам три категории людей здесь на земле:

1) Есть Обычный Человек. «Но обычный человек не получает вещей от Духа Божьего, потому что они - глупость для него; И он не может знать их, потому что они духовно различаются» (1 Коринфянам 2:14). Обычный человек - это не возрожденный человек. Он человек такой, какой он есть, - сформировавшийся в беззаконии и зачатый во грехе (Псалом 51: 5). Он может быть цивилизованным и культурным; Он может быть образованным и утонченным; Но все это улучшение находится в сфере его естественного характера. Он все еще лишен Духа Божьего. Хотя он и является кандидатом на Евангелие, он потерян и расстроен. Это естественный и обычный человек.

2) Есть Духовный Человек. «Но духовный судит о всем, а о нем судить никто не может» (1 Коринфянам 2:15). Духовный человек живет обычной физической жизнью, но имеет и духовную. У него две жизни, потому что у него два рождения! Первый пришел через Адама, тогда как второй пришел через Христа. Эта духовная жизнь питается духовной пищей и созревает в соответствии с ее природой; И поскольку природа этой жизни духовна, все развитие - духовное.

Самое важное в духовной жизни - это то, что мы должны расти. У нас, без сомнения, встречались люди, которые, похоже, не растут. Их духовная жизнь, очевидно, статична и черства; Нет ничего нового в их переживании со Христом. Такое состояние так же трагично, как и правдиво.

На этом этапе мы можем спросить: «Можем ли мы расти?» Ответ «нет». Сила роста зависит от природы жизни в нас, будь то физической или духовной. Только Бог может привести к развитию жизни. В то же время существуют определенные условия, которые способствуют росту. Мы призваны «... возрастать в благодати и познании Господа нашего и Спасителя Иисуса Христа ...» (2 Петра 3:18). Это просто означает, что мы должны стимулировать рост, пребывая в благодати, как в нашем Господе и Спасителе Иисусе Христе, и мы должны подражать росту, следуя истине, как это есть в нашем Господе и Спасителе Иисусе Христе. Когда христианин исполняет эти законы духовного роста, он испытывает то, что должно исполниться Святым Духом. Это нормальная христианская жизнь.

3) Есть Плотской Человек. «И я не мог говорить с вами, братья, как с духовными , но как с плотскими, как с младенцами во Христе ... потому что вы все еще плотские ...» (1 Коринфянам 3: 1, 3). Чтобы понять характеристики плотского христианина, наиболее важно отметить различия, которые Павел делает между упоминаниями слова «плотской» в стихах 1 и 3. В первом случае слово означает «природная плоть» Плоть ", но в другой ссылке апостол использует более суровый термин, который означает "чувственный" и обычно подразумевает жизнь под контролем "плотской природы" вместо того, чтобы быть управляемой Духом Божьим. Как пишет В. Э. Вайн: «В отношении первого термина, использованного в стихе 1, Коринфские святые, пока они не продвигались вперед, не были анти-духовными. В отношении термина, использованного в стихе 3, их ревность и борьба сделали их виновными в уступчивости похотям, источником которых является пагубная и падшая природа человека».

Итак, мы видим, что плотской христианин - это человек, чья духовная жизнь карликовая, и поэтому его духовная жизнь побеждена. Какой вы человек? Вы естественный человек, духовный человек или плотской человек? В Коринфе святые люди были, по большей части, плотскими, и поэтому Павел продолжает обсуждать:

II. СПОСОБНОСТИ ПЛОТСКИХ ХРИСТИАН

«Я питал вас молоком, а не твердой пищей; ибо вы были еще не в силах, да и теперь не в силах »(1 Коринфянам 3: 2). Способность плотских христиан пассивно ограничена. Это способность, которая ограничена простой формулой. Павел описывает эту диету, как молочную, а не мясную. Апостол хотел кормить коринфян “мясом” Слова, но он не мог. Как указывают Писания в другом месте: «Твердая пища принадлежит тем, кто достиг совершеннолетия, даже те, кто по причине употребления имеют свои чувства, чтобы различать добро и зло» (Евреям 5:14). Другими словами, жесткое мясо или твердая пища - для духовного человека; для тех, чья зрелость позволяет им различать добро и зло. С другой стороны, “молоко” Писания предназначено для плотских христиан, чья ограниченная способность делает их неспособными:

1) Оценить “мясо” Писания. И я, братья, не мог говорить с вами, как с духовными людьми, но как с плотскими, как с младенцами во Христе »(1 Коринфянам 3: 2). Хотя Апостол смягчает свой упрек ласковым словом «братья», он тем не менее делает очевидным, что он обращается к людям, которые неспособны оценить «глубокие вещи Бога». Ничто не может быть более разочаровывающим, если не обескураживающим, для проповедника Евангелия, чем собрание младенцев, которые не вырастут! И насколько это верно для многих христиан сегодня! Верят в течение многих лет, но все еще пьют молоко; все еще завернутые в пеленки первых дней во Христе! Время от времени они наслаждаются служением так называемых популярных проповедников «молоко и вода»; Но когда дело доходит до чистого, богатого “молока или мяса” Слова, оно просто не ценится. Из-за недостатка роста и опыта в Слове праведности у них нет проницательности в истине. Будучи неспособными оценить истину, плотские христиане также не могут:

2) Усвоение “Мяса” Писания. «Я питал вас молоком, а не твердой пищей; ибо вы были еще не в силах, да и теперь не в силах »(1 Коринфянам 3: 2). Это - высшая трагедия плотской жизни в христианстве. Из-за неспособности оценить истину существует соответствующая неспособность соотнести и применить истину. Автор Евреям четко выражает мысль, говоря: «Ибо всякий, питаемый молоком, несведущ в слове правды, потому что он - младенец» (Евреям 5:13). «Слово правды» должно означать полностью развитое христианское учение. Будучи несведущим в слове правды, автор подразумевает неопытное обращение и применение Божьего Слова; или полная противоположность тому, что Павел сказал во 2 Тимофею 2:15: “Будьте усердны, чтобы представить себя Богу достойным, делателем неукоризненным, верно преподающим слово истины.”

Скажите мне, неужели вы не понимаете и не применяете истину? После многих лет так называемой церковной жизни, вы все еще неопытны и неумелы в слове правды? Если это так, вы становитесь самонадеянным младенцем, что, мягко говоря, является большой трагедией.

О, если бы вы могли видеть только себя так, как вас видят небеса, вы бы закончили с этим сегодня! Вы стали бы стремиться, в силе Святого Духа, быть духовными, взрослыми и доставлять удовольствие вашему Богу. Прежде чем мы закончим, однако, мы должны рассмотреть третий аспект плотской жизни:

III. ПОВЕДЕНИЕ ПЛОТСКИХ ХРИСТИАН

«Ибо вы все еще плотские. Ибо, где у вас зависть, ссоры и разногласия, разве вы не плотские и поступаете, как простые люди? Ибо, когда говорят: «Я - Павов». А я - Аполлосов», то не плотские ли вы?» (1 Коринфянам 3: 3-4). В этой классической картине духовного детства Павел говорит нам, что верующий, у которгог никогда, кажется, не проходит детство, является плотским во всем его поведении. Его поведение характеризуется:

1) Нездоровое недовольство. «... Ибо, если между вами зависть, ссоры и разногласия, разве вы не плотские и не по человеческому обычаю поступаете?» (1 Коринфянам 3: 3). Слово «зависть» означает «рвение из-под контроля, которое легко приводит к ревности и тому подобное». Насколько точен Павел! Потому что вы знаете, как я знаю, как некоторые дети проявляют недовольство и зависть, когда перестают быть центром внимания. Подобным же образом эти коринфские младенцы стали завистливыми друг к другу, потому что такое поклонение герою служило для привлечения внимания к себе. Сообщение, которое проповедовал Апостол, было вторичным. Что действительно имело значение, принадлежали они или нет к выдающейся части церкви. Какая плотская жизнь и плотская похоть!

2) Нездоровые ссоры «... Ибо, если между вами зависть, ссоры и разногласия, разве вы не плотские и не по человеческому обычаю поступаете?» (1 Коринфянам 3: 3). «Ссора» означает «пререкание» или то, что Филлипс называет «склокой». Наблюдайте за комнатой, где много недовольных младенцев, и немного времени пройдет, как возникнут разногласия и раздоры. То же самое верно и в церкви. Там, где есть те, кто отказывается вырасти, всегда есть споры и ссоры. Все, что происходит, и все, кто служит, становятся яблоком раздора.

3) Нездоровое разделение. «... Ибо, если между вами зависть, ссоры и разногласия, разве вы не плотские и не по человеческому обычаю поступаете?» Ибо, когда говорят: «Я - Павлов», а другой, «я - Аполлосов», то не плотские ли вы?” (1 Коринфянам 3: 3, 4). Хотя слово «разделения» не в лучших рукописях, мысль вполне понятна в контексте. Итак, Павел говорит о фракциях, которые эти плотские христиане создали. Вместо того, чтобы найти свой центр во Христе, они говорили: “Я - Павлов”, «Я - Аполлосов», «Я - Кифин», «Я - Христов». Подумайте об этом, как Христа свели до уровня простых людей, вместо того, чтобы сделать Его Единственным и единственным центром всего истинного общения! Разделения в церкви - не новость. Но будь то во времена Павла или будь то наши дни, это является верным свидетельством духовного младенчества.

Есть ли у вашей жизни характерные черты плотской природы? Вы создаете недовольство, диссонанс и разделение в кругах, в которых вы движетесь? Как отвратительны эти характеристики плотской природы! И все же как часто они встречаются в нашей жизни!

Вывод

Когда мы исследуем себя в свете этого изложения, как это заставляет нас хотеть расти, пока мы не оставим духовное детство. Неудивительно, что Павел заявил: «Когда я был младенцем, то по-младенчески говорил, по-младенчески мыслил, по-младенчески рассуждал, а как стал мужем, то оставил младенческое» (1 Коринфянам 13:11).

Готовы ли вы принять такую позицию сегодня? Она - ваша, чтобы сказать мужественное «да» или детское «нет».

ЧАСТЬ IV. ПЛАН ПРОПОВЕДИ

Чтобы прослушать аудио версию этих проповедей на английском языке, нажмите на следующие ссылки: Link 1 - Jn. 13:4-5, Pt. 4; Link 2 - Jn. 13:6-11, Pt. 5; Link 3 - Jn. 13:12-13, Pt. 6; Link 4 - Jn. 13:14-17, Pt. 7

Название: Умывание ног учеников

Point #1: Мы должны понимать основы истинного служения (1-3)

(Аудиосообщения для этого пункта были включены в последний весенний выпуск этого издания)

1. Основой истинного служения является уверенность, которая приходит от знания

(1a) Знание того, куда мы идем, и как мы туда добираемся

- «Иисус знал, что пришел его час ...»1а

(1б) Знание того, кто мы и как мы живем (2-3a)

- «Иисус знал, что Отец отдал все в Его руки»

(1в) Знание того, откуда мы пришли и почему мы здесь 3б

- «Иисус знал ... что Он пришел от Бога и идет к Богу»

2. Основой истинного служения является мотивация, идущая из любви

(2a) Мотивация, идущая из любви, показана в размере этой любви (1в)

- «полюбив своих»

(2б) Мотивация, идущая из любви, проявляется в степени этой любви

- «полюбив своих, которые были в мире, он любил их до конца»

2: Мы должны продемонстрировать характер истинного служения (4-11)

1. Как мы представляем себя другим людям (4б-в)

2. В том, что мы делаем для других (5)

3. То, как мы относимся к другим (6-11)

(3а) ... будучи вежливым с теми, кто выступает против нас (6-8)

(3б) ... будучи терпеливыми с теми, кто нас неправильно понимает (9-11)

3: Мы должны подражать природе истинного служения (12-17)

1. Помня, что Господь - наш Учитель (12-13, 16)

2. Делая друг для друга то, что Иисус сделал для нас (14-15)

3. Практикуя то, что мы проповедуем (17)