MENU

Where the world comes to study the Bible

Contact Us

General Questions

[email protected]

Volunteering

  • We are always looking for volunteers to translate articles.
  • Plus Programers to develop progressive web apps and 
  •  Programmers who are interested in harnessing the power or Ai for the Glory of God. 
    • You can Learn from one of the top Ai managers in the country.
    • Harness the latest Chat GPT LLM technologies, to help people interact with the Bible and trustworthy content that exists on the INTERNET.

If you would like to help, visit this page to learn more about
 volunteer opportunities at Bible.org. or  contact us with a description of your skills.

Permissions

For questions about using the NET Bible in your project, please email [email protected].

Online Store

For questions about our products or questions about your order, please email [email protected].

Bible Study Class

[email protected]

Knowing God Discipleship Project

[email protected]

Mailing Address

Biblical Studies Foundation
PO Box 831119
Richardson, TX 75083-1119

Phone Options

Phone: 214-580-1999 
Fax: 972-767-3166

Privacy Policy and Terms of Use

Q. Where Is The Land Mentioned In Ezekiel 48:14?

Answer

Dear Friend,

I think that one should start with the fact that the tabernacle was constructed “according to the pattern” which God showed Moses:

“And let them construct a sanctuary for Me, that I may dwell among them. 9 “According to all that I am going to show you, as the pattern of the tabernacle and the pattern of all its furniture, just so you shall construct it (Exodus 25:8-9; see Numbers 8:4; Acts 7:44).

The “true pattern” was a heavenly pattern:

3 For every high priest is appointed to offer both gifts and sacrifices; hence it is necessary that this high priest also have something to offer. 4 Now if He were on earth, He would not be a priest at all, since there are those who offer the gifts according to the Law; 5 who serve a copy and shadow of the heavenly things, just as Moses was warned by God when he was about to erect the tabernacle; for, “See,” He says, “that you make all things according to the pattern which was shown you on the mountain” (Hebrews 8:3-5).

Also, one gets the impression from Daniel chapter 10 that there is a heavenly counterpart to what takes place on earth.

Getting to “the land” in Ezekiel 48:14, I think we must view this text in the light of Revelation 22. Compare what we read in Ezekiel 47:7-12 with Revelation 21:7—22:

Now when I had returned, behold, on the bank of the river there were very many trees on the one side and on the other. 8 Then he said to me, “These waters go out toward the eastern region and go down into the Arabah; then they go toward the sea, being made to flow into the sea, and the waters of the sea become fresh. 9 “And it will come about that every living creature which swarms in every place where the river goes, will live. And there will be very many fish, for these waters go there, and the others become fresh; so everything will live where the river goes. 10 “And it will come about that fishermen will stand beside it; from Engedi to Eneglaim there will be a place for the spreading of nets. Their fish will be according to their kinds, like the fish of the Great Sea, very many. 11 “But its swamps and marshes will not become fresh; they will be left for salt. 12 “And by the river on its bank, on one side and on the other, will grow all kinds of trees for food. Their leaves will not wither, and their fruit will not fail. They will bear every month because their water flows from the sanctuary, and their fruit will be for food and their leaves for healing” (Ezekiel 47:7-12).

10 And he carried me away in the Spirit to a great and high mountain, and showed me the holy city, Jerusalem, coming down out of heaven from God, 11 having the glory of God. Her brilliance was like a very costly stone, as a stone of crystal-clear jasper. 12 It had a great and high wall, with twelve gates, and at the gates twelve angels; and names were written on them, which are those of the twelve tribes of the sons of Israel. 13 There were three gates on the east and three gates on the north and three gates on the south and three gates on the west. 14 And the wall of the city had twelve foundation stones, and on them were the twelve names of the twelve apostles of the Lamb. 15 And the one who spoke with me had a gold measuring rod to measure the city, and its gates and its wall. 16 And the city is laid out as a square, and its length is as great as the width; and he measured the city with the rod, fifteen hundred miles; its length and width and height are equal. 17 And he measured its wall, seventy-two yards, according to human measurements, which are also angelic measurements. 18 And the material of the wall was jasper; and the city was pure gold, like clear glass. 19 The foundation stones of the city wall were adorned with every kind of precious stone. The first foundation stone was jasper; the second, sapphire; the third, chalcedony; the fourth, emerald; 20 the fifth, sardonyx; the sixth, sardius; the seventh, chrysolite; the eighth, beryl; the ninth, topaz; the tenth, chrysoprase; the eleventh, jacinth; the twelfth, amethyst. 21 And the twelve gates were twelve pearls; each one of the gates was a single pearl. And the street of the city was pure gold, like transparent glass. 22 And I saw no temple in it, for the Lord God, the Almighty, and the Lamb, are its temple. 23 And the city has no need of the sun or of the moon to shine upon it, for the glory of God has illumined it, and its lamp is the Lamb. 24 And the nations shall walk by its light, and the kings of the earth shall bring their glory into it. 25 And in the daytime (for there shall be no night there) its gates shall never be closed; 26 and they shall bring the glory and the honor of the nations into it; 27 and nothing unclean and no one who practices abomination and lying, shall ever come into it, but only those whose names are written in the Lamb’s book of life.

1 And he showed me a river of the water of life, clear as crystal, coming from the throne of God and of the Lamb, 2 in the middle of its street. And on either side of the river was the tree of life, bearing twelve kinds of fruit, yielding its fruit every month; and the leaves of the tree were for the healing of the nations. 3 And there shall no longer be any curse; and the throne of God and of the Lamb shall be in it, and His bond-servants shall serve Him; 4 and they shall see His face, and His name shall be on their foreheads. 5 And there shall no longer be any night; and they shall not have need of the light of a lamp nor the light of the sun, because the Lord God shall illumine them; and they shall reign forever and ever (Revelation 21:10-22:5).

Ezekiel the prophet foretold the downfall of Jerusalem, and the Babylonian captivity of the Jews. He also foretold the release and return of the Jews to the Promised Land. This being the case, I believe that the description of the “Land” in Ezekiel is literal, but also (like the tabernacle in the Old Testament) it foreshadows the “New Jerusalem” and the heavenly kingdom which will come to earth in the end. This is entirely consistent with the faith of the Old Testament saints, who looked forward to the future heavenly city:

13 All these died in faith, without receiving the promises, but having seen them and having welcomed them from a distance, and having confessed that they were strangers and exiles on the earth. 14 For those who say such things make it clear that they are seeking a country of their own. 15 And indeed if they had been thinking of that country from which they went out, they would have had opportunity to return. 16 But as it is, they desire a better country, that is a heavenly one. Therefore God is not ashamed to be called their God; for He has prepared a city for them (Hebrews 11:13-16).

The instruction in Ezekiel 48:14 (not to sell or exchange any of the land) seems to clearly speak of the “literal” land to which God will restore His people. But when we read Revelation 21 and 22 we can see that it also foreshadows the “heavenly” land which is yet to come.

Hope this helps,

Bob Deffinbaugh

El Diario del Pastor en la Red, Ed. Esp., Edición 5, otoño 2012

Un ministerio de…

A white and blue logoDescription automatically generated

Autor: Dr. Roger Pascoe, Presidente,
Email: [email protected]

I. El Mensaje que Predicamos: El Mensaje De La Cruz

(1 Cor. 1:17-18)

Lo cierto es que ni la elocuencia ni la prominencia pueden eclipsar la influencia de la cruz. La cruz es el mensaje central que predicamos. De hecho, como lo indica el apóstol Pablo en 1 Corintios 1: 17-18, literalmente predicamos la “palabra” de la cruz, porque la cruz habla por sí. Por lo tanto, para nuestros propósitos, podríamos decir que el ministerio primario de cada predicador es proclamar el mensaje de la cruz.

El apóstol Pablo es claro cuando dice “…pues no me envió Cristo a bautizar” (1:17a). él no se iba a entrar en un concurso de popularidad en la iglesia en Corinto al ser el líder de un grupo selecto que él había bautizado. Su ministerio era “…predicar el evangelio” (1:17b, cf. Hechos 20:24b). Y nosotros también tenemos que asegurarnos de mantener la predicación del evangelio al frente y en el centro de nuestro ministerio.

Es fácil distraerse de nuestra tarea primordial, ¿no es verdad? Si estuviéramos más preocupados con el mensaje de la cruz y la verdad de la Biblia, hubiera menos debate sobre asuntos sin importancia, menos promoción de las opiniones personales, menos desunión en la iglesia, y más resultados para el reino de Dios.

Entonces, a medida que continuamos estudiando el tema de la predicación, primeramente, note que…

A. Nuestro ministerio es sobre predicar el evangelio.

Es sobre predicar el evangelio de tal forma que la cruz de Cristo sea prominente y efectiva. Para que la cruz sea prominente y efectiva en nuestra predicación, tenemos que predicar “no con sabiduría de palabras” (1:17c), no con ingenio de discurso, no con elocuencia influenciadora, no con palabras de sabiduría humana. O, como lo expresa Pablo en el siguiente capítulo, “ y ni mi palabra ni mi predicación fue con palabras persuasivas…, sino con demostración del Espíritu y de poder para que vuestra fe no esté fundada en la sabiduría de los hombres, sino en el poder de Dios.” (1 Cor. 2:2-5).

Nuestra predicación no es para ser con palabras que atraigan el pensamiento cultural o el punto de vista del mundo. La cultura griega de esos días amaba la filosofía (“sabiduría humana”), pero nuestro mensaje no está diseñado para atraer la moda filosófica de la cultura a nuestro alrededor. De hecho, nuestro mensaje es totalmente contracultural.

Nuestra predicación no es para que sea con palabras que impresionen el intelecto, ni palabras altisonantes, ni persuasivas, o argumentos inteligentes que impresionen o engañen la mente. Así nos es como se nos llama a predicar el evangelio, ya que ese enfoque corre el riesgo de hacer “la cruz de Cristo… vana” (17d) – de hecho, trabaja en contra del mensaje de la cruz y aleja a las personas.

Las palabras astutas solo menosprecian el mensaje de la cruz. Estas denigran el significado y propósito de la cruz. Trivializan el evangelio, invalidan la cruz de Cristo. Hacen que no tenga “ningún efecto.” Estas se llevan su poder inherente. Causan que pierdan importancia para las vidas de las personas. Presentan el evangelio de tal forma que no tiene impacto, haciéndolo sin sentido, inválido, vano, vacío.

Nuestro ministerio de predicación, por lo tanto, es primeramente predicar el evangelio. ¿Qué es el evangelio? En su esencia…

B. El evangelio es la palabra de la cruz.

“Porque la palabra de la cruz es locura a los que se pierden; pero a los que se salvan, esto es, a nosotros, es poder de Dios.” (1:18). Eso es lo que predicamos – “la palabra de la cruz.” La palabra de la cruz es el centro del evangelio, es Cristo crucificado (1:23). Pablo dice: “Pues me propuse no saber entre vosotros cosa alguna sino a Jesucristo, y a este crucificado” (1 Cor. 2:2)

Note que es la “palabra” de la cruz- no es el evento, ni la experiencia, no es la pasión, sino la “palabra” de la cruz. Es la “palabra de la cruz” porque la cruz habla. Eso es lo que predicamos – la palabra de la cruz.

1. Predicamos la palabra de la cruz porque ella declara la verdad sobre el pecado. La verdad sobre el pecado es que nos hemos rebelado contra la ley de Dios, nos hemos quedado cortos respecto al estándar de santidad de Dios, hemos fallado en la calificación de los requerimientos de Dios, somos por naturaleza pecadores incorregibles (por nacimiento) y práctica (por comportamiento).

La palabra de la cruz dice claro y fuerte, que somos enemigos de Dios debido a las malas obras (Rom. 5:10, Col. 1:21), que somos enemigos de la cruz de Cristo (Fil. 3:18). La palabra de la cruz expone la verdad sobre el corazón humano, que el “engañoso es el corazón más que todas las cosas, y perverso(Jer 17:9), que el corazón del hombre soltó toda su furia sobre Cristo en la cruz, que la ira del hombre fue lanzada sobre Dios mismo en la cruz, porque la cruz declara cuan inexpresablemente pecador es el corazón humano cuando la rebelión no se controla.

2. Predicamos la palabra de la cruz porque la palabra de la cruz da respuesta al pecado. A través de la cruz, recibimos el perdón de pecados (Ef. 1:7) – nuestros pecados son deshechos como niebla espesa (Isa. 44:22). A través de la cruz somos liberados del poder y castigo del pecado (Rom. 6:18,22). A través de la cruz Dios nos ofrece el regalo de la vida eterna (Rom. 6:23). A través de la cruz, nosotros, quienes éramos enemigos de Dios, tenemos “paz para con Dios” (Rom. 5:1). Somos reconciliados con Dios por medio de la cruz (Col. 1:20, 21). La palabra de la cruz nos da la respuesta al problema del pecado, porque en la cruz “Al que no conoció pecado, por nosotros lo hizo pecado, para que nosotros fuésemos hechos justicia de Dios en él.” (2 Cor. 5:21). A través de la cruz, Cristo nos redimió de la maldición de la ley, hecho por nosotros maldición (porque está escrito: Maldito todo el que es colgado en un madero)” (Gal. 3:13). Él llevó sobre sí mismo la maldición de nuestro pecado y murió en nuestro lugar, redimiéndonos así de la maldición del pecado.

3. Predicamos la palabra de la cruz porque la palabra de la cruz expresa el amor de Dios por los pecadores. Cuando Pablo vio lo que Dios había hecho en su vida, solo lo pudo atribuir al amor de Dios. En la cruz, él vio el amor de Dios expresado en toda su plenitud – el amor de Dios que “ha sido derramado en nuestros corazones por el Espíritu Santo” (Rom. 5:5). En la cruz, Pablo vio el amor de Dios del cual nada nos puede separar (Rom 8:39). El apóstol Juan lo pone de esta manera: “En esto consiste el amor: no en que nosotros hayamos amado a Dios, sino en que él nos amó a nosotros, y envió a su Hijo en propiciación por nuestros pecados.” (1 Jn. 4:10)

4. Predicamos la palabra de la cruz porque ésta transmite nuevo significado a la vida. En la cruz, Pablo recibió nueva vida en Cristo (Rom. 5:18-21, 6:23), y en la cruz Pablo sin lugar a dudas vio un nuevo significado para la vida, ya que hubo un tiempo en el que él estaba orgulloso de su herencia judía y celo religioso, pero luego él lo estimó todo como basura con tal de ganar a Cristo. Hubo un tiempo en el que él valoraba su posición terrenal y las posesiones sobre todo lo demás, pero luego él contaba todas esas cosas como pérdida por la excelencia del conocimiento de Cristo Jesús, su Señor (Fil. 3:8).

En la cruz, Pablo fue un nuevo hombre en Cristo, ya que él dijo “De modo que, si alguno está en Cristo, nueva criatura es; las cosas viejas pasaron; he aquí todas son hechas nuevas.” (2 Cor. 5:17). Por medio de la cruz, él había sido llamado a andar “ en vida nueva” (Rom. 6:4). Entonces, la palabra de la cruz transmite nuevo significado a nuestras vidas.

5. Predicamos la palabra de la cruz porque ella declara la proximidad de Dios a nosotros. Él no está distante de nuestro dolor y sufrimiento, sino que Él ha hecho algo al respecto al proporcionarnos un Salvador. Él ha entrado a nuestro mundo de sufrimiento y pena y ha conquistado la muerte. Dios no está desconectado de la humanidad, sino que, en la cruz, Él se ha acercado a nosotros en todos nuestros conflictos y luchas. En la Cruz, Dios se ha acercado a nosotros al encarnarse en carne y sangre humanas para comunicarle una palabra de esperanza, paz, perdón, y reconciliación al mundo que añora su amor. ¡Es por eso que predicamos la palaba de la cruz!

Con Pablo declaramos: “Pero lejos esté de mí gloriarme, sino en la cruz de nuestro Señor Jesucristo, por quien el mundo me es crucificado a mí, y yo al mundo.” (Gal. 6:14).

Nuestro ministerio es sobre predicar el evangelio. El evangelio es la palabra de la cruz. Ahora miremos el efecto de esa palabra.

C. La palaba de la cruz divide al mundo.

“Porque la palabra de la cruz es locura a los que se pierden; pero a los que se salvan, esto es, a nosotros, es poder de Dios” (1:18). La cruz de Cristo divide al mundo en dos grupos – los que están pereciendo y los que han sido salvados.

1. Para aquellos que están pereciendo, la palabra de Dios es “locura” (1:18a). ¿Por qué es locura para ellos?

(a) La palabra de la cruz es locura para ellos porque no creen el testimonio de Dios. Ellos conocen a Dios, dice Pablo, por medio del testimonio de la creación en la cual “… las cosas invisibles de él, su eterno poder y deidad, se hacen claramente visibles desde la creación del mundo, siendo entendidas por medio de las cosas hechas, de modo que no tienen excusa. Pues habiendo conocido a Dios, no le glorificaron como a Dios, … sino que se envanecieron en sus razonamientos, y su necio corazón fue entenebrecido.”(Rom. 1:19-21).

Por eso están muriendo, porque ellos no creen en el testimonio de Dios, a pesar de la evidencia y a pesar de Su gracia al manifestárseles claramente en la creación. Ellos prefieren creer en la evolución o en cualquier otra filosofía humana a creer en Dios. Así es como están los incrédulos determinados al negar a Dios que los hizo.

Para los que están pereciendo la palabra de la cruz es locura porque ellos no creen el testimonio de Dios, y …

(b) La palabra de la cruz es locura para ellos porque no entienden la verdad de Dios (cf. 1 Cor. 2:14). Para la mente natural todo el concepto de la cruz no tiene sentido. ¿Cómo podría pagar una persona por el pecado de otra? ¿Cómo podría Dios nacer de una virgen y volverse un hombre? ¿Cómo podría el Hijo de Dios murió en una cruz por nuestros pecados? Tales conceptos son locura para aquellos que se pierden. Pero esa es la manera como Dios escogió salvarnos: “,agradó a Dios salvar a los creyentes por la locura de la predicación” (1:21). En otras palabras, precisamente porque la salvación de un alma a través de la cruz es locura para la mente natural, eso solo puede ser la obra de Dios.

Entonces, la palabra de la cruz para aquellos que están perdiéndose es locura (a) porque ellos no creen el testimonio de Dios, (b) porque no entienden la verdad de Dios, y …

(c) La palabra de la cruz es locura para ellos porque no confían en la manera de Dios de hacer las cosas. La manera de Dios es escoger las cosas locas del mundo para humillar a los sabios (1 Cor. 1:27), como Naamán (2 Reyes 5) y la serpiente en la asta (Num. 21). El hombre nunca puede encontrar a Dios solo con su propio conocimiento, ya que su descubrimiento es una ocurrencia sobrenatural que solo Dios puede generar. Sin la iluminación del Espíritu, la persona natural – como Félix (Hch. 24:25), Festo (Hch. 26:24), y Agripa (Hch. 26:28)- nunca puede entender la verdad y las maneras de Dios. Estos eran hombre inteligentes y alta posición, pero ninguno de ellos creyó la verdad o confió en las maneras de Dios.

Dios tu “…escondiste estas cosas de los sabios y entendidos, y las has revelado a los niños.” (Luc. 10:21, 1 Cor. 1:19). También lo necio del mundo escogió Dios, para avergonzar a los sabios; y lo débil del mundo escogió Dios, para avergonzar a lo fuerte; y lo vil del mundo y lo menospreciado escogió Dios, y lo que no es, para deshacer lo que es,” (1 Cor 27-28). Entonces, “Pues mirad, hermanos, vuestra vocación, que no sois muchos sabios según la carne, ni muchos poderosos, ni muchos nobles;” (1 Cor. 1:26). La mente no iluminada por el Espíritu de Dios no puede entender la palabra de la cruz y la voluntad no controlada por el Espíritu de Dios se rehúsa recibirla (1 Cor. 2:14). La salvación es un acto exclusivo de Dios, el propósito y el resultado de esto es que “a fin de que nadie se jacte en su presencia.” (1 Cor.1 :29).

Las malas noticias es que para aquellos que se pierden la cruz es locura y entonces ellos voluntariamente rechazan el mensaje. Jesús dijo: y no queréis venir a mí para que tengáis vida.” (Jn. 5:40). Juan el Bautista dijo: “El que cree en el Hijo tiene vida eterna; pero el que rehúsa creer en el Hijo no verá la vida, sino que la ira de Dios está sobre él.” (Jn. 3:36, cf. Jn. 5:12). Entonces, abandonados a sí mismos, la palabra de la cruz es locura para aquellos que se pierden. Esas son las malas noticias. Pero ahora viene la buena noticia…

2. Para aquellos que se salvan, la cruz es “poder de Dios” (1:18b). La buena noticia es que Dios ama a los que se están perdiendo. “…, sino que es paciente para con nosotros, no queriendo que ninguno perezca, sino que todos procedan al arrepentimiento.” (2 Ped. 3:9, cf. Jn. 3:16). Es por eso que predicamos la palabra de la cruz – porque es una palabra que trae buenas noticias a aquellos que se salvan.

La Salvación se dice que es pasada, presente y futura. Hemos sido salvos por fe en Cristo y la cruz. Somos salvos a través de la santificación progresiva, siendo hechos más como Cristo. Seremos salvos cuando seamos glorificados y tengamos nuevos cuerpos. Aquí, Pablo está hablando sobre nuestro estado presente al “ser salvos.” Aquellos “que están siendo salvados” son los que han abrazado a Cristo y la cruz, aquellos cuyos pecados son perdonados y, así, son guardados de la ira de Dios, aquellos que cuidan su salvación con temor y temblor (Fil. 2:12), aquellos que están en el viaje hacia el cielo, aquellos que conocen “el poder de Dios” en la cruz. “Porque el poder del evangelio” dice Pablo en Rom 1.:16, “es poder de Dios para salvación a todo aquel que cree”.

Para nosotros “los que se salvan” el mensaje de la cruz es “poder de Dios” (a) porque a través de él hemos recibido el perdón de pecados - ¡eso es poderoso!, (b) porque a través de él hemos sido reconciliados con Dios - ¡eso es poderoso!, (c) porque a través de él hemos sido trasladados del reino de oscuridad al reino de luz -¡eso es poderoso!, (d) porque a través de él hemos sido transformados de estar “muertos en delitos y pecados” a estar “vivos con Cristo” (Ef. 2:5) - ¡eso es poderoso!, y (e) porque él nos ha acercado a Dios cuando estábamos lejos de Él (Ef. 2:13) - ¡eso es poderoso!

Es por eso que predicamos la palabra de la cruz – porque es “poder de Dios para salvación a todo aquel que cree.” Nuestro ministerio se trata de predicar el evangelio. Recuerda nuestra tesis, que el ministerio principal de todo predicador es proclamar el mensaje de la cruz.

Alabado sea Dios por la palabra de la cruz. Ella es “… poder de Dios, y sabiduría de Dios.” (1 Cor. 1:24). Es la Buena noticia de nuestra salvación por gracia a través de la fe (Ef.2:8). Proclamémoslo con poder. Como lo expresó el escritor del himno: A la vieja cruz escarpada, siempre le seré fiel, Su vergüenza y reproche con mucho gusto llevaré"

Nuestro ministerio principal es predicar la palabra de la cruz, porque “agradó a Dios salvar a los creyentes por la locura de la predicación” (1 Cor. 1:21). De esto se trata la gran comisión – “predicar el evangelio a toda criatura” (Mr. 16:15). El apóstol Pablo pudo decir: “todo lo he llenado del evangelio de Cristo.” (Rom. 15:19). ¿Puedes tu decir lo mismo?

No debemos nunca retroceder en nuestra misión de predicar la cruz. Que esto sea el sello de nuestro ministerio. Cuando hoy muchos (aun los que se hacen llamar evangélicos) están debilitándose y rindiéndose, nosotros debemos “aferrarnos a esa vieja cruz” que en un día venidero “cambiaremos por una corona”.

II. Liderazgo: Ser un Modelo A Seguir Devoto “Ser de Ejemplo Personal en Pensamiento, Palabra, y Hechos”

Llegamos al último de los nueve aspectos de mostrar un carácter devoto a otros. En ediciones anteriores de este Diario del Pastor, hemos mirado en cómo ser un ejemplo de compromiso, constancia, confianza, consagración, compasión, competencia, conducta y conversación. Por último, vamos a mirar ahora lo que significa…

Ser Un Ejemplo En Carácter.

Las credenciales parecen haber tomado el lugar del carácter en nuestra cultura – lo que sabes y puedes hacer han reemplazado a quién eres. Desafortunadamente, pocas iglesias parecen estar enfocadas en el carácter piadoso cuando buscan por lideres ministros, candidatos a pastorales, etc.

¿Qué es “carácter”? el carácter tiene que ver con tus valores, ética, estándares, metas, rectitud. El carácter es tu base inamovible cuando las cosas se ponen duras o cuando la tentación te ataca. El carácter es quién eres cuando nadie te ve. El carácter cristiano tiene que ver con la santidad, rectitud, la piedad.

El ministerio cristiano exige el desarrollo de un carácter piadoso y aun así el ministerio a menudo parece obstaculizarlo. A menudo las presiones para “hacer” sobrepasan y pesan mucho en nuestra necesidad y deseo de “ser”. Hay una brecha entre nuestro caminar con Cristo y nuestro trabajo para Cristo. El tiempo que invertimos en ejecutar el ministerio excede el tiempo que invertimos en desarrollar nuestra espiritualidad y carácter. Pero esto último debe preceder a lo anterior, “ser” viene antes del “hacer”. Si no eres quien Dios quiere que seas, no puedes hacer lo que Dios quiere que hagas. De ahí la calificación del carácter para los ancianos y diáconos (1 Tim. 3:1-13, Tit. 1:6-9).

Necesitamos trabajar conscientemente en ser como Cristo. Eso no pasa por que están en el ministerio o porque eres un líder de la iglesia o profesor de la Biblia. El carácter devoto surge de pasar tiempo con Dios. No hay substituto para esto. Es por eso que el ajetreo es tan destructivo para la efectividad en el ministerio. El ajetreo es probablemente uno de las piezas maestras de ataque de Satanás a la iglesia, a nuestro ministerio. Si Satanás puede debilitar nuestra relación con el Señor, él ha debilitado nuestro ministerio y el impacto que podemos tener para Dios. Los discípulos pasan tiempo con su líder y maestro (cf. Mr. 3:13-14).

Desarrollar el carácter es el resultado de ser un ejemplo en compromiso, consagración, consistencia, confianza, compasión, competencia, conducta, y conversación. Nuestro carácter es ser una expresión del carácter de Cristo“… hasta que Cristo sea formado en vosotros,” (Gal. 4:19). La manera en que vivimos (lo que hacemos) y lo que somos (nuestros valores) han de reflejar la manera como Cristo vivió y quién es él. Así, hemos de ser la presencia de Cristo en la tierra. Solo podemos reflejar el carácter de Cristo si lo conocemos a él íntimamente. Por eso, el apóstol Pablo dice, “Poned la mira en las cosas de arriba, no en las de la tierra” (Col. 3:2). Se Cristo céntrico, vive sometido al Espíritu Santo y a la imagen de Cristo. ¿El fruto del Espíritu es evidente en tu vida (Gal. 5: 22)? ¿estás teniendo la imagen de Dios en tu vida? ¿Eres conocido por tu carácter y conducta devota, como hospitalario, amable, humilde, manso, santidad, dominio propio? ¿eres “irreprensible” (1 Tim. 3:2) en tu reputación? O, ¿eres conocido como alguien que vive para satisfacer los deseos de la carne (Gal. 5:19-21)?

Cuando la prueba viene en tiempos de presión y dificultad, el carácter piadoso y los valores bíblicos te van a diferenciar y mantenerte en el curso, para que así tomes las decisiones correctas con las razones correctas.

Hay cuatro áreas del carácter en particular que son vitales para el ministerio y el testimonio cristiano…

1. Integridad. La integridad es franqueza, honestidad, rectitud, imparcialidad. ¿Por qué el apóstol Pablo nos instaba diciendo: Ten cuidado de ti mismo” (1 Tim. 4:16)? Porque uno no puede dirigir a otros a la fe o llevar al pueblo de Dios a la adoración o interceder por otros o instruir adecuadamente a otros, a menos que su propia vida sea recta, limpia, honesta, abierta. Un líder cristiano tiene que tener integridad. Tu vida entera tiene que mantenerse unida – sin brechas, sin inconsistencias, sino unida como un todo.

La integridad nunca va a tomar decisiones que le agraden a la gente sino a Dios (Ef. 6:6-7), Col. 3:22-23), 1 Tes. 2:4). La integridad hace lo que es correcto, no importa el costo. La integridad nunca estará atrapada en un conflicto de intereses. Eso podría significar rechazar el amable intento de alguien a que estés en deuda con esa persona. La integridad va de la mano con la sinceridad- no es ser falso sino transparente, no es ser hermético sino abierto, no es ser engañoso sino directo.

2. Valores (ética). Fijar altos estándares. Establecer un Código ético. Definir tus valores. ¿Qué cosas son importantes para ti? ¿Qué doctrinas son importante para ti? ¿Qué tipo de vida e ideas son importantes para ti y cuáles no negociarás ni comprometerás? En otras palabras, ¿Cuáles son tus valores fundamentales?

Tus valores son definidos mayormente más claramente por tus acciones. ¿En qué gastas tu dinero? ¿En qué gastas tu tiempo? ¿Quiénes son tus amigos? ¿De qué hablas? ¿Qué es lo que piensas? ¿Por qué causas arriesgarías tu empleo? ¿Por qué causas irías a prisión?

3. Valor. El valor es hacer lo que es correcto, aún ante la presión y oposición, la crítica, o el fracaso. Recuerda: “Porque no nos ha dado Dios espíritu de cobardía, sino de poder, de amor y de dominio propio” (2 Tim 1:7). El liderazgo cristiano no es fácil. Requiere ser coraje.

Requiere tener el valor de tomar decisiones difíciles, hacer lo que es correcto sin importar las consecuencias. Claramente, buenas decisiones hechas dependiendo de Dios es el distintivo de un buen líder espiritual- como Abraham durante la crisis de Sodoma y el rescate de Lot (Gen. 14:14f), como Moisés cuando decidió renunciar a los placeres y poder de Egipto (Heb. 11:24-26), como Pablo en la tormenta (Hch. 27).

Siempre que te enfrentes a una encrucijada, serás un ejemplo de sea valor o cobardía. David fue un ejemplo de valor cuando enfrentó a un león y un oso cuando estaba cuidando las ovejas. Mas tarde, David demostró ese mismo valor cuando se enfrentó a Goliat. Jonás, sin embargo, fue un ejemplo de cobardía. Él tomó la decisión equivocada y fue en la dirección contraria. Aun así, Dios lo restauró y lo usó con valentía. Daniel fue un ejemplo de valor, experimentando un horno ardiente en vez de comprometer su fe en Dios.

Se requiere de valor para tomar decisiones duras y se requiere de valor para tratar con situaciones difíciles, para enfrentar obstáculos y ataques de otras personas de Satanás. Se requiere de valor para manejar la crítica y la oposición. Se requiere de valor para predicar cuando has sido evidentemente criticado por personas durante la semana. Dios le dijo a Jeremías: “Tú, pues, ciñe tus lomos, levántate, y háblales todo cuanto te mande; no temas delante de ellos, para que no te haga yo quebrantar delante de ellos. Porque he aquí que yo te he puesto en este día como ciudad fortificada, como columna de hierro, y como muro de bronce contra toda esta tierra, contra los reyes de Judá, sus príncipes, sus sacerdotes, y el pueblo de la tierra(Jer. 1:17-19).

Nuestro valor para afrontar la crítica y la oposición viene del Señor. La crítica es el peor enemigo para agotarte. Ella amplifica tus inseguridades, te desvía la mirada de tu labor y de ti mismo, agota tu energía y entusiasmo, te hace estar a la defensiva, te aísla.

Es por eso que la crítica destructiva, negativa es una herramienta de Satanás. Creo en la corrección bíblica, en la reprensión, y en la exhortación (2 Tim. 4:2), pero la crítica destructiva no está en la lista aquí. La crítica usualmente sobre lo que no le gusta y no quiere la gente, no sobre lo que honra a Dios o beneficia a su pueblo. La crítica puede distorsionar tu punto de vista del ministerio y de las personas a las que ministras.

Se requiere de valor para perseverar en tiempos de desánimo espiritual, para mantenerse cuando piensas que eres un fracaso, cuando trabajas duro, pero parece que nadie escucha o responde.

4. Humildad. La humildad cristiana se refleja en la fiabilidad, la amabilidad, y la humildad del servicio. Es la actitud de Juan el Bautista cuando comparándose con Jesús dijo, “Es necesario que él crezca, pero que yo mengüe.” (Jn. 3:30). Paulo lo expresa así: “Porque yo soy el más pequeño de los apóstoles, que no soy digno de ser llamado apóstol, porque perseguí a la iglesia de Dios(1 Cor. 15:9, cf. Ef. 3:8, 1 Tim. 1:15). La advertencia de Pablo para nosotros es, “Nada hagáis por contienda o por vanagloria; antes bien con humildad, estimando cada uno a los demás como superiores a él mismo” (Fil. 2:3).

Es fácil volverse orgullo en el ministerio, particularmente si hay señales externas de éxito en términos mundanos (como el aumento en los número o nuevas construcciones). Predicar, particularmente, puede ser una experiencia que conlleve orgullo, especialmente cuando las personas afirman tu don. Estamos en problemas en el momento en que comenzamos a creer que es por nosotros (nuestras credenciales o méritos). “Dios resiste a los soberbios, y da gracia a los humildes” (St. 4:6, 1 Ped. 5:5). “Humillaos, pues, bajo la poderosa mano de Dios, para que él os exalte cuando fuere tiempo” (1 Ped. 5:6). Cuando sea tiempo, Él te exaltará- no tú mismo.

Conclusiones Sobre El Carácter (tomado de John MacArthur, Rediscovering Pastoral Ministry (Redescubriendo el Ministerio Pastoral), 95-101). Note cinco rasgos del carácter a ser evitados (Tit. 1:7-8): (1) No ser obstinado (generalmente esta es la característica subyacente de la crítica), (2) no ser irascible, (3) no ser dado al vino, (4) no ser violento, (5) no codiciar el dinero. Y luego siete rasgos del carácter a ser adoptados (Tit. 1:8-9): (1) Hospitalario, (2) amante de lo que es bueno, (3) sobrio (sensible), (4) justo, (5) santo, (6) dominio propio, (7) retenedor de la palabra fiel tal como ha sido enseñada.

Desafío final: ¿Qué tipo de modelo a seguir eres? ¿Cuándo otros te ven, qué ven? – un ejemplo en compromiso, consistencia, confianza, consagración, compasión, competencia, conducta, conversación y carácter? ¿Ven santidad, oración? Y cuando te examinas a ti mismo ¿qué ves?

III. Boceto de Sermón

Hasta el momento, he publicado en este diario una serie de sermones del evangelio de Juan concernientes a las obras sobrenaturales de Jesús (milagros):

1. Juan 2:1-11, Transformando el agua en vino: Lo mejor está por venir

2. Juan 4:46-54, Sanando al hijo del noble: Lo extremo para nosotros es la oportunidad de Dios

3. Juan 5:1-47, Sanando al paralítico: Saliendo de tu Betesda.

4. Juan 6:1-14, Alimentando a los cinco mil: ¿Cuán grande es tu dios?

5. Juan 6:16-21, Jesús caminando sobre el agua: Redescubriendo a Jesús.

6. Juan 9:1-41, Un hombre llamado Jesús.

Ahora, hay un esbozo para la séptima obra sobrenatural final registrada por Juan…

Título: Las Demoras de Dios No Son Necesariamente Un No (Juan 11:1-44)

Asunto: La resurrección de Lázaro de los muertos

Tema: Cuando golpea la crisis, Dios no siempre responde inmediatamente

Punto #1: A veces Dios se tarda para mostrarnos…

a) … su amor (1-3)

b) … su gloria (4-6)

c) … sus propósitos (7-16)

Punto #2: A veces Dios se tarda para enseñarnos…

a) … la verdad sobre sí mismo (17-27)

b) … la verdad sobre nosotros (28-37)

c) … la verdad sobre la fe en Él (38-44

Related Topics: Pastors

Does "you and your household" (Acts 16:31) mean if I am saved my family will be too?

Some wish to prove from this text that when the head of a family comes to faith, he can be assured that his whole family will follow him in faith. There is no such promise here. If you read these verses carefully you will see that the offer of salvation by faith in Jesus was offered to the jailer, and to his whole household. The message of salvation was proclaimed to the jailer, and his whole household. The message of salvation was believed by the jailer, and his whole household. And as the jailer professed his faith by being baptized, so did the others in his household. The offer was to the jailer and all of his household. The acceptance of this offer was by the jailer and his whole household, but there is no guarantee that this will always be so.

The words Paul spoke, when rendered literally, would read something like this: “You (singular) believe on the Lord Jesus Christ and you (singular) will be saved, you (singular) and your household.” Paul is proclaiming the gospel to the Philippian jailer. He tells him that if he believes in the Lord Jesus Christ as his savior, then he will be saved. This offer is not for him alone, however, but for his whole household as well. If they believe in the Lord Jesus Christ, they will be saved as well. The promise is not made that if he, as the head of the household believes, his entire household is saved by his faith.

Notice that in verse 32 Luke records that Paul and Silas preached the “word of the Lord” to him, along with his house. Verse 34 then informs us that the jailer had come to believe, along with his entire household.

The gospel is offered to the jailer, and to his household. The gospel is preached to him, and his household. The gospel is received/believed by the jailer and his entire household.

Note these words in Jeremiah 31: 29 “In those days they will not say again, ‘The fathers have eaten sour grapes, And the children’s teeth are set on edge.’ 30 “But everyone will die for his own iniquity; each man who eats the sour grapes, his teeth will be set on edge. 31 “Behold, days are coming,” declares the LORD, “when I will make a new covenant with the house of Israel and with the house of Judah,

Ezekiel 18 is perhaps even more emphatic, separating the destiny of parent and child. A godly parent may have an ungodly (unsaved) child; an ungodly parent may have a believing and faithful child. The destiny of fathers and sons is independently determined.

In 1 Corinthians chapter 7 we are told that the unbelieving mate is “sanctified” by the believing mate (7:14), but note that they are still called an unbeliever. The issue here is not the salvation of one family member due to the faith of another, but the privileged status and blessing that the unbeliever has by living in the household of the believer. God’s blessings spill over on the rest of the family, but this does not include the blessing of salvation. Paul goes on to ask in verse 16, “For how do you know, of wife, whether you will bring your husband to salvation?” Paul is saying that it is best for the believing partner to remain married to the unbeliever, if they are willing for the believer to remain, because there are certain blessings which come upon the unbeliever. He goes on to say that if the unbelieving mate does not wish to remain in that marriage, the believer is to let them go, for how can they assume that they can bring the unbeliever to faith?

All of this is to say that the Bible has a very consistent answer to your question. Every individual is lost because of their sins, and is saved if and when they trust in Jesus Christ for their salvation. This is why our Lord speaks of “hating” one’s father, mother, brothers, and sisters:

26 “If anyone comes to Me, and does not hate his own father and mother and wife and children and brothers and sisters, yes, and even his own life, he cannot be My disciple. 27 “Whoever does not carry his own cross and come after Me cannot be My disciple (Luke 14:26-27).

We must love Him, obey Him, and serve Him, above all others, including those closest to us.

Related Topics: Scripture Twisting, Soteriology (Salvation)

Q. How Was Saul Wrong In Fighting The Philistines?

I am really having a hard time understanding what Saul did wrong with regards to fighting the Philistines. On the one hand, God gave him the “go ahead” to attack the Philistines, BUT…before he was to wage this assault he was instructed to wait 7 days at Gilgal for specific instructions from Samuel, and Samuel was late...so Saul did what he had to do, it seems. Were Samuel’s instructions not in-line with God’s ? Was Samuel not on the same page with God. I can see how Saul was confused. Confusion causes fear. Or was it more because the King was not to act as a priest(Samuel) and offer a burnt offering? God said that Saul was free to commence war, was he not also free NOT to commence war if he chose?

Answer

Samuel’s instructions to Saul in 1 Samuel 10:8 are clear. Saul is to wait for Samuel in Gilgal for seven days, until he comes. It was the priest who should offer sacrifices, not Saul, but beyond this, Saul was to wait for Samuel to come so that he could give him instructions about what he should do.

There was a two-fold foolishness on Saul’s part, and Samuel’s rebuke for this makes it clear that Saul was wrong. His later disobedience in chapter 15 becomes additional evidence that he is not one to be Israel’s king.

Saul’s foolishness is set beside Jonathan’s faith in the passage between Samuel’s instructions to Saul and Samuel’s later rebuke of Saul. It is clear that Jonathan responded very differently to the size and strength of the Philistine forces. He trusted God to bring the victory:

6 Then Jonathan said to the young man who was carrying his armor, “Come and let us cross over to the garrison of these uncircumcised; perhaps the LORD will work for us, for the LORD is not restrained to save by many or by few.” (1 Sam. 14:6 NAU)

Saul acted out of fear, and on impulse. He called for the priest, to see what God wanted him to do, and then chose to dismiss him and act on his own wisdom (or lack of it):

16 Now Saul’s watchmen in Gibeah of Benjamin looked, and behold, the multitude melted away; and they went here and there. 17 Saul said to the people who were with him, “Number now and see who has gone from us.” And when they had numbered, behold, Jonathan and his armor bearer were not there. 18 Then Saul said to Ahijah, “Bring the ark of God here.” For the ark of God was at that time with the sons of Israel. 19 While Saul talked to the priest, the commotion in the camp of the Philistines continued and increased; so Saul said to the priest, “Withdraw your hand.” 20 Then Saul and all the people who were with him rallied and came to the battle; and behold, every man’s sword was against his fellow, and there was very great confusion. 21 Now the Hebrews who were with the Philistines previously, who went up with them all around in the camp, even they also turned to be with the Israelites who were with Saul and Jonathan. (1 Sam. 14:16-21 NAU)

Saul’s foolishness is further evidenced by his command that no one eat until they gained the victory over the Philistines:

24 Now the men of Israel were hard-pressed on that day, for Saul had put the people under oath, saying, “Cursed be the man who eats food before evening, and until I have avenged myself on my enemies.” So none of the people tasted food. 25 All the people of the land entered the forest, and there was honey on the ground. 26 When the people entered the forest, behold, there was a flow of honey; but no man put his hand to his mouth, for the people feared the oath. 27 But Jonathan had not heard when his father put the people under oath; therefore, he put out the end of the staff that was in his hand and dipped it in the honeycomb, and put his hand to his mouth, and his eyes brightened. 28 Then one of the people said, “Your father strictly put the people under oath, saying, ‘Cursed be the man who eats food today.’” And the people were weary. 29 Then Jonathan said, “My father has troubled the land. See now, how my eyes have brightened because I tasted a little of this honey. 30 “How much more, if only the people had eaten freely today of the spoil of their enemies which they found! For now the slaughter among the Philistines has not been great.” (1 Sam. 14:24-30 NAU)

Saul’s order not to eat resulted in his men sinning by eating meat without pouring out the blood (1 Samuel 14:32). Notice Saul’s foolishness and disregard for God’s guidance after this:

Then Saul said, “Let us go down after the Philistines by night and take spoil among them until the morning light, and let us not leave a man of them.” And they said, “Do whatever seems good to you.” So the priest said, “Let us draw near to God here.” 37 And Saul inquired of God, “Shall I go down after the Philistines? Wilt Thou give them into the hand of Israel?” But He did not answer him on that day. 38 And Saul said, “Draw near here, all you chiefs of the people, and investigate and see how this sin has happened today. 39 “For as the LORD lives, who delivers Israel, though it is in Jonathan my son, he shall surely die.” But not one of all the people answered him. 40 Then he said to all Israel, “You shall be on one side and I and Jonathan my son will be on the other side.” And the people said to Saul, “Do what seems good to you.” 41 Therefore, Saul said to the LORD, the God of Israel, “Give a perfect lot.” And Jonathan and Saul were taken, but the people escaped. 42 And Saul said, “Cast lots between me and Jonathan my son.” And Jonathan was taken. 43 Then Saul said to Jonathan, “Tell me what you have done.” So Jonathan told him and said, “I indeed tasted a little honey with the end of the staff that was in my hand. Here I am, I must die!” 44 And Saul said, “May God do this to me and more also, for you shall surely die, Jonathan.” 45 But the people said to Saul, “Must Jonathan die, who has brought about this great deliverance in Israel? Far from it! As the LORD lives, there shall not one hair of his head fall to the ground, for he has worked with God this day.” So the people rescued Jonathan and he did not die. 46 Then Saul went up from pursuing the Philistines, and the Philistines went to their own place. (1 Sam. 14:36-46 NAS)

Before God spoke (God was “late” in Saul’s mind), Saul came up with his own plan, which put the blame on Jonathan, and made him worthy of death (in Saul’s mind).

Saul is consistently described and fearful and foolish, and not intent on knowing or following God’s instructions.

See if this does not make sense as you read through the life of Saul. And remember, when you get to the story of David and Goliath (1 Samuel 17), that Saul was Israel’s Goliath (1 Samuel 9:1-2), yet he was too fearful to attack Goliath, as David did in faith.

So, back to Saul not waiting for Samuel. Saul was fearful and foolish, acting without God’s guidance through Samuel, and taking on a task (offering a sacrifice) which was not his right to do.

Hope this helps,

Bob

El Diario del Pastor en la Red, Ed. Esp., Edición 6, Invierno 2013

Un ministerio de…

A white and blue logoDescription automatically generated

Autor: Dr. Roger Pascoe, Presidente,
Email: [email protected]

I. El Mensaje Que Predicamos: La Verdad Sobre Cristo (1 Tim.3:14-15)

En la Parte I de la edición de otoño del 2012 del Diario del Pastor en la RED escribí sobre “El Mensaje Que Predicamos.” Me gustaría continuar con ese tema en esta edición. Hay hoy temas fundacionales sobre lo que predicamos - (1) predicamos el mensaje de la cruz (ver edición otoño 2012), y (2) predicamos la verdad sobre Cristo.

Lo que más necesita la gente hoy en día es la verdad. Hay demasiadas voces en el mundo, todas afirmando saber y enseñar la verdad, pero cada una contradice a la otra. Aún en nuestras comunidades cristianas, nuevas teologías y prácticas están surgiendo constantemente, cada una afirmando alguna nueva verdad o nueva interpretación de la verdad. No es de extrañar que las personas estén confundidas sobre en qué creer. De hecho, se preguntan si es posible conocer realmente la verdad. Pero Jesús dijo: “y conoceréis la verdad, y la verdad os hará libres.” (Jn. 8:32). Él también dijo: “Yo soy el camino, y la verdad, y la vida; nadie viene al Padre, sino por mí.”(Jn. 14:6). Quizá es por eso que la verdad está tan difamada - porque el mundo no quiere a Cristo, quien es la Verdad. Pero es la verdad sobre Jesucristo la que cambia al mundo. Las personas a nuestro alrededor necesitan escuchar la verdad sobre Él. Y solo la oirán, si la predicamos.

Nuestro tema en este artículo es “Las verdades fundacionales de la iglesia.” En 1 Timoteo 3:14-16, el apóstol Pablo señala las verdades fundacionales sobre el Cristo que predicamos. En este pasaje, Pablo está instruyendo a Timoteo sobre el orden apropiado en la iglesia. Su punto es que la labor de la iglesia es ratificar la verdad en nuestra conducta y confesión (mensaje). Lo que hacemos y decimos tiene que ser apropiado con la naturaleza y el mensaje de la iglesia. La iglesia tiene que ser disciplinada y organizada, bajo el liderazgo de Cristo, la regla de nuestros líderes de la iglesia, y de acuerdo a la verdad.

Notemos primeramente que…

A. Nuestra conducta es regida por la naturaleza de la iglesia (14-15).

“Esto te escribo, ...para que, si tardo, sepas cómo debes conducirte en la casa de Dios,” (14-15). “Esto te escribo” se refiere a lo que Pablo está escribiendo concerniente al orden en la casa de Dios - oración (2:1-7), el papel del hombre y la mujer en la adoración pública (2:8-15), y la moral y los requisitos espirituales de las ancianos y diáconos (3:1-13). Luego de mencionar “Esto te escribo”, él da una exhortación general sobre (1) la naturaleza de la iglesia (3:14-15) y (2) el mensaje de la iglesia (16)

1. La naturaleza de la iglesia es que ésta es la “casa de Dios” (15a). Es el lugar donde Dios habita con su pueblo. No es una institución, sino una familia. No es un edificio, sino un hogar. (cf. Ef. 2:18-22). El hogar de Dios está regido por una conducta apropiada. No nos podemos comportar de la manera que queramos en la casa de Dios. Tenemos que cumplir ciertos estándares morales, convicciones espirituales, y prácticas ordenadas que se ajusten a la casa de Dios y sean consistentes con quién es Dios. Así, la oración en público ha de tener ciertas características y enfoques, los líderes de la iglesia han de cumplir con ciertos requisitos, y la verdad ha de ser enseñada y defendida fielmente, porque la iglesia es la “casa de Dios”.

2. La casa de Dios es “la iglesia del Dios viviente” (15b). No es un lugar para la adoración de ídolos muertos de madera y piedra, sino el lugar donde el Dios viviente está presente con su pueblo. Es “morada de Dios en el Espíritu.” (Ef. 2:22, cf. 1 Tes. 1:9-10, He.14:15). Porque, Dios “no habita en templos hechos por manos humanas” sino entre su pueblo quienes son “el templo del Dios viviente” (He 17:24f.; 2 Co. 6:16). Cuando nos reunimos como congregación para adorar a Dios, damos una expresión práctica y visible de la verdad de que el Dios viviente está presente y es poderoso entre nosotros (1 Co. 14:25), por la manera en que oramos, por las canciones e himnos que cantamos, por nuestras lecturas de las Escrituras, nuestra predicación de la Palabra, por nuestros servicios de comunión, nuestros servicios bautismales, y nuestro compañerismo. Y nosotros extendemos Su presencia entre nosotros a través de la evangelización y las misiones en nuestra comunidad y en el mundo.

Porque Dios está viviendo y presente entre nosotros en su casa, tenemos que comportarnos de acuerdo a sus estándares, porque estamos bajo su escrutinio y estamos sujetos a su juicio.

No solo es la naturaleza de la casa de Dios la “iglesia del Dios viviente”, sino también...

3. La casa de Dios es “columna y baluarte de la verdad.” (15c). Quizá Pablo uso esta imaginería de una columna porque él sabía que la iglesia en Éfeso podía relacionarlo con el hermoso templo de la diosa Diana en esa ciudad, con sus 127 columnas de mármol, adornadas con joyas y revestidas de oro. Algunas veces nos podemos referir a alguien como pilar de la sociedad, un ejemplo excepcional de lo que debería de ser un ciudadano. De manera similar, Pablo dice, que la iglesia es el “columna de la verdad”. Como una columna soporta y eleva lo que está encima de ella, así la iglesia soporta y eleva la verdad para que todos la vean y la escuchen. A menudo los edificios públicos son conocidos por sus columnas impresionantes que simbolizan el carácter del edificio y lo que representan – su resiliencia, autoridad, y poder (p.ej. juzgados, edificios parlamentarios, catedrales). De manera similar, la iglesia se supone que sea una muestra impresionante de la verdad de Dios – su resiliencia, autoridad y poder. Como una columna, la iglesia levanta la verdad de Dios para que todos la vean y oigan.

Así como una base soporta la estructura de todo un edificio para darle estabilidad, fuerza, y un cimiento fuerte, así, Pablo dice, la iglesia es “el fundamento -Nueva Traducción Viviente- (la base) de la verdad.” La iglesia es la estructura de apoyo inconmovible que sostiene la verdad cuando está baja ataque, retiene la verdad cuando está bajo fuego de falsos maestros, pone el terreno firme sobre el cual la verdad descansa firmemente.

Entonces, la iglesia es ambas cosas, columna y cimiento de la verdad – la columna a nivel del suelo y el cimiento por debajo. Como “columna” de la verdad, la iglesia muestra la verdad de arriba, desde los tejados, al exponerla, enseñarla, predicarla públicamente, y al evangelizar a las naciones enérgicamente. Como “fundamento” de la verdad, la iglesia soporta la verdad desde abajo al seguir, obedecer, y vivir la verdad (Col.3:12-17) como la autoridad final para la fe y la práctica, al estudiar y enseñar y explicar la verdad (2 Tim. 2:15), y al afirmar y defender la verdad (Fil. 2:16). La iglesia es la piedra angular sobre la cual descansa la verdad.

Como la columna de la verdad, la iglesia es la proclamadora visible, majestuosa, gloriosa, pública, sin vergüenza de la verdad. Como fundamento de la verdad, es la defensora firme y sólida y quien soporta la verdad, la cual no se mueve ni cambia. Esta es la verdad que sostenemos y sobre la que nos apoyamos. Y que demanda un cierto código de conducta -conducta que debe reflejar nuestro mensaje. Después de todo, somos el pueblo de Dios, llevamos su naturaleza y carácter, somos su presencia en el mundo.

Nuestra conducta está regida por la naturaleza de la iglesia, que levanta el estandarte de la verdad como una columna gloriosa y que soporta la verdad como un firme fundamento. Entonces, el apóstol Pablo dice que nuestra conducta está regida por la “naturaleza” de la iglesia, y, observe también, que dice…

B. Nuestro mensaje (confesión) está regida por la verdad sobre Cristo.

El mensaje de la iglesia es llamado “la verdad,” de la cual la iglesia es la “columna” y “fundamento.” “La verdad” aquí es nuestra confesión de fe común, la suma y sustancia no negociable de nuestra creencia cristiana. La verdad es el “fundamento” sobre el cual la iglesia cristiana descansa y la “columna” que mantiene el mensaje cristiano. Es nuestro credo, si se quiere – lo que confesamos en nuestra predicación y enseñanza, nuestras canciones, nuestras oraciones, nuestros testimonios.

1. Nuestro mensaje es sobre el “gran misterio de la piedad.” “indiscutiblemente, grande es el misterio de la piedad “(16). La “Piedad” es la principal característica de la vida y conducta cristiana. Es la manifestación de Dios en nuestra conducta (14-15) y en nuestra confesión (16) -p.ej., lo que hacemos y decimos. Es un comportamiento apropiado de aquellos que mantienen “la verdad.” La fe cristiana es un “gran misterio,” dice Pablo, porque, aunque fue revelada en edades pasadas, es solo ahora en nuestra era de la gracia que se hace visible, tangible, una realidad comprensible en Cristo (Ef.3:1-7). El “misterio” es que Dios se ha manifestado a sí mismo en Cristo. Jesucristo nos ha revelado completa y perfectamente lo que antes estaba velado – esto es, la naturaleza y carácter de Dios. En Él conocemos a Dios. Él es la imagen del Dios invisible, la representación exacta de Dios (Heb.1:3). Jesucristo es Dios. Así, en Jesús vemos demostrada la “piedad” y en Él somos transformados en lo que Dios quiere que seamos. En Jesucristo el “misterio de la piedad” se hace claro. La “piedad” y la “verdad” fueron vividas a la perfección por Cristo. Su vida ejemplar es nuestra guía para la verdadera piedad. “La verdad” es, en esencia, la verdad sobre Cristo, quien es la Verdad y en quien Dios se revela plenamente. Así, el “misterio de la piedad” está perfectamente revelado en Jesús y reposa en el centro de la conducta de la iglesia y de la confesión (mensaje) de la verdad. “La verdad” que la iglesia confiesa y sostiene es el evangelio, “el misterio de la piedad,” que ahora está revelado en la persona, obra, vida, muerte y resurrección de Cristo. La piedad está arraigada en nuestro conocimiento e imitación de Cristo. Dios es plenamente conocido en Cristo de quien nosotros aprendemos la piedad.

Entonces, la iglesia está definida y formada por su relación con y su confesión de Jesucristo. ¿Cuál es la verdad sobre Cristo que es el centro del mensaje cristiano?

2. Nuestro mensaje es sobre la encarnación de Cristo.

a) Nuestro mensaje es sobre “Dios manifestado en carne” (16a). Cristo no llegó a existir en su encarnación. Él existe eternamente y, cuando vino a la tierra, voluntariamente se despojó a sí mismo de sus derechos y privilegios divinos, volviéndose completamente humano sin comprometer o ceder su total divinidad (Fil.2:6-8, Heb.2:14). Así es como Dios se manifestó a sí mismo a nosotros. De otra manera Dios hubiera sido por siempre un misterio para nosotros. Nuestro entendimiento de Dios hubiera sido por siempre velado, oscuro, y limitado a lo que vemos de la evidencia de Dios en la creación y en nuestras conciencias. Pero, por medio de la autorrevelación de Dios en Cristo, lo conocemos personalmente, íntimamente y como redentor. Y aquel Verbo fue hecho carne, y habitó entre nosotros y vimos su gloria, gloria como del unigénito del Padre lleno de gracia y de verdad” dice Juan (Jn. 1:14). El que dijo “Yo soy la verdad” nos reveló la verdad sobre Dios porque Él es Dios. Él es Emanuel, “Dios con nosotros,” porque Él fue enviado por Dios para hacernos conocer a Dios.

El “Verbo fue hecho carne.” Él nació de una virgen por el Espíritu Santo, a su naturaleza divina le añadió la forma humana y habitó entre nosotros, identificándose con nosotros en nuestras circunstancias y fragilidad humana. Porque, “debía ser en todo semejante a sus hermanos, para venir a ser misericordioso y fiel sumo sacerdote en lo que a Dios se refiere, para expiar los pecados del pueblo. Pues en cuanto él mismo padeció siendo tentado, es poderoso para socorrer a los que son tentados.” (Heb. 2:17-18). El apóstol Juan dice, les declaramos al que hemos visto, oído, y tocado (1 Jn. 1:1-3).

Nuestro mensaje es sobre la encarnación de Cristo, quien es “Dios manifestado en carne” y…

b) Nuestro mensaje es sobre la vindicación (justificación) de Cristo. “Cristo fue vindicado (justificado) por el Espíritu” (16b). Ser “vindicado” significa ser limpiado de acusación, ser justificado por evidencia o argumento, ser defendido de la oposición. Si la manifestación en carne de Cristo habla de su humanidad, entonces la vindicación por el Espíritu habla de su deidad. Él fue vindicado por el Espíritu en su bautismo cuando el Espíritu lo ungió para el ministerio. Él fue vindicado por el Espíritu a través de sus obras cuando realizó milagros por el poder divino. Él fue vindicado por el Espíritu en su resurrección cuando fue levantado de la muerte (Rom. 1:4; 8:11; Ef. 1:20). Esa fue una vindicación completa de quien él decía ser y en verdad era - el Dios-hombre perfecto y sin pecado. Esta fue la confirmación completa de su rectitud, de la aceptación completa de su sacrificio perfecto, la vindicación completa de que él era Dios manifestado en carne.

Entonces, nuestro mensaje es sobre la encarnación de Cristo - que él fue manifestado en carne y vindicado en el Espíritu. Ahora observemos que…

3. Nuestro mensaje es el testimonio sobre Cristo.

a) Hubo testimonio de los ángeles sobre Cristo - “Fue visto por ángeles” (16c). El que fue hecho menor que los ángeles por el sufrimiento de la muerte (Heb.2:9) fue observado por ellos. Ellos sabían quién era él, lo observaron de cerca desde el principio hasta el final de su vida, y ellos dieron testimonio de él.

i) Los ángeles lo vieron en su nacimiento

… en el que dieron testimonio que él era Dios encarnado. Por eso fue que el ángel le dijo a José: “no temas recibir a María tu mujer, porque lo que en ella es engendrado, del Espíritu Santo es” (Mat. 1:20). Es por eso que el ángel le reveló a María: “El santo Ser que nacerá, será llamado Hijo de Dios” (Lc. 1:35).

… en el que dieron testimonio que era el Rey eterno. Por eso el ángel le dijo a María: “Este será grande, y será llamado el Hijo del Altísimo; y el Señor Dios le dará el trono de David su padre; y reinará sobre la casa de Jacob para siempre, y su reino no tendrá fin” (Lc. 1:32-33).

… en el que dieron testimonio que él era el Salvador prometido. Por eso fue que ellos lo proclamaron a los pastores: “que os ha nacido hoy, en la ciudad de David, un Salvador, que es CRISTO el Señor” (Lc. 2:11). Por eso fue que el ángel le dio instrucciones a José que lo llamara Jesús “porque él salvará a su pueblo de sus pecados” (Mat. 1:21).

ii) Los ángeles lo vieron en sus tentaciones

… en donde ellos dieron testimonio al venir a él en el desierto y “le servían”. (Mt. 4:11; Mc. 1:13).

… en donde un ángel dio testimonio al fortalecerlo en su agonía en el jardín (Lc. 22:43).

iii) Los ángeles lo vieron en su muerte y estuvieron listos para librarlo. Por eso fue que Jesús dijo: “¿Acaso piensas que no puedo ahora orar a mi Padre, y que él no me daría más de doce legiones de ángeles?” (Matt. 26:53).

iv) Los ángeles lo vieron en su resurrección, cuando la piedra fue quitada (Mt. 28:2). Por eso fue que ellos pudieron decirles a las mujeres en la tumba: “¿Por qué buscáis entre los muertos al que vive? No está aquí, sino que ha resucitado.” (Lc. 24:4-7).

v) Luego, los ángeles lo vieron en su ascensión. Ellos les dijeron a los discípulos: “¿por qué estáis mirando al cielo? Este mismo Jesús, que ha sido tomado de vosotros al cielo, así vendrá como le habéis visto ir al cielo.” (He. 1:10-11).

vi) Finalmente, los ángeles lo vieron en su glorificación. Y le adoraron diciendo: : “El Cordero que fue inmolado es digno” (Ap. 5:12).

El mensaje de la iglesia es el testimonio sobre Cristo. Hubo el testimonio de los ángeles sobre Cristo y…

b) Hubo el testimonio de la gente sobre Cristo. Cristo fue “predicado a los gentiles” (16d). Él no solo fue visto por seres celestiales, sino también fue escuchado por los seres humanos. Jesús instruyó a sus discípulos: “me seréis testigos en Jerusalén, en toda Judea, en Samaria, y hasta lo último de la tierra.” (He. 1:8). La verdad sobre él, que había sido declarada por Dios el Padre (“Este es mi Hijo amado”) y por los ángeles habría de ser proclamada por sus discípulos “a los gentiles”. Y esa es también nuestra misión y nuestro mensaje. De quien se burlaron, al que azotaron, condenaron, y crucificaron es el que predicamos a las naciones. “a quien anunciamos,” dice Pablo (Co. 1:28). “pero nosotros predicamos a Cristo crucificado, para los judíos ciertamente tropezadero, y para los gentiles locura; más para los llamados, así judíos como griegos, Cristo poder de Dios, y sabiduría de Dios.” (1 Cor. 1:23-24; cf. 1 Cor. 2:2).

El mensaje de la iglesia es la verdad sobre Cristo - la encarnación de Cristo y la vindicación de Cristo. El mensaje de la iglesia es el testimonio sobre Cristo - el testimonio de los ángeles y el testimonio de las personas. Por último…

4. Nuestro mensaje es sobre la respuesta a Cristo.

a) Hubo respuesta en la tierra. Cristo fue “creído en el mundo” (16e). El resultado de la proclamación del evangelio fue que las personas creyeron el mensaje - En Pentecostés fueron salvados 3.000 y el movimiento se esparció por toda Judea, Samaria, y las naciones de los Gentiles, así que ambos, judíos y Gentiles creyeron en él. En el mundo, los judíos creyeron en él, ya que “también muchos de los sacerdotes obedecían a la fe.” (Hc 6:7). En el mundo, los Gentiles creyeron en él, ya que “Los gentiles, oyendo esto, se regocijaban y glorificaban la palabra del Señor,” (Hc 13:48; cf. 17:12).

La iglesia proclama la verdad sobre la respuesta a Cristo- hubo respuesta en la tierra, …

b) Hubo respuesta del cielo. Cristo fue “Recibido arriba en gloria.” (16f). Esta fue la finalización de su ministerio terrenal. Él fue exaltado a la diestra de Dios - el lugar de poder, el lugar de intercesión y defensa por su pueblo. Los hombres lo odiaron, lo golpearon, lo crucificaron, lo rechazaron, y lo enterraron, pero Dios lo levantó y lo recibió arriba “en gloria.” El fin de su vida no fue muerte y humillación sino ascensión y gloria. .

Conclusiones. La labor de la iglesia es mantener la verdad en nuestra conducta y nuestra confesión (mensaje). Nuestra conducta está regida por la naturaleza de la iglesia - somos la casa de Dios, la iglesia del Dios viviente, la cual es la columna y fundamento de la verdad. Y nuestro mensaje está regido por la verdad sobre Cristo - verdad que audazmente mantenemos y proclamamos, la verdad de que él fue manifestado en carne, vindicado en el Espíritu, visto de los ángeles, predicado a los Gentiles, creído en el mundo, y recibido arriba en gloria, desde donde regresará de nuevo.

Esta es la verdad que predicamos - la verdad sobre la encarnación de Cristo, la verdad de su ministerio, la verdad sobre su muerte, resurrección, ascensión, y glorificación. Este es el mensaje que predicamos - la verdad sobre la figura central de la historia mundial, cuya vida, enseñanzas, y obras han dividido al mundo, la verdad sobre el testimonio universal de quién es Cristo y cómo él ha cambiado el mundo, la verdad de quién la iglesia es la columna y cimiento.

Nuestro objetivo es mantener y proclamar este mensaje para glorificarlo por quién él es, obedecer su gran comisión, y traer a otros a una relación transformadora de vida con él. El gran objetivo de la iglesia es ser la columna y cimiento de la verdad a través de nuestra conducta y nuestra confesión, para que a través de nuestra conducta (que refleja la naturaleza de la iglesia - la casa de Dios) y a través de nuestra confesión (que refleja el mensaje de la iglesia - la verdad de Dios) otros adopten la persona de Cristo, lleguen a conocerlo, amarlo, seguirlo, y servirlo.

Ojalá busquemos ser predicadores fieles de la verdad que confesamos, a medida que proclamamos, defendemos, y mantenemos nuestro mensaje concerniente a la verdad de Cristo.

II. Liderazgo: Siendo Un Modelo A Seguir Devoto “Tu Santidad Personal”

Ser santo significa ser apartado para la adoración y servicio de Dios, ser sagrado, puro, consagrado a Dios. ¿Cómo podemos ser santos en una cultura que, por ejemplo, aprueba las relaciones entre el mismo sexo y el sexo por fuera del matrimonio? No puedes conducir por la ciudad sin ver una propaganda conteniendo un mensaje sexual o profano. No puedes ver un comercial de televisión sin avergonzarte u ofenderte. Entonces, ¿cómo pueden los cristianos vivir de tal manera que amemos lo que Dios ama y odiemos lo que Dios odia?

John Owen es alguien que vivió una vida santa. En “A Godward Life,” John Piper escribe que John Owen probablemente fue el mayor pastor y teólogo entre los Puritanos en Inglaterra, siendo influyente en la política, en las denominaciones, en la teología, en la academia, a nivel pastoral, y a nivel personal. A pesar de su vida extremadamente ocupada y trágica (tuvo once hijos, diez de los cuales murieron siendo jóvenes, seguido por la muerte del décimo primero cuando era un adulto joven), su pasión era la santidad personal. Dijo, “El deseo de mi corazón para Dios y el diseño principal de mi vida…son.. que la santidad universal sea promovida en mí mismo y en los corazones y acciones de otros,” John Piper continúa: “No muchos líderes hoy en día fijan el objetivo de sus vidas en términos de la santidad. Más y más líderes abiertamente confiesan que su santidad personal no es importante para su actuación pública…ese no era el caso con John Owen. Lo maravilloso, poderoso, y hermoso de su vida pública era la constante de su comunión personal con Dios en pureza y gozo… [La] clave de la pureza y santidad, la clave para la efectividad duradera en toda la vida [es una] contemplación constante de la gloria de Cristo.” (John Piper, “A Godward Life,” 124-125)

De alguna manera somos como todos los otros cristianos - estamos en una travesía en la cual todos nos volvemos más como Cristo. Pero en otro sentido, somos líderes cristianos que se nos demanda ser modelos de la moralidad y estilo de vida cristiana al ser “irreprensible” (s) (1 Tim. 3:2), al caminar como Jesús lo hizo (1 Jn. 2:6), al hacer morir los deseos de la carne (Ro. 8:13), al caminar en el Espíritu y no satisfacer los deseos de la carne (Ga. 5:16), al despojarnos del viejo hombre y vestirnos del nuevo hombre (Ef. 4:22-24), al crucificar la carne con sus pasiones y deseos (Ga. 5:24).

Por lo tanto, estamos llamados a practicar…

A. Pureza En La Conducta.

Estamos llamados a ser puros: “como aquel que os llamó es santo, sed también vosotros santos” (1 Pe. 1:15-16; Lv. 11:44). La pureza es un pre requisito para tener comunión con Dios, para ser llenos del Espíritu, para la credibilidad en tu vida personal, para el poder en la predicación y el liderazgo. Una de las áreas clave a proteger es la pureza sexual.

1. Pureza en la conducta sexual.

Observemos estos pasajes…

“sé ejemplo de los creyentes… en pureza.” (1 Tim. 4:12).

“3 Pero fornicación y toda inmundicia, o avaricia, ni aun se nombre entre vosotros, como conviene a santos; 4 ni palabras deshonestas, ni necedades, ni truhanerías, que no convienen, sino antes bien acciones de gracias. 5 Porque sabéis esto, que ningún fornicario, o inmundo, o avaro, que es idólatra, tiene herencia en el reino de Cristo y de Dios. 6 Nadie os engañe con palabras vanas, porque por estas cosas viene la ira de Dios sobre los hijos de desobediencia. 7 No seáis, pues, partícipes con ellos. 8 Porque en otro tiempo erais tinieblas, mas ahora sois luz en el Señor; andad como hijos de luz 9 (porque el fruto del Espíritu es en toda bondad, justicia y verdad), 10 comprobando lo que es agradable al Señor. 11 Y no participéis en las obras infructuosas de las tinieblas, sino más bien reprendedlas; 12 porque vergonzoso es aún hablar de lo que ellos hacen en secreto.” (Ef. 5:3-12)

“Honroso sea en todos el matrimonio, y el lecho sin mancilla; pero a los fornicarios y a los adúlteros los juzgará Dios.” (Heb. 13:4).

Somos muy vulnerables a los estándares morales de nuestra cultura, sin importar si eres viejo o joven, o un líder en la iglesia, o un cristiano en tu lugar de trabajo. Los pastores y líderes cristianos son particularmente vulnerables porque algunas mujeres se sienten atraídas por ellos por su posición pública y por su comunicación. Al aconsejar mujeres, los pastores y líderes cristianos están expuestos a intimidades que los hacen susceptibles de ser atraídos hacia y por otras mujeres. Así que, no dejes que nadie del sexo opuesto penetre tu guardia. No te permitas ser vulnerable a la tentación. Tienes que ser conocido como alguien que es sexualmente puro, alguien que está completamente comprometido a tu esposa. (si eres casado).

Si quieres ser un cristiano de influencia, tienes que ser “irreprensible(1 Tim. 3:2). Ser irreprensible en conducta en el área sexual significa, en palabras de Pablo, ser “marido de una sola mujer,” (1 Tim. 3:2; Tit. 1:6). Esto implica que seas un “hombre de una sola mujer” p.ej. que tengas ojos y deseos para nadie más que tu esposa.

Has de la pureza sexual una prioridad en tus oraciones, que Dios te mantenga puro. Fallar en esta área es violar la confianza como pastor del pueblo de Dios. Fallar en esta área crea caos en tu vida. Se supone que has de proteger la grey de Dios, no exponerla al peligro. Se supone que seas fiel a las necesidades de la grey, no traicionarla.

Ni siquiera estes cerca de profanar tu relación con el sexo opuesto. No animes a alguien más allá de lo que es debido. Una violación de esta confianza pone todo tu ministerio y testimonio en riesgo - tu credibilidad, tu integridad, tu confiabilidad como líder.

Sea que seamos pastores o líderes laicos, Satanás quiere ganar ventaja sobre nosotros. Él lo hace al ponernos trampas, particularmente cuando estamos bajo estrés, desánimo, o soledad. Cuando estás desanimado con el ministerio o la vida cristiana, el peligro de la caída moral se vuelve menos amenazante para ti, por lo tanto, más posible.

Entonces, protégete de la tentación sexual. ¿Cómo lo puedes hacer? Te puedes proteger de ceder a la tentación sexual al construir cercas. ¿Qué quiero decir con eso? Construir límites en tu vida que te ayudarán a protegerte de tu tentación sexual e impureza. Por ejemplo, (1) crea en tu rutina una actividad recreativa que reduzca la presión del día a día, (2) pasa tiempo con tu esposa, (3) nunca te reúnas con personas del sexo opuesto a puerta cerrada, ni en tu oficina ni en un edificio vacío, (4) toma vacaciones, (5) descansa lo suficiente, (6) no veas películas que te exciten sexualmente. Pregunta: ¿Qué otras “barreras” hay?

Puedes protegerte de ceder a la tentación sexual al considerar las consecuencias potenciales de una relación o conducta sexual inapropiada. Considera la consecuencia de perder el respeto de tus hijos. Considera las consecuencias para tu matrimonio, familia, y ministerio. Considera las consecuencias para la congregación que lideras - como el sentimiento de traición, desconfianza, o la tentación a seguir tu ejemplo. Considera la consecuencia de entristecer al Señor quien murió para salvarte del pecado. Considera los recuerdos que te van a perseguir por el resto de tu vida.

Te puedes proteger de ceder ante la tentación sexual desarrollando relaciones apropiadas. José consideró su relación con Potifar y Dios más importante que el placer transitorio (Gn.39) Él mantuvo su relación con y su respeto por Potifar - “Y ninguna cosa me ha reservado sino a ti, por cuanto tú eres su mujer;” - y él mantuvo su relación con y su respeto por Dios - “¿cómo, pues, haría yo este grande mal, y pecaría contra Dios?” (39:9). Esto protegió a José en un momento de vulnerabilidad extrema a la tentación sexual.

Puedes protegerte de ceder ante la tentación sexual actuando madura y responsablemente. La conducta sexual inapropiada es el producto de la inmadurez e irresponsabilidad. De nuevo, en el ejemplo de José, él actuó con madurez, responsable y sabiamente respecto a su empleador y su trabajo.

Te puedes proteger de ceder ante la tentación sexual, desarrollando y fortaleciendo tu propio matrimonio (si estás casado). Esta es probablemente la mejor manera de guardar tu pureza sexual. Así que asegúrate de pasar tiempo con tu esposa y amarla profundamente. Asegúrate de que las mujeres (si eres un hombre) sepan que tu esposa es la #1 en tu vida. Mantén a todas las demás mujeres a distancia.

En la próxima edición de este Diario, continuaremos nuestro estudio sobre este asunto de la pureza.

III. Bosquejo de Sermón

He estado publicando una serie de bosquejos de sermones sobre las siete obras sobrenaturales de Jesús como aparecen en el evangelio de Juan. En la última edición de El Diario Del Pastor En La Red, publiqué un bosquejo del último sermón de esa serie. Ahora vamos a comenzar una nueva serie de bosquejos de sermones sobre los siete diálogos (o discursos) importantes en el evangelio de Juan.

Título: El diálogo de Jesús con Nicodemo, Pt. 1, Juan. 3:1-8

Asunto: Entrando al Reino de Dios

Punto #1: ¿Cuál es la clave para entrar al Reino? (2-3)

1. El reino de Dios tiene ambos aspectos, espiritual y físico

2. Entrar al reino se basa en el principio espiritual del nuevo nacimiento

Punto #2: ¿Cómo se lleva a cabo este nacimiento espiritual? (4-8)

1. El nuevo nacimiento espiritual se lleva a cabo a través del “agua y el Espíritu” (5)

2. El nacimiento espiritual es completamente diferente del nacimiento físico (6)

3. El nacimiento espiritual es la llave universal para el Reino (7)

4. El nacimiento espiritual es como el viento (8)

Related Topics: Pastors

The Gospel According To Jesus

Related Media

Introduction

It is always a good time for us to think about what comes after this life is finished.1 And who better to tell us than Jesus? After all, He not only raised the dead;2 He rose from the dead Himself.3

The First Thing Jesus Wants Us To Know Is That Everyone Isn’t Going To Heaven.

13 “Enter through the narrow gate; for the gate is wide and the way is broad that leads to destruction, and there are many who enter through it. 14 “For the gate is small and the way is narrow that leads to life, and there are few who find it (Matthew 7:12-14).

Jesus’ words here should prompt us to give this matter of where we go when we die serious thought. Just what is it that will get us into heaven, and what is it that won’t? Jesus clearly tells us the way to heaven, and also the things that won’t get us there. Let’s start with what Jesus says won’t get a person into heaven.

What Won’t Get Us To Heaven

It was commonly assumed that godly people could be identified by how much money they had. It was likewise assumed that the rich could be assured of attaining eternal life in heaven.4 Jesus told this story in Luke chapter 16, in order to make it clear that having money won’t get you to heaven.

“Now there was a rich man, and he habitually dressed in purple and fine linen, joyously living in splendor every day. 20 “And a poor man named Lazarus was laid at his gate, covered with sores, 21 and longing to be fed with the crumbs which were falling from the rich man’s table; besides, even the dogs were coming and licking his sores. 22 “Now the poor man died and was carried away by the angels to Abraham’s bosom; and the rich man also died and was buried. 23 “In Hades he lifted up his eyes, being in torment, and saw Abraham far away and Lazarus in his bosom (Luke 16:19-23).

These words of Jesus were shocking to those who heard them. A poor man made it to heaven, but the rich man did not. Being financially comfortable gives no assurance that a person is going to heaven. Jesus went even farther, when He said that wealth may very well hinder one from getting into heaven:

And Jesus said to His disciples, “Truly I say to you, it is hard for a rich man to enter the kingdom of heaven. 24 “Again I say to you, it is easier for a camel to go through the eye of a needle, than for a rich man to enter the kingdom of God.” 25 When the disciples heard this, they were very astonished and said, “Then who can be saved?” (Matthew 19:23-25)

Being Religious Won’t Get You To Heaven, Either.

“For I say to you that unless your righteousness surpasses that of the scribes and Pharisees, you will not enter the kingdom of heaven” (Matthew 5:20).

The scribes and the Pharisees were the most religious people of Jesus’ day, and yet Jesus declared that one would have to be more righteous than these folks to get into heaven. This is also clear in the words Jesus spoke to Nicodemus, one of the most prominent Bible teachers of his day:5

3 Jesus answered and said to him, “Truly, truly, I say to you, unless one is born again he cannot see the kingdom of God.” 4 Nicodemus said to Him, “How can a man be born when he is old? He cannot enter a second time into his mother’s womb and be born, can he?” 5 Jesus answered, “Truly, truly, I say to you, unless one is born of water and the Spirit he cannot enter into the kingdom of God. 6 “That which is born of the flesh is flesh, and that which is born of the Spirit is spirit. 7 “Do not be amazed that I said to you, ‘You must be born again’” (John 3:3-7).6

Simply put, being religious is not the way to get to heaven.

So How Does One Get To Heaven?

Jesus has told us that neither wealth, nor good works, nor being religious is the way one gets to heaven. How, then, can we be assured of going to heaven? We find the answer in a in a most unexpected place and time – at the time when Jesus was hanging on the cross, between two thieves.

Earlier, both thieves had mocked Jesus, and dared Him to come down from His cross, to save Himself, and them. Now, we are told that one of those thieves has had a change of mind, and of heart:

One of the criminals who were hanged there was hurling abuse at Him, saying, “Are You not the Christ? Save Yourself and us!” 40 But the other answered, and rebuking him said, “Do you not even fear God, since you are under the same sentence of condemnation? 41 “And we indeed are suffering justly, for we are receiving what we deserve for our deeds; but this man has done nothing wrong.” 42 And he was saying, “Jesus, remember me when You come in Your kingdom!” 43 And He said to him, “Truly I say to you, today you shall be with Me in Paradise.” (Luke 23:39-43).

How Could Jesus Promise This Guilty Sinner Eternal Life?

Who could possibly be more unworthy of heaven than this fellow? He was a condemned man, in the midst of his own execution. He had just mocked Jesus, like his fellow criminal. He couldn’t claim good works as the basis for his salvation, nor could he promise that he would do better from now on. He was, by his own admission, a sinner deserving death.

But you see, this is actually the first necessary requirement of the gospel. Like this criminal, we must acknowledge that we, too, are sinners in God’s sight, worthy of death.

The second necessary requirement is that we must come to fear God, and to acknowledge that Jesus Christ is innocent, sinless. If Jesus were a guilty sinner, like these two thieves, then He could save no one. But because He is righteous, He can die in the sinner’s place, and bear his or her punishment.

The third necessary requirement is that we must believe in the resurrection of Jesus from the dead. If Jesus did not rise from the dead, how could He enter into His kingdom, and how could He bring anyone else into His kingdom with Him? No, Jesus must rise from the dead, and this criminal knew it, and believed it would happen.

To sum it up, this criminal recognized his sin, and his unworthiness to get into heaven. He now acknowledged Jesus to be sinless, and his only means of getting into heaven. And he was assured of this because the resurrection of Jesus was also the basis for his resurrection, when he died.

This is what gave that thief assurance that he would, that day, enter into our Lord's kingdom, to spend eternity with Him. This is because his salvation was not based up on his goodness, his wealth, or his works - it was based upon who Jesus was, and is, and what He has done to save sinners like us. And because of this, he could be assured that his salvation would last forever, because it rested on who Jesus is, and what He did to save sinners.

No wonder the gospel is called “good news!” What news could possibly be better than this. If you have not yet come to trust in Jesus as this criminal did, I urge you to do it today. That is the gospel. That is the way to heaven.


1 See Ecclesiastes 7:1-2.

2 See Matthew 11:2-6; Luke 7:12-18; John 11:1-45.

3 See Matthew 16:21; Luke 24:1-48.

4 This was even the view of the disciples, until Jesus corrected it. See Matthew 19:23-25.

5 See John 3:10.

6 We should note that Nicodemus will eventually come to be born again. See John 19:39-40.

Related Topics: Basics for Christians, Christian Education, Christian Life, Evangelism, Introduction to Theology, Soteriology (Salvation)

The Net Pastor’s Journal, Eng Ed, Issue 50, Winter 2024

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Strengthening Expository Preaching: Preaching Doctrine

Since it is impossible for me to deal with all aspects of preaching doctrine, I have decided to focus particularly on the application of doctrine since that, it seems to me, is one of the big challenges in preaching. How do I make doctrine relevant to life and not simply a concept to be understood? How can I teach doctrine in my preaching in such a way that people recognize its importance and value to their lives, such that it shapes their thinking, behaviour, decisions, relationships, values etc.?

In addressing this topic, I will try, in this and subsequent editions of this Journal, to give you…

A. Some factors in our contemporary culture that impact the preaching of doctrine.

B. Three important steps in preaching doctrine.

C. Some specific examples of the application of doctrine in preaching.

D. Helpful hints for preaching doctrine.

E. Some concluding reminders about preaching doctrine.

First, then, by way of an introduction to this topic let me comment on…

A. Some Factors In Our Contemporary Culture That Impact The Preaching Of Doctrine.

A1. The Impact of Contemporary Christian Music on Doctrine. The music we hear and sing in church now is influenced greatly by secular music. You could argue that such has always been the case, but that doesn’t make it right nor does it mean that it should continue to be the case. Many contemporary Christian songs could just as easily be songs played on secular radio programs since they sound the same and contain, in some instances, no references that would easily identify them as Christian.

Christian music genre is not just a matter of preference. It’s not just a matter of whether you like traditional hymns or contemporary worship music. That’s a very superficial way of looking at music. Surely, the music we choose for our worship services must be selected on the basis of…

1. The theology of the lyrics - their theological integrity and instruction.

2. Its connection to the theme of the sermon, for all aspects of a church service, I would argue, should be unified. Indeed, a kaleidoscope of music totally unrelated to the theme of the sermon produces a disjointed service and disconnects the worship in music from the worship in the Word.

3. Its expression of worship to God

4. Its connection with Christian life experience

5. The style of the musical composition and the instrumentation played.

6. Its connection with our evangelical history. This criterion is often overlooked but vitally necessary because the advent and popularity of contemporary Christian music lays the emphasis on “contemporary” and contributes to the disconnection from the past that has arisen in our churches, so much so that we are actually raising a generation of young people now who have no connection to our theological traditions, doctrines, or history.

So, as we talk about preaching doctrine, be aware that preaching and teaching doctrine is not limited to the sermon. We should teach doctrine in our music as well. Sadly, much of the contemporary music (not all) either contains no doctrinal content whatsoever or doctrine that is rooted in other ecclesiastical traditions that may be contrary to what we believe and practice. Thus, the proliferation of church music that is from the contemporary genre only, without some traditional music, exacerbates the movement away from preaching doctrine and contributes to the biblical and theological illiteracy of so many of our congregants, particularly our young people.

A2. The Impact of a Contemporary Worldview on Doctrine. The way our society in general thinks usually makes its way into our congregations. Contemporary cultural thinking rejects the notion that there is knowable, absolute, authoritative truth. Instead, those who hold this philosophy consider all truth to be relative and situational, depending on your personal worldview and experience, which, they think, is more relevant to and authoritative in their lives than abstract concepts. Thus, this contemporary philosophy has affected the attitude with which people listen to sermons, particularly sermons on biblical doctrine.

Closely connected to this way of thinking is the cultural emphasis today on individual rights and freedoms, which similarly impacts the preaching of doctrine. Individualism not only stresses private preference but also personal, individual authority that says, “What I believe is my business and no one else is going to tell me what is right or wrong.” Rather than preaching to people whose basic assumption is that the Bible is true and accurate in all that it affirms, many people today come to our church services with the attitude, “Since when was biblical doctrine the ultimate authority for my faith and practice? Who gives you the authority to tell me what is true and what is not?” As a result we have pews filled with people of diverse theological persuasions, many of which have no sound biblical basis, and, in many cases, people with no theological persuasion at all.

Added to this, many Christians view the church, its ministry, and programs, much like choosing from a menu in a restaurant or buying your groceries: “Which one do I like best, suits my needs best, delivers the most benefit to me?” This emphasis on individualistic preference manifests itself in the erratic attendance levels in many evangelical churches today. As one pastor said to me, the congregation seems to change weekly. If the schedule of another activity (e.g. sports) conflicts with and is considered to be more attractive than attending a church service, then that activity gets priority.

Part of this consumer-oriented, self-centered mentality is the drive for instant gratification, from fast foods to pain killers. Undoubtedly this is why so many popular Christian books that fill the Christian bookstores are so superficial. They are responding to the demand for a “five easy step solution” to life’s complex questions, all the way from raising children, to handling debt, to knowing the future.

All this to say that the demand for instant solutions and the emphasis on private preference manifests itself in the general attitude to biblical doctrine. Church, for much of the current generation, is just another item on the list of things that they can purchase and when assessing which church or church service to purchase from they are driven by a materialistic view: “What’s in it for me? What’s the benefit for my children?”

Undoubtedly, television and movies have had a great impact on the seeming inability of people in general to interact with and think through philosophical and theological issues. TV and Hollywood are bombarding the culture with their philosophy and people are subconsciously absorbing it. So, the challenge for us, as preachers, is to make sure that the theology we teach is not left in the realm of an abstract concept but is directly related to practical living.

Sadly, many preachers have fallen captive to this materialistic culture and, in response, preach sermons that satisfy the contemporary worldview, such as “how-to” sermons, “felt-need” sermons, and Christian psychology and counselling, all of which are designed to deliver a tangible, take-home value to the listener’s perceived needs, but which, in the final analysis, are by-and-large anthropocentric sermons devoid, in many instances, of any focus on God and the doctrines of his Word. We must remember that theology is and must be fundamentally practical, otherwise it fails to make a difference in people’s lives. Thus, when preaching doctrine, preachers must be sure to make clear how this should affect lives – our relationships, values, priorities, beliefs, morality etc.

So, the challenge for preachers in this contemporary context is: How do you preach to people whose largely secular thinking drives every part of their lives, including what they want out of church? How do you effectively preach to people who are more attuned to feelings, sights, sounds, touch, and experience than they are to thinking with their minds about propositional truth? How do you preach to people who do not believe that there is absolute truth? How do you preach to people, many of whom think that what is true for you is not necessarily true for them?

I would argue that as postmodernism gradually deconstructs society’s worldview (through concepts such as moral relativism, social pluralism, evolutionary humanism), the more Christian doctrine becomes relevant in helping people put their lives and worldview back together again. Furthermore, before we can teach people the “how” of Christian behavior, we must teach them the “what” of Christian doctrine. If they don’t know “what” we believe and “why” we believe it, they cannot possibly understand “how” to apply it to their Christian lives. As B. B. Warfield expresses it: “The universally acknowledged principle that what a person believes will determine how he behaves underscores the importance of preaching correct doctrine” (“The Indispensableness of Systematic Theology to the Preacher,” in The Masters Seminary Journal, Fall 1996). This is one of the problems with “how-to” or “felt-needs” anthropocentric sermons. They try to change the way people live without first changing the way they think based on biblical truth.

A3. The Impact of Contemporary Biblical Illiteracy on Doctrine. Not that long ago (perhaps only as far back as the early to mid-20th century), preachers could count on the majority of their congregation knowing the biblical narratives and understanding and affirming biblical doctrines, at least to varying degrees. But you can’t count on that now. Fewer and fewer church-goers know their Bibles or biblical doctrine.

As preaching doctrine becomes more and more of a necessity, many preachers find it more and more of a challenge and less and less attractive to do so, perhaps because they themselves do not know or adequately understand biblical doctrine, or perhaps because preaching doctrine might impact their relationship with their congregation, many of whom may not accept what they preach. Thus, this issue of the biblical illiteracy of many church-goers has the effect of rendering many preachers fearful of preaching doctrine lest they be misunderstood, or worse lest they offend their congregations. Thus, in many cases, they shy away from doing so.

Life seems to be advancing at such a pace that what was accepted even 10 years ago is now redundant and tossed aside to make way for the new. In this culture of high speed change, history and tradition are not important to the younger generation anymore. They live for the present in isolation from the past and without much concern for the future. Evolution, which is being fervently preached in schools, on TV and other forms of entertainment, has probably had one of the greatest impacts on this type of thinking as it effectively detaches people from any significant past and leaves them confused about any significant future.

We must maintain a connection to our evangelical roots and recognize their impact on the church. I mentioned it earlier with regard to the church music scene, but its impact is more far-reaching than just music. It impacts doctrinal traditions as well. The doctrines we teach in conservative, evangelical churches has grown out of a long history of theological debate and study by individuals, churches, and denominations. What we believe today is, in large part, due to the theological scholarship of people whom God has gifted to analyze, articulate, and promote sound biblical doctrine, and we thank God for them.

Concluding Remarks. This short background survey is designed to highlight some of the secular influences on our contemporary evangelical churches that underscore the necessity of getting back to basics through the preaching and teaching of biblical doctrine. As Timothy George argues, “The recovery of doctrinal preaching is essential to the renewal of the church ... The presupposition of doctrinal preaching is that the God who has once and for all come in Jesus Christ and once and for all spoken in Holy Scripture still comes and still speaks to His people through the faithful proclamation of His Word in the power of the Holy Spirit” (“Doctrinal Preaching” in Handbook of Contemporary Preaching, ed. Michael Duduit, pages 93 and 95).

Though many people would say that they want sermons that address their “felt needs,” our task is to deliver sermons that address their “real needs.” Their real needs are spiritual and their spiritual needs must be addressed first and foremost with sound biblical teaching, including doctrine.

This concludes my discussion of the first item (“A”) above: “Some factors in our contemporary culture that impact the preaching of doctrine.” I will continue discussing various other aspects of doctrinal preaching (see “B” to “E” above) in subsequent editions of this NET Pastors Journal.

II. Strengthening Biblical Leadership:
Order In The Church, Part 4, 1 Timothy 2:1-15

As we noticed last time, 1 Timothy is structured around five “charges” (points of instruction) that the apostle Paul issues to the young pastor Timothy, who was Paul’s son in the faith and his protégé (pupil, apprentice). These five charges are as follows:

A. A charge concerning pastoral responsibility (1:3-20): “Wage the good warfare.”

B. A charge concerning public worship (2:1-15): “The men should pray…the women should learn quietly.”

C. A charge concerning pastoral leadership (3:1-16): “How one ought to behave in the house of God.”

D. A charge concerning personal devotion (4:1-6:2): “Keep a close watch on yourself and on the teaching.”

E. A charge concerning pastoral motives (6:3-21): “Keep the commandment unstained…guard the deposit entrusted to you.”

In the previous three editions of this Journal (NPJ 47, 48, 49), I covered the first charge (“A”) concerning pastoral responsibilities:

A1. The responsibility to maintain pure doctrine (1:3-11)

A2. The responsibility to testify to God’s saving grace (1:12-17)

A3. The responsibility to fulfill your pastoral mandate (1:18-20).

In this edition we will study the second charge in 1 Timothy…

B. A Charge Concerning Public Worship (2:1-15): “The men should pray…the women should learn quietly.”

Paul now proceeds to lay out certain specifics and procedural details about the general charge to Timothy to fulfill his mandate (1:18-20). The first item is…

B1. An exhortation to congregational prayer (2:1-7). “First of all, then, I urge that supplications, prayers, intercessions, and thanksgivings be made for all people” (2:1).

a) The primacy of congregational prayer (2:1a). By saying “first of all, then, I urge…” Paul evidently wants Timothy, in his leadership of the church at Ephesus, to give first priority to the public, collective, and regular practice of prayer. Paul is not exercising his apostolic authority here by way of command but rather he is appealing to the congregation (urging them) to engage in what should be of primary importance.

b) The nature of congregational prayer (2:1b) is described here in four terms - “supplications, prayers, intercessions, and thanksgivings” - all of which should be expressed in the church’s public prayers. It is difficult to make clear distinctions between these various descriptions of prayer, but, without trying to be too definitive, I think there are subtle differences in these terms, perhaps as follows…

“Supplications” - requests presented to God concerning specific needs.

“Prayers” – a general term of speaking to and hearing from God.

“Intercessions” – petitioning God on behalf of someone else.

“Thanksgivings” – expressing to God our gratitude for blessings received, strength provided, clarity given, opportunities presented, responses awaited etc. Surely, thanksgiving should be our attitude in all our prayers.

Prayer, then, should not only have priority and regularity among us as to its practice and include different aspects as to its nature, but notice also…

c) The scope of congregational prayer (2:1c-2a) is to be universal: “…for all people, for kings and all who are in high positions.” Public prayer is not to be limited to our needs or our locality but is to be universal (“all people”) including those in positions of authority (“for kings and all who are in high positions”). Indeed, those who hold higher official positions in government, in law enforcement, in the law courts etc., and in our places of employment surely need our prayers today more than ever.

This exhortation should challenge us as to whether prayer in the churches in which we minister is so characterized. It is so easy for us to become myopic in our prayer life, isn’t it? Do we engage in serious supplication and intercession in the spirit of thanksgiving, not only for ourselves but for all people? Do we remember to pray publicly for world affairs, the spread of the gospel, the salvation of the lost? Or are we more concerned about our own needs and wants?

d) The objective of congregational prayer (2:2b) is that we may lead a peaceful and quiet life, godly and dignified in every way.” Our rulers, leaders, and authorities make a significant difference in the conditions under which we live congregationally and individually. Those who rule over us can impact the quality and freedom and testimony of our lives. Our earnest prayer should be that we be allowed to live “peaceful and quiet” lives, unopposed by our neighbors and authorities and undistracted from our Christian responsibilities, such that our Christian testimony would be “godly and dignified in every way.” Collective prayers of this nature and with this objective would have as their ultimate goal the spread of the gospel through the freedom and peace that we would enjoy.

e) The reasons for congregational prayer (2:3-7). Paul gives three reasons why the practice of congregational prayer, as he has described it, is so important.

First, congregational prayer is important because … prayer for “all people” (2:1) is “good and it is pleasing in the sight of God our Savior” (2:3). It is always “good” to engage in practices that are “pleasing” to God, and prayers that are pleasing to God are efficacious because they accord with God’s desire for “all people to be saved and to come to the knowledge of the truth” (2:4). This is a marvelous truth, that the heart of God, expressed in its fullness at the cross of Christ, has as its objective the salvation of all people.

The saving purpose of God is universal in its scope – no one can ever say that God did not love them or that Christ did not die for them. Nonetheless, sadly, some will not be saved, not because of any deficiency on God’s part but because of their stubborn refusal to accept the salvation he has provided for them and offers them in Christ. Indeed, God’s desire is not only the salvation of all people, but that once saved they will “come to the knowledge of the truth.” This is surely one of the primary responsibilities of pastoral leadership – to ensure that believers are taught the Scriptures accurately and clearly and trained in upright Christian living, so that they progress in their knowledge of the truth and their relationship with God (2 Tim. 3:16; Eph. 4:13-16).

Second, congregational prayer is important because … prayer for the salvation of all people has a profoundly doctrinal basis concerning the essential nature of the godhead and God’s relationship with the human race. The truth that “there is one God” (2:5a) eliminates any pagan notion of multiple gods or that all roads lead to heaven. And since there is only one God, there can only be “one mediator between God and humanity,” and that person is “the man Christ Jesus” (2:5b). Only Christ Jesus, being truly God, could provide the way by which rebellious people can be reconciled to God (2 Cor. 5:14-21), which purpose he mediated when, at the cross, he “gave himself as a ransom for all” (2:6a).

Notice again, that salvation is provided for and available to all people through Christ, “which is the testimony given at the proper time” (2:6b), the time when Christ came into the world, lived a perfect life and died as a perfect sacrifice for the sins of the world, all at just the right time in world history (Gal. 4:4). This short statement of Christian doctrine sets out very succinctly the basis of salvation and the underlying motivation to pray for the salvation of all people.

Third, congregational prayer is important because … prayer for the salvation of all people is a continuation of the apostle Paul’s ministry. For this I was appointed a preacher and an apostle (I am telling the truth, I am not lying), a teacher of the Gentiles in faith and truth” (2:7). Paul himself was called by Christ (Gal. 1:15) and appointed as an apostle to preach and teach the Gentiles based on his personal faith and the objective truth of the gospel, which ministry he exhorts pastor Timothy (and us) to continue.

B2. An instruction on congregational conduct (2:8-15). The apostle’s exhortation to congregational prayer leads to this instruction regarding a distinction between the participation and conduct of men and women in the church.

a) The participation and conduct of men in congregational prayer (2:8). “Therefore, I desire that in every place the men should pray, lifting holy hands without anger or quarreling.” That the apostle addresses this instruction specifically to “the men” is notable and relevant for our day in which there seems to be much confusion about who may participate in public worship and how.

As to the participants in public prayer, the apostle Paul instructs the men in the church to be active in this aspect of congregational worship. This raises some obvious questions, such as whether he means that only men exclusively may pray in public services or whether the women may pray as well, since in 1 Corinthians 11:5-6 he states that a woman who prays publicly must either have her head covered or have her hair cut off. It also raises the question as to whether Paul is addressing the men in the Ephesian church only or all men in every church.

My sense is that in 1 Timothy 2, Paul is not assigning public prayer to men exclusively any more than he is ordering proper deportment for women only. Rather, here in 1 Timothy 2:8, he is simply speaking to the men, urging them to take their proper responsibility and role in public worship services, one of which is public prayer. Perhaps the men in the Ephesian church were failing in this responsibility. Then, in 2:9-10, he is speaking to women, urging them to adorn themselves with appropriate apparel and godliness. These are the specific issues he is addressing in Timothy’s context. Furthermore, the introductory “likewise…” (2:9) seems to imply that women also may pray publicly, but that isn’t his focus in this chapter. This does not in any way contradict his instructions in 1 Corinthians 11, since orderly deportment and relationship between men and women in public worship is always to be maintained.

The manner in which the men pray publicly is also of importance to the apostle. They were to pray “lifting holy hands,” which in the first century church was a demonstration of reverence. I think it reasonable to suppose that such a mode of praying is not necessarily binding on all cultures for all time. Indeed, the emphasis seems to be not on the outward mode of public prayer but rather on the man’s inner holiness of life as manifested in his outward conduct - “without anger or quarreling” (2:8).

The behavior of an angry person is not conducive to holiness. Anger is the internal root of external quarreling. Anger is a lack of emotional self-control, usually in the person’s attempt to dominate others, to persuade others to submit to their will and their opinions. If left unjudged, this attitude often spills over into sinful behavior like quarreling. An angry, quarrelsome man is usually known by all in the congregation to be such, rendering him incapable of effectively praying on behalf of the congregation, some of whom have probably been negatively impacted by his behavior.

b) The participation and conduct of women in congregational worship (9-15). Here there are two aspects to the apostle’s instruction:

The first aspect is their modest deportment in congregational worship (2:9-10):9 Likewise also that women should adorn themselves in respectable apparel, with modesty and self-control, not with braided hair and gold or pearls or costly attire, 10 but with good works, as is proper for women who profess godliness.”

Here the apostle focuses not on the woman’s participation in prayer (as you might expect, following what he has just said to the men), but on their general decorum. The reason for this instruction is not given, so we will not speculate. Nevertheless, it seems self-evident that some of the women in the church at Ephesus were presenting themselves in ways that drew attention to themselves. Paul addresses this practice by instructing the women that their behavior and dress be characterized by “modesty and self-control” both in dress and behavior, which, given the context, have a direct impact on congregational worship.

Lest you think that Paul is focused on the externals only, note that with both the men and the women he links the external directly with the internal. As to the men they are to “pray, lifting holy hands” (external) and to do so “without anger or quarreling” (internal). As to the women, they are to dress “in respectable apparel, with modesty and self-control, not with braided hair or gold or pearls or costly attire” (external) but “with good works, as is proper for women who profess godliness” (internal).

As with the men (2:8), what goes on internally in a woman’s mind, heart, and attitude, is manifest outwardly in her dress and behavior. This is something that is largely forgotten in today’s culture, in which outward dress and conduct is often not connected to inward attitude and reverence. But surely, how we present ourselves outwardly when we gather as a church must be consistent with the occasion of worshipping God - our dress and conduct are a reflection of our attitude to the place and the person we worship, from which nothing in our deportment should be a distraction. This, according to the apostle Paul, should be clearly manifested by both Christian men and women in public worship.

Rather than drawing attention to themselves in the place of public worship by their external adornment, the women should adorn themselves with “good works” as is “proper for women who profess godliness.” Thus, internal holiness of character is always reflected in external modesty and reverence.

The second aspect of the apostle’s instruction to women is their quiet attitude in public worship (2:11-15): 11 A woman must learn quietly with all submissiveness. 12 I do not permit a woman to teach or to exercise authority over a man; rather, she is to remain quiet (2:11-12).

Here, Paul personalizes his exhortation - “a woman” (rather than “the women”) must learn quietly with all submissiveness” (2:11). The deportment of a woman in a public worship service is to be that of a quiet, submissive learner, specifically in relation to the men. Paul goes on to qualify what he has just said: “But I do not permit a woman to teach or to exercise authority over a man; rather, she is to remain quiet” (2:12). That’s what he means by a quiet, submissive learner – it’s all in relation to the men who are assigned the role of leadership in the church. This instruction appears to support the idea that there must have been some women in the church at Ephesus who were anything but quiet and submissive to the men.

Paul supports his instruction here by citing two factors…

1. The order of creation: “For Adam was formed first, then Eve” (2:13). Eve was created after Adam, from Adam, and for Adam (Gen. 2:7; 2:20-23; 1 Cor. 11:8-9). Adam was her head, not vice-versa, and this order in creation is to be recognized in the assembly of God’s people in public worship. Thus, before sin entered the world, God had already established a distinction in the relationship and functions of the man and the woman at creation.

2. The order of the fall: “…and Adam was not deceived, but the woman was deceived and has come to be in transgression” (2:14). This is most instructive as to how Paul states this. On the one hand, Eve was the first to sin, being thoroughly deceived by Satan. On the other hand, Adam, following Eve’s initiative, also sinned, but knowingly and voluntarily. He was not deceived as Eve was; he knew exactly what he was doing, choosing to be disobedient to God’s instruction. The point is that by usurping Adam’s God-appointed role as the leader in their relationship, Eve became a transgressor and for that she came under God’s judgement so that despite her desire to rule over her husband he would rule over her (Gen. 3:16). This forms the basis for Paul’s instruction concerning the position of women in public worship – a position of subordination and submissiveness, not leadership and authority.

Nonetheless, a woman is not consigned to a position of insignificance: “Yet she will be saved through childbearing—if they continue in faith and love and holiness, with self-control” (2:15). As a direct result of Eve’s transgression, the woman (Eve specifically but all women by extension) was cursed with pain in childbirth (Gen. 3:16). Nevertheless, in spite of introducing sin into the world and despite the consequent curse of pain in childbirth, women are not beyond the reach of salvation. Rather, she will be saved through childbearing.” There are several interpretive difficulties here…

a) What does childbearing have to do with a woman’s salvation? The reference to childbearing is connected to the curse on women because of sin – namely, pain in childbearing. The overall sense seems to be that despite the curse, Eve’s sin was not irredeemable. Rather, even though the consequence of her sin was pain in childbearing for all women, women can and are saved and the evidence of their salvation is their continuance in “faith and love and holiness…” This qualification is consistent with the doctrine of perseverance, that those who are truly saved will manifest a godly life and persevere to the end.

Since this verse is contrasted to the previous verse (“nevertheless” or “yet”), contextually it seems that Paul is saying that the primary role of married women (whom he has been addressing in the church at Ephesus) is to bear children (obviously, only if they are able), not to lead in the church. That is, a married woman’s “leadership” role is bearing children, something for which women are uniquely gifted and which men cannot do.

“Through childbearing” here does not mean that childbearing is the means of a woman’s salvation, but rather that as a consequence of childbearing she provides leadership and derives fulfillment in the home through giving birth to and raising godly children.

b) To whom does “they” refer? The switch from singular “she” to plural “they” is simply the way Paul is switching from his reference to Eve specifically to all women generally. Thus, “they (all women generally) will be saved in childbearing if…”.

c) What does “if they continue in faith…” mean? A married women’s contribution to the building up of the church is through their godly example to their children – hence, “if they continue in faith.”

III. Sermon Outlines

Title: Learning from Jesus – Witnessing his deity (Matthew 27:45-54)

Subject: Five testimonies of Calvary.

Theme: God has given ample evidence at Calvary that Jesus Christ is his Son.

Point I: The testimony of the midday darkness (27:45).

1. The peculiarity of the darkness.

a) It extinguished the sun.

b) It enveloped the land.

c) It exposed God’s hand.

2. The portrayal of the darkness.

a) The darkness portrayed the sufferings of Christ.

b) The darkness portrayed the identity of Christ.

c) The darkness portrayed the isolation of Christ.

d) The darkness portrayed the blackness of sin.

e) The darkness portrayed the wrath of God.

Point II: The testimony of the temple veil (27:51a).

1. The veil of the temple was a warning to stay away from God because he is holy and men are sinful.

2. The torn veil of the temple was an invitation to come near to God…

a) … because the debt of sin had been paid.

b) … because access to God had been opened up for all.

Point III: The testimony of the earthquake (27:51b).

1. The earthquake testified to the significance of Christ’s death.

2. The earthquake fulfilled Jesus’ prophecy (Lk. 19:40).

3. The earthquake was Calvary’s answer to Sinai.

4. The earthquake was Calvary’s response to Eden.

Point IV: The testimony of the opened graves (27:52-53).

1. The opened graves symbolized the final resurrection of the saints.

2. The opened graves were a public exhibition.

Point V: The testimony of the soldiers (27:54).

1. What they saw caused them to fear.

2. Their fear caused them to testify.

Related Topics: Pastors

La Revue Internet Des Pasteurs, Fre Ed 50, Edition de l’hiver 2024

Un ministère de…

Auteur: Dr. Roger Pascoe, Président,
Email: [email protected]

I. Renforcement de la prédication par exposition : Prêcher la doctrine

Puisqu’il m’est impossible d’aborder tous les aspects de la prédication de la doctrine, j’ai décidé de me concentrer particulièrement sur l’application de la doctrine car cela me semble être l’un des grands défis de la prédication. Comment puis-je rendre la doctrine pertinente pour la vie et non simplement un concept à comprendre ? Comment puis-je enseigner la doctrine dans ma prédication de telle manière que les gens reconnaissent son importance et sa valeur dans leur vie, de telle sorte qu'elle façonne leur pensée, leur comportement, leurs décisions, leurs relations, leurs valeurs, etc. ?

En abordant ce sujet, je tenterai, dans cette édition et les suivantes de ce Journal, de vous donner…

A. Quelques facteurs de notre culture contemporaine qui ont un impact sur la prédication de la doctrine.

B. Trois étapes importantes dans la prédication de la doctrine.

C. Quelques exemples précis de l'application de la doctrine dans la prédication.

D. Conseils utiles pour prêcher la doctrine.

E. Quelques rappels concluants sur la doctrine de la prédication.

Tout d’abord, en guise d’introduction à ce sujet, permettez-moi de commenter…

A. Quelques facteurs de notre culture contemporaine qui ont un impact sur la prédication de la doctrine.

A1. L'impact de la musique chrétienne contemporaine sur la doctrine. La musique que nous entendons et chantons aujourd’hui à l’église est grandement influencée par la musique profane. On pourrait affirmer que cela a toujours été le cas, mais cela ne signifie pas que cela soit correct ni que cela devrait continuer ainsi. De nombreuses chansons chrétiennes contemporaines pourraient tout aussi bien être des chansons diffusées sur des programmes de radio profane, car elles sonnent de la même manière et ne contiennent, dans certains cas, aucune référence permettant de les identifier facilement comme chrétiennes.

Le genre de musique chrétienne n’est pas seulement une question de préférence. Il ne s’agit pas seulement de savoir si vous aimez les hymnes traditionnels ou la musique de d’adoration contemporaine. C’est une façon très superficielle de voir la musique. Certes, la musique que nous choisissons pour nos cultes d’adoration doit être sélectionnée sur la base de…

1. La théologie des paroles - leur intégrité théologique et leur instruction.

2. Son lien avec le thème du sermon, car, je dirais que tous les aspects d’un service dans l’église, devraient, être unifiés. En effet, un kaléidoscope de musique totalement sans rapport avec le thème du sermon produit un service décousu et déconnecte l’adoration en musique de l’adoration dans la Parole.

3. Son expression d'adoration envers Dieu

4. Son lien avec l'expérience de la vie chrétienne

5. Le style de la composition musicale et de l’instrumentation jouée.

6. Son lien avec notre histoire évangélique. Ce critère est souvent négligé, mais il d’une importance vitale, car l’avènement et la popularité de la musique chrétienne contemporaine met l’accent sur le « contemporain » et contribue à la déconnexion du passé qui s’est produite dans nos églises, à tel point que nous élevons en réalité une génération de jeunes aujourd'hui qui n'ont aucune connexion avec nos traditions théologiques, nos doctrines ou notre histoire.

Ainsi, lorsque nous parlons de doctrine de prédication, sachez que la prédication et l’enseignement de la doctrine ne se limitent pas au sermon. Nous devrions également enseigner la doctrine dans notre musique. Malheureusement, une grande partie de la musique contemporaine (pas la totalité) n’a soit aucun contenu doctrinal, soit une doctrine enracinée dans d’autres traditions ecclésiastiques qui peuvent être contraire à ce que nous croyons et pratiquons. Ainsi, la prolifération de musique d’église issue uniquement du genre contemporain, sans un peu de musique traditionnelle, exacerbe l’éloignement de la doctrine de la prédication et contribue à l’analphabétisme biblique et théologique d’un si grand nombre de nos fidèles, en particulier de nos jeunes.

A2. L'impact d'une vision contemporaine du monde sur la doctrine. La façon de penser de notre société en général se fraie généralement un chemin dans nos congrégations. La pensée culturelle contemporaine rejette l’idée selon laquelle il existe une vérité connaissable, absolue et qui fait autorité. Au lieu de cela, ceux qui soutiennent cette philosophie considèrent que toute vérité est relative et circonstancielle, en fonction de votre vision du monde et de votre expérience personnelle. Ils pensent que ces choses sont plus pertinentes et font autorité dans leur vie plus que les concepts abstraits. Ainsi, cette philosophie contemporaine a affecté l'attitude avec laquelle les gens écoutent les sermons, en particulier les sermons sur la doctrine biblique.

L’accent culturel mis aujourd’hui sur les droits et libertés individuels est étroitement lié à cette façon de penser, ce qui a également un impact sur la prédication de la doctrine. L’individualisme met non seulement l’accent sur les préférences privées, mais aussi sur l’autorité personnelle et individuelle qui dit : « Ce que je crois est mon affaire et personne d’autre ne me dira ce qui est bien ou mal. » Plutôt que de prêcher à des gens dont l’hypothèse fondamentale est que la Bible est vraie et exacte dans tout ce qu’elle affirme, de nombreuses personnes viennent aujourd’hui à nos cultes avec l’attitude selon laquelle : « Depuis quand la doctrine biblique est-elle l’autorité ultime pour ma foi et ma pratique ? Qui vous donne le pouvoir de me dire ce qui est vrai et ce qui ne l’est pas ? » En conséquence, nous avons des bancs remplis de personnes de convictions théologiques diverses, dont beaucoup n’ont aucune base biblique solide et, dans de nombreux cas, de personnes sans aucune conviction théologique.

De plus, de nombreux chrétiens considèrent l’Église, son ministère et ses programmes comme s’ils choisissaient un menu dans un restaurant ou faisaient leurs courses : « Lequel est-ce que j’aime le plus, répond le mieux à mes besoins, m’apporte le plus de bénéfices ? » Cet accent mis sur les préférences individualistes se manifeste aujourd’hui dans les niveaux de fréquentation irréguliers de nombreuses églises évangéliques. Comme me l’a dit un pasteur, la congrégation semble changer chaque semaine. Si l’horaire d’une autre activité (par exemple sportive) est en conflit avec et est considéré comme plus attrayant que d’assister à un service religieux, alors cette activité devient la priorité.

Une partie de cette mentalité égocentrique et orientée vers le consommateur réside dans la recherche d'une gratification instantanée, des fast-foods aux analgésiques. C’est sans doute la raison pour laquelle tant de livres chrétiens populaires qui remplissent les librairies chrétiennes sont si superficiels. Ils répondent à la demande d’une « solution facile en cinq étapes » aux questions complexes de la vie, depuis l’éducation des enfants jusqu’à la gestion des dettes et la connaissance de l’avenir.

Tout cela pour dire que l’exigence de solutions immédiates et l’accent mis sur les préférences privées se manifestent dans l’attitude générale à l’égard de la doctrine biblique. L’Église, pour une grande partie de la génération actuelle, n’est qu’un élément parmi d’autres sur la liste des choses qu’ils peuvent acheter et lorsqu’ils évaluent quelle église ou quel culte acheter, ils sont guidés par une vision matérialiste : « Qu’est-ce que cela m’apporte ? Quel est l’avantage pour mes enfants ?

Il ne fait aucun doute que la télévision et le cinéma ont eu un grand impact sur l’apparente incapacité des gens en général à interagir et à réfléchir aux questions philosophiques et théologiques. La télévision et Hollywood bombardent la culture avec leur philosophie et les gens l’absorbent inconsciemment. Ainsi, le défi pour nous, en tant que prédicateurs, est de veiller à ce que la théologie que nous enseignons ne reste pas dans le domaine d’un concept abstrait mais soit directement liée à la vie pratique.

Malheureusement, de nombreux prédicateurs sont devenus esclaves de cette culture matérialiste et, en réponse, ils prêchent des sermons qui satisfont la vision contemporaine du monde, tels que des sermons sur « le savoir-faire, » des sermons sur les « besoins ressentis, » ainsi que des sermons et des conseils de psychologie chrétienne, qui sont tous conçus pour apporter une valeur tangible et à emporter aux besoins perçus de l'auditeur, mais qui, en dernière analyse, sont dans l'ensemble des sermons anthropocentriques dépourvus, dans de nombreux cas, de toute focalisation sur Dieu et les doctrines de sa Parole. Nous devons nous rappeler que la théologie est et doit être fondamentalement pratique, sinon elle ne parviendra pas à faire une différence dans la vie des gens. Ainsi, lorsqu’ils prêchent la doctrine, les prédicateurs doivent s’assurer de préciser clairement comment cela devrait affecter la vie : nos relations, nos valeurs, nos priorités, nos croyances, notre moralité, etc.

Ainsi, le défi pour les prédicateurs dans ce contexte contemporain est le suivant : comment prêcher à des gens dont la pensée largement laïque détermine chaque aspect de leur vie, y compris ce qu’ils attendent de l’Église ? Comment prêcher efficacement à des personnes qui sont plus sensibles aux sentiments, aux images, aux sons, au toucher et à l’expérience qu’à la réflexion mentale sur la vérité propositionnelle ? Comment prêcher à ceux qui ne croient pas à la vérité absolue ? Comment prêchez-vous à des gens dont beaucoup pensent que ce qui est vrai pour vous ne l’est pas nécessairement pour eux ?

Je dirais qu’à mesure que le postmodernisme déconstruit progressivement la vision du monde de la société (à travers des concepts tels que le relativisme moral, le pluralisme social, l’humanisme évolutionniste), la doctrine chrétienne devient plus pertinente pour aider les gens à reconstituer leur vie et leur vision du monde. De plus, avant de pouvoir enseigner aux gens le « comment » du comportement chrétien, nous devons leur enseigner le « quoi » de la doctrine chrétienne. S’ils ne savent pas « ce que nous croyons » et « pourquoi » nous le croyons, ils ne peuvent pas comprendre « comment » l’appliquer à leur vie chrétienne. Comme l’exprime B. B. Warfield : « Le principe universellement reconnu selon lequel ce qu’une personne croit détermine son comportement souligne l’importance de prêcher une doctrine correcte » (« The Indispensableness of Systematic Theology to the Preacher », dans The Masters Seminary Journal, automne 1996). C’est l’un des problèmes des sermons anthropocentriques du « comment faire » ou des « besoins ressentis ». Ils essaient de changer la façon dont les gens vivent sans d’abord changer leur façon de penser sur la base de la vérité biblique.

A3. L'impact de l'analphabétisme biblique contemporain sur la doctrine. Il n’y a pas si longtemps (peut-être dès le début du milieu du XXe siècle), les prédicateurs pouvaient compter sur la majorité de leur congrégation connaissant les récits bibliques et comprenant et affirmant les doctrines bibliques, au moins à des degrés divers. Mais vous ne pouvez pas compter là-dessus maintenant. De moins en moins de fidèles connaissent leur Bible ou la doctrine biblique.

A mesure que prêcher de la doctrine devient de plus en plus nécessaire, de nombreux prédicateurs le trouvent de plus en plus difficile et de moins en moins attrayant à faire, peut-être parce qu'ils ne connaissent pas ou ne comprennent pas suffisamment la doctrine biblique, ou peut-être parce que prêcher de la doctrine biblique pourrait avoir un impact sur leur relation avec leur congrégation, dont beaucoup pourraient ne pas accepter ce qu'ils prêcheraient. Ainsi, le problème de l’analphabétisme biblique de nombreux fidèles a pour effet de faire craindre à de nombreux prédicateurs de prêcher une doctrine de peur d’être mal compris ou, pire encore, d’offenser leurs congrégations. Ainsi, dans de nombreux cas, ils hésitent à le faire.

La vie semble avancer à un tel rythme que ce qui était accepté il y a à peine dix ans est désormais surperflu et mis de côté pour faire place à du nouveau. Dans cette culture de changement à grande vitesse, l’histoire et la tradition ne sont plus importantes pour la jeune génération. Ils vivent pour le présent, isolés du passé et sans trop se soucier de l’avenir. L’évolution, qui est prêchée avec ferveur dans les écoles, à la télévision et dans d’autres formes de divertissement, a probablement eu l’un des impacts les plus importants sur ce type de pensée, car elle détache les gens de tout passé significatif et les laisses confuses quant à tout avenir significatif.

Nous devons maintenir un lien avec nos racines évangéliques et reconnaître leur impact sur l'Église. Je l’ai mentionné plus tôt à propos de la scène musicale religieuse, mais son impact va bien au-delà de la simple musique. Elle a également un impact sur les traditions doctrinales. Les doctrines que nous enseignons dans les églises évangéliques conservatrices sont le fruit d’une longue histoire de débats théologiques et d’études menées par des individus, des églises et des confessions. Ce que nous croyons aujourd'hui est, en grande partie, dû à l'érudition théologique de personnes dont Dieu a doté de capacités pour analyser, articuler et promouvoir une doctrine biblique solide, et nous remercions Dieu pour eux.

Remarques finales. Cette brève étude de contexte est conçue pour mettre en évidence certaines des influences laïques sur nos églises évangéliques contemporaines qui soulignent la nécessité de revenir aux sources à travers la prédication et l'enseignement de la doctrine biblique. Comme le soutient Timothy George : « Le rétablissement de la prédication doctrinale est essentiel au renouveau de l'Église… Le présupposé de la prédication doctrinale est que le Dieu qui est venu une fois pour toutes en Jésus-Christ et a parlé une fois pour toutes dans les Saintes Écritures vient encore et parle toujours à son peuple à travers la proclamation fidèle de sa Parole dans la puissance du Saint-Esprit » (« Doctrinal Preaching » dans Handbook of Contemporary Preaching, éd. Michael Duduit, pages 93 et 95).

Bien que beaucoup de gens diraient qu’ils veulent des sermons qui répondent à leurs « besoins ressentis », notre tâche est de délivrer des sermons qui répondent à leurs « besoins réels ». Leurs véritables besoins sont spirituels et leurs besoins spirituels doivent être satisfaits avant tout par un enseignement biblique solide, y compris la doctrine.

Ceci conclut ma discussion sur le premier élément (« A ») ci-dessus : « Certains facteurs de notre culture contemporaine qui ont un impact sur la prédication de la doctrine. » Je continuerai à discuter de divers autres aspects de la prédication doctrinale (voir « B » à « E » ci-dessus) dans les éditions ultérieures de ce NET Pastors Journal.

II. Renforcement du leadership biblique :
L'ordre dans l'Église, partie 4, 1 Timothy 2 :1-15

Comme nous l’avons remarqué la dernière fois, 1 Timothée est structuré autour de cinq « instructions » (points d’instruction) que l’apôtre Paul adresse au jeune pasteur Timothée, qui était le fils de Paul dans la foi et son protégé (élève, apprenti). Ces cinq instructions sont les suivantes :

A. Une instruction concernant la responsabilité pastorale (1 :3-20) : « Combat le bon combat ».

B. Une instruction concernant le culte public (2 : 1-15) : « Les hommes doivent prier… les femmes doivent apprendre en silence. »

C. Une instruction concernant le leadership pastoral (3 : 1-16) : « Comment doit-on se comporter dans la maison de Dieu ? »

D. Un conseil concernant le dévouement personnel (4 : 1-6 : 2) : « Veille sur toi-même et sur ton enseignement. »

E. Une instruction concernant les motivations pastorales (6 :3-21) : « Garde le commandement intact… garde le dépôt qui t’a été confié. »

Dans les trois éditions précédentes de ce Journal (NPJ 47, 48, 49), j'ai abordé la première instruction (« A ») concernant les responsabilités pastorales :

A1. La responsabilité de maintenir une doctrine pure (1 :3-11)

A2. La responsabilité de témoigner de la grâce salvatrice de Dieu (1 :12-17)

A3. La responsabilité de remplir votre mandat pastoral (1 :18-20).

Dans cette édition, nous étudierons la deuxième instruction dans 1 Timothée …

B. Une instruction concernant le culte public (2 : 1-15) : « Les hommes doivent prier… les femmes doivent apprendre en silence. »

Paul expose maintenant certains détails spécifiques et procéduraux concernant l’instruction générale donnée à Timothée qui est de remplir son mandat (1 : 18-20). Le premier élément est …

B1. Une exhortation à la prière en congrégation (2 :1-7). « J’exhorte donc, avant toutes choses, à faire des prières, des supplications, des requêtes, des actions de grâces, pour tous les hommes » (2 :1).

a) La primauté de la prière en congrégation (2 :1a). En disant : « J’exhorte donc, avant toutes choses… » Paul souhaite évidemment que Timothée, dans sa direction de l'église d'Éphèse, donne la première priorité à la pratique publique, collective et régulière de la prière. Paul n’exerce pas ici son autorité apostolique par le biais d’un commandement, mais il fait plutôt appel à la congrégation (en l’exhortant) à s’engager dans ce qui devrait être de première importance.

b) La nature de la prière en congrégation (2 :1b) est décrite ici en quatre termes – « des prières, des supplications, des requêtes, des actions de grâces » - tout cela devrait être exprimé dans les prières publiques de l’Église. Il est difficile de faire des distinctions claires entre ces différentes descriptions de la prière, mais, sans essayer d'être trop définitif, je pense qu'il existe des différences subtiles dans ces termes, peut-être comme suit :

“Supplications” - requêtes présentées à Dieu concernant des besoins spécifiques.

“Prières” – un terme général pour parler et entendre Dieu.

“Intercessions” – supplier Dieu en faveur de quelqu'un d'autre.

“Actions de grâce” – exprimer à Dieu notre gratitude pour les bénédictions reçues, la force dont Il a pourvu, la clarté qui nous a été donnée, les opportunités qui nous ont été présentées, les réponses attendues, etc. L'action de grâce devrait sûrement être notre attitude dans toutes nos prières.

La prière devrait donc non seulement avoir parmi nous la priorité et la régularité quant à sa pratique et inclure différents aspects quant à sa nature, mais il convient également de remarquer …

c) La portée de la prière en congrégation (2 :1c-2a) être universelle : « pour tous les hommes, pour les rois et pour tous ceux qui sont élevés en dignité. » la prière publique ne doit pas être limitée à nos besoins ou notre localité, elle doit être universelle (tous les) y compris ceux qui sont en position d’autorité (“pour les rois et pour tous ceux qui sont élevés en dignité”). En effet, ceux qui occupent des postes officiels plus élevés au sein du gouvernement, dans les forces de l'ordre, dans les tribunaux, etc., et sur nos lieux de travail, ont sûrement plus que jamais besoin de nos prières.

Cette exhortation devrait nous interpeller quant à savoir si la prière dans les églises dans lesquelles nous exerçons notre ministère est ainsi caractérisée. Il est si facile pour nous de devenir myopes dans notre vie de prière, n’est-ce pas ? Nous engageons-nous à faire des supplications et à des intercessions sérieuses dans un esprit d’action de grâce, non seulement pour nous-mêmes mais pour tous ? Nous souvenons-nous de prier publiquement pour les affaires du monde, la propagation de l’Évangile, le salut des perdus ? Ou sommes-nous plus préoccupés par nos propres besoins et désirs ?

d) L’objectif de la prière en congrégation (2 :2b) est : « afin que nous menions une vie paisible et tranquille, en toute piété et honnêteté. » Nos dirigeants, nos leaders et nos autorités font une différence significative dans les conditions dans lesquelles nous vivons en communauté et individuellement. Ceux qui nous gouvernent peuvent avoir un impact sur la qualité, la liberté et le témoignage de nos vies. Notre prière sincère devrait être que nous puissions vivre une vie « paisible et tranquille », sans opposition de nos voisins et des autorités et sans distraction de nos responsabilités chrétiennes, de telle sorte que notre témoignage chrétien soit « en toute piété et honnêteté ». Des prières en congrégation de cette nature et avec cet objectif auraient pour but ultime la propagation de l'Évangile à travers la liberté et la paix dont nous jouirions.

e) Les raisons de la prière en congrégation (2 :3-7). Paul donne trois raisons pour lesquelles la pratique de la prière en commun, telle qu’il l’a décrite, est si importante.

Premièrement, la prière en congrégation est importante parce que… la prière pour « tous les hommes » (2 : 1) est bonne « et agréable devant Dieu notre Sauveur » (2 : 3). Il est toujours « bon » de s'engager dans des pratiques qui « plaisent » à Dieu, et les prières qui plaisent à Dieu sont efficaces parce qu'elles s'accordent avec le désir de Dieu que « tous les hommes soient sauvés et parviennent à la connaissance de la vérité ». (2 :4). C’est une vérité merveilleuse que le cœur de Dieu, exprimé dans sa plénitude à la croix du Christ, a pour objectif le salut de tous les hommes.

Le dessein salvateur de Dieu a une portée universelle : personne ne pourra jamais dire que Dieu ne l’a pas aimé ou que Christ n’est pas mort pour lui. Néanmoins, malheureusement, certains ne seront pas sauvés, non pas à cause d’une déficience de la part de Dieu, mais à cause de leur refus obstiné d’accepter le salut qu’Il leur a destiné et qu’il leur offre en Christ. En effet, le désir de Dieu n’est pas seulement le salut de tous les hommes, mais qu’une fois sauvés, ils « parviennent à la connaissance de la vérité ». C’est certainement l’une des principales responsabilités du leadership pastoral : veiller à ce que les croyants apprennent les Écritures avec précision et clarté et soient formés à une vie chrétienne honnête, afin qu’ils progressent dans leur connaissance de la vérité et dans leur relation avec Dieu. (2 Tim. 3:16; Eph. 4:13-16).

Deuxièmement, la prière en congrégation est importante parce que… la prière pour le salut de tous renferme une base profondément doctrinale concernant la nature essentielle de Dieu et Sa relation avec la race humaine. La vérité selon laquelle « il y a un seul Dieu » (2 :5a) élimine toute notion païenne de dieux multiples ou que tous les chemins mènent au ciel. Et puisqu’il n’y a qu’un seul Dieu, il ne peut y avoir qu’« un seul médiateur entre Dieu et les hommes », et cette personne est «Jésus-Christ homme» (2 :5b). Seul le Christ Jésus, étant véritablement Dieu, pouvait fournir le moyen par lequel les personnes rebelles pouvaient se réconcilier avec Dieu (2 Cor. 5 : 14-21), objectif dans lequel il a servi de médiateur lorsque, à la croix, il « s'est donné lui-même en rançon pour tous » (2 :6a).

Remarquez une fois encore que le salut est prévu et accessible à tous par Christ, « qui est le témoignage rendu en son propre temps » (2 :6b), le moment où Christ est venu dans le monde, a vécu une vie parfaite et est mort comme un sacrifice parfait pour les péchés du monde, tout cela au bon moment dans l’histoire du monde (Galates 4 : 4). Cette courte déclaration de la doctrine chrétienne expose très succinctement les bases du salut et la motivation sous-jacente de prier pour le salut de tous.

Troisièmement, la prière en congrégation est importante parce que… la prière pour le salut de tous est la continuation du ministère de l’apôtre Paul. C’est pour cela que « j’ai été établi prédicateur et apôtre, je dis la vérité, je ne mens pas, chargé d’instruire les païens dans la foi et la vérité. » (2 : 7). Paul lui-même a été appelé par Christ (Galates 1 : 15) et établi apôtre pour prêcher et enseigner aux Gentils sur la base de sa foi personnelle et de la vérité objective de l’Évangile, ministère qu’il exhorte le pasteur Timothée (et nous) à poursuivre.

B2. Une instruction sur la conduite de la congrégation (2 :8-15). L’exhortation de l’apôtre à la prière en congrégation conduit à cette instruction concernant la distinction entre la participation et la conduite des hommes et des femmes dans l’Église.

a) La participation et la conduite des hommes dans la prière en congrégation (2 :8). « Je veux donc que les hommes prient en tout lieu, en élevant des mains pures, sans colère ni mauvaises pensées. » Le fait que l’apôtre adresse cette instruction spécifiquement aux « hommes » est remarquable et pertinent pour notre époque où il semble y avoir beaucoup de la confusion quant à savoir qui peut participer au culte public et comment.

Quant aux participants à la prière publique, l’apôtre Paul demande aux hommes de l’Église d’être actifs dans cet aspect du culte en congrégation. Cela soulève des questions évidentes, comme celle de savoir s'il veut dire que seuls les hommes peuvent prier exclusivement dans les services publics ou si les femmes peuvent prier également, puisque dans 1 Corinthiens 11 : 5-6, il déclare qu'une femme qui prie publiquement doit avoir soit la tête voilée ou les cheveux coupés. Cela soulève également la question de savoir si Paul s’adresse uniquement aux hommes de l’Église d’Éphèse ou à tous les hommes de chaque église.

Mon sentiment est que dans 1 Timothée 2, Paul n’attribue pas la prière publique exclusivement aux hommes, pas plus qu’il n’ordonne un comportement approprié aux femmes uniquement. Ici, dans 1 Timothée 2 : 8, il s’adresse simplement aux hommes, les exhortant à assumer leur responsabilité et leur rôle dans les cultes publics, dont l’un est la prière publique. Peut-être que les hommes de l’Église d’Éphèse manquaient à cette responsabilité. Puis, dans 2 : 9-10, il s’adresse aux femmes, les exhortant à se parer de vêtements appropriés et à être pieuses. Ce sont les questions spécifiques qu’il aborde dans le contexte de Timothée. De plus, l’introduction « de même… » (2 : 9) semble impliquer que les femmes peuvent également prier publiquement, mais ce n’est pas l’objet de ce chapitre. Cela ne contredit en rien ses instructions dans 1 Corinthiens 11, puisqu’une conduite ordonnée et des relations entre hommes et femmes dans le culte public doivent toujours être maintenues.

La manière dont les hommes prient publiquement est également importante pour l’apôtre. Ils devaient prier « en élevant les mains pures », ce qui, dans l’église du premier siècle, était une démonstration de révérence. Je pense qu'il est raisonnable de supposer qu'une telle façon de prier n'est pas nécessairement contraignante pour toutes les cultures et pour toujours. En effet, l’accent ne semble pas être mis sur le mode extérieur de prière publique mais plutôt sur la sainteté intérieure de la vie de l’homme, telle qu’elle se manifeste dans sa conduite extérieure – « sans colère ni mauvaises pensées. » (2 : 8).

Le comportement d’une personne en colère n’est pas propice à la sainteté. La colère est la racine interne des querelles externes. La colère est un manque de maîtrise de soi émotionnel, généralement dans la tentative de la personne de dominer les autres, de persuader les autres à se soumettre à sa volonté et à ses opinions. Si elle n’est pas jugée, cette attitude se transforme souvent en un comportement pécheur comme des querelles. Un homme en colère et querelleur est généralement connu de tous dans la congrégation comme tel, ce qui le rend incapable de prier efficacement au nom de la congrégation, dont certains ont probablement été affectés négativement par son comportement.

b) La participation et la conduite des femmes dans le culte de la congrégation (9-15). Il y a ici deux aspects dans l’instruction de l’apôtre :

Le premier aspect est leur comportement modeste dans le culte de la congrégation. (2 :9-10) : « 9 Je veux aussi que les femmes, vêtues d’une manière décente, avec pudeur et modestie, ne se parent ni de tresses, ni d’or, ni de perles, ni d’habits somptueux, mais qu’elles se parent de bonnes œuvres, comme il convient à des femmes qui font profession de servir Dieu. »

Ici, l’apôtre ne se concentre pas sur la participation des femmes à la prière (comme on pourrait s’y attendre, d’après ce qu’il vient de dire aux hommes), mais sur leur décorum général. La raison de cette instruction n’est pas donnée, nous ne spéculerons donc pas. Néanmoins, il semble évident que certaines femmes de l’église d’Éphèse se présentaient d’une manière qui attirait l’attention sur elles. Paul aborde cette pratique en enseignant aux femmes que leur comportement et leur tenue vestimentaire soient caractérisés par « la modestie et la maîtrise de soi » tant dans leur tenue vestimentaire que dans leur comportement, ce qui, compte tenu du contexte, a un impact direct sur le culte de la congrégation.

De peur que vous ne pensiez que Paul se concentre uniquement sur les aspects extérieurs, notez qu’avec les hommes comme avec les femmes, il relie directement l’extérieur à l’intérieur. Quant aux hommes, ils doivent « prier en levant les mains saintes » (externe) et le faire « sans colère ni mauvaises pensées » (interne). Quant aux femmes, elles doivent d’une manière décente « avec pudeur et modestie, ne se parent ni de tresses, ni d’or, ni de perles, ni d’habits somptueux » (extérieurs) mais « avec de bonnes œuvres, comme il convient à des femmes qui font profession de servir Dieu. » (interne).

Comme pour les hommes (2 : 8), ce qui se passe intérieurement dans l’esprit, le cœur et l’attitude d’une femme se manifeste extérieurement dans sa tenue vestimentaire et son comportement. C’est quelque chose qui est largement oublié dans la culture d’aujourd’hui, dans laquelle l’habillement et le comportement extérieurs ne sont souvent pas liés à l’attitude et au respect intérieurs. Mais il est certain que la façon dont nous nous présentons extérieurement lorsque nous nous réunissons en tant qu'église doit être cohérente avec l'occasion d'adorer Dieu - notre tenue vestimentaire et notre conduite sont le reflet de notre attitude envers le lieu et la personne que nous adorons ; c’est pour quoi rien dans notre comportement ne devrait être une distraction. Selon l’apôtre Paul, cela devrait être clairement manifesté par les chrétiens et les chrétiennes lors du culte public.

Plutôt que d’attirer l’attention sur elles dans le lieu de culte public par leurs parures extérieures, les femmes devraient se parer de « bonnes œuvres », comme cela est convenable pour des « femmes qui font profession de servir Dieu. » Ainsi, la sainteté intérieure du caractère se reflète toujours dans la modestie et le respect extérieurs.

Le deuxième aspect de l’instruction de l’apôtre aux femmes est leur attitude calme dans le culte public (2 :11-15) : « Que la femme écoute l’instruction en silence, avec une entière soumission. Je ne permets pas à la femme d’enseigner, ni de prendre de l’autorité sur l’homme ; mais elle doit demeurer dans le silence. » (2 : 11-12).

Ici, Paul personnalise son exhortation : « la femme » (plutôt que « les femmes ») doit apprendre tranquillement et en toute soumission (2 : 11). Le comportement d'une femme lors d'un culte public doit être celui d'une apprenante calme et soumise, en particulier par rapport aux hommes. Paul poursuit en nuançant ce qu'il vient de dire : « Je ne permets pas à la femme d’enseigner, ni de prendre de l’autorité sur l’homme ; mais elle doit demeurer dans le silence. » (2 : 12). C’est ce qu’il entend par apprenante calme et soumise – tout cela concerne les hommes à qui est assigné le rôle de leadership dans l’Église. Cette instruction semble soutenir l’idée selon laquelle il devait y avoir des femmes dans l’église d’Éphèse qui étaient tout sauf calmes et soumises aux hommes.

Paul soutient son instruction ici en citant deux facteurs …

1. L’ordre de la création : « Car Adam a été formé le premier, Eve ensuite » (2 : 13). Ève a été créée après Adam, à partir d'Adam et pour Adam (Genèse 2 :7 ; 2 :20-23 ; 1 Cor. 11 :8-9). Adam était son chef, et non l’inverse, et cet ordre dans la création doit être reconnu dans l’assemblée du peuple de Dieu lors du culte public. Ainsi, avant que le péché n’entre dans le monde, Dieu avait déjà établi une distinction dans la relation et les fonctions de l’homme et de la femme lors de la création.

2. L'ordre de la chute : « … et ce n’est pas Adam qui a été séduit, c’est la femme qui, séduite, s’est rendue coupable de transgression. » (2 : 14). Ceci est très instructif quant à la façon dont Paul déclare cela. D’une part, Ève fut la première à pécher, complètement trompée par Satan. D’un autre côté, Adam, à l’initiative d’Ève, a également péché, mais sciemment et volontairement. Il n’a pas été trompé comme Ève ; il savait exactement ce qu’il faisait, choisissant de désobéir aux instructions de Dieu. Le fait est qu’en usurpant le rôle de leader assigné à Adam par Dieu dans leur relation, Ève est devenue une transgresseuse et pour cela elle a été soumise au jugement de Dieu afin que, malgré son désir de régner sur son mari, il la domine (Gen. 3 : 16). Ceci constitue la base des instructions de Paul concernant la position des femmes dans le culte public – une position de subordination et de soumission, et non de leadership et d’autorité.

Néanmoins, une femme n’est pas condamnée à une position d’insignifiance : « Elle sera néanmoins sauvée en devenant mère, si elle persévère avec modestie dans la foi, dans la charité, et dans la sainteté. » (2 : 15). En conséquence directe de la transgression d’Ève, la femme (Ève en particulier, mais toutes les femmes par extension) a été maudite par la douleur lors de l’accouchement (Genèse 3 : 16). Néanmoins, malgré l’introduction du péché dans le monde et malgré la malédiction de la douleur lors de l’accouchement qui en résulte, les femmes ne sont pas hors de portée du salut. Au contraire, « Elle sera néanmoins sauvée en devenant mère. » Il y a ici plusieurs difficultés d’interprétation…

a) Qu’est-ce que la grossesse a à voir avec le salut d’une femme ? La référence à la procréation est liée à la malédiction sur les femmes à cause du péché – à savoir la douleur liée à la procréation. Le sentiment général semble être que malgré la malédiction, le péché d’Ève n’était pas irrémédiable. Au contraire, même si la conséquence de son péché a été pour toutes les femmes des douleurs lors de la procréation, les femmes peuvent et sont sauvées et la preuve de leur salut est leur persévérance dans « la foi, la charité et la sainteté… » Cette qualification est cohérente avec la doctrine de la persévérance, que ceux qui sont vraiment sauvés manifesteront une vie pieuse et persévéreront jusqu’à la fin.

Puisque ce verset contraste avec le verset précédent (« néanmoins » ou « encore »), contextuellement, il semble que Paul dit que le rôle principal des femmes mariées (à qui il s'adressait dans l'église d'Éphèse) est d'avoir des enfants (évidemment, seulement s’ils en sont capables), et non pas diriger l’Église. Autrement dit, le rôle de « leadership » d’une femme mariée consiste à avoir des enfants, ce pour quoi les femmes sont particulièrement douées et que les hommes ne peuvent pas faire.

« En devenant mère » ne signifie pas ici que la procréation est le moyen de salut d’une femme, mais plutôt qu’en conséquence de la procréation, elle assure le leadership et s’épanouit au foyer en donnant naissance et en élevant des enfants pieux.

b) À qui fait référence « elles » ? Le passage du singulier « elle » au pluriel « elles » est simplement la façon dont Paul passe de sa référence à Ève spécifiquement à toutes les femmes en général. Ainsi, « elles (toutes les femmes en général) seront sauvées dans la procréation si… ».

c) Que signifie « si elle persévère avec modestie dans la foi… » ? La contribution d’une femme mariée à l’édification de l’Église passe par son exemple de piété envers ses enfants – donc « s’elles persévèrent dans la foi ».

III. Plans de sermon

Titre : Apprendre de Jésus – Témoigner de sa divinité (Matthieu 27 :45-54)

Sujet : Cinq témoignages du Calvaire.

Thème : Dieu a donné la preuve claire au Calvaire que Jésus-Christ est son Fils.

Point I : Le témoignage de l'obscurité de midi (27 :45).

1. La particularité de l'obscurité.

a) Elle a éteint le soleil.

b) Elle a enveloppé la terre.

c) Elle manifesté la main de Dieu.

2. La symbolisaient des ténèbres.

a) Les ténèbres symbolisaient les souffrances du Christ.

b) Les ténèbres symbolisaient l'identité du Christ.

c) Les ténèbres symbolisaient l'isolement du Christ.

d) Les ténèbres symbolisaient la noirceur du péché.

e) Les ténèbres symbolisaient la colère de Dieu.

Point II : Le témoignage du voile du temple (27 :5a).

1. Le voile du temple était un avertissement de rester loin de Dieu parce qu'il est saint et que les hommes sont pécheurs.

2. Le voile déchiré du temple était une invitation à s'approcher de Dieu …

a) … parce que la dette du péché a été payée.

b) … parce que l'accès à Dieu a été ouvert à tous.

Point III : Le témoignage du tremblement de terre (27 :51b).

1. Le tremblement de terre a témoigné de l’importance de la mort du Christ.

2. Le tremblement de terre a accompli la prophétie de Jésus (Lk. 19 :40).

3. Le tremblement de terre était la réponse du Calvaire au Sinaï.

4. Le tremblement de terre était la réponse du Calvaire à Eden.

Point IV : Le témoignage des tombes ouvertes (27 :52-53).

1. Les tombes ouvertes symbolisaient la résurrection définitive des saints.

2. Les grâces ouvertes étaient une exposition publique.

Point V : Le témoignage des militaires (27 :54).

1. What they saw caused them to fear.

2. Their fear caused them to testify.

Related Topics: Pastors

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 50, Ediția de Iarnă 2024

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea predicării expozitive: Predicarea doctrinelor

Pentru că îmi este imposibil să tratez toate aspectele predicării doctrinelor, am hotărât să mă concentrez în special pe aplicarea doctrinelor, pentru că aceasta mi se pare că este una din cele mai mari provocări în predicare. Cum fac ca o doctrină să fie relevantă pentru viața de zi cu zi și nu doar un concept teologic ce trebuie înțeles la nivel intelectual? Cum pot să predic doctrinele astfel încât oamenii să își dea seama de importanța și valoarea pe care le au în viața lor și să le modeleze gândirea, comportamentul, deciziile, relațiile, valorile etc.?

Voi aborda acest subiect încercând, în prezenta ediție a acestui Jurnal, precum și în cele care urmează, să redau…

A. Factori din cultura contemporană care influențează predicarea doctrinelor.

B. Trei pași importanți în predicarea doctrinelor.

C. Câteva exemple specifice de aplicații în predicarea doctrinelor.

D. Sfaturi utile pentru predicarea doctrinelor.

E. Câteva mențiuni despre predicarea din epistole.

Așadar, în primul rând, ca introducere la acest subiect, dați-mi voie să vorbesc despre…

A. Factori din cultura contemporană care influențează predicarea doctrinelor.

A1. Impactul muzicii contemporane creștine asupra doctrinei. Muzica pe care o auzim și o cântăm acum la biserică este influențată într-o mare măsură de muzica seculară. Poate veți spune că mereu a fost așa, dar asta nu înseamnă că e un lucru bun sau că așa ar trebui să fie și în continuare. Multe cântece creștine contemporane ar putea fi foarte bine ascultate la posturi de radio seculare pentru că sună ca și cele necreștine și, în unele cazuri, nu conțin nimic care să le facă să pară creștine.

Muzica creștină nu este doar o chestiune de gusturi. Nu este doar o alegere între imnurile tradiționale și muzica worship contemporană, pentru că aceasta este o abordare foarte superficială. Muzica pe care o alegem pentru timpul de închinare trebuie aleasă după câteva criterii…

1. Teologia versurilor – corectitudinea teologică și învățătura lor.

2. Legătura cu subiectul predicii. Eu sunt de părere că toate părțile serviciului de închinare trebuie să aibă legătură unele cu altele. Dacă avem un amestec de cântece care nu au legătură cu subiectul predicii obținem un serviciu religios nearticulat și închinarea prin muzică este deconectată de închinarea prin Cuvânt.

3. Exprimarea închinării înaintea lui Dumnezeu

4. Legătura cu experiențe de viață creștină

5. Stilul compoziției muzicale și instrumentația.

6. Legătura cântecului cu istoria noastră evanghelică. Acest criteriu este adesea trecut cu vederea, deși este vital, pentru că apariția și popularitatea muzicii creștine contemporane pune accentul pe „contemporan”, ceea ce duce la deconectarea de trecut care a apărut în bisericile noastre, în așa măsură încât acum creștem o generație de tineri care nu au nicio legătură cu tradițiile noastre teologice, cu doctrinele și istoria noastră.

Așadar, vorbim despre predicarea doctrinelor, dar trebuie să nu uităm că predicarea și învățarea doctrinelor nu se limitează la predică. Doctrina trebuie învățată și prin muzică. Din păcate, multe cântece contemporane (nu toate) fie nu au deloc conținut doctrinar, fie doctrina prezentă în cântece are rădăcini în altă tradiție eclezială care poate fi exact opusul a ceea ce credem și practicăm noi. Astfel, proliferarea muzicii bisericești strict din genul contemporan, fără muzică tradițională, exacerbează îndepărtarea de predicarea doctrinelor și contribuie la analfabetismul biblic și teologic al celor din biserică, în special al tinerilor.

A2. Impactul unei perspective contemporane asupra doctrinei. Modul în care gândește societatea în general se strecoară și în biserici. Gândirea culturală contemporană respinge ideea de adevăr cognoscibil, absolut, autoritar. Cei care susține această filozofie consideră că adevărul este relativ și conjunctural, că depinde de propria perspectivă și experiență, care, cred ei, este mai relevantă și are mai multă autoritate în viața lor decât conceptele abstracte. Astfel, această filozofie contemporană afectează atitudinea cu care oamenii ascultă predicile, în special cele despre doctrina biblică.

În strânsă legătură cu acest mod de gândire este accentul cultural pe drepturile și libertățile individului, care de asemenea influențează predicarea doctrinelor. Individualismul nu doar pune accent pe preferințele personale, ci și pe autoritatea personală, care spune: „E treaba mea ce cred eu și nimeni nu-mi poate spune ce e bine și ce e rău.” Azi nu mai predicăm unor oameni ce pleacă de la premisa că Biblia este adevărată și corectă în tot ceea ce afirmă, ci mulți vin astăzi la biserică cu o atitudine de genul acesta: „De când este doctrina biblică autoritatea supremă pentru credința și viața mea? Cine îți dă ție dreptul să-mi spui mie ce este adevărat și ce nu?” Prin urmare, bisericile sunt pline de oameni cu diferite convingeri teologice, multe dintre ele neavând bază biblică sănătoasă și, în multe cazuri, avem și oameni fără niciun fel de convingeri teologice.

Pe lângă aceasta, mulți creștini văd biserica, slujirea și programele sale, ca și cum ai alege un fel de mâncare dintr-un meniu la restaurant sau ca și cum îți alegi legumele la piață: „Care îmi place mai mult? Care se potrivește mai bine nevoilor mele? De unde profit mai mult?” Acest accent pe preferințele personale duce la fluctuații în ce privește prezența la biserică în multe biserici evanghelice de astăzi. După cum mi-a spus un pastor, biserica pare să se schimbe în fiecare săptămână. Dacă o altă activitate (de exemplu, un meci) se suprapune cu programul bisericii și este considerată mai interesantă decât serviciul de închinare, atunci activitatea respectivă capătă prioritate.

O parte din această mentalitate egocentrică, orientată spre consumator, este dorința de satisfacție imediată, de la fast-food la analgezice. Fără îndoială, acesta este motivul pentru care atât de multe cărți creștine apreciate ce umplu librăriile creștine sunt atât de superficiale. Ele se conformează cererii de „soluție în cinci pași” la problemele complexe ale vieții, de la creșterea copiilor, la plata datoriilor și până la cunoașterea viitorului.

Cererea pentru soluții instant și accentul pe preferințele personale se manifestă și în atitudinea generală față de doctrinele biblice. Pentru mulți din generația actuală, biserica este doar un alt lucru de pe lista de lucruri pe care le pot obține și când evaluează la ce biserică să meargă sau la ce serviciul religios să participe, sunt conduși de o perspectivă materialistă: „Ce câștig de-acolo? Cu ce se aleg copiii mei?”

Fără îndoială, televiziunea și filmele au un mare impact în ce privește incapacitatea aparentă a oamenilor în general de a interacționa și de a opera cu concepte filosofice și teologice. Televizorul și Hollywood-ul bombardează cultura cu filosofia lor și oamenii o absorb fără să își dea seama. Așadar, provocarea noastră, ca predicatori, este să ne asigurăm că teologia pe care o predicăm nu rămâne doar un concept abstract, ci este legată în mod direct de viața de zi cu zi.

Din păcate, mulți predicatori au căzut în capcana acestei culturi materialiste și, ca urmare, predică mesaje care să corespundă perspectivei contemporane, predici care îți spun „cum să…”, predici în funcție de nevoile resimțite, predici bazate pe psihologie și consiliere creștină, toate având scopul de a livra o soluție tangibilă la nevoia ascultătorului, așa cum este ea percepută de către predicator, dar care, la o analiză mai îndeaproape, sunt în mare măsură predici antropocentrice, lipsite, de multe ori, de accentul care trebuie pus pe Dumnezeu și doctrinele Cuvântului Său. Să nu uităm că teologia este și trebuie să fie fundamental practică, pentru că altfel nu va putea aduce o schimbare în viața oamenilor. Astfel, atunci când predicăm doctrine, trebuie să arătăm foarte clar cum ne schimbă ele viața – relațiile, valorile, prioritățile, credințele, moralitatea etc.

Așadar, provocarea pentru predicatori în acest context contemporan este: Cum predici unor oameni cu o gândire predominant seculară, care influențează fiecare parte a vieții lor, inclusiv așteptările pe care le au de la biserică? Cum predici eficient unor oameni pentru care sunt mai importante sentimentele, sunetele, imaginile, atingerile și experiențele decât judecarea cu propria minte a adevărurilor propoziționale? Cum predici unor oameni care nu cred că există un adevăr absolut? Cum predici unor oameni dintre care mulți consideră că ceea ce este adevărat pentru tine nu este neapărat adevărat și pentru ei?

Aș argumenta spunând că, atunci când postmodernismul deconstruiește în mod treptat concepția oamenilor despre lume și viață (prin concepte cum ar fi relativismul moral, pluralismul social, umanismul evoluționist), cu atât doctrina creștină devine mai relevantă în a-i ajuta pe oameni să-și refacă viața și perspectiva despre lume și viață. Mai mult, înainte de a-i învăța pe oameni despre trăirea creștină, trebuie să-i învățăm doctrina creștină. Dacă nu știu ce credem și de ce, nu vor înțelege cum să-și trăiască viața de credință. B. B. Warfield a spus: „Principiul universal acceptat că ceea ce crede o persoană va determina modul în care se comportă subliniază importanța predicării unei doctrine corecte” (“The Indispensableness of Systematic Theology to the Preacher [„Caracterul indispensabil al teologiei sistematice pentru predicator]” în The Masters Seminary Journal, Toamna 1996). Aceasta este una dintre probleme care apar în cazul predicilor antropocentrice de tipul „cum să…” sau al predicilor bazate pe nevoile resimțite și anume faptul că încearcă să schimbe felul în care trăiesc oamenii fără a le schimba mai întâi modul de gândire către o gândire bazată pe adevărul biblic.

A3. Impactul analfabetismului biblic contemporan asupra doctrinei. Nu cu mult timp în urmă (cam pe la mijlocul secolului XX), predicatorii se bazau pe faptul că majoritatea persoanelor din biserică știau narațiunile biblice și înțelegeau și susțineau doctrinele biblice, cel puțin într-o anumită măsură. Acum, însă, nu te mai poți baza pe acest lucru. Tot mai puțini din cei care merg la biserică cunosc Biblia și doctrinele biblice.

Deși predicarea doctrinelor devine tot mai necesară, mulți predicatori o găsesc tot mai provocatoare și mai puțin atrăgătoare, pentru că ei înșiși nu cunosc sau nu înțeleg în mod adecvat doctrina bibică sau pentru că predicarea doctrinelor poate influența negativ relația lor cu biserica, din cauză că mulți nu sunt de acord cu ceea ce se predică. Astfel, această problemă a analfabetismului biblic a celor care merg la biserică îi face pe predicatori să se teamă să predice doctrine, de teamă că vor fi înțeleși greșit sau, mai rău, de teamă că îi vor ofensa pe ascultători. Astfel, mulți dintre ei se feresc să predice doctrine.

Viața pare să avanseze într-un asemenea ritm, încât ceea ce era acceptat chiar și în urmă cu 10 ani, este acum redundant și dat la o parte pentru a face loc lucrurilor noi. În această cultură care se schimbă într-un ritm foarte rapid, istoria și tradiția nu mai sunt importante pentru generația tânără. Ei trăiesc momentul prezent, fără legătură cu trecutul și fără să se gândească prea mult la viitor. Evoluționismul, care este predicat fervent în școli, la TV și prin alte forme de distracție, a avut probabil cel mai mare impact asupra acestui mod de gândire, pentru că îi desparte pe oameni de lucrurile importante din trecut și îi face confuzi cu privire la viitor.

Trebuie să păstrăm legătura cu rădăcinile noastre evanghelice și să recunoaștem impactul lor asupra bisericii. Am vorbit despre asta puțin mai devreme cu referire la muzica din biserică, dar impactul este mult mai mare, nu doar asupra muzicii, ci și asupra tradițiilor doctrinare. Doctrinele pe care le predicăm în bisericile evanghelice conservatoare vin dintr-o lungă istorie de dezbateri teologice și studiu personal, în biserici și în cadrul denominațiilor creștine. Ceea ce credem astăzi se datorează, în mare parte, studiului teologic al oamenilor înzestrați de Dumnezeu pentru a analiza, formula și promova doctrine biblice sănătoase și Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru ei.

Concluzii. Această scurtă analiză a contextului are ca scop evidențierea unor influențe seculare asupra bisericilor noastre evanghelice, care ne arată nevoia de a ne întoarce la principiile de bază ale predicării doctrinelor biblice. După cum spune Timothy George: „Recuperarea predicării doctrinare este esențială pentru reînnoirea bisericii… Predicarea doctrinară pleacă de la premisa că Dumnezeul care a venit o dată pentru totdeauna în Persoana lui Isus Hristos și a vorbit o dată pentru totdeauna în Sfânta Scriptură vine și acum și vorbește și acum poporului Său prin proclamarea Cuvântului Său prin puterea Duhului Sfânt” (“Doctrinal Preaching [Predicarea doctrinară]” în Handbook of Contemporary Preaching [Manual pentru predicarea contemporană], ed. Michael Duduit, pag. 93 și 95).

Deși mulți ar spune că vor predici pentru „nevoile cu care se confruntă”, sarcina noastră este să predicăm adresându-ne „nevoilor lor reale”. Nevoile lor reale sunt cele spirituale și pe ele trebuie să le abordăm în primul rând cu învățătură biblică sănătoasă, inclusiv cu doctrine biblice.

Aici se încheie discuția noastră despre primul subiect („A”): „Factori din cultura contemporană care influențează predicarea doctrinelor.” Vom continua să discutăm diferite alte aspecte legate de predicarea doctrinară (vezi punctele „B” până la „E” menționate mai sus) în următoarele ediții ale acestui Jurnal.

II. Consolidarea conducerii biblice:
Rânduiala în biserică, Partea a 4-a, 1 Timotei 2:1-15

După cum am văzut data trecută, cartea 1 Timotei este structurată în jurul a cinci „porunci” (puncte de învățătură), pe care apostolul Pavel i le dă tânărului pastor Timotei, fiul spiritual al lui Pavel și protejatul său. Aceste cinci porunci sunt după cum urmează:

A. Despre responsabilitățile pastorale (1:3-20): „Să te lupţi lupta cea bună.”

B. Despre închinarea publică (2:1-15): „Bărbaţii să se roage… Femeia să înveţe în tăcere.”

C. Despre conducerea pastorală (3:1-16): „Să ştii cum trebuie să te porţi în Casa lui Dumnezeu.”

D. Despre devoțiunea personală (4:1-6:2): „Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii.”

E. Despre motivarea pastorală (6:3-21): „Să păzeşti porunca, fără prihană… păzeşte ce ţi s-a încredinţat.”

În ultimele trei ediții ale acestui Jurnal (NPJ 47, 48, 49), am vorbit despre prima poruncă („A”), ce se referă la responsabilitățile pastorale:

A1. Păstrează doctrina curată (1:3-11)

A2. Mărturisește despre harul salvator al lui Dumnezeu (1:12-17)

A3. Împlinește-ți chemarea (1:18-20).

În prezenta ediție, vom studia a doua poruncă din 1 Timotei…

B. Despre închinarea publică (2:1-15): „Bărbaţii să se roage… Femeia să înveţe în tăcere.”

Pavel trece acum la expunerea unor detalii specifice și procedurale legate de porunca dată lui Timotei de a-și îndeplini chemarea (1:18-20). Primul este un…

B1. Îndemn la rugăciune congregațională (2:1-7). „Înainte de toate, te îndemn să faci cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri pentru toţi oamenii” (2:1).

a) Importanța rugăciunii congregaționale (2:1a). Când spune „înainte de toate, te îndemn…”, Pavel în mod clar vrea ca Timotei, în slujirea lui în biserica din Efes, să acorde prioritate rugăciunii publice colective regulate. Pavel nu își exercită aici autoritatea apostolică poruncindu-i lui Timotei, ci mai degrabă se adresează bisericii, îndemnând-o să facă acele lucruri care sunt de importanță primordială.

b) Natura rugăciunii congregaționale (2:1b) este descrisă cu ajutorul a patru termeni – „cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri” – toate acestea trebuie să facă parte din rugăciunile publice ale bisericii. Este dificil să facem o distincție clară între acești termeni, dar, fără a încerca să fiu prea categoric, aș vrea să scot în evidență câteva diferențe subtile între acești termeni, după cum urmează…

„Cereri” – cereri/rugăminți aduse înaintea lui Dumnezeu cu privire la anumite nevoi.

„Rugăciuni” – un termen general care se referă la a vorbi cu Dumnezeu și la a asculta ce spune Dumnezeu.

„Mijlociri” – a face cereri înaintea lui Dumnezeu pentru altcineva.

„Mulţumiri” – exprimarea recunoștinței înaintea lui Dumnezeu pentru binecuvântările primite, pentru putere, claritate, oportunități, răspunsuri așteptate etc. Fără îndoială, mulțumirea trebuie să fie atitudinea noastră în orice rugăciune.

Rugăciunea, așadar, trebuie practicată cu prioritate și regularitate în mijlocul nostru, trebuie să includă diferite aspecte legate de natura sa, însă mai departe vedem că…

c) Sfera rugăciunii congregaționale (2:1c-2a) trebuie să fie universală: „… pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt în poziţii înalte.” Rugăciunea publică nu trebuie să se limiteze la nevoile noastre sau la localitatea noastră, ci trebuie să fie universală („toţi oamenii”), inclusiv pentru cei aflați în poziții de autoritate („pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt în poziţii înalte”). Într-adevăr, cei care dețin poziții oficiale înalte în guvernare, în aplicarea legii, în curțile de justiție etc., precum și la locurile noastre de muncă, au cu siguranță nevoie de rugăciunile noastre mai mult ca niciodată.

Acest îndemn ar trebui să ne provoace să ne întrebăm dacă rugăciunea în bisericile în care slujim este în felul acesta. Este atât de ușor pentru noi să devenim miopi în viața noastră de rugăciune, nu-i așa? Ne rugăm și mijlocim cu seriozitate, cu atitudine de mulțumire, nu numai pentru noi înșine, ci și pentru toți oamenii? Ne amintim să ne rugăm public pentru politica mondială, pentru răspândirea Evangheliei, pentru mântuirea celor pierduți? Sau suntem mai preocupați de propriile noastre nevoi și dorințe?

d) Scopul rugăciunii congregaționale (2:2b) este să putem duce o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea.” Conducătorii noștri, liderii și autoritățile au o contribuție semnificativă la condițiile în care trăim individual și congregațional. Cei care ne conduc influențează calitatea, libertatea și mărturia vieților noastre. Rugăciunea noastră arzătoare trebuie să fie să putem să trăim o viață „paşnică şi liniştită”, fără împotriviri din partea celor din jur sau a autorităților și putând să ne îndeplinim netulburați responsabilitățile creștine, în așa fel încât mărturia noastră creștină să fie „cu toată evlavia şi demnitatea.” Astfel de rugăciuni colective, înălțate cu acest scop, au ca scop ultim răspândirea evangheliei prin libertatea și pacea de care ne vom bucura.

e) Motivele rugăciunii congregaționale (2:3-7). Pavel ne dă trei motive pentru care rugăciunea congregațională, așa cum a descris-o, este atât de importantă.

În primul rând, rugăciunea congregațională este importantă, pentru că … rugăciunea pentru „toți oamenii” (2:1) este „bună şi bine primită înaintea lui Dumnezeu” (2:3). Întotdeauna este „bine” să facem lucruri care sunt „bine primite” înaintea lui Dumnezeu, și rugăciunile plăcute înaintea lui Dumnezeu sunt eficiente pentru că sunt în acord cu dorința lui Dumnezeu ca „toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoaşterea adevărului” (2:4). Acesta este un adevăr extraordinar, că inima lui Dumnezeu, exprimată în toată deplinătatea sa la crucea lui Hristos, dorește mântuirea tuturor oamenilor.

Scopul salvator al lui Dumnezeu este universal ca întindere – nimeni nu poate spune că Dumnezeu nu l-a iubit sau că Domnul Isus nu a murit pentru el. Cu toate acestea, din păcate, unii nu vor fi mântuiți, nu din cauza unei omisiuni din partea lui Dumnezeu, ci din cauza refuzului lor încăpățânat să accepte mântuirea pe care El a pregătit-o pentru ei și le-o oferă în Hristos. Într-adevăr, Dumnezeu dorește nu doar mântuirea tuturor oamenilor, ci ca ei, odată mântuiți, „să vină la cunoaşterea adevărului.” Aceasta este, fără îndoială, una din responsabilitățile principale ale conducerii pastorale – să se asigure că Scriptura este predicată corect și clar credincioșilor și că aceștia sunt învățați cum să trăiască o viață creștină neprihănită, pentru ca să crească în cunoașterea adevărului și în relația lor cu Dumnezeu (2 Tim. 3:16; Ef. 4:13-16).

În al doilea rând, rugăciunea congregațională este importantă pentru că … rugăciunea pentru mântuirea tuturor oamenilor are o bază profund doctrinară cu privire la natura esențială a Dumnezeului triunic și la relația lui Dumnezeu cu rasa umană. Adevărul că „este un singur Dumnezeu” (2:5a) elimină orice noțiune păgână de mai mulți dumnezei, precum și ideea că toate drumurile duc în cer. Și pentru că există un singur Dumnezeu, nu poate fi decât „un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni”, care este „Omul Cristos Isus” (2:5b). Doar Hristos Isus, fiind Dumnezeu adevărat, a putut pregăti o cale prin care oamenii răzvrătiți să poată fi împăcați cu Dumnezeu (2 Cor. 5:14-21), pentru că de aceea la cruce „S-a dat pe Sine Însuşi ca răscumpărare pentru toţi” (2:6a).

Observăm, așadar, că mântuirea este pregătită pentru toți oamenii și este disponibilă tuturor oamenilor prin Hristos, „despre aceasta s-a depus mărturie la timpul potrivit” (2:6b), adică atunci când Hristos a venit în lume, a trăit o viață desăvârșită și a murit ca jertfă desăvârșită pentru păcatele lumii, exact la momentul potrivit în istoria omenirii (Gal. 4:4). Această scurtă afirmație desprinsă din doctrina creștină prezintă foarte pe scurt baza mântuirii și ceea ce ne motivează să ne rugăm pentru mântuirea tuturor oamenilor.

În al treilea rând, rugăciunea congregațională este importantă, pentru că… rugăciunea de mântuire pentru toți oamenii este o continuare a slujirii apostolului Pavel. Pentru aceasta am fost pus predicator, apostol – spun adevărul, nu mint – şi învăţător al neamurilor în credinţă şi adevăr” (2:7). Pavel a fost chemat de Hristos (Gal. 1:15) și pus să fie apostol, să învețe neamurile pe baza credinței lui personale și a adevărului obiectiv al evangheliei, slujire pe care îl îndeamnă pe pastorul Timotei (și pe noi) să o ducă mai departe.

B2. Învățătură cu privire la comportamentul în adunare (2:8-15). Îndemnul apostolului la rugăciune congregațională conduce către această învățătură cu privire la diferența dintre bărbați și femei în ce privește participarea și comportamentul în biserică.

a) Participarea și comportamentul bărbaților în rugăciunea congregațională (2:8). „Vreau deci ca bărbaţii să se roage în orice loc, ridicând spre cer mâini sfinte, fără mânie şi fără ceartă.” Este important și relevant pentru noi astăzi faptul că apostolul se adresează aici în mod specific „bărbaților”, pentru că în vremea noastră pare să existe multă confuzie cu privire la cine poate să ia parte la închinarea publică și în ce fel.

În ce privește participanții la rugăciunea publică, apostolul Pavel îi învață pe bărbații din biserică să fie activi în acest aspect al închinării congregaționale. Aici se ridică niște întrebări cu privire la ce vrea să spună Pavel, dacă doar bărbații, în mod exclusiv se pot ruga în timpul serviciilor publice sau dacă se pot ruga și femeile, din moment ce în 1 Corinteni 11:5-6 spune că o femeie care se roagă în public trebuie fie să aibă capul acoperit, fie să își taie părul. De asemenea, se ridică întrebarea dacă Pavel se adresează aici doar bărbaților din biserica din Efes sau tuturor bărbaților din orice biserică.

Impresia mea este că în 1 Timotei 2, Pavel nu spune că rugăciunea publică este rezervată bărbaților, la fel cum nu spune nici că doar femeile trebuie să se îmbrace decent. Mai degrabă, aici în 1 Timotei 2:8, Pavel pur și simplu le vorbește bărbaților, îndemnându-i să-și asume în mod corect responsabilitatea și rolul în serviciile de închinare publice, unul dintre acestea fiind rugăciunea publică. Poate că bărbații din biserica din Efes nu își îndeplineau această responsabilitate. Apoi, în 2:9-10, Pavel se adresează femeilor, îndemnându-le să se îmbrace cu îmbrăcăminte adecvată și cu evlavie. Acestea sunt problemele specifice din contextul lui Timotei pe care le abordează Pavel. Mai mult, acel „de asemenea…” (2:9) de la începutul versetului 9 pare să sugereze că și femeile se pot ruga în public, dar nu aceasta este ideea pe care se concentrează apostolul în acest capitol. Aceasta nu contrazice în niciun fel învățăturile sale din 1 Corinteni 11, pentru că întotdeauna trebuie să se respecte îmbrăcămintea decentă și relația dintre bărbați și femei în închinarea publică.

Modul în care bărbații se roagă în public este, de asemenea, important pentru apostolul Pavel. Bărbații trebuie să se roage „ridicând spre cer mâini sfinte”, ceea ce, în biserica primului secol, era un semn de reverență. Cred că este rezonabil să presupunem că un astfel de mod de a ne ruga nu este obligatoriu în toate culturile din toate vremurile. Într-adevăr, accentul nu pare să fie pe exprimarea exterioară a rugăciunii publice, ci mai degrabă pe sfințenia interioară a vieții omului manifestată în comportamentul său exterior – „fără mânie şi fără ceartă” (2:8).

Comportamentul unei persoane mânioase nu duce la sfințenie. Mânia este rădăcina interioară a certurilor care se văd în afară. Mânia înseamnă lipsă de autocontrol emoțional, de obicei din încercarea de a-i domina pe ceilalți, de a-i convinge să se supună propriei voințe și propriilor opinii. Lăsată nejudecată, o astfel de atitudine adesea duce la un comportament păcătos, cum ar fi cearta. Un om mânios și certăreț este, de obicei, cunoscut celor din biserică pentru comportamentul său, ceea ce îl face incapabil să se roage eficient în numele adunării, din care fac parte și unii care au fost afectați de comportamentul său.

b) Participarea și comportamentul femeilor în închinarea congregațională (9-15). Găsim aici două aspecte ale învățăturii apostolului Pavel:

Primul aspect este îmbrăcămintea modestă în închinarea congregațională (2:9-10): „Femeile, de asemenea, vreau să se îmbrace în haine decente, cu modestie şi cumpătare, nu cu împletituri ale părului, nici cu aur sau cu mărgăritare, sau cu haine scumpe, ci cu fapte bune, aşa cum se cuvine unor femei care se declară pioase.”

Aici, apostolul nu se concentrează pe participarea femeii la rugăciune (așa cum ne-am aștepta, după ce am văzut ce le-a spus bărbaților), ci pe buna-cuviință. Nu știm de ce procedează așa, prin urmare nu vom face speculații. Totuși, pare evident că unele femei din biserica din Efes se aranjau într-un mod care atrăgea atenția asupra lor. Pavel vorbește despre această practică, învățându-le pe femei să aibă un comportament și o îmbrăcăminte caracterizate de „modestie şi cumpătare”, pentru că, dat fiind contextul, atât comportamentul, cât și îmbrăcămintea, au impact direct asupra închinării congregaționale.

Și ca să nu credeți că Pavel vorbește doar despre lucrurile din exterior, observați că el leagă lucrurile din exterior de cele din interior, atât în cazul bărbaților, cât și al femeilor. Bărbații trebuie „să se roage în orice loc, ridicând spre cer mâini sfinte” (exterior) și să facă asta „fără mânie şi fără ceartă” (interior). În ce privește femeile, ele trebuie să se îmbrace „în haine decente, cu modestie şi cumpătare, nu cu împletituri ale părului, nici cu aur sau cu mărgăritare, sau cu haine scumpe” (exterior), ci „cu fapte bune, aşa cum se cuvine unor femei care se declară pioase” (interior).

Ca și în cazul bărbaților, ceea ce este în mintea unei femei, precum și în inima și atitudinea ei, se manifestă în exterior în îmbrăcămintea și în comportamentul ei. Lucrul acesta este uitat în mare măsură în cultura noastră de astăzi, în care comportamentul și îmbrăcămintea adesea nu au nimic de-a face cu reverența și atitudinea inimii. Dar cu siguranță, felul în care arătăm în exterior atunci când ne adunăm ca biserică trebuie să se potrivească cu motivul pentru care ne adunăm, adică să ne închinăm lui Dumnezeu; îmbrăcămintea și comportamentul reflectă atitudinea noastră față de locul în care ne închinăm și față de Persoana înaintea Căreia ne închinăm și nimic din conduita noastră nu trebuie să ne distragă. Așa trebuie, potrivit apostolului Pavel, să se poarte creștinii, atât bărbații, cât și femeile, în închinarea publică.

Așadar, femeile nu trebuie să atragă atenția asupra lor acolo în închinarea publică prin felul în care arată în exterior, ci trebuie să se împodobească cu „fapte bune”, așa „cum se cuvine unor femei care se declară pioase”. Astfel, sfințenia inimii se vede întotdeauna în modestia și reverența din exterior.

Al doilea aspect al învățăturii date de apostolul Pavel femeilor este o atitudine liniștită în închinarea publică (2:11-15): „O femeie să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Nu dau voie femeii să înveţe sau să aibă autoritate asupra bărbatului, ci să stea în tăcere” (2:11-12).

Aici, Pavel își personalizează îndemnul – „o femeie (nu „femeile”) să înveţe în tăcere, cu toată supunerea” (2:11). Conduita unei femei în serviciul public de închinare trebuie să fie cea a unei persoane care învață în tăcere, în supunere, în mod specific în relație cu bărbații. Mai departe Pavel reafirmă ceea ce a spus: „Nu dau voie femeii să înveţe sau să aibă autoritate asupra bărbatului, ci să stea în tăcere” (2:12). La asta se referă când spune să învețe în tăcere, cu supunere – față de bărbații care au primit rolul de lideri ai bisericii. Învățătura aceasta pare să susțină ideea că în Efes erau în biserică niște femei care numai liniștite și supuse nu erau.

Pavel își sprijină învățătura citând doi factori…

1. Ordinea creației: „Căci Adam a fost întocmit mai întâi, apoi Eva” (2:13). Eva a fost creată după Adam, din Adam și pentru Adam (Gen. 2:7; 2:20-23; 1 Cor. 11:8-9). Adam era capul ei, nu vice-versa, și această ordine a creației trebuie recunoscută în adunarea poporului lui Dumnezeu în închinarea publică. Astfel, Dumnezeu a stabilit o diferență între relația și funcțiile bărbatului și ale femeii încă de la creație, înainte ca păcatul să intre în lume.

2. Ordinea căderii: „…Şi nu Adam a fost înşelat, ci femeia a fost înşelată şi a căzut în neascultare” (2:14). Această afirmație a lui Pavel este plină de învățăminte. Pe de-o parte, Eva a păcătuit prima, fiind amăgită de Satan. Pe de altă parte, Adam, urmând-o pe Eva, a păcătuit și el, dar cu bună știință și în mod voluntar. El nu a fost amăgit, ca Eva; el știa exact ce face, alegând să nu asculte de porunca lui Dumnezeu. Ideea este că, uzurpând rolul dat de Dumnezeu lui Adam ca lider în relația lor, Eva a căzut în neascultare și a intrat sub judecata lui Dumnezeu, așa că, în ciuda dorinței sale de a-și conduce soțul, el va stăpâni peste ea (Gen. 3:16). Pe acest argument se bazează învățătura lui Pavel cu privire la poziția femeii în închinarea publică – o poziție de subordonare și supunere, nu o poziție de conducere și autoritate.

Cu toate acestea, femeia nu este condamnată la o poziție lipsită de semificație: „Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de copii, dacă rămâne în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie, alături de cumpătare” (2:15). Ca rezultat direct al păcatului Evei, femeia (Eva, în mod specific, dar toate femeile prin extensie) va naște cu durere (Gen. 3:16). Totuși, în ciuda faptului că a adus păcatul în lume și în ciuda nașterii cu durere, femeia poate avea parte de mântuire. Mai exact, ea va fi mântuită prin naşterea de copii.” Sunt câteva dificultăți de interpretare aici…

a) Ce legătură are nașterea de copii cu mântuirea unei femei? Referirea la nașterea de copii are de-a face cu pedeapsa femeii din cauza păcatului – adică, nașterea cu durere. Sensul general pare să fie acela că, în ciuda pedepsei, păcatul Evei nu este fără scăpare. Mai exact, deși consecința păcatului ei a fost nașterea cu durere pentru toate femeile, femeile pot să fie și chiar sunt mântuite, iar dovada mântuirii lor este perseverarea în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie…” Această idee este în acord cu doctrina perseverării sfinților, care spune că cei care sunt cu adevărat mântuiți vor trăi o viață sfântă și vor rămâne în credință până la capăt.

Pentru că versetul acesta este în contrast cu cel de dinainte („totuși”), reiese din context că Pavel ar spune că rolul principal al femeilor căsătorite (din biserica din Efes, cărora li se adresa) este să nască copii (dacă pot, bineînțeles), și nu să conducă biserica. Adică, rolul de „conducere” al unei femei căsătorite este să aibă copii, rol pentru care femeile au fost înzestrate în mod unic și pe care bărbații nu îl pot îndeplini.

Expresia „prin naşterea de copii” nu vrea să spună că femeia este mântuită prin naștere, ci că, prin naștere, ea își exercită rolul de conducere și primește împlinire în casa ei prin naștere și prin creșterea unor copii evlavioși.

b) În traducerea Bibliei în engleză, are loc o trecere de la singular „ea” la plural „ele”. Pavel își îndreaptă astfel atenția de la Eva către toate femeile, în general. Astfel, femeile vor fi mântuite „prin naşterea de copii, dacă…”.

c) Dar ce înseamnă „dacă rămâne în credinţă…”? Contribuția unei femei căsătorite la zidirea bisericii este prin exemplul de viață evlavioasă pe care îl dă copiilor ei – asta înseamnă „dacă rămâne în credinţă.”

III. Schițe de predici

Titlu: Să învățăm de la Isus – Mărturii ale divinității Sale (Matei 27:45-54)

Subiectul: Cinci mărturii de la Calvar.

Tema: La Calvar, Dumnezeu a dat dovezi ample că Isus Hristos este Fiul Său.

Punctul I: Mărturia întunericului din mijlocul zilei (27:45).

1. Ce a făcut întunericul.

a) A întunecat soarele.

b) A acoperit pământul.

c) A arătat mâna lui Dumnezeu.

2. Dezvăluirile întunericului.

a) Întunericul a dezvăluit suferințele lui Hristos.

b) Întunericul a dezvăluit identitatea lui Hristos.

c) Întunericul a dezvăluit separarea lui Hristos.

d) Întunericul a dezvăluit întunecimea păcatului.

e) Întunericul a dezvăluit mânia lui Dumnezeu.

Punctul II: Mărturia perdelei dinăuntrul templului (27:51a).

1. Perdeaua dinăuntrul templului era un avertisment pentru oameni să păstreze distanța față de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este sfânt, iar oamenii sunt păcătoși.

2. Perdeaua ruptă din templu era o invitație la apropiere de Dumnezeu…

a) … pentru că datoria păcatului fusese plătită.

b) … pentru că accesul la Dumnezeu era acum disponibil tuturor.

Punctul III: Mărturia cutremurului (27:51b).

1. Cutremurul a mărturisit despre semnificația morții lui Hristos.

2. Cutremurul a împlinit profeția lui Isus (Luca 19:40).

3. Cutremurul a fost răspunsul Calvarului față de ce s-a întâmplat la Sinai.

4. Cutremurul a fost răspunsul Calvarului față de ce s-a întâmplat în Eden.

Punctul IV: Mărturia mormintelor deschise (27:52-53).

1. Mormintele deschise au simbolizat învierea finală a sfinților.

2. Mormintele deschise au fost o demonstrație publică.

Punctul V: Mărturia soldaților (27:54).

1. Ceea ce au văzut i-a făcut să se teamă.

2. Teama lor i-a făcut să mărturisească.

Related Topics: Pastors

Pages