Where the world comes to study the Bible

The Value Of Good Advice

Related Media

Typically, all of us at sometime need and appreciate good advice. As the author of Proverbs observed, a wise man listens to advice (Prov. 12:15). Indeed, those who respond well to advice gain wisdom (Prov. 13:10). Yet that advice must be good advice, for the “advice” of the wicked is deceitful.

The way of a fool seems right to him,
but a wise man listens to advice. (Prov. 12:15)1

Accordingly, he who is sensible wisely listens to good advice:

Listen to advice and accept instruction,
and in the end you will be wise. (Prov. 19:20; cf. 20:18)

Such can be seen on a national level as well, when upheld by many good advisors. Thus Proverbs 11:14 states:

For lack of guidance a nation falls,
but many advisors make victory sure. (cf. Prov. 24:6)

More specifically, Proverbs 15:22 points out that with many (good, balanced) advisors “they succeed”.

An interesting use of many advisors may be found in I Kings 12. There we see that after King Solomon’s death Rehoboam became king, succeeding to Solomon’s throne. In I Kings 12:1-11 we read that as the inaugural ceremony at Schechem became confronted with controversy concerning Solomon’s burdensome social regulations, Rehoboam, the new king, eventually followed the advice of his own contemporaries. As I have pointed out elsewhere, “The young men gave Rehoboam the counsel he wished to hear. They advised him to follow a harsh line (I Kings 12:10-11).”2 The result, however, was that the two southern tribes (Judah and Benjamin) seceded, forming their own union. Therefore, “the schism was complete and was to be permanent (v.19), despite a long period of insistent warfare between the two states.”3

Here we see that following bad advice can lead to trouble. Hence, we need to be sure that we follow good advice rather than bad or insufficient counsel. As we noted above, a wise man responds favorably to good advice, rather than that which is improper or insufficient. May we, then, tune our ears and our minds toward that which is proper and best for us for our situation. As the hymn writer says,

Sweetly, Lord, have we heard Thee calling,
“Come follow me!”

And we see where Thy footprints falling,
Lead us to Thee.

Footprints of Jesus that make the pathway glow;
We will follow the steps of Jesus, where’er they go.

Then at last, when on high He sees us,
Our journey done,

We will rest where the steps of Jesus
End at His throne.4

1 All scripture references are from the NIV.

2 Richard D. Patterson and Hermann J. Austel, “1 & 2 Kings”, in The Expositor’s Bible Commentary, ed. Frank E. Gaebelein, (Grand Rapids: Zondervan, 1998), IV:114.

3 Ibid, 115.

4 Mary B.C. Slade, “Footprints of Jesus”.

Related Topics: Devotionals, Wisdom

Final Charge

This four-part expository study was preached at Flagstaff Christian Fellowship During Pastor Steve Cole's Retirement Transition in 2018. Audio and manuscripts are available for each lesson.

For permission to reproduce/distribute these resources from Steve Cole (including the Word document and audio files found on the individual lesson pages below) please see's ministry friendly copyright and permissions page. Likewise, to reproduce/distribute PDF/audio versions of his messages which may be found on Flagstaff Christian Fellowship's website see their permission statement.

Related Topics: Basics for Christians, Christian Life, Ecclesiology (The Church), Issues in Church Leadership/Ministry, Pastors, Soteriology (Salvation)

1. Genuine Conversion (Various Scriptures)

Related Media

November 18, 2018

In the early 1950’s the notorious gangster Mickey Cohen attended a meeting where Billy Graham spoke. He expressed some interest, so several, including Graham and J. Edwin Orr, spoke personally with him about Christ, but he made no commitment. But later another Christian man shared the gospel with Cohen and urged him, based on Revelation 3:20, to invite Jesus into his heart. Cohen prayed with this man to receive Christ.

Cohen later attended a Billy Graham crusade, but his life after this showed no signs of change. He distanced himself from the man who had shared the gospel with him and began to hang around with his underworld cronies again. When the Christian tried to help him, Cohen complained, “You didn’t tell me that I would have to give up my work [being a gangster]! You didn’t tell me that I would have to give up my friends [other criminals]!” He had heard that there were Christian movie stars, Christian athletes, and Christian businessmen. He assumed that he could be a Christian gangster! When he realized that he could not, he turned away from the faith (told by J. Edwin Orr, Christianity Today [1/1/82], pp. 24-25; and in more detail by Charles Colson, Loving God [Zondervan], pp. 81-92).

We may chuckle at the idea of being a Christian gangster. Yet millions of professing Christians, while not gangsters, live no differently than those in the world. They have never turned from the sin that characterized their lives before they prayed to receive Christ. They’re angry and abusive toward their mates and their children, they often look at porn, they don’t manage their money God’s way, and they waste hours every week watching the filth in the media. The only difference between them and our pagan culture is that sometimes they go to church on Sunday mornings. And yet they claim to be born again Christians!

Are people who claim to be born again, but whose lives are no different than before they “received Christ,” truly converted? The Bible answers that question with a loud, “No!” Those who are truly saved by faith in Jesus Christ are marked by what the Bible calls, “repentance.” This does not mean that they are sinless, but it does mean that they are sinning less. They hate their sin. They fight against it. When they realize that they have sinned, they turn from it and turn back to following Jesus as Lord. A study of “repentance” in the Bible shows that…

A life of turning to God from sin is evidence that you are genuinely converted.

Salvation is based on faith alone in Christ alone, not on good works. But if God has saved you, He changed your heart. Saving faith is inseparable from repentance. But sadly, because of popular false teaching, many in evangelical churches think that because they prayed the sinner’s prayer or invited Jesus into their hearts, they are saved and going to heaven. But if their lives are not marked by initial and ongoing repentance, they’re in for a rude awakening on judgment day! Don’t be deceived: the evidence of genuine conversion is a life marked by turning to God from sin. A study of “repentance” in the Bible shows that…

1. Those who are lost must turn to God from sin to be saved.

Many argue that to preach repentance as necessary for salvation is to add works to faith alone. Since there are many verses that connect repentance with salvation, they have to define repentance to mean a change of mind regarding Christ, not a change of behavior. But is repentance just a change of mind? No!

A. Repentance means to turn to God from sin.

The main Old Testament word translated “repent” means to turn or return. It is the twelfth most frequently used verb in the OT (1,050 times; sometimes it refers only to turning around physically, but often it means turning to the Lord). Victor Hamilton writes of the Hebrew verb (Theological Wordbook of the Old Testament, ed. by R. Laird Harris, Glean Archer, & Bruce Waltke [Moody Press], 2:909), “… it combines in itself the two requisites of repentance: to turn from evil and to turn to the good.” He concludes (ibid.) that “this conscious decision of turning to God” includes “repudiation of all sin and affirmation of God’s total will for one’s life.”

The New Testament uses three words for repentance. They occur (in noun or verb form) over 60 times, beginning with a summary of both John the Baptist’s and Jesus’ preaching (Matt. 3:2; 4:17): “Repent, for the kingdom of heaven is at hand.” R. C. Trench (Synonyms of the New Testament [Eerdmans], p. 260) describes repentance as “that mighty change in mind, heart, and life wrought by the Spirit of God.” While the main Greek word is a compound word taken from two words meaning to change one’s mind, this meaning (according to J. Goetzmann, The New International Dictionary of New Testament Theology, ed. by Colin Brown [Zondervan, 1:358), “plays very little part in the NT. Rather the decision by the whole man to turn around is stressed. It is clear that we are concerned neither with a purely outward turning nor with a merely intellectual change of ideas.” Wayne Grudem defines it (Systematic Theology [Zondervan], p. 713, italics his): “Repentance is a heartfelt sorrow for sin, a renouncing of it, and a sincere commitment to forsake it and walk in obedience to Christ.”

Thus repentance involves a change of thinking, feeling, and behaving. Like saving faith, repentance is a gift that God grants by His sovereign grace (Acts 5:31; 11:18; 2 Tim. 2:25). Although sinners are responsible to repent, when anyone does repent, it’s because God graciously granted it.

While sorrow for sin is a normal part of repentance, it is possible to feel sorry for your sins and yet not be repentant unto salvation. Judas Iscariot felt remorse for betraying Jesus, yet he was not converted (Matt. 27:3). Esau “found no place for repentance, though he sought for it with tears” (Heb. 12:17). Paul told the Corinthians that sorrow according to the will of God can lead to repentance, and thus be valuable (2 Cor. 7:8-11). But sorrow for sins alone is not enough. Biblical repentance is a turning of the whole person from sin to God. The repentant person accepts responsibility for his sin, he calls out in faith to God for salvation, and he proves his repentance and faith by his subsequent changed life.

The connection between faith and repentance is clear in Paul’s ministry to the Thessalonians. He writes (1 Thess. 1:8), “For the word of the Lord has sounded forth from you, not only in Macedonia and Achaia, but also in every place your faith toward God has gone forth, so that we have no need to say anything.” The Thessalonians had believed the gospel that Paul had preached. But clearly their faith was inseparable from repentance, because verse 9 reads, “For they themselves report about us what kind of a reception we had with you, and how you turned to God from idols to serve a living and true God.” Paul did not preach, “Just believe in Jesus now and later you should consider turning from your sins.” Rather, he had included repentance in his gospel. The Thessalonians’ whole way of life had changed from idolatry to serving the living and true God. (See, also, Jonah 3.)

Paul recounted to King Agrippa that on the Damascus Road, Jesus told Paul that He was sending him to the Gentiles (Acts 26:18), “to open their eyes so that they may turn from darkness to light and from the dominion of Satan to God, that they may receive forgiveness of sins and an inheritance among those who have been sanctified by faith in Me.” That is the message Paul was to proclaim to lost people. It was a message about repentance: turning from sin (darkness, Satan’s dominion) to God. That message is bound up with, not distinct from, “forgiveness of sins” and “faith in” the Lord Jesus.

Paul adds (Acts 26:20) that in obedience to Christ he preached, “even to the Gentiles, that they should repent and turn to God, performing deeds appropriate to repentance.” Paul’s gospel to lost people was not just, “change your mind about Jesus and believe in Him, but don’t worry about your sins.” Rather, Paul’s gospel—which he got straight from Jesus—included repentance, which meant a change of behavior. Lost people must turn to God from sin to be saved. This means that…

B. Our gospel message is incomplete if we do not talk about turning to God from sin.

John the Baptist preached repentance to lost people and made it clear that he wasn’t talking about a change of mind only, apart from a change of behavior. Luke 3:3 summarizes John’s message as “a baptism of repentance for the forgiveness of sins.” John told his hearers that they needed to bear fruits in keeping with repentance. Then he gave them specific behavioral changes that they needed to make (Luke 3:8, 11-14).

Jesus also preached a message of repentance to lost people (Matt. 4:17; Mark 1:15). He told the Jews (Luke 13:3, 5): “Unless you repent, you will all likewise perish.” When Jesus sent out His disciples to preach, their message was “that men should repent” (Mark 6:12). They didn’t make up that message. Like the apostle Paul later, they got it straight from Jesus!

John MacArthur sums up a chapter on repentance (The Gospel According to Jesus [Zondervan], p. 167):

Repentance has always been the foundation of the biblical call to salvation…. No evangelism that omits the message of repentance can properly be called the gospel, for sinners cannot come to Jesus Christ apart from a radical change of heart, mind, and will. That demands a spiritual crisis leading to a complete turnaround and ultimately a wholesale transformation. It is the only kind of conversion Scripture recognizes.

You may be wondering: What is the relationship between repentance and saving faith? Repentance and faith are inextricably bound together, like two sides of the same coin. But the two words have different nuances or emphases (see John Calvin, Institutes of the Christian Religion [Westminster Press], 3:3:5). Genuine saving faith, which is trusting in Christ alone and His shed blood to deliver us from God’s wrath, includes repentance. You can’t truly lay hold of Christ for salvation with one hand, while at the same time knowingly hold onto your sin with the other hand. To genuinely trust Christ, you must turn from your sin. Some may verbally profess to believe in Christ while holding onto their sin. But such empty profession without repentance is not true saving faith.

For example, if you’re driving to Phoenix and you repent, you don’t just say, “I changed my mind. I don’t want to go to Phoenix. I believe that Flagstaff is where I should be.” If you keep driving toward Phoenix, saying that you believe you should go to Flagstaff won’t get you there. True repentance means that based on your change of mind, you will actually turn around and drive back to Flagstaff. If your belief is genuine your behavior will reflect it. If you truly believe in Christ as your Savior, you’ll turn from your sin. That’s repentance. J. Edwin Orr wrote (Christianity Today [1/1/82], p. 27), “The difference between true faith and what the Scripture calls false faith is simple: it is the lack of repentance.”

This is illustrated in the story of Simon the sorcerer (Acts 8:9-24). Acts 8:13 says that Simon believed, was baptized, and continued on with Philip. But when Peter and John came to town and people received the Holy Spirit through their prayers, Simon offered to pay them so that he could have the same power. Peter responded (Acts 8:20-23):

“May your silver perish with you, because you thought you could obtain the gift of God with money! You have no part or portion in this matter, for your heart is not right before God. Therefore repent of this wickedness of yours, and pray the Lord that, if possible, the intention of your heart may be forgiven you. For I see that you are in the gall of bitterness and in the bondage of iniquity.”

So although Luke says Simon had “believed,” he was not saved, because his faith did not include repentance. We aren’t faithfully presenting the gospel to lost people if we imply that they can get to heaven by faith without turning from their sin.

Becky Pippert, in her book Out of the Salt Shaker & into the World ([IVP], pp. 45-47), tells of inviting Lois, a Stanford student who was skeptical about the existence of God, to a Bible study. Lois agreed to come but said, “The Bible won’t have anything relevant to say to me.”

The next day Becky discovered that Lois was living off campus with her boyfriend, Phil. To Becky’s great surprise, Phil came with Lois to the Bible study. Before she knew Lois’s background, Becky had already decided to study Jesus’ encounter with the woman at the well in John 4.

She started the study and suddenly realized that the passage dealt with a woman living in sexual sin. Not wanting Lois to feel ambushed, Becky tried to arrange it so that Lois wouldn’t have to read any of the text as they went around the room. But it turned out that Lois had to read the portion where Jesus said to the woman, “You are right in saying, ‘I have no husband’ ... for the man you’re living with now is not your husband.” It was Lois’ first time ever to read the Bible. She said, “I must say, this is a bit more relevant than I had expected!”

Becky later met with Lois and talked with her about Christ. “Is there any reason why you couldn’t become a Christian?” Becky asked. “No,” Lois said. “Well, I can think of one,” Becky said. “What will you do about Phil?” Then she talked directly about how becoming a Christian is a relationship with God that affects every aspect of our lives, including our morals. As they talked, it became clear that God had been pursuing Lois for a long time. There were tears and struggles followed by a sincere prayer asking Christ to be her Savior and Lord.

Immediately she said, “Becky, I’ve got problems. I’ll have to tell Phil and move out; I have no place to go; it’s impossible to get a dorm room this late, and now I’ll have to pay this month’s rent in two places.” So they prayed again, and as Lois left, Becky agonized over how such a young believer could handle so much.

Later Becky was chatting in the hall with some other students when she heard a commotion and turned to see Lois, slowly walking down the corridor, carrying several suitcases and smiling with tears streaming down her cheeks. Everyone began asking her why she had left home. “Oh, no. I haven’t left home. I’ve finally found my home,” she said. “You see, today I became a Christian.”

That decision had far-reaching effects. That same night three girls decided to get right with Christ. Another girl who had assumed she was a Christian realized she wanted no part of it if it demanded total commitment. The next day Lois was told she could move into the dorm (unheard of at such a late date), and she discovered her new roommate was a mature Christian.

Three months later her boyfriend Phil became a Christian, and he too grew rapidly. He had been angry over her conversion and her moving out. But after he was converted he told her, “Thanks, Lois, for loving God enough to put him first instead of me. Your obedience affected my eternal destiny.”

Luke 24:47 reports the risen Lord’s great commission to the disciples was “that repentance for forgiveness of sins should be proclaimed in His name to all the nations.” Repentance is at the heart of the gospel. God forgives the repentant sinner.

But repentance isn’t just something a person does at the moment of salvation and then says, “Whew, I’m glad that’s over!”

2. Those who are truly saved will be marked by heartfelt repentance as an ongoing way of life.

Apostates are described (2 Pet. 2:21-22) as those who turn away from God’s holy commandment and return to sin as a dog returns to its own vomit. But true Christians grow increasingly sensitive to sin and obedient to the Lord, beginning on the heart level (Mark 7:6-23). Repentance has to begin on the heart (or thought) level (Matt. 5:28; Acts 8:21). To grow in Christ means to walk more closely with Him in the light of His Word. The Word exposes things in our lives that are not pleasing to Him. If we truly know Christ, we’ll be quick to confess these things as sin and to turn from them. As I said, we will never be sinless, but as we walk with Christ, we will sin less and will turn quickly from that sin when God confronts it. A life of turning to God from sin is evidence that you are truly saved (1 John 2:3): “By this we know that we have come to know Him, if we keep His commandments.”

The story is told of a girl who trusted Christ and applied for membership in a church. A deacon asked her, “Were you a sinner before you received the Lord Jesus into your life?” “Yes, sir,” she replied. “Well, are you still a sinner?” “To tell you the truth, I feel that I’m a greater sinner than ever.” “Then what real change have you experienced?” “I don’t quite know how to explain it,” she said, “except I used to be a sinner running after sin, but now that I’m saved, I’m a sinner running from sin!” They accepted her into the fellowship of that church, and her life there proved her conversion.

The final thing to consider about repentance is:

3. When sinners repent, God welcomes them with great joy.

Some see repentance as negative. But the fact that God grants repentance gives us great hope. It means that when we turn to God from our sin, He will be gracious to us because of Christ’s death on our behalf. Both the Old and New Testaments picture God entreating sinners to turn back to Him. Isaiah 55:6-7 implores,

Seek the Lord while He may be found; call upon Him while He is near. Let the wicked forsake his way, and the unrighteous man his thoughts; and let him return to the Lord, and He will have compassion on him; and to our God, for He will abundantly pardon.

When Jesus told the stories of the lost sheep, the lost coin, and the lost son, in the first two He emphasized the joy in heaven when one sinner repents (Luke 15:7, 10). In the third story, He illustrated repentance on the part of the prodigal son, who said (Luke 15:18-19), “I will get up and go to my father and will say to him, ‘Father, I have sinned against heaven, and in your sight; I am no longer worthy to be called your son; make me as one of your hired men.’” But he didn’t just think that; he actually did it!

When the prodigal returned, the father didn’t say, “You no good excuse for a son! You’re going to pay for your sin!” Rather, the father saw the son a long way off, ran to him and didn’t even let him get the whole confession out of his mouth before he threw his arms around him, kissed him, and welcomed him home with great joy (Luke 15:11-24). That’s God’s response to every sinner who turns to Him from his sin. If you will turn to God from your sin and trust in Christ’s death on your behalf, He will welcome you with great joy!


In Romania, many nominally belong to the Orthodox Church. When a person gets saved, the Orthodox scornfully call him, “a repenter.” That’s not a bad label! May we all be “repenters”! Does your faith in Christ include lifelong, heartfelt repentance? Jesus said (Matt. 7:21-23),

“Not everyone who says to Me, ‘Lord, Lord,’ will enter the kingdom of heaven; but he who does the will of My Father who is in heaven. Many will say to Me on that day, ‘Lord, Lord, did we not prophesy in Your name, and in Your name cast out demons, and in Your name perform many miracles?’ And then I will declare to them, ‘I never knew you; depart from Me, you who practice lawlessness.’”

Those are some of the scariest words in the Bible! Don’t be deceived: The evidence that you are truly saved is a life of turning to God from sin. Anything else is a counterfeit.

Application Questions

  1. Is repentance different from a pre-salvation effort to clean up one’s life? How so?
  2. Some charge that preaching repentance to lost people is adding works to faith alone. How would you answer this?
  3. Is a person who makes a profession of faith but then is defeated by some habitual sin (like lust, drinking, or drugs) not truly saved? How can he know whether he’s truly saved?
  4. Some say that because faith alone saves, we should never confront an unbeliever’s sin. Is this biblical? Discuss Matt. 14:4; 19:16-22; 23:1-33.

Copyright, Steven J. Cole, 2018, All Rights Reserved.

Unless otherwise noted, all Scripture Quotations are from the New American Standard Bible, Updated Edition © The Lockman Foundation

Related Topics: Soteriology (Salvation)

The Net Pastor's Journal, Eng Ed, Issue 29 Fall 2018

Fall 2018 Edition
A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario, Canada
Email: [email protected]
Phone: 519-620-2375

Part I: Strengthening Expository Preaching

“Strengthening Introductions”

The introduction and conclusion are two very important parts of a sermon, and yet they are probably two of the least well done. If your introduction is weak, you risk failing to convince your audience (1) that their need is addressed in the Bible and, therefore, (2) that they should listen to you. If your conclusion is weak, you will fail to accomplish the main task of preaching – namely, to persuade your audience to change, to generate a life-transforming response, and to make it effective in the lives of your audience.

A. Purposes Of An Introduction

1. To Transition From What Went Before

Every sermon is usually preceded by some appropriate pre-introductory remarks. Pre-introductory remarks (or, the introduction before the introduction) fulfill several functions:

(a) If you are a guest speaker, they allow you to introduce yourself, or say something to connect to the audience.

(b) They allow you to emphasize or confirm an announcement or something important in the life of the church.

(c) They allow you to connect with what has taken place in the preceding part of the service.

Generally, pre-introductory remarks form a bridge from what went before (e.g. by picking up on the theme of the preceding worship music) to what is coming after. They also give you opportunity to take care of pastoral issues like sickness of a member.

During this part of the introduction, be sensitive to what went before – don’t just ignore the previous part of the service like it never happened. And be sensitive to the mood and tone and atmosphere of the service.

2. To Pave The Way For What Comes Next

The purpose of the introduction is to introduce the sermon, not to make people laugh, not to tell a story or to use gimmicks to keep people coming back.

3. To Establish A Relationship Between You And The Audience

Use this pre-sermon bridge to personalize the atmosphere with your presence and personality so that the service is not clinical, sterile, or impersonal. This is where you connect with the audience on a personal basis, perhaps for the first time in the service.

B. Difficulties Of Introductions

Why is it so hard sometimes to know how to begin? Well, perhaps it’s because you are writing your introduction too soon. The introduction is normally one of the last items in sermon preparation. Or, perhaps it’s because introductions are so important and cover such a broad territory and require such creativity. You may have all your research done and your sermon outline, but you can’t prepare your introduction effectively without creative juices flowing.

C. Components Of A Good Introduction

What are the key components to introducing any public, verbal communication?

#1: Clarify Your Purpose / Burden

Your introduction must be consistent with, and establish, your purpose in preaching the sermon. If you don’t have a purpose, why preach? If you don’t know where you want to end up, how will you get there? Without a purpose, you may preach a sermon that is aimless and useless for your audience. You must have a goal to strive for, a target to hit. So, in your introduction clarify your purpose in preaching this sermon.

Ask yourself:

  • Why are you preaching this sermon?
  • What do you want to accomplish in this message? It can be very helpful to write out the purpose of the sermon at the head of your introduction to help keep you on track throughout the sermon.
  • What is the response you are going to ask for at the close?
  • What is your conviction about the truth of what you are preaching?
  • Why is this message critical? (e.g. because obedience to the truth will change your life).

Keep in mind that there are four general purposes for every sermon - to inspire; to inform; to convince; and to exhort.

The purpose / burden of the preacher can be expressed as a personal concern or by way of an illustration of why this truth is needed. Here are some suggestions for expressing the purpose / burden of your message:

  • “On the basis of the Word of God that we have read, the purpose of my message today is to call all of you to…”
  • “My burden in preaching this message is that each of will be helped to avoid…”
  • “Today this message is calling you to make a decision regarding..”

The burden / purpose of your message sets up the audience and your message for the close. It says up front where you are going with the message and what you expect the result to be.

How do you connect the purpose of your sermon with your proposition (i.e. the theme / summary statement of the sermon)? Ask yourself: “On the basis of the central proposition of this text, what does God want my people to understand and obey?” In other words, your purpose for preaching this sermon to this audience is to be consistent with the message of the biblical author to his audience. Why did he give this message originally? What did he want his audience to know or do or change or obey?

#2: Begin With An Introductory Point Of Contact

The purpose of an “introductory point of contact” is to immediately arrest your congregation’s attention and keep it. People are so saturated with secular communication that it shapes the way they listen – i.e. in short sound bites (e.g. TV, movies etc.). There are all kinds of distractions in the audience – things that have happened during the week; kids misbehaving during the service etc. The sermon can either be a time to tune out or tune in.

During the preceding part of the service, the congregation has been participating in singing, giving etc. that has kept them attentive. But now their role is much more passive as they become listeners and learners. The task of the preacher is to energize the atmosphere and get the attention of the audience without being trite, theatrical, or disingenuous.

What are some safe and effective ways to gain your audience’s attention? Let me give you some suggestions:

  • Open with an illustration, example, or “slice of life” to which they can all relate and find interesting, and which connects with the subject of your message.
  • Tell them something that happened to you personally during the week that connects with what you are about to say. But be careful here not to do this too much. Nobody wants to hear about the pastor’s life all the time.
  • Open with some challenging questions. But again, if you do this every week it becomes boring and predictable and, thus, destroys the purpose.

#3: Make The Connection Between The People And The Bible

Your introduction must clearly establish a connection between the life of your audience (their needs and problems and questions) and the life of the Bible and the sermon (its answers and solutions). They need to know that you know their need and the Bible addresses it. So, surface their need and your empathy (i.e. “we” are in this together – we all experience this, including you, the pastor). You are on a mutual journey of faith and practice.

How do you establish or determine what the need is? Obviously, you need to know your congregation. You need to know:

  • What’s going on in individual lives as well as the corporate church life.
  • What things they are struggling with.
  • What needs to be corrected, or developed, or commended.
  • What has happened in world events that may cause them to question their faith or their understanding of God, and to ask the “why” questions.
  • What is going on in the life of the church that must be addressed from the Word (e.g. splits, factions, jealousies, weaknesses in ministry etc.)

To know your congregation does not imply that you preach to “felt-needs” but to “real” spiritual needs, whether felt or not. The real needs of people today are often not “felt” – these are the needs that God addresses in his Word. It takes a great deal of prayer and wisdom to determine what the Spirit of God is directing you to preach on and how that addresses a spiritual need in your church.

How do you raise these real needs? One way is to ask questions such as:

  • “How many of you have ever experienced…?”
  • “Have you ever wondered about… in your own life or the life of the church?”
  • “Would you like to find out what God says about…?”

Another way is to make an indicative statement about the need:

  • “All of us from time to time suffer from…”
  • “I’m sure that all of you have often wondered about why…”
  • “I have the sense that it’s time for us to consider…”

Once you have established the need for this sermon, move to the Bible to show that the Bible addresses this problem, this need. You aren’t dealing here with your text yet – you are simply establishing that the Bible addresses this need and provides a solution. Their question is: “What does this have to do with me?” Your answer is: “Because I have an answer to your problem from the Bible”. Here, you are offering a solution (“take away”) at the end by telling them where you are going to end up and what the benefit is to them.

#4: Establish Your Authority

You are not giving all the answers, but you are promising that you have an answer from the Word. This is the time when the people need to know:

  • That you are speaking about something about which you feel passionately.
  • That you are speaking with “Thus says the Lord” authority (i.e. you have the answer) from the Word of God (not just your ideas).

#5: Supply A Motivation To Listen

The introduction should be motivational in nature. It relates to what you are about to say to your audience. It answers the question, “Why should I listen?” It convinces them that it will benefit them and that this is important.

Some approaches to supplying a motivation to listen are that:

  • What you are going to talk about is something that affects everyone.
  • What you are going to talk about will change their lives.
  • You have the answer to their needs and problems.

#6: State Your Subject

State what it is that you are going to talk about. Be concise. Limit your subject – i.e. don’t make it too broad. Don’t leave your people guessing about what you are speaking about.

#7: Disclose Your Proposition

Condense your sermon into a sentence (sometimes called the proposition or thesis statement) so that the audience knows:

  • The big idea / the central truth you are going to explain.
  • Or, the question you are going to answer.
  • Or, the exhortation you are asking them to follow.

Ask yourself: What are you going to prove, explain, exhort? What is the principle that you are going to communicate? What are you going to say about the biblical text? This is the thesis that you want to communicate. It’s the sermon in a nutshell, the theological point, the abiding principle as it relates to life.

Always state your proposition as a full sentence. A full sentence expresses a complete idea. That’s the only way you can adequately and intelligibly communicate.

The propositional statement contains two key components:

(1) The theme (the subject) of the sermon.

(2) The thrust (what you are saying about the subject) of the sermon.

Having already stated your subject, now in your proposition, you relate that subject to what you are going to preach about that subject. For example, if your subject is “the love of God”, ask yourself: “What is it about the love of God that the text is saying? What’s the point? What’s the truth to which we are to respond?” In other words, the proposition is a narrowing, a refining, a limiting of the subject.

I suggest that you state your proposition in such a way that it is applicational.

Applicational means using a direct statement that demands a response. For example:

  • “True discipleship demands our (includes you and the audience) total allegiance to Jesus Christ no matter what the cost” (Mk. 8:34-38).
  • “Influential Christians are those who make a difference for God in the world” (Matt. 5:13).

What we are doing by making it applicational is we are moving from the world of the text (its wording; its culture; its people; its time; its place) to our contemporary world by making the abiding principle in the proposition applicable to our lives.

How do you state the proposition so that the audience knows that’s what it is?

You can use an introductory phrase such as:

  • “What we are going to find this morning in our text is…”
  • “The truth is that…”
  • “The truth we are proclaiming to day is…”
  • “Today, I want you to respond to the truth of God’s Word, that…”

The big question is, how do you determine what the proposition is? Typically, one way to come up with your proposition is to write down the main points of your sermon, and determine what holds them all together. Thus, your proposition is a “main point of main points.” The proposition holds everything together because your main points flow rom it and, thus, the entire sermon. For more on this topic, see the Fall 2017 edition of this journal.

#8: Prepare Your Introduction Last Or At Least Only After You Have Done The Outline Of Your Sermon.

#9: Keep Your Introduction Succinct (Crisp, Clear, Focused, Purposeful).

If you limit it to about 10-15% of the sermon (3-4 minutes) you will have to be succinct.

#10: Write Out Your Introduction In Full And Memorize The First Few Paragraphs

Writing it out forces you to think it out well, but try to not be tied to notes during the introduction. Memorizing the first few paragraphs helps you to establish contact with your audience so that you are relational in your manner.

#11: Read The Scripture Passage And Pray

I recommend that you read the Scripture passage yourself. Announce the reference two or three times. You could make remarks to put the passage in context.

Note that good Scripture reading should be:

  • God-honouring
  • Paced properly
  • Appropriately emphasized
  • Not too fast (this is usually the biggest mistake pastors make)
  • Expressive but not phoney

This is an excellent opportunity for you to show them how to read Scripture and to draw out the meaning and sense by the way you read it.

Don’t forget to pray. This is natural after the reading of the passage. Make sure prayer is a prominent component of the entire worship service. It is an act of worship and should follow on from the previous part of the service. Offer the sermon as a sacrifice to the Lord.

#12: Try To Vary Your Introductions

By varying your introductions you prevent your audience from getting tired of them. But don’t try to be dramatic for the sake of it. There is a difference between creativity and gimmick.

Here are ten suggestions for varying the format of your introductions (they all contain the same basic elements, but arranged differently):

(1) A personal story from your own life, introducing the biblical text that connects with that experience, and then the purpose of the sermon.

(2) A slice-of-life from someone else’s life, followed by the purpose for the sermon and then the text.

(3) An example from history¸ followed by the purpose of the sermon, the reading of the text and the proposition / thesis.

(4) A direct statement of the biblical text and how it relates to the lives of your audience.

(5) Reference to a need, either stated or inferred, by some in your congregation, which connects to how the text promises to meet that need.

(6) Retelling a biblical story. Then state the purpose of the sermon, and the expectation that the same God who acted in the story can and does act now

(7) Statement of a contemporary problem, which allows you to move to the text and then state that the truth you are going to explain from the text is the solution to their problem.

(8) Ask a question or series of questions that force the audience to consider a real human need or situation. Empathize with that need (we all have it); state how God can meet that need and how the message will explain how He will meet it.

(9) State the proposition / central truth that you are going to explain, outline your main points and then move into the body of the sermon.

(10) Refer to a contemporary news item that is pressing on people’s minds and show how the Bible speaks to the issue (i.e. answers the “why” questions).

#13: Transition To The Explanation / Body Of The Sermon

(1) Give any contextual and background information needed to understand the passage. This is sometimes called the sub-introduction. This enables the audience to understand the text more accurately and fully and establishes that the Word of God is the authority for what you say. How much background information you give will vary depending on:

  • The complexity of the passage.
  • The type of sermon (doctrinal teaching; evangelistic etc.).
  • Whether this is the first of a series (in which case you will probably give more detailed information) or subsequent messages in a series (in which case you may not give any or very little).

Make sure that you present background and contextual material in an attractive way – not boring but relevant to the message and to life; not too much so that you lose their attention.

(2) Transition into the first point of your exposition. Here are some techniques for smoothly transitioning into your exposition:

  • Billboarding. This is where you announce up front what your points are going to be. “Today, we will see in our passage that…

… the Bible addresses this issue from three perspectives - 1…2…3…

… the Bible gives three reasons why… - 1….2…3

  • Use just a little phrase such as “Notice that..” and then introduce your first point.

D. Caveats

Remember that no part of a sermon is of any lasting effect unless it is prepared and delivered in the power and under the direction of the Holy Spirit.

Remember that no sermon model or methodology is necessarily good for all preachers on all occasions. Some of the great preachers of history did not follow the model I have outlined. But because these preachers did not make full use of introductions does not mean that you can dispense with them. What it probably means is that if they had developed a skill for introductions, their preaching would have been even more powerful than it actually was.

Remember that you must make the sermon your own before it can be of any effect in the lives of others. This is what we call incarnational preaching, “the Word made flesh”

Part II: Transformational Leadership

Understanding The Heart Of Pastoral Ministry (Col. 1:24-2:5)

The apostle Paul is clear and unwavering that pastors are “ministers” or “servants.” We are ministers of the gospel (Col. 1:23) and ministers of the church (Col. 1:25). These are our two primary responsibilities. Let us never allow other things to crowd them out, but make sure these are the things we are focused on – ministering God’s word and serving God’s people. So, I’d like to make a few comments from Colossians 1:24-2:5 on “The heart of pastoral ministry”. Paul’s point here is that “Pastors are Christ’s servants for the church.” Notice that…

A. In Pastoral Ministry, We Suffer For The Sake Of The Church (24)

“I rejoice in my sufferings for you and in my flesh I am filling up what is lacking in Christ’s afflictions”(24a). This passage is tied together by “rejoicing” - at the beginning, Paul rejoices in his suffering (1:24) and at the end, he rejoices in their faith (2:5). There is great joy in serving Christ and his people. This is what motivates us; this is our reward. But mixed in with the joy is suffering and affliction. In pastoral ministry, we suffer for the sake of the church.

1. In Pastoral Ministry, We Suffer Because Of Our Relationship With The Church

Paul sees his sufferings as the result of what he did for the sake of the church – “my sufferings for you” (24a), for their benefit. As he ministered to them, so he endured suffering on their behalf, such as imprisonment, ridicule, beatings etc. Pastoral suffering for the sake of the church is real.

(a) We suffer because of our relationship w/ others who suffer. We enter into their grief and trials; and we perform a priestly function as we bear them up before God.

(b) We suffer when those we love and serve are attacked by Satan and their lives start to go adrift. And sometimes they won’t heed our advice.

(c) We suffer from criticism and rejection when others don’t like what we say or do.

2. In Pastoral Ministry, We Suffer Because Of Our Identification With Christ

“…in my flesh I am filling up what is lacking in the afflictions of Christ for the sake of his body, which is the church” (24b). Paul associates his sufferings with the “afflictions” of Christ. As he continued the work of Christ (in establishing and developing churches) so his sufferings were a continuation of the afflictions poured out on Christ himself. And all who minister in Christ’s name to Christ’s people will similarly suffer with Christ.

So, pastors suffer for the sake of the church. Understanding this makes pastoral afflictions and trials purposeful, meaningful, endurable, and valuable because it is experienced in serving the church and in continuing the ministry of Christ.

Pastors must see their work from that perspective in order to deal with the distress and anguish of pastoral ministry, for their own well-being and the well-being of the church.

B. In Pastoral Ministry, We Serve As Stewards Of The Church (25-29)

“…of which I became a minister according to the stewardship from God that was given to me for you, to make the word of God fully known” (25).

We are “stewards” of the church. A steward is someone who takes care of someone else’s possessions or affairs. Pastors are stewards of Christ’s church. Our position as ministers of Christ is one of servant-hood; our function as ministers of Christ is one of stewardship. We serve as stewards of God’s word and God’s people.

1. We Serve As Stewards Of God’s Word

Our first obligation as stewards is the full proclamation of God’s word - “to make the word of God fully known” (25b). The word of God which we make known is “the mystery hidden for ages and generations but now revealed to his saints” (26). Through our preaching and pastoral leadership we make known the “mystery” of the gospel, which was formerly hidden but now revealed to his saints, to whom “God chose to make known how great among the Gentiles are the riches of the glory of this mystery, which is Christ in you, the hope of glory” (27).

To make known the word of God is to preach “Christ in you, the hope of glory” (27b). It is to preach “Him…warning everyone and teaching everyone with all wisdom” (28a).

We serve as stewards of God’s word. That’s our first obligation as pastors – the full proclamation of God’s word. And…

2. We Serve As Stewards Of God’s People

Our second obligation is the full spiritual maturity of God’s people – “that we may present everyone mature in Christ (28b). This is the goal for which we toil, struggling with all his energy that he powerfully works in me” (29). The end to which we labour as stewards of God’s people is to encourage, equip, and empower those entrusted to our care so that “we may present everyone mature in Christ.” That must be our goal, to present every member of the body of Christ as mature in Christ at that future day.

You might say, “Who is sufficient for these things? How can I do it? Such a stewardship is too great!” Well, pastors can take courage in this, that God enables us to accomplish this stewardship. Ministry is hard work. Sometimes the work is rough and tiring but as we toil” and “struggle” in the work of God, we are aware that it is God who “works powerfully within me” (29b). The sufficiency for ministry is not from our own power or abilities but from God working in us.

Pastors must appropriate God’s power. When the ministry seems like hard labour (toiling and struggling), when we need energy to go the extra mile, we can draw on God who “works powerfully” in us. That’s our sufficiency for ministry. That’s where our strength comes from in times of trouble and strife and discouragement. His power energizes us, motivates us. His power is the secret of effectiveness in ministry - not our programs or techniques or promotions or psychology or gimmicks, but God “working powerfully in me”.

So then, in pastoral ministry, we suffer for the sake of the church (24), we serve as stewards of the church (25-29), and...

C. In Pastoral Ministry, We Strive For The Spirituality Of The Church (2:1-5)

Pastoral ministry is a constant struggle. To use Paul’s language, we “agonize / struggle (2:1) in our ministry for God’s people. What do we “agonize” over? Why such turmoil? What are we constantly striving for? We are struggling for the spirituality of the church.

1. The Purpose Of The Pastoral Struggle Is To Encourage God’s People

“that their hearts may be encouraged” (2a). What does that mean? That we make everyone feel good about themselves? That we indoctrinate everyone with a message of positive thinking? That we always say what the people want to hear? No! To “encourage” here means to give them confidence, to motivate them, to advance them forward, to lift them up spiritually. How do we do that? How do we encourage God’s people?

(a) By promoting their spiritual unity, so that they are “knit together in love” (2b). Unity was Jesus’ passionate desire for his people. It must also be the passionate desire of every pastor and church leader. A unity not based on duress, nor for personal gain, but based on mutual love and respect. That’s a powerful force in the world for Christ. Loving unity will make a congregation strong, stable, able to withstand the wiles of the devil, influential in the community, healthy and happy.

So, pastors encourage God’s people by promoting their spiritual unity. And they encourage God’s people…

(b) By advancing their spiritual understanding, so that they may “reach all the riches of full assurance of understanding and the knowledge of God’s mystery, which is Christ” (2c). Our task is to teach the congregation of God’s people the whole counsel of God so well, that they are fully assured of what they believe and who they believe in.

If we strive to encourage the hearts of God’s people in this way in our ministry, then, in God’s time and God’s way, we can look for the desired result.

2. The Reward Of The Pastoral Struggle Is To Rejoice In Their Positive Response

“...rejoicing to see your good order and the firmness of your faith in Christ” (5)

The evidences of a positive response to your pastoral leadership are…

  • Good order in the church reflected in obedience, co-operation, respect, joy in the work of the Lord etc.
  • Steadfast faith among the people. Faith in Christ that doesn’t waver when attacked. Faith that is loyal, steadfast no matter what.


This, then, is the heart of pastoral ministry. On the one hand, we “rejoice”. On the other hand, we “suffer”. But what makes it all worthwhile is the reward of seeing the people of God conducting themselves in good order and persevering in their faith. Is pastoral leadership hard? Yes! Is it worth it? Absolutely!

If your heart for your people is their unity in love and their full knowledge of God and his word, then you are a genuine minister of Christ. Let me challenge and encourage you today to perform your pastoral ministry…

… as one who suffers with Christ for the sake of the church

… as one who serves as a steward of the church making the word of God fully known

… as one who strives for the spirituality of the church as evidenced in their unity, understanding, good order, and steadfast faith.

This is the heart of pastoral ministry. May the Lord richly bless you in this task.

Part III: Sermon Outlines

To listen to the audio version of these sermons in English, click on these links: Link 1 - Jn. 18:38-19:3; Link 2 - Jn. 19:4-9; Link 3 - Jn. 19:9-10; Link 4 - Jn. 19:11-12.

Title: The Kingship of Jesus

Theme: The kingship of Jesus exposes a conflict of power

Point #1: The controlling power of public opinion (38b-6)

Point #2: The crippling power of fear (7-9a)

Point #3: The confident power of knowledge (9b)

Point #4: The conceited power of position (10)

Point #5: The comprehensive power of God (11-12)

Related Topics: Pastors

La Revue Internet Des Pasteurs, Fre Ed 29, Edition de l’automne 2018

Edition d’Automne 2018

“Renforcer l’Église dans la prédication et le leadership bibliques “

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario, Canada
Email: [email protected]
Phone: 519-620-2375

Partie I: Renforcement De L’expose De La Predication.

“Renforcer les Introductions”

L'introduction et la conclusion sont deux parties très importantes d'un sermon, et pourtant ce sont probablement les deux moins bien faites. Si votre introduction est faible, vous risquez de ne pas convaincre votre auditoire (1) que leur besoins sont abordés dans la Bible et, par conséquent, (2) qu'il devrait vous écouter. Si votre conclusion est faible, vous ne réussirez pas à accomplir la tâche principale de la prédication - à savoir, persuader votre auditoire de changer, de générer une réaction de transformation de vie et de rendre cela efficace dans la vie de votre auditoire.

A. Le But D’une Introduction

1. Pour Server De Transition Sur Ce Qui C’est Passer Avant.

Chaque sermon est généralement précédé de quelques remarques préliminaires appropriées. Les remarques pré-introductives (ou, l'introduction avant l'introduction) remplissent plusieurs fonctions:

(a) Si vous êtes un orateur invité, cela vous permet de vous présenter ou de dire quelque chose pour vous connecter à l’audience.

(b) Cela vous permet de souligner ou de confirmer une annonce ou quelque chose d'important dans la vie de l'église.

(c) Cela vous permet de vous connecter avec ce qui s’est passé dans la partie précédente du culte.

En règle générale, les remarques pré-introductives forment un pont entre ce qui a été fait auparavant (par exemple, en reprenant le thème de la musique de louange précédente) et ce qui va suivre. Ils vous donnent également l’occasion de vous occuper de problèmes pastoraux comme le cas de la maladie d’un membre.

Au cours de cette partie de l’introduction, soyez attentif à ce qui a déjà été fait - n’ignorez pas la partie précédente du service comme s’il n’y a rien eu. Et soyez sensible à l'ambiance, au ton et à l'atmosphère du culte.

2. Pour Ouvrir La Voie A Ce Qui Suit.

Le but de l’introduction est d’introduire le sermon, ce n’est pas pour faire rire les gens, ni pour raconter une histoire ou utiliser des gadgets pour que les gens reviennent.

3. Pour Etablir Un Contact Entre Vous Et L’audience

Utilisez ce pont d’avant-sermon pour personnaliser l'atmosphère avec votre présence et votre personnalité afin que le service ne soit pas clinique, stérile ou impersonnel. C’est là où vous vous connectez avec l’audience à titre personnel, peut-être pour la première fois dans le culte.

B. Les Difficultes Des Introductions

Pourquoi est-il si difficile parfois de savoir comment commencer? Eh bien, c’est peut-être parce que vous écrivez votre introduction trop tôt. L'introduction est normalement l'un des derniers éléments de la préparation d'un sermon. Ou peut-être est-ce dû au fait que les introductions sont si importantes, couvrent une partie aussi vaste et exige une telle créativité. Toutes vos recherches et votre résumé de sermon peuvent être faits, mais vous ne pouvez pas préparer votre introduction de manière efficace sans laisser écouler votre créativité.

C. Les Elements D’une Bonne Introduction

Quels sont les éléments clé pour introduire une communication publique, orale ?

#1: Clarifiez Votre Objectif / Votre Fardeau

Votre introduction doit être cohérente avec, et établir votre but de prêcher le sermon. Si vous n'avez pas un but, pourquoi prêcher? Si vous ne savez pas où vous voulez aller, comment allez-vous y arriver? Sans objectif, vous pouvez prêcher un sermon qui est sans but et inutile pour votre auditoire. Vous devez avoir un objectif à atteindre, une cible à atteindre. Donc, dans votre introduction, clarifiez votre but pour lequel vous prêchez ce sermon.


  • Pourquoi prêchez-vous ce sermon?
  • Que voulez-vous accomplir dans ce message? Ça peut être très utile d’écrire l’objet du sermon en tête de votre introduction pour vous aider à rester sur la bonne voie tout au long du sermon.
  • Quelle est la réaction que vous allez demander à la fin?
  • Quelle est votre conviction sur la vérité de ce que vous prêchez?
  • Pourquoi ce message est-il critique? (par exemple, parce que l'obéissance à la vérité changera votre vie).

N'oubliez pas que chaque sermon a quatre objectifs généraux: inspirer; informer; convaincre; et d'exhorter.

Le but / le fardeau du prédicateur peut être exprimé comme une préoccupation personnelle ou à titre d'illustration de la raison pour laquelle cette vérité est nécessaire. Voici quelques suggestions pour exprimer le but / le fardeau de votre message:

  • «Sur la base de la Parole de Dieu que nous avons lue, le but de mon message aujourd'hui est de vous faire appel tous à…»
  • «Mon fardeau en prêchant ce message est que ça puisse aider chacun à éviter…»
  • « Aujourd’hui, ce message vous appelle à prendre une décision concernant…»

Le fardeau/ l’objectif de votre message prépare l'auditoire et votre message pour la fin. Il indique en avance où vous vous rendez avec le message et ce que vous vous voulez que le résultat soit.

Comment reliez-vous l’objectif de votre sermon avec votre proposition (c’est-à-dire le thème / résumé du sermon)? Posez-vous même la question: "Sur la base de la proposition centrale de ce texte, qu’est-ce que Dieu veut que son peuple comprenne et obéisse?" En d'autres termes, votre objectif de prêcher ce sermon à cette auditoire doit être cohérent avec le message de l’auteur biblique à son auditoire. Pourquoi a-t-il donné ce message à l'origine? Que voulait-il que son auditoire sache, fasse, change ou obéisse?

#2: Commencez Par Un Point De Contact D'introduction

Le but d’un «point de contact d’introduction» est d’arrêter immédiatement l’attention de votre congrégation et de la garder. Les gens sont tellement saturés de communication laïque (profane) qui influe sur la façon dont ils écoutent – à savoir : de brefs bips sonores (télévision, films, etc.). Il y a toutes sortes de distractions dans l’auditoire- des choses qui se sont passées pendant la semaine; les enfants qui se comportent mal pendant le culte, etc. Le sermon peut être un moment propice pour se déconnecter ou se connecter.

Au cours de la partie précédente du culte, la congrégation a participé à des chants, des offrandes, etc. qui les ont gardés attentifs. Mais maintenant, leur rôle est beaucoup plus passif car ils deviennent des auditeurs et des apprenants. La tâche du prédicateur est de dynamiser l'atmosphère et d'attirer l'attention de l’auditoire sans être banal, théâtral ou fallacieux.

Quels sont quelques moyens sûrs et efficaces d’attirer l’attention de votre auditoire? Laissez-moi vous donner quelques suggestions:

  • Ouvrez avec une illustration, un exemple ou une «tranche de vie» à laquelle ils peuvent tous établir un lien et qui les intéresse, et qui se connecte au sujet de votre message.
  • Dites-leur quelque chose qui vous est arrivé personnellement au cours de la semaine et qui correspond à ce que vous allez dire. Mais faites attention ici de ne pas trop en faire. Personne ne veut entendre parler de la vie du pasteur tout le temps.
  • Ouvrez avec quelques questions difficiles. Mais encore une fois, si vous faites cela chaque semaine, cela devient ennuyeux et prévisible et détruit ainsi l’objectif visé.

#3: Etablissez Le Lien Entre Le Peuple Et La Bible

Votre introduction doit clairement établir un lien entre la vie de votre auditoire (leurs besoins, problèmes et questions) et la vie de la Bible et le sermon (ses réponses et ses solutions). Ils ont besoin de savoir que vous connaissez leurs besoins et que la Bible y répond. Alors, faites ressortir leur besoin et votre empathie (c’est-à-dire «nous» sommes dans le même bateau - nous le vivons tous, y compris vous, le pasteur). Vous êtes sur un chemin mutuel de foi et de pratique.

Comment établissez-vous ou déterminez-vous le besoin? De toute évidence, vous devez connaître votre congrégation. Vous devez savoir:

  • Ce qui se passe dans la vie individuelle ainsi que dans la vie de l’église collective?
  • Quelles sont les choses avec lesquelles ils luttent.
  • Ce qui doit être corrigé, développé ou recommandé.
  • Ce qui est arrivé dans les événements du monde, qui peut les amener à remettre en question leur foi ou leur compréhension de Dieu et à poser les questions sur le «pourquoi».
  • Ce qui se passe dans la vie de l'église et qui doit être abordé à partir de la Parole (par exemple, divisions, discordes, jalousies, faiblesses du ministère, etc.)?

Connaître votre congrégation n'implique pas que vous prêchiez sur des «besoins ressentis» mais pour des «vrais» besoins spirituels, ressentis ou non. Les besoins réels des gens d'aujourd'hui ne sont pas souvent «ressentis» - ce sont les besoins auxquels Dieu répond dans sa Parole. Il faut beaucoup de prière et de sagesse pour déterminer sur quoi l’Esprit de Dieu vous conduit à prêcher et en quoi cela répond à un besoin spirituel de votre église.

Comment soulevez-vous ces besoins réels? Une façon est de poser des questions telles que:

  • "Combien d'entre vous ont déjà vécu…?"
  • “Vous êtes-vous déjà demandé si… dans votre vie ou dans la vie de l'église?”
  • “Voudriez-vous découvrir ce que Dieu dit à propos de…?”

Une autre façon est de faire une déclaration indicative sur le besoin:

  • «Nous souffrons tous de temps en temps de…»
  • «Je suis sûr que vous vous êtes tous souvent demandés pourquoi…»
  • «J’ai le sentiment que le moment est venu pour nous de considérer…»

Une fois que vous avez établi la nécessité de ce sermon, allez dans la Bible pour montrer que la Bible aborde ce problème, ce besoin. Vous ne vous occupez pas encore de votre texte ici d’abord- vous déclarez simplement que la Bible répond à ce besoin et fournit une solution. Leur question est: “Qu'est-ce que cela a à voir avec moi?” Votre réponse est: “Parce que j'ai une réponse à votre problème de la Bible”. Ici, vous proposez une solution («à emporter») à la fin en leur disant où vous allez vous retrouver et quels en sont les avantages pour eux.

#4: Établissez Votre Autorité

Vous ne donnez pas toutes les réponses, mais vous promettez d'avoir une réponse de la Parole. C'est le moment où les gens ont besoin de savoir:

  • Que vous parlez de quelque chose dont vous sentez avec passion.
  • Que vous parlez avec l'autorité de “Ainsi dit l’Eternel” (c'est-à-dire que vous avez la réponse) de la Parole de Dieu (pas seulement vos idées).

#5: Fournir Une Motivation Pour Ecouter

  • L'introduction doit être de nature motivante. Cela se rapporte à ce que vous êtes sur le point de dire à votre auditoire. Cela répond à la question «Pourquoi devrais-je écouter?» Ça les convainc que cela leur sera bénéfique et que c'est important.

Certaines approches pour motiver l'écoute sont le fait que:

  • Vous allez parler de quelque chose qui concerne tout le monde.
  • Ce dont vous allez parler va changer leur vie.
  • Vous avez la réponse à leurs besoins et à leurs problèmes.

#6: Enoncez Votre Thème

Enoncez ce dont vous allez parler. Soyez concis. Limitez votre thème - c’est-à-dire qu’il n’est pas trop large. Ne laissez pas votre peuple deviner de quoi vous parlez.

#7: Devoilez Votre Proposition

  • Condensez votre sermon en une phrase (parfois appelée proposition ou énoncé de thèse) afin que l’auditoire sache:
  • La grande idée / la vérité centrale que vous allez expliquer.
  • Ou, la question à laquelle vous allez répondre.
  • Ou l'exhortation que vous leur demandez de suivre.

Demandez-vous: Qu'est-ce que vous allez prouver, expliquer, exhorter? Quel est le principe que vous allez communiquer? Qu'allez-vous dire du texte biblique? C'est la thèse que vous voulez communiquer. C’est le sermon en un mot, le point théologique, le principe qui demeure comme ça a attrait à la vie.

Exprimez toujours votre proposition sous forme de phrase complète. Une phrase complète exprime une idée complète. C’est la seule façon de communiquer de manière adéquate et intelligible.

La proposition de léenoncé contient deux composants clés:

(1) Le thème (le sujet) du sermon.

(2) La poussée (ce que vous dites sur le sujet) du sermon.

Ayant déjà énoncé votre sujet, maintenant dans votre proposition, vous établissez un lien entre ce sujet et ce que vous allez prêcher à ce sujet. Par exemple, si votre sujet est «l'amour de Dieu», posez-vous la question suivante: «Que dit le texte de l'amour de Dieu? De quoi est-il question ? Quelle est la vérité à laquelle nous devons répondre? »En d’autres termes, la proposition est un rétrécissement, un raffinement, une limitation du sujet.

Je suggère que vous formuliez votre proposition de telle manière qu'elle soit applicable.

  • Applicable signifie utiliser une déclaration directe exigeant une réponse. Par exemple:
  • • «Le véritable discipolat exige notre (y compris vous et votre auditoire) notre allégeance totale à Jésus-Christ, quel qu'en soit le prix» (Marc 8: 34-38).
  • • «Les chrétiens d'influence sont ceux qui font la différence pour Dieu dans le monde» (Matt. 5:13).

Ce que nous faisons en le rendant applicable, c’est que nous passons du monde du texte (sa formulation; sa culture; son peuple; son temps; sa place) à notre monde contemporain en intégrant le principe fondamental dans la proposition applicable à nos vies. .

Comment énoncez-vous la proposition pour que l’auditoire sache que c’est ce qu’il est?

Vous pouvez utiliser une phrase d'introduction telle que:

  • «Ce que nous allons trouver ce matin dans notre texte, c'est…»
  •               "La vérité c'est que…"
  • «La vérité que nous proclamons aujourd'hui est…»
  • «Aujourd’hui, je veux que vous répondiez à la vérité de la Parole de Dieu, que…»

La grande question est de savoir comment déterminer la proposition. Généralement, une façon de formuler votre proposition consiste à écrire les points principaux de votre sermon et à déterminer ce qui les tient tous ensemble. Ainsi, votre proposition est un «point principal des points principaux». La proposition maintient tout en place parce que vos points principaux découlent de celle-ci et, par conséquent, le sermon entier. Pour plus d'informations à ce sujet, voir l'édition de Automne 2017 de ce journal.

#8: Préparez Votre Introduction En Dernier Ou Au Moins Seulement Après Que Vous Avez Fait Le Plan De Votre Sermon.

#9: Gardez Votre Introduction Succincte (Nette, Claire, Ciblée, Avec Un Objectif).

Si vous vous limitez à environ 10-15% du sermon (3-4 minutes), vous devrez être succint.

#10: Rédigez Votre Introduction Au Complet Et Mémorisez Les Premiers Paragraphes.

L'écrire vous oblige à bien y réfléchir, mais essayez de ne pas être lié à des notes lors de l'introduction. La mémorisation des premiers paragraphes vous aide à établir un contact avec votre auditoire afin que vous soyez relationnel à votre manière.

#11: Lisez Le Passage Biblique Et Priez

Je recommande que vous lisiez vous-même le passage des Écritures. Annoncez la référence deux ou trois fois. Vous pouvez faire des remarques pour mettre le passage en contexte.

Notez qu'une bonne lecture des Ecritures devrait être:

  • Honorant Dieu
  • Bien rythmé
  • A une allure appropriée
  • Pas trop vite (c'est généralement la plus grosse erreur que les pasteurs commettent).
  • Expressif mais pas faux

C'est une excellente occasion pour vous de leur montrer comment lire les Écritures et d'en dégager le sens et la signification par la façon dont vous les lisez.

N’oubliez pas de prier. C'est naturel après la lecture du passage. Assurez-vous que la prière est un élément très important de tout le culte. C'est un acte d’adoration et devrait découler de la partie précédente du culte. Offrez le sermon comme un sacrifice au Seigneur.

#12: Essayez De Varier Vos Introductions

En variant vos introductions, vous évitez que votre auditoire ne soit fatigué d’elles. Mais n'essayez pas d'être dramatique pour le plaisir de le faire. Il y a une différence entre créativité et comique.

Voici dix suggestions pour varier le format de vos introductions (elles contiennent toutes les mêmes éléments de base, mais organisées différemment):

(1) Une histoire personnelle de votre propre vie, qui introduit le texte biblique qui se connecte à cette expérience, puis l’objectif du sermon.

(2) Une tranche de vie tirée de la vie de quelqu'un d’autre, suivie de l’objectif du sermon puis du texte.

(3) Un exemple tiré de l'histoire¸ suivi d’objectif du sermon, de la lecture du texte et de la proposition / thèse.

(4) Une formulation directe du texte biblique et de son lien avec la vie de votre public.

(5) Référence à un besoin, énoncé ou déduit, par certains membres de votre congrégation, qui est lié à la manière dont le texte promet de répondre à ce besoin.

(6) Raconter une histoire biblique. Puis énoncez le but du sermon et l’espoir à ce que le même Dieu qui a agi dans l'histoire puisse agir et le fasse maintenant.

(7) L’Énoncé d'un problème contemporain, qui vous permet de passer au texte, puis d'indiquer que la vérité que vous allez expliquer à partir du texte est la solution à leur problème.

(8) Posez une question ou une série de questions qui obligent le public à prendre en compte un besoin humain réel ou une situation réelle. Faire preuve d'empathie pour ce besoin (nous l'avons tous); Expliquez comment Dieu peut répondre à ce besoin et comment le message expliquera comment il va le satisfaire.

(9) Énoncez la proposition / vérité centrale que vous allez expliquer, résumez vos points principaux, puis entrez dans le corps du sermon.

(10) Reportez-vous à un article d’actualité qui pèse sur l’esprit des gens et montrez comment la Bible traite de la question (c’est-à-dire répond au «pourquoi»).

#13: Transition Vers l'Explication / Corps Du Sermon

(1) Donnez toutes les informations contextuelles nécessaires pour comprendre le passage. Ceci est parfois appelé la sous-introduction. Cela permet à l’auditoire de comprendre le texte de manière plus précise et complète et d'établir que la Parole de Dieu est l'autorité de ce que vous dites. La quantité d'informations de base que vous donnez dépendra de:

  • La complexité du passage.
  • Le type de sermon (enseignement doctrinal; évangélistique, etc.).
  • S'il s'agit du premier d'une série (dans ce cas, vous donnerez probablement des informations plus détaillées) ou des messages suivants en série (dans ce cas, vous pouvez ne pas en donner ou très peu).
  • Assurez-vous de présenter de manière attrayante le fond et le contenu contextuel - pas ennuyeux mais pertinent pour le message et pour la vie; pas trop pour que vous perdiez leur attention.

Assurez-vous de présenter de manière attrayante le fond et le contenu contextuel - pas ennuyeux mais pertinent pour le message et pour la vie; pas trop pour que vous perdiez leur attention.

(2) Transition dans le premier point de votre exposé. Voici quelques techniques pour une transition souple dans votre exposé:

  • Faire un ‘’tableau d’affichage’’ : C'est ici que vous annoncez d'avance vos points. «Aujourd'hui, nous verrons dans notre passage que…

… La Bible aborde cette question sous trois angles différents - 1… 2… 3…

… La Bible donne trois raisons pour lesquelles… - 1… .2… 3

  • Utilisez juste une petite phrase telle que “Notez que…” puis introduisez votre premier point.

D. Avertissements

Rappelez-vous qu'aucune partie d'un sermon n'a d'effet durable si elle n'est pas préparée et livrée dans la puissance et sous la direction du Saint-Esprit.

Rappelez-vous qu'aucun modèle ou méthodologie de sermon n'est nécessairement bon pour tous les prédicateurs en toutes occasions. Certains des grands prédicateurs de l'histoire n'ont pas suivi le modèle que j'ai décrit. Mais parce que ces prédicateurs n’ont pas pleinement utilisé les introductions, cela ne signifie pas que vous pouvez vous en passer. Cela signifie probablement que s'ils avaient développé une compétence pour les introductions, leur prédication aurait été encore plus puissante plus que ce qu'elle l'était réellement.

Rappelez-vous que vous devez vous approprier le sermon avant qu'il puisse avoir un effet sur la vie des autres. C’est ce que nous appelons la prédication incarnée, «la Parole faite chair»

Partie II: Le Leadership Transformationel

Comprendre Le Cœur Du Ministère Pastoral (Col. 1:24-2:5)

L'apôtre Paul est clair et constant que les pasteurs sont des "ministres" ou des "serviteurs". Nous sommes des ministres de l'Évangile (Col. 1:23) et des ministres de l'église (Col. 1:25). Ce sont nos deux responsabilités principales. Ne laissons jamais d’autres choses les envahir, mais assurons-nous que ce sont les choses sur lesquelles nous nous concentrons - exerçant la parole de Dieu et servant le peuple de Dieu. Je voudrais donc faire quelques commentaires de Colossiens 1: 24-2: 5 sur «Le cœur de la pastorale». Le point de Paul ici est que «les pasteurs sont les serviteurs de Christ pour l'église». Notez que…

A. Dans Le Ministère Pastoral, Nous Souffrons Pour La Cause De L'église (24)

"Je me réjouis maintenant dans mes souffrances pour vous et ce qui manque aux souffrances de Christ je l’achève en ma chair pour son corps, qui est l’église. Ce passage est lié par «se réjouir» - au début, Paul se réjouit de ses souffrances (1:24) et à la fin, il se réjouit de leur foi (2: 5). Il y a une grande joie à servir Christ et son peuple. C'est ce qui nous motive : c'est notre récompense. Mais mêlée à la joie, c'est la souffrance et l'affliction. Dans le ministère pastoral, nous souffrons pour la cause de l'église.

1. Dans La Pastorale, Nous Souffrons A Cause De Notre Relation Avec L'église

Paul voit ses souffrances comme le résultat de ce qu’il a fait pour l’église - «mes souffrances pour vous» (24a), en leur profit. Lorsqu'il a exercé ce ministère envers eux, il a enduré des souffrances telles que l'emprisonnement, le ridicule, les coups, etc. La souffrance pastorale pour le bien de l'église est réelle.

(a) Nous souffrons à cause de notre relation avec ceux qui souffrent. Nous prenons part à leur chagrin et leurs épreuves; et nous remplissons une fonction sacerdotale en les portant devant Dieu.

(b) Nous souffrons lorsque ceux que nous aimons et que nous servons sont attaqués par Satan et que leurs vies commencent à dériver. Et parfois, ils ne tiennent pas compte de nos conseils.

(c) Nous sommes critiqués et rejetés lorsque les autres n’aiment pas ce que nous disons ou faisons.

2. Dans Le Ministère Pastoral, Nous Souffrons A Cause De Ce Que Nous Nous Identifions Avec Le Christ.

«…ce qui manque aux souffrances de Christ je l’achève en ma chair pour son corps, qui est l’église» (24b). Paul associe ses souffrances aux "afflictions" du Christ. Tandis qu'il continuait l'œuvre du Christ (dans l'établissement et le développement d'églises), ses souffrances étaient la continuation des afflictions déversées sur le Christ lui-même. Et tous ceux qui exercent leur ministère au peuple de Christ au nom de Christ souffriront de la même façon avec Christ.

Ainsi, les pasteurs souffrent pour la cause de l'église. Comprendre cela rend les afflictions et les épreuves pastorales utiles, significatives, endurables et précieuses, car elles sont le vécu pour le service de l'église et de la suite du ministère du Christ.

Les pasteurs doivent voir leur œuvre de ce point de vue afin de faire face à la détresse et à l’angoisse du ministère pastoral, pour leur propre bien-être et celui de l’église.

B. Dans Le Ministère Pastoral, Nous Servons En Tant Que Intendants De L’eglise (25-29)

«… C’est d’elle que j’ai été fait au ministère selon la charge que Dieu m(a donné auprès de vous, afin que j’annonce pleinement la parole de Dieu» (25).

Nous sommes des "intendants" de l'église. Un intendant est une personne qui s’occupe des biens ou des affaires de quelqu'un d'autre. Les pasteurs sont les intendants de l’église du Christ. Notre position en tant que ministres du Christ est celle de serviteur; notre fonction en tant que ministres du Christ en est celle d'intendance. Nous servons en tant que intendants de la parole et du peuple de Dieu.

1. Nous Servons En Tant Que Intendants De La Parole De Dieu

Notre première obligation en tant qu’intendants est la proclamation complète de la parole de Dieu - «d’annoncer pleinement la parole de Dieu» (25b). La parole de Dieu que nous faisons connaître est «le mystère caché depuis des siècles et des générations mais maintenant révélé à ses saints» (26). Par notre prédication et notre leadership pastoral, nous faisons connaître le «mystère» de l'Évangile, qui était auparavant caché mais maintenant révélé à ses saints, à qui «Dieu a voulu faire connaitre quelle est la glorieuse richesse de ce mystère parmi le paiens, savoir : qui est Christ en vous, l’espérance de la gloire »(27).

Faire connaître la parole de Dieu, c'est prêcher «Christ en vous, l'espérance de la gloire» (27b). C'est prêcher «Lui… avertissant tout le monde et instruisant tout homme en toute sagesse» (28a).

Nous servons en tant qu’intendants de la parole de Dieu. C’est notre première obligation en tant que pasteurs - la proclamation complète de la parole de Dieu. Et…

2. Nous Servons En Tant Qu’intendants Du Peuple De Dieu

Notre deuxième obligation est la pleine maturité spirituelle du peuple de Dieu - «que nous puissions présenter toute personne devenue mature en Christ (28b). C'est l'objectif pour lequel nous travaillons dur, luttant avec toute son énergie, qu’il travaille puissamment en moi »(29). Le but auquel nous travaillons en tant qu’intendants du peuple de Dieu est d’encourager, d’équiper et de responsabiliser ceux qui nous sont confiés afin que «nous puissions présenter toute personne mature en Christ». Cela doit être notre objectif, présenter chaque membre du corps de Christ devenu parfait en Christ en ce jour futur.

Vous pourriez dire: «Qui est suffisant pour ces choses? Comment puis-je le faire? Une telle intendance est trop grande! »Eh bien, les pasteurs peuvent prendre courage, dans la mesure où Dieu nous permet d'accomplir cette intendance. Le ministère est un dur labeur. Parfois, le travail est difficile et fatiguant, mais lorsque nous «travaillons dur» et «luttons» dans l’œuvre de Dieu, nous sommes conscients que c’est Dieu qui «œuvre puissamment en moi» (29b). La suffisance pour le ministère ne vient pas de notre propre puissance ni de nos propres capacités mais de Dieu qui œuvre en nous.

Les pasteurs doivent s'approprier du pouvoir de Dieu. Lorsque le ministère ressemble à un dur labeur (travaillant dur et luttant), lorsque nous avons besoin d'énergie pour faire un effort supplémentaire, nous pouvons faire appel à Dieu qui "œuvre puissamment" en nous. C’est notre capacité suffisance pour le ministère. C’est de là que vient notre force en période de troubles, de conflits et de découragement. Son pouvoir nous dynamise, nous motive. Son pouvoir est le secret de l'efficacité dans le ministère - pas nos programmes ou techniques, ni nos promotions, ni notre psychologie ni nos gadgets, mais Dieu qui "œuvre puissamment en moi".

Alors, dans le ministère pastoral, nous souffrons pour la cause de l’église (24), nous servons en tant qu’intendants de l’église (25-29) et ...

C. Dans Le Ministère Pastoral, Nous Aspirons A La Spiritualité De L'église (2: 1-5)

Le ministère pastoral est une lutte constante. Pour utiliser le langage de Paul, nous «agonisons / luttons» (2: 1) dans notre ministère pour le peuple de Dieu. Sur quoi nous "agonisons"? Pourquoi une telle agitation? Que cherchons-nous constamment? Nous luttons pour la spiritualité de l'église.

1. Le But De La Lutte Pastorale Est D'encourager Le Peuple De Dieu

… «Afin que leurs cœurs soient encouragés» (2a). Qu'est-ce que cela veut dire? Que nous fassions que tout le monde se sente bien? Que nous endoctrinions tout le monde avec un message de pensée positive? Que nous disons toujours ce que les gens veulent entendre? Non! «Encourager» ici signifie leur donner confiance, les motiver, les faire avancer, les élever spirituellement. Comment fait-on cela? Comment encourageons-nous le peuple de Dieu?

(a) En promouvant leur unité spirituelle, afin qu'ils soient «unis par l'amour» (2b). L’unité était le désir passionné de Jésus pour son peuple. Cela doit également être le désir passionné de chaque pasteur et dirigeant d'église. Une unité qui ne repose pas sur la contrainte ni sur un gain personnel, mais qui repose sur l’amour et le respect mutuels. C’est une force puissante dans le monde pour Christ. L'union affectueuse rendra une congrégation forte, stable, capable de résister aux ruses du diable, influente dans la communauté, saine et heureuse.

Les pasteurs encouragent donc le peuple de Dieu en prônant leur unité spirituelle. Et ils encouragent le peuple de Dieu…

(b) En développant leur compréhension spirituelle, afin qu’ils puissent «atteindre toutes les richesses de la pleine assurance de la compréhension et de la connaissance du mystère de Dieu, qui est Christ» (2c). Notre tâche est d’enseigner si bien aux fidèles du peuple de Dieu tous les desseins de Dieu, qu’ils sont pleinement assurés de ce en quoi ils croient et en qui ils croient.

Si nous nous efforçons d’encourager les cœurs du peuple de Dieu de cette manière dans notre ministère, alors, au temps de Dieu et selon sa volonté, nous pouvons rechercher le résultat souhaité.

2. La Récompense De La Lutte Pastorale Est De Se Réjouir De Leur Réaction Positive

"... se réjouir de voir votre bon ordre et la fermeté de votre foi en Christ" (5)

Les preuves d'une réaction positive à votre leadership pastoral sont…

  • Le bon ordre dans l'église se traduit par l'obéissance, la coopération, le respect, la joie dans l'œuvre du Seigneur, etc.
  • Une foi inébranlable parmi le peuple. Une foi en Christ qui ne faiblit pas face aux attaques. Une foi loyale, inébranlable, quoi qu'il arrive.


Ceci est donc le cœur du ministère pastoral. D'une part, nous nous «réjouissons». D'autre part, nous "souffrons". Mais ce qui en vaut la peine, c’est la récompense de voir le peuple de Dieu se conduire dans le bon ordre et persévérer dans leur foi. Le leadership pastoral est-il difficile? Oui! Est-ce que ça vaut le coup? Absolument!

Si votre cœur pour votre peuple est leur unité dans l’amour et leur pleine connaissance de Dieu et de sa parole, vous êtes alors un serviteur authentique du Christ. Laissez-moi vous défier et vous encourager aujourd'hui à exercer votre ministère pastoral…

… Comme quelqu'un qui souffre avec Christ pour la cause de l'église

… En tant qu'intendant de l'église faisant connaître pleinement la parole de Dieu

… En tant que personne qui s’efforce pour la spiritualité de l'Église, comme preuve de leur unité, leur compréhension, leur bon ordre et leur foi inébranlable.

C'est le cœur du ministère pastoral. Que le Seigneur vous bénisse richement dans cette tâche.

Partie III: Les Plans De Sermon

Pour écouter la version audio de ces sermons en Anglais, veuillez cliquer sur ces liens: Link 1 - Jn. 18:38-19:3; Link 2 - Jn. 19:4-9; Link 3 - Jn. 19:9-10; Link 4 - Jn. 19:11-12.

Titre: La Royauté de Jésus

Thème: La Royauté de Jésus expose un conflit de puissance.

Point #1: Le pouvoir de contrôle de l'opinion publique (38b-6)

Point #2: Le pouvoir paralizant de la peur (7-9a)

Point #3: Le pouvoir confiant de la connaissance (9b)

Point #4: Le pouvoir vaniteux de la position (10)

Point #5: Le pouvoir global (toute suffisante) de Dieu (11-12)

Related Topics: Pastors

The Net Pastors Journal, Rus Ed 29, Осеннее издание 2018

Осеннее Издание 2018

Служение Института Библейского Проповедования…

“Укреплять Церковь через библейскую проповедь и руководство”

Автор: Проф. Роджер Паскоу, Директор
Института Библейского Проповедования
Кембридж, Онтарио, Канада
Email: [email protected]
Тел.: 1-519-620-2375

Часть I: Усиливая Проповедь

“Усиленные инструкции”

Введение и заключение - две очень важные части проповеди, и все же они, вероятно, являются двумя из наименее хорошо выстроенных. Если ваше введение слабенькое, вы рискуете не убедить свою аудиторию 1) в том, что их нужда есть в Библии и, следовательно, 2) что они должны слушать вас. Если ваш вывод слабый, вам не удастся выполнить основную задачу проповеди - а именно, убедить вашу аудиторию измениться, жизненно и эффективно преобразиться.

A. Цели Введения

1. Переход От Того, Что Было Раньше

Каждой проповеди обычно предшествуют некоторые соответствующие вступительные замечания. Предварительные вводные замечания (или введение пред-введение) выполняют несколько функций:

1. Если вы - приглашенный спикер, они позволяют вам представить себя или сказать что-то, чтобы расположить к себе аудиторию.

2. Они позволяют вам подчеркнуть объявление или упомянуть что-то важное из жизни церкви.

3. Они позволяют вам связать ваше послание с темой, что была в предыдущей части богослужения.

Как правило, предварительные вступительные замечания образуют мостик от того, что было раньше (например, вспомнив предшествующее поклонение) с тем, что происходит теперь. Они также дают вам возможность позаботиться о пастырских обязанностях, таких как болезнь кого-то из общины.

Во время этой части введения обратите внимание на то, что было раньше - не просто игнорируйте предыдущую часть служения, которой никогда не было. И будьте чувствительны к настроению, тону и атмосфере служения.

2. Проложить Путь К Тому, Что Идет Дальше

Цель введения - представить проповедь, не вызывать у людей смех, не рассказывать историю или использовать методы для того, чтобы люди возвращались.

3. Установить Отношения Между Вами И Аудиторией

Используйте этот мостик перед проповедью, чтобы сделать атмосферу личной с вашим присутствием, чтобы служение не был клиническим, бесплодным или безличным. Здесь вы можете связаться с аудиторией лично, возможно, впервые за время служения.

Б. Трудности Введения

Почему так трудно иногда знать, с чего начать? Возможно, это потому, что вы пишете свое введение слишком быстро. Введение, как правило, является одним из последних пунктов подготовки проповеди. Или, возможно, это потому, что введение настолько важно и охватывает такую обширную территорию и требует творческого подхода. У вас могут быть все ваши исследования и наброски вашей проповеди, но вы не можете эффективно подготовить вашу проповедь, не затратив творческих сил.

В. Составляющие Хорошего Введения

Каковы главные моменты введения любого публичного выступления?

1. Разъясните Свою Цель

Ваше введение должно соответствовать вашей цели и раскрывать проповедь. Если у вас нет цели, зачем проповедовать? Если вы не знаете, где вы хотите закончить, как вы туда попадете? Без цели вы можете проповедовать проповедь, которая без цели и бесполезна для вашей аудитории. У вас должна быть цель, к которой нужно стремиться. Итак, в своем введении разъясните цель для проповеди.

Спросите себя:

  • Почему вы проповедуете это послание?
  • Чего вы хотите достичь в нем? Очень полезно выписать цель проповеди до написания вашего введения, чтобы помочь вам следить за ходом проповеди.
  • Каков вызов вы собираетесь дать аудитории при окончании послания?
  • Каково ваше убеждение в истинности того, что вы проповедуете?
  • Почему это послание так важно? (например, потому что послушание истине изменит нашу жизнь).

Имейте в виду, что для каждой проповеди есть четыре общих цели - вдохновлять; доводить до сведения; убеждать; и увещевать.

Цель проповедника может быть выражена, как личное беспокойство или в качестве иллюстрации того, зачем нужна эта истина. Вот несколько предложений для выражения цели вашего послания:

  • «На основании Слова Божьего, которое мы сейчас прочитали, цель моего послания сегодня - призвать всех вас ...»
  • «Моя цель проповеди в этом послании в том, чтобы каждому из вас оно помогло избежать ...»
  • «Сегодня это послание призывает вас принять решение относительно ...»

Цель вашего послания настраивает аудиторию и ведет вашу проповедь к закрытию. В ней говорится, где вы идете с посланием, и что вы ожидаете результата.

Как вы связываете цель своей проповеди с вашим посланием (т. е. темой / итоговой формулировка проповеди)? Спросите себя: «Основываясь на центральном предложении этого текста, что Бог хочет, чтобы мои люди поняли и чему были послушны?» Другими словами, ваша цель проповедовать этой аудитории должна соответствовать библейскому посланию аудитории того времени. Почему он написал этот текст изначально? Что он хотел, чтобы его аудитория знала или делала или как менялась или повиновалась?

2. Начните С Вводного Момента

Цель «вводного момента для контакта с аудиторией» - немедленно захватить внимание вашего собрания и сохранить его. Люди настолько насыщены светской коммуникацией, что они формируют способ, как они слушают, то есть короткие звуковые укусы (например, телевидение, фильмы и т. д.). В аудитории есть все виды отвлекающих факторов - вещи, которые произошли в течение недели; дети плохо себя ведут во время служения и т. д. Проповедь может давать настрой или наоборот.

Во время предыдущей части служения собрание участвовало в поклонении, даянии и т. д. которые занимают их внимание. Но теперь их роль наиболее пассивна, поскольку они становятся слушателями и учениками. Задача проповедника - активизировать атмосферу аудитории, не будучи банальным, театральным или неискренним.

Каковы некоторые безопасные и эффективные способы привлечь внимание вашей аудитории? Позвольте мне дать вам несколько предложений:

  • Начните с иллюстрации, например, о каком-то отрезке жизни, в котором они они могут соотнести себя и найти интересное, и которая будет соотноситься с темой вашего послания.
  • Скажите им, что случилось с вами в течение недели, поделитесь тем, что произошло в вашей жизни, пусть это будет связано с тем, что вы собираетесь сказать в проповеди. Но будьте осторожны. Никто не хочет слышать о жизни пастора всю проповедь.
  • Начните с некоторых сложных вопросов. Но опять же, если вы так будете делать еженедельно, это станет скучно и предсказуемо, и поэтому может разрушить цель.

3. Объединить Людей И Библию

Ваше знакомство с жизнью ваших людей (их потребностями, проблемами и вопросами), жизнью Библии и проповедью (ее ответами и решениями). Им нужно знать, что вы знаете их потребности, и Библия имеет ответы для них. Итак, их потребность и ваше сочувствие (т. е. «Мы» в этом вместе - мы все это испытываем, включая и пастора). Вы находитесь на взаимном пути веры и практики.

Как вы определяете, в чем люди нуждаются? Очевидно, вам нужно знать своих людей. Вы должны знать:

  • Что происходит в личной жизни и общественной церковной жизни.
  • С чем они борются?
  • Что им нужно исправить, или развить, или за что их можно похвалить.
  • Что произошло в мировых событиях, которые подвергают сомнению их веру или их понимание Бога и задают вопросы “почему”.
  • Что происходит в жизни церкви, к которой обращено Слово (например, расколы, разделение, ревность, слабость в служении и т. д.)?

Знать вашу аудиторию не означает, что вам нужно проповедовать к «ощущаемым людьми потребностям», но к «настоящим их» духовным потребностям, независимо от того, “прочувствованные” они или нет. Реальные потребности людей сегодня часто не «ощущаются» - это потребности, к которым Бог обращается в Своем Слове. Требуется много молитв и мудрости, чтобы определить, что Дух Божий хочет, чтобы вы говорили и как это ответит на духовные нужды вашей церкви.

Как вы отвечаете на эти реальные нужды? Один из способов - спросить

  • «Сколько из вас испытали ...?»
  • «Вы когда-нибудь задумывались о ... в своей жизни или в жизни церкви?»
  • «Хочешь узнать, о чем говорит Бог?»

Другой способ - сделать показательное заявление о нужде:

  • «Каждый из нас время от времени страдает от ...»
  • «Я уверен, что вы все часто задавались вопросом, почему ...»
  • «У меня есть ощущение, что нам пора подумать о ...»

Как только вы произнесете эту проповедь, перейдите в Библию, чтобы показать, что Библия решает эту проблему, есть ответ на эту нужду. Вы еще не имеете дело с вашим текстом - вы просто устанавливаете, что Библия обращается к этой нужде и предоставляет решение. Их вопрос: «Какое это имеет отношение ко мне?». Ваш ответ: «Потому что у меня есть ответ на вашу проблему в Библии». Здесь вы предлагаете решение, сообщая им, где вы собираетесь закончить, и какая польза в этом будет для них.

4. Установите Свой Авторитет

Вы не отвечаете на все вопросы, но вы обещаете, что у вас есть ответ из Слова. Это время, когда люди должны знать:

  • Что вы говорите о чем-то, во что вы верите сильно.
  • Что вы говорите «Так говорит Господь» из Слова Божьего (а не только ваши мысли).

5. Мотивируйте К Слушанию Проповеди

Введение должно носить мотивационный характер. Это относится к тому, что вы собираетесь сказать своей аудитории. Оно должно отвечать на вопрос: «Почему я должен это слушать?» Оно убеждает их, что это принесет им пользу, и что это важно для них.

Некоторые подходы для мотивации к прослушиванию следующие:

  • О чем вы собираетесь говорить, это то, что затрагивает всех.
  • О чем вы собираетесь говорить, это изменит их жизнь.
  • У вас есть ответ на их нужды и проблемы.

6. Укажите Свою Тему

Укажите, о чем вы собираетесь говорить. Будьте кратки. Ограничьте свою тему -

т. е. Не делайте ее слишком общей. Не оставляйте свою аудиторию в догадках о том, о чем вы говорите.

7. Раскройте Свое Тезисное Предложение

Сократите свою проповедь в одно предложение (иногда называемое утверждением или тезисом), чтобы аудитория знала:

  • Основную идею / центральную истину, которую вы собираетесь раскрыть.
  • Или вопрос, на который вы собираетесь ответить.
  • Или, наставление, которому вы просите следовать их.

Спросите себя: что вы собираетесь доказывать, объяснять, о чем увещевать? Каков принцип, которым вы собираетесь с ними общаться? Что вы скажете о библейском тексте? Это тезис, который вы хотите сообщить. Это проповедь в двух словах, доктринальная фраза, неизменный принцип, связанный с жизнью.

Всегда указывайте ваше предложение, как полное предложение. Полное предложение выражает полную идею. Это единственный способ, которым вы можете адекватно и разумно общаться.

Предложенное утверждение содержит два ключевых компонента:

1) Тему (предмет) проповеди.

2) Толчок (то, что вы говорите о теме) проповеди.

Вы уже указали свою тему, теперь в своем вводном предложении, вы рассказываете о том, что вы собираетесь проповедовать по этой теме. Например, если ваша тема - это «любовь к Богу», спросите себя: «Что такое любовь Бога, о которой говорит данный текст? В чем смысл? Какова истина, на которую мы должны ответить?» Иными словами, это сужение, уточнение, ограничение темы.

Я предлагаю вам изложить ваше вводное предложение таким образом, чтобы оно было применимым.

Под применимым, я понимаю, что здесь необходим ответ на слышимое, то, как мы можем практиковать услышанное. Например:

  • «Истинное ученичество требует от нас (включая и вас и вашу аудиторию) полной верности Иисусу Христу независимо от цены следования за Ним» (Мк.8: 34-38).
  • «Влиятельные христиане - это те, кто имеет значение для Бога в мире» (Матфея 5:13).

То, что мы делаем, делая его применяемым - это то, что мы переходим от общей картины текста (его формулировки, его культуры, ее людей, времени, места) к нашему современному миру, определяя неизменный принцип в предложении, применимом к нашей жизни

Как вам раскрыть это тезисное предложение, чтобы аудитория знала, о чем вы?

Вы можете использовать вводную фразу, такую как:

  • «То, что мы увидим сегодня утром в нашем тексте, - это ...»
  • "Правда в том, что…"
  • «Истина, которую мы провозглашаем сегодня, - это ...»
  • «Сегодня я хочу, чтобы вы ответили на истину Слова Божьего, что ...»

Большой вопрос: как вы определяете, что такое тезисное предложение? Как правило, один из способов придумать ваш тезис - записать основные моменты вашей проповеди и определить, что связывает их все вместе. Таким образом, ваше тезисное предложение будет главным пунктом “основных” моментов проповеди. Тезисное предложение все объединяет вместе, потому что ваши основные пункты выходят из него,а, следовательно, и вся проповедь. Подробнее об этой теме см. в осеннем издании журнала 2017.

8. Подготовьте Свое Введение В Последнюю Очередь Или, По Крайней Мере, Только После Того, Как Вы Составили План Своей Проповеди.

9. Держите Свое Введение Кратким (Четким, Ясным, Целенаправленным, Целеустремленным).

Если вы ограничите его примерно на 10-15% проповеди (3-4 минуты), вам придется быть кратким.

10. Напишите Свое Введение В Полном Объеме И Запомните Первые Несколько Абзацев

Написание введения заставляет вас хорошо обдумать, но старайтесь не зависеть от записей во время представления вашего введения. Запоминание первых нескольких абзацев помогает вам установить контакт с вашей аудиторией, чтобы вы и дальше могли обращаться к ней.

11. Прочитайте Отрывок Писания И Молитесь

Я рекомендую вам самим прочитать отрывок из Писания. Дайте ссылку на место Писания два или три раза. Вы могли бы также упомянуть контекст.

Обратите внимание, что хорошее чтение Священного Писания должно быть:

  • Богопочитающим
  • С выдержанными паузами
  • Подчеркнутым
  • Не слишком быстрым (это, как правило, самая большая ошибка, которую совершают пастора)
  • Выразительным, но не пафосным

Это отличная возможность показать вам для своей аудитории, как читать Писание и извлекать смысл и смысл того, что они читают.

Не забывайте молиться. Это естественно после прочтения отрывка. Убедитесь, что молитва является важным компонентом всего богослужения. Это акт поклонения и должен следовать за предыдущей частью служения. Предложите проповедь, как жертву Господу.

12. Попытайтесь Изменить Свое Введение

Меняя свое введение, вы не позволяете вашей аудитории уставать. Но не драматизируйте. Существует разница между творческим подходом и трюками.

Вот десять предложений для изменения формата ваших введений (все они содержат одни и те же базовые элементы, но расположены по-разному):

а) Личный рассказ из вашей собственной жизни, представляющий библейский текст, который связан с этим опытом, а затем цель проповеди.

б) Кусочек из жизни другого человека, за которой следует цель проповеди, а затем текст.

в) Пример из истории, сопровождаемый целью проповеди, чтением текста и предложением / тезисом.

г) Прямое изложение библейского текста и его отношение к жизни вашей аудитории.

д) Ссылка на нужду, сформулированную или предполагаемую некоторыми в вашем собрании, которая связана с тем, как текст обещает ответить на эту нужду.

е) Пересказ библейской истории. Затем укажите цель проповеди и ожидание того, что тот же самый Бог, который действовал в истории тогда, может и сейчас действовать.

ж) Освятите современную проблему, которая позволяет вам перейти к тексту, а затем заявите, что истина, которую вы собираетесь объяснить из текста, является решением их проблемы.

з) Задайте вопрос или ряд вопросов, которые заставляют аудиторию рассматривать настоящую человеческую нужду или ситуацию. Сопереживайте этой нужде (у всех нас есть нужды); укажите, как Бог может удовлетворить эту нужду, и как послание объяснит, как Он встретится с ним.

и) Укажите положение / центральную истину, которую вы собираетесь объяснить, изложите свои основные моменты, а затем перейдите к основной части проповеди.

к) Обратитесь к современной статье, которая нажимает на умы людей и показывает, как Библия говорит о проблеме (т. е. отвечает на вопросы «почему»).

13. Переход К Объяснению / Основная Часть Проповеди

1) Дайте любой контекст и справочную информацию, необходимую для понимания отрывка. Это иногда называют под-введением. Это позволяет аудитории более точно и полно понять текст и установить, что Слово Божье является авторитетом того, что вы говорите. Сколько фоновой информации вы дадите, зависит от:

  • Сложности отрывка
  • Вида проповеди (доктринальное учение, евангелизация и т. д.).
  • Является ли она первой из серии (в этом случае вы, вероятно, получите более подробную информацию) или последующей в серии проповедей (в этом случае вы можете не давать никаких или очень мало).

Удостоверьтесь, что вы представляете фоновые и контекстуальные материалы привлекательным образом - не скучно, а соотнося проповедь и жизнь; не слишком много, чтобы никто не потерял внимание.

2) Переход к первому пункту вашей экспозиции. Вот несколько способов плавного перехода:

  • Система разных точек зрения. Здесь вы объявляете как будут начисляться ваши баллы. «Сегодня мы увидим в нашем отрывке, что ...

... Библия рассматривает этот вопрос с трех точек зрения - 1 ... 2 ... 3 ...

... Библия дает три причины, почему ... - 1 ... .2 ... 3

  • Используйте только небольшую фразу, такую ​​как «Обратите внимание, что ...», а затем введите свой первый пункт.

Г. Предостережения

Помните, что никакая часть проповеди не имеет длительного эффекта, если она не подготовлена и не поставлена под властью и под руководством Святого Духа.

Помните, что никакая проповедническая модель или методология не обязательно приемлема для всех проповедников во всех случаях. Некоторые из великих проповедников в истории не следовали той модели, которую я изложил. Но поскольку эти проповедники не в полной мере использовали введение, это не значит, что вы можете обойтись без него. Вероятно, это означает, что если бы они использовали введение, их проповедь была бы еще более сильной, чем обычно.

Помните, что вы должны сделать проповедь своей, прежде чем она сможет повлиять на жизнь других. Это то, что мы называем воплощением проповеди, «Слово стало плотью»

Часть II: Преобразующее Лидерство

Понимая сердце пасторского служения (Кол. 1:24 - 2:5)

Апостол Павел четок непоколебим в том, что пастыри - «служители» или «слуги». Мы служители Евангелия (Кол. 1:23) и служители церкви (Кол. 1:25). Это наши две основные обязанности. Давайте никогда не позволим другим вещам вытеснить их, но убедитесь, что это то, на чем мы сосредоточены - служение Божьим Словом и служение Божьему народу. Итак, я хотел бы сделать несколько замечаний по посланию к Колоссянам 1: 24-2: 5 о «Сердце пасторского служения». Павел указывает на то, что «пастора являются слугами Христа для церкви». Обратите внимание на то, что ...

A. В Пасторском Служении Мы Страдаем Во Имя Церкви (Стих 24)

«Ныне радуюсь в страданиях моих за вас и восполняю недостаток в плоти моей скорбей Христовых» (24а). Этот отрывок связан «радостью» - в начале Павел радуется своим страданиям (1:24), и в конце он радуется их вере (2: 5). Существует большая радость в служении Христу и Его народу. Это мотивирует нас; это наша награда. Но смешение с радостью - это страдание и несчастье. В пасторском служении мы страдаем ради церкви

1. В Пасторском Служении Мы Страдаем Из-За Наших Отношений С Церковью

Павел видит свои страдания в результате того, что он сделал ради церкви - «мои страдания за вас» (24а), для их пользы. Когда он служил им, он терпел страдания от их имени, такие как тюремное заключение, насмешки, избиения и т. д. Пасторское страдание ради церкви реально.

а) Мы страдаем из-за наших отношений с другими страдающими. Мы вступаем в их горе и испытания; и мы исполняем священническую функцию, когда мы возносим их перед Богом.

б) Мы страдаем, когда те, кого мы любим и кому служим, подвергаются атаке со стороны сатаны, и их жизнь начинает идти по течению. И иногда они даже не прислушиваются к нашему совету.

в) Мы страдаем от критики и неприятия, когда другим не нравится то, что мы говорим или делаем.

2. В Пасторском Служении Мы Страдаем Из-За Нашего Отождествления Со Христом

«... и восполняю недостаток в плоти моей скорбей Христовых за Тело Его, которое есть Церковь» (24б). Павел связывает свои страдания со «страданиями» Христа. Поскольку он продолжал работу Христа (в создании и развитии церквей), поэтому его страдания были продолжением страданий, излитых на самого Христа. И все, кто служит во имя Христа, также будут страдать вместе со Христом.

Итак, пастыри страдают ради церкви. Понимание этого делает пасторские страдания и испытания целенаправленными, значимыми, долговечными и ценными, потому что оно имеет опыт в служении церкви и продолжении служения Христа.

Пасторы должны смотреть на свое служение с этой точки зрения, чтобы справиться с бедами и мукой пасторского служения, ради собственного благополучия и благополучия церкви.

Б. В Пасторском Служении Мы Служим, Как Домостроители Церкви ( Стихи 25-29)

“…которой сделался я служителем по домостроительству Божьему, вверенному мне для вас, чтобы исполнить Слово Божье” (25).

Мы «домостроители» церкви. Домостроитель - это тот, кто заботится о чужих владениях или бизнесе. Пасторы - домостроители (управители) церкви Христа. Наше положение, как служителей Христа - слуга; наша функция служителей Христа - один из домостроителей. Мы служим Божьим словом и Божьему народу.

1. Мы Служим Как Служители Божьего Слова

Нашей первой обязанностью управляющих является полное провозглашение Божьего слова - «чтобы Слово Божье стало полностью известно» (25б). Слово Божье, которое мы приносим, - это «тайна, спрятанная веками и поколениями, но теперь открытая для его святых» (26). Благодаря нашему проповедническому и пасторскому руководству мы излагаем «тайну» Евангелия, которая ранее была скрыта, но теперь открыта для его святых, которым «Бог благоволил показать, какое богатство славы в тайне сей для язычников, которая есть Христос в вас, упование славы»(27).

Чтобы познать Слово Божье, нужно проповедовать «Христос в вас, упование славы” 27б Должно проповедовать «Которого мы проповедуем, вразумляя всякого человека и научая всякой премудрости” (28a)

Мы служим, как управители Божьего Слова. Это наша первая обязанность пасторов - полное провозглашение Божьего слова. А также…

2. Мы Служим, Как Управители Божьего Народа

Наша вторая обязанность - это взрастить БОжий народ духовно - «чтобы мы могли представить всех зрелыми во Христе (28б). Это цель, ради которой мы трудимся, изо всех сил, чтобы он действовал во мне» (29). Конец, ради которого мы трудимся, как распорядители Божьего народа, состоит в том, чтобы поощрять, обучать и наделять тех, кто вверен нашей заботе, чтобы «мы могли представить всех зрелыми во Христе». Это должно быть нашей целью, представить каждого члена тела Христа, зрелым во Христе в будущем.

Вы могли бы сказать: «Кто на это способен? Как мне это сделать? Такое управление слишком сложное!» Что ж, пастора, вы можете набраться храбрости в этом, зная, что Бог позволяет нам исполнить это. Служение - это тяжелая работа. Иногда работа грубая и утомительная, но поскольку мы «трудимся» и «боремся» в Божьей работе, мы осознаем, что именно Бог «действует с силой во мне» (29б). Достаточность в служении - это не от нашей собственной силы или способностей, а от Бога, действующего в нас.

Пасторы должны соответствовать Божьей власти. Когда служение кажется тяжелым (труд и борьба), когда нам нужна энергия, чтобы пройти лишнюю милю, мы можем опираться на Бога, который «работает мощно» в нас. Это наша достаточность в служении. Вот как наша сила исходит из трудностей, раздоров и разочарований. Его сила питает нас, мотивирует нас. Его сила - это секрет эффективности служения, а не наши программы или приемы или рекламные акции, психология или трюки, но Бог «сильно действующий во мне».

Итак, в пастырском служении мы страдаем ради церкви (24), мы служим как Божьи управители церкви (25-29) и ...

В. В Пасторском Служении Мы Стремимся К Духовности Церкви (2:1-5)

Пасторское служение - это постоянная борьба. Используя язык Павла, мы «мучаемся / боремся» (2: 1) в нашем служении Божьему народу. Что мы «мучим»? Почему такие беспорядки? К чему мы постоянно стремимся? Мы боремся за духовность церкви.

1. Целью Пасторской Борьбы Является Поощрение Божьих Людей

... «чтобы их сердца могли быть ободрены» (2а). Что это значит? Помогаем ли мы им чувствовать себя хорошо? Как мы внушаем всем положительное мышление? Что мы всегда говорим, что люди хотят услышать? Нет! «Ободрить» здесь означает дать им уверенность, мотивировать их, продвигать их вперед, поднимать их духовно. Как мы это делаем? Как мы ободряем народ Божий?

а) Поощряя их духовное единство, чтобы они были «соединены в любви» (2б). Единство было страстным желанием Иисуса для Его людей. Это должно быть страстное желание каждого пастора и лидера церкви. Единство, не основанное на принуждении, ни на личную выгоду, а на основе взаимной любви и уважения. Это сильная сила в мире для Христа. Любящее единство сделает общину сильной, стабильной, способной противостоять хитростям дьявола, влиятельным в сообществе, здоровым и счастливым.

Итак, пасторы поощряют народ Божий, способствуя их духовному единству. И они поощряют народ Божий ...

б) Продвигая их духовное понимание, чтобы они могли “для всякого богатства совершенного разумения, для познания тайны Бога и Отца и Христа”. Наша задача - так хорошо научить общину совету Бога, чтобы они были полностью уверены в том, во что они верят и в кого они верят.

Если мы стремимся поощрять сердца Божьего народа таким образом в нашем служении, тогда, в Божье время и в путь Бога, мы можем искать желаемый результат.

2. Награда За Пасторскую Борьбу Заключается В Том, Чтобы Радоваться Их Положительному Отклику

«... радуясь и видя ваше благоустройство и твердость вашей веры во Христа» (5)

Свидетельства положительного ответа на ваше пасторское руководство ...

  • Благоустройство в церкви отражается в послушании, сотрудничестве, уважении, радости в работе Господа и т. д.
  • Твердая вера среди людей. Вера во Христа, которая не колеблется при атаке. Вера, которая верна, непоколебима, несмотря ни на что.


Таким образом, это сердце пастырского служения. С одной стороны, мы «радуемся». С другой стороны, мы «страдаем». Но все, что стоит, - это вознаграждение за то, что люди Божьи ведут себя в полном порядке и настойчивы в своей вере. Является ли пастырское руководство жестким? Да! Стоит ли оно того? Абсолютно!

Если вы желаете для своих людей единство в любви и полное знание о Боге и его Слове, тогда вы являетесь истинным служителем Христа. Позвольте мне бросить вам вызов и ободрить вас сегодня исполнять ваше пасторское служение ...

... как тот, кто страдает с Христом ради церкви

... как тот, кто служит управителем в церкви, полностью объясняя Слово Божье

... как тот, кто стремится к духовности церкви, о чем свидетельствует их единство, понимание, благоустройство и непоколебимая вера.

Это сердце пасторского служения. Пусть Господь благословит вас в этой задаче.

Часть IV: План Проповеди

Чтобы прослушать аудиоверсию этих проповедей на английском языке, нажмите на эти ссылки: Link 1 - Jn. 18:38-19:3; Link 2 - Jn. 19:4-9; Link 3 - Jn. 19:9-10; Link 4 - Jn. 19:11-12.

Название: Царство Иисуса

Тема: Царство Иисуса раскрывает конфликт власти

1. Контрольная власть общественного мнения (38б-6)

2. Угрожающая сила страха (7-9a)

3. Уверенная сила знания (9б)

4. Тщеславная сила положения (10)

5. Всесторонняя сила Бога (11-12)

Related Topics: Pastors

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 29, Editia de toamnă 2018

Ediția de Toamnă 2018

Întărind biserica în predicare biblică şi conducere

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
The Institute for Biblical Preaching
Cambridge, Ontario, Canada
Email: [email protected]
Phone: 519-620-2375

Partea I: Consolidarea Predicării Expozitive

„Îmbunătățirea introducerilor”

Introducerea și încheierea sunt două părți foarte importante ale predicii și, totuși, sunt probabil cel mai slab pregătite. Dacă ai o introducere slabă, riști să nu poți convinge oamenii (1) de faptul că Biblia vorbește despre nevoia lor și, prin urmare, (2) că trebuie să asculte ce ai de spus. Dacă încheierea este slabă, nu vei reuși să îndeplinești scopul principal al predicării – și anume să îi convingi pe oameni să se schimbe, să dea un răspuns care să le schimbe viața și care să producă, într-adevăr, o schimbare în viețile lor.

A. Scopurile Unei Introduceri

1. Să Facă Tranziția De La Ceea Ce A Avut Loc Mai Înainte

De obicei, fiecare predică este precedată de câteva remarci pre-introductive. Acestea (care mai pot fi numite și „introducerea înainte de introducere) îndeplinesc câteva funcții:

(a) Dacă ești invitat undeva să predici, frazele pre-introductive îți dau ocazia să te prezinți sau să spui ceva ce poate crea o legătură între tine și ascultători.

(b) Sunt o ocazie bună să accentuezi sau să confirmi un anunț sau ceva important din viața bisericii.

(c) Sunt o oportunitate bună să faci legătura cu ceea a avut loc în biserică înainte de predică.

În general, remarcile pre-introductive formează un pod de legătură între ceea ce a avut loc mai înainte (ex. poți să reiei tema cântării dinainte) și ceea ce urmează. De asemenea, îți dau ocazia tratezi anumite subiecte pastorale, cum ar fi îmbolnăvirea unui membru al bisericii.

În timpul acestei părți introductive, amintește ceea ce a avut loc până atunci – nu ignora pur și simplu partea de dinainte a serviciului divin, ca și cum nici nu ar fi avut loc. Și fii atent la starea, tonul și atmosfera serviciului divin!

2. Să Pregătească Calea Pentru Ceea Ce Urmează

Scopul introducerii este să introducă predica, nu să-i facă pe oameni să râdă, nu să relateze o poveste și nici să folosească anumite trucuri pentru a-i face pe oameni să mai vină la biserică.

3. Să Stabilească O Legătură Între Tine Și Public

Folosește această parte introductivă pentru a personaliza atmosfera cu prezența și personalitatea ta, pentru ca serviciul divin să nu fie detașat, steril sau impersonal! Acesta este momentul în care te conectezi cu ascultătorii în mod personal, poate pentru prima dată în timpul respectivului serviciu religios.

B. Dificultățile Introducerii

De ce uneori este atât de greu să știi cum să începi? Poate pentru că îți scrii introducerea prea devreme. În mod normal, introducerea este unul din ultimele lucruri de pregătit atunci când faci o predică. Sau poate pentru că introducerea este atât de importantă și trebuie să acopere o arie atât de mare, fiind astfel nevoie de o creativitate pe măsură. Se poate întâmpla să fi făcut studiul și schița predicii, și să nu-ți poți pregăti introducerea din lipsă de inspirație.

C. Elementele Componente Ale Unei Introduceri Bune

Care sunt elementele-cheie ale introducerii oricărui tip de comunicare orală publică?

#1: Stabilește-Ți Scopul / Tema

Introducerea ta trebuie să anunțe scopul predicii și să fie în concordanță cu acesta. Dacă nu ai un scop anume, atunci de ce să mai predici? Dacă nu știi unde vrei să mergi, cum vei ajunge acolo? Dacă nu ai un scop precis, vei predica o predică fără țintă și fără folos pentru cei care te ascultă. Trebuie să urmărești un scop, să încerci să atingi o țintă. Așadar, în introducere clarifică care este scopul predicii tale.


  • De ce predici predica aceasta?
  • Ce vrei să faci prin acest mesaj? Ar putea fi o idee bună să scrii scopul predicii tale la începutul introducerii, pentru a te ajuta să rămâi la subiect de-a lungul predicii.
  • Ce răspuns vei cere în încheiere?
  • Care este convingerea ta legat de adevărul despre care urmează să predici?
  • De ce este important acest mesaj? (ex. pentru că ascultarea de adevăr îți va schimba viața).

Ține minte faptul că orice predică are patru scopuri generale: să inspire, să informeze, să convingă și să îndemne.

Predicatorul poate să își formuleze scopul / tema sub forma unei preocupări personale sau folosind o ilustrație care să arate de ce este nevoie de acel adevăr. Iată câteva sugestii pentru formularea scopului / temei predicii:

  • „Pe baza Cuvântului lui Dumnezeu pe care l-am citit, scopul mesajului meu de astăzi este să vă chem pe voi toți să…”
  • „Scopul acestui mesaj este să vă ajute pe fiecare dintre voi să vă feriți de…”
  • „Mesajul de astăzi vă cheamă să luați o decizie în privința...”

Tema / scopul mesajului tău pregătește ascultătorii și mesajul tău pentru încheiere, afirmând clar încotro se îndreaptă mesajul și care sunt rezultatele așteptate.

Cum faci legătura dintre scopul și ideea centrală a predicii (i.e. ideea principală a predicii)? Întreabă-te: „Pe baza ideii centrale a acestui text, ce vrea Dumnezeu ca oamenii mei să înțeleagă și să respecte?” Cu alte cuvinte, scopul cu care predici predica respectivă în fața ascultătorilor tăi trebuie să fie consecvent cu mesajul transmis de autorul biblic publicului său. De ce a transmis el acest mesaj atunci? Ce a vrut să știe, să schimbe ori să facă ascultătorii săi?

#2: Începe Cu Un Punct Introductiv De Contact

Scopul acestui „punct introductiv de contact” este să capteze și să mențină atenția bisericii. Oamenii sunt atât de impregnați de comunicarea seculară, încât aceasta determină modul în care ei ascultă, adică scurt și clar (ex. televizorul, filmele etc.). În audiență există tot felul de lucruri care distrag atenția: lucruri care s-au întâmplat în timpul săptămânii, copii neastâmpărați etc. Predica poate fie să te conecteze, fie să te deconecteze.

În acea parte a programului religios de dinainte de predică, ascultătorii au participat la program prin cântare, dăruire etc., ceea ce i-a ținut atenți. Rolul lor însă acum este mult mai pasiv, ei devenind persoane care ascultă și învață. Sarcina predicatorului este să energizeze atmosfera și să atragă atenția ascultătorilor fără să fie banal, teatral sau nesincer.

Care ar fi câteva modalități sigure și eficiente de a capta atenția ascultătorilor? Permiteți-mi să ofer câteva sugestii:

  • Începe cu o ilustrație, un exemplu sau cu „o felie de viață” la care se pot raporta cu toții și pe care o găsesc interesantă și care are legătură cu subiectul mesajului tău.
  • Povestește ceva ce ți s-a întâmplat ție personal în timpul săptămânii și care ara legătură cu ceea ce urmează să spui. Însă fii atent să nu abuzezi de lucrul acest, pentru că nimeni nu vrea să audă mereu despre viața pastorului!
  • Începe cu niște întrebări provocatoare! Însă, repet, dacă faci lucrul acesta în fiecare săptămână, devine plictisitor și previzibil distruge astfel scopul mesajului.

#3: Crează O Legătură Între Oameni Și Biblie

Introducerea trebuie să realizeze o legătură între viața ascultătorilor tăi (nevoile, problemele și întrebările lor), pe de o parte, și viața Bibliei și predica ta (răspunsurile și soluțiile ei), pe de altă parte. Ei trebuie să știe că tu cunoști nevoia lor și că Biblia vorbește despre aceasta. Așadar, arată nevoia lor și empatia ta (i.e. „noi” suntem în aceeași barcă – toți experimentăm lucrul acesta, inclusiv tu, pastorul). Vă găsiți împreună în această călătorie a credinței și a trăirii.

Cum constați sau stabilești care este nevoia? În mod evident, trebuie să-ți cunoști biserica. Trebuie să știi:

  • Ce se întâmplă în viața oamenilor pe plan individual, precum și în viața bisericii.
  • Cu ce lucruri se frământă.
  • Ce trebuie să fie corectat sau dezvoltat sau lăudat.
  • Ce lucruri s-au întâmplat pe plan mondial care le-ar putea ridica semne de întrebare cu privire la credința lor sau la înțelegerea lor despre Dumnezeu și care i-ar face să se întrebe „de ce”.
  • Ce se întâmplă în viața bisericii și trebuie abordat din perspectiva cuvântului lui Dumnezeu (ex. dezbinare, sciziune, invidie, puncte slabe în lucrare etc.)

Să îți cunoști congregația nu înseamnă să predici despre nevoile pe care „le simți”, ci despre nevoile spirituale „reale”, fie că le simți sau nu. Adevăratele nevoi ale oamenilor adesea nu sunt „simțite”, ci sunt nevoile despre care Dumnezeu ne vorbește în Cuvântul Său. Este nevoie de multă rugăciune și înțelepciune pentru a înțelege ce te călăuzește Duhul lui Dumnezeu să predici și cum subiectul respectiv vine în întâmpinarea unei nevoi spirituale a bisericii tale.

Cum ridici problema acestor nevoi reale? O modalitate este să pui întrebări de ca cele de mai jos:

  • „Câți dintre voi ați experimentat vreodată…?”
  • „V-ați întrebat vreodată… în viața ta sau în viața bisericii?”
  • „Ați vrea să știți ce spune Dumnezeu despre…?”

O altă modalitate este să faci o afirmație grăitoare despre nevoia respectivă:

  • „Cu toții suferim uneori de…”
  • „Sunt sigur că toți v-ați întrebat adesea de ce…”
  • „Simt că este timpul să ne gândim la…”

Odată ce ai stabilit de ce este nevoie de această predică, du-te la Biblie și arată că Biblia vorbește despre această problemă sau nevoie. Încă nu intri în textul ales pentru predică, ci doar arăți faptul că Biblia vorbește despre nevoia aceasta și oferă o soluție. Întrebarea ascultătorilor este: „Ce are aceasta a face cu mine?” Iar răspunsul tău este: „Pentru că am un răspuns din Biblie la problema ta.” Aici oferi o soluție la final, spunându-le unde vrei să ajungi și care vor fi beneficiile lor.

#4: Arată Cu Ce Autoritate Vorbești

Tu nu oferi toate răspunsurile, însă promiți că vei da un răspuns din Cuvânt. Acesta este momentul când oamenii trebuie să știe:

  • Că vorbești despre un lucru care te pasionează.
  • Că vorbești cu autoritatea dată de cuvintele „Așa vorbește Domnul” (i.e. ai răspunsul) din Cuvântul lui Dumnezeu (nu doar ideile tale).

#5: Oferă O Motivație Pentru A Asculta

Introducerea trebuie să fie motivațională în sine și ea are legătură cu ceea ce urmează să spui ascultătorilor tăi. Ea oferă un răspuns la întrebarea: „De ce ar trebui să ascult predica aceasta?” Introducerea îi convinge că predica le va fi de folos și că este importantă pentru ei.

Câteva moduri de a oferi o motivație ascultătorilor tăi să urmărească predica ar fi să spui că:

  • Lucrul despre care vei vorbi are de-a face cu fiecare dintre noi.
  • Subiectul despre care urmează să vorbești le va schimba viața.
  • Ai răspunsul la problemele și nevoile lor.

#6: Enunță Subiectul Predicii

Enunță subiectul pe care urmează să îl abordezi! Fii concis! Limitează subiectul – i.e. nu îl formula prea amplu. Nu îi lăsa pe oameni să ghicească despre ce vorbești!

#7: Anunța Teza Predicii

Condensează-ți predica într-o singură frază (numită ideea centrală sau teza predicii), pentru ca ascultătorii să știe:

  • Ideea de bază / adevărul central pe care urmează să îl explici.
  • Sau întrebarea la care urmează să dai un răspuns.
  • Sau îndemnul pe care vrei să îl urmeze.

Întreabă-te: Ce vrei să demonstrezi, să explici sau ce îndemn vrei să dai? Care este principiul pe care vrei să îl comunici? Ce vrei să spui despre textul biblic? Aceasta este ideea de bază pe care vrei să o comunici. Aceasta reprezintă rezumatul predicii, ideea teologică, principiul neschimbător și felul în care acesta are de-a face cu viața noastră.

Formulează întotdeauna ideea centrală ca frază completă! O frază completă exprimă o idee completă. Prin urmare, acesta este singurul mod în care poți comunica inteligibil și adecvat.

Idee centrală conține două componente-cheie:

(1) Tema (subiectul) predicii.

(2) Scopul (ceea ce spui despre subiectul) predicii.

După ce ai enunțat subiectul predicii, acum, prin ideea centrală, legi subiectul de ceea ce urmează să predici despre subiectul respectiv. De exemplu, dacă subiectul tău este „dragostea lui Dumnezeu”, întreabă-te: „Ce spune textul despre dragostea lui Dumnezeu? Care este ideea? Care este adevărul față de care noi trebuie să răspundem?” Cu alte cuvinte, ideea centrală este o limitare, o îngustare, o clarificare a subiectului.

Eu sugerez să îți formulezi ideea centrală astfel încât să fie aplicativă.

Aceasta înseamnă să folosești o afirmație directă care cere un răspuns. De pildă:

  • „Adevărata ucenicie ne cere (aici te incluzi și pe tine, și pe ascultători) loialitate deplină față de Isus Hristos, indiferent de cost” (Marcu 8:34-38).
  • „Creștinii puternici sunt aceia care fac o schimbare în lume pentru Dumnezeu” (Mat. 5:13).

Atunci când formulăm ideea centrală în mod aplicativ, noi de fapt ne mutăm din lumea textului biblic (formularea sa; cultura sa; oamenii săi; timpul său; locul său) în lumea noastră contemporană, făcând principiul acela neschimbabil din ideea centrală aplicabil la viețile noastre.

Cum formulezi ideea centrală astfel încât oamenii să știe ce este aceasta?

Poți folosi o expresie introductivă, cum ar fi:

  • „Ceea ce urmează să descoperim în dimineața aceasta în textul nostru este…”
  • „Adevărul este că…”
  • „Adevărul pe care îl proclamăm astăzi este că…”
  • „Astăzi vreau să răspundeți la acest adevăr din Cuvântul lui Dumnezeu care spune că…”

Marea întrebare este cum determinăm care este ideea centrală. În mod normal, o modalitate de a găsi ideea centrală este să scrii punctele principale ale predicii și să afli ce le unește. Astfel, ideea centrală este „ideea principală a ideilor principale”. Ideea centrală asigură unitatea predicii, pentru că punctele principale decurg din ea și, astfel, întreaga predică decurge din ea. Pentru mai multe detalii despre acest subiect, vezi ediția de toamnă 2017 a acestui jurnal.

#8: Pregătește-Ți Introducerea La Sfârșit Sau Cel Puțin După Ce Ai Făcut Schița Predicii.

#9: Fă O Introducere Succintă (Precisă, Clară, Concentrată, Cu Semnificație).

Dacă limitezi introducerea la aproximativ 10-15% din cuprinsul predicii (3-4 minute), va trebui să fii succint.

#10: Scrie-Ți Introducerea În Întregime Și Memorează Primele Câteva Paragrafe

Atunci când îți scrii introducerea, ești constrâns să o gândești bine, însă atunci când îți prezinți introducerea, încearcă să nu fii legat de notițe! Memorarea primelor paragrafe te va ajuta să stabilești contactul cu ascultătorii, pentru ca să fii astfel cât mai relațional.

#11: Citește Pasajul Din Scriptură Și Roagă-Te

Eu recomand să citești tu însuți textul din Scriptură. Anunță referința de două sau de trei ori! De asemenea, poți să faci câteva observații pentru a așeza textul în context.

Ține minte că o citire corectă a Scripturii trebuie:

  • Să Îl onoreze pe Dumnezeu.
  • Să aibă ritmul potrivit.
  • Să fie accentuată corect.
  • Să nu fie prea grăbită (de obicei aceasta este cea mai mare greșeală pe car eo fac pastorii).
  • Să fie expresivă, dar nu falsă.

Aceasta este o ocazie excelentă să le arăți ascultătorilor tăi cum trebuie să citească Scriptura, astfel încât să extragă înțelesul și semnificația textului din modul în care îl citesc.

Nu uita să te rogi! Rugăciunea vine în mod natural după citirea textului. Ai grijă ca rugăciunea să fie o componentă importantă a întregului serviciu de închinare. Rugăciunea este un act de închinare și trebuie să derive din prima parte a serviciului religios. Adu predica ta ca o jertfă închinată Domnului!

#12: Încearcă Să Diversifici Introducerile

Dacă vei diversifica introducerile, atunci ascultătorii tăi nu se vor plictisi de ele. Însă nu încerca să fii teatral de dragul prevenirii plictiselii! Există o diferență între creativitate și păcăleală!

Iată zece sugestii pentru diversificarea formatului introducerilor (toate conțin aceleași elemente de bază, aranjate însă diferit):

(1) O istorisire din viața ta, introducând apoi textul biblic care are legătură cu experiența aceea, iar apoi scopul predicii.

(2) O experiență din viața altcuiva, urmată de scopul predicii, iar apoi de textul biblic.

(3) Un exemplu din istorie¸ urmat de scopul predicii, citirea textului și de ideea centrală / teza predicii.

(4) O afirmație directă a textului biblic și legătura pe care o are cu viața ascultătorilor.

(5) Referire la o nevoie, fie exprimată sau sugerată de cineva din biserică, și care se leagă de felul în care texul biblic promite să împlinească nevoia respectivă.

(6) Repovestirea unei istorisiri biblice. Apoi enunță scopul predicii și speranța că același Dumnezeu care a acționat în istorisirea respectivă poate acționa și acum și chiar o va face.

(7) Enunță o problemă contemporană, care îți permite apoi să mergi la textul biblic, iar după aceea spune că adevărul pe care îl vei explica din textul respectiv este, de fapt, soluția la problema lor.

(8) Pune o întrebare sau o serie de întrebări care să îi determine pe ascultători să se gândească la o nevoie umană reală sau la o situație anume. Empatizează cu nevoia respectivă (toți o avem); spune cum Dumnezeu poate să împlinească nevoia aceea și cum mesajul tău va explica felul în care Dumnezeu poate să o împlinească.

(9) Enunță teza / adevărul central pe care urmează să îl explici, treci în revistă punctele principale ale predicii, iar apoi intră în cuprinsul predicii.

(10) Fă referire la o știre contemporană care îi stresează pe oameni și arată modul în care Biblia se adresează acelei probleme (i.e. răspunde la întrebări de tipul „de ce”).

#13: Tranziția Către Explicații / Cuprinsul Predicii

(1) Oferă toate informațiile legate de contextul pasajului biblic, necesare pentru înțelegerea acestuia. Aceasta este numită uneori sub-introducere. Ea permite ascultătorilor să înțeleagă mai bine și mai corect textul biblic și stabilește faptul că în spatele cuvintelor tale stă autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Cantitatea de informații contextuale oferite aici poate să varieze, în funcție de:

  • Complexitatea pasajului.
  • Tipul de predică (învățătură doctrinară; predică evanghelistică etc.).
  • Dacă predica respectivă este prima dintr-o serie (caz în care vei oferi probabil mai multe detalii) sau un mesaj ulterior primei predici din serie (caz în care vei oferi puține informații contextuale sau chiar deloc).

Ai grijă să prezinți materialul legat de contextul pasajului într-un mod foarte atractiv, nu plictisitor, însă relevant pentru mesaj și pentru viață; și nu prea mult, ca să nu pierzi atenția ascultătorilor.

(2) Tranziția către primul punct al expunerii. Iată câteva tehnici pentru o trecere lină către expunere:

  • Afișajul. Aici anunți care urmează să fie punctele principale ale predicii. „Astăzi vom vedea în pasajul acesta că…

… Biblia vorbește despre problema aceasta din trei perspective - 1…2…3…

… Biblia dă trei motive pentru care… - 1….2…3

  • Folosește o expresie scurtă, cum ar fi „Observați că..” și apoi introdu primul punct al predicii.

D. Avertismente

Ține minte că nicio parte a unei predici nu poate avea un efect de durată, decât dacă este pregătită și transmisă prin puterea și sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Ține minte că niciun model de predică și nicio metodologie nu este întotdeauna bună pentru toți predicatorii în orice ocazie. Unii dintre marii predicatori din istorie nu au urmat modelul sugerat de mine aici. Însă faptul că acei predicatori nu au folosit introducerile la predică nu înseamnă că și tu poți să te descurci fără ele. Ceea ce înseamnă probabil lucrul acesta este că dacă le-ar fi folosit, predicarea lor ar fi fost chiar mai puternică.

Ține minte că trebuie să îți însușești tu însuți predica dacă vrei să aibă vreun efect în viețile altora. Aceasta este ceea ce numim „predicare întrupată”, „Cuvântul S-a făcut trup”.

Partea A II-A: Conducere Transformatoare

Să înțelegem inima lucrării pastorale (Col. 1:24-2:5)

Apostolul Pavel este clar și neechivoc atunci când spune că pastorii sunt „slujitori”. Noi suntem slujitori ai evangheliei (Col. 1:23) și slujitori ai evangheliei (Col. 1:25). Acestea sunt cele două responsabilități de bază ale noastre. Haideți să nu permitem altor lucruri să le marginalizeze, ci să avem grijă să ne concentrăm asupra lor – să slujim Cuvântul lui Dumnezeu și poporul lui Dumnezeu. Așadar, aș vrea să fac câteva comentarii pe marginea pasajului din Coloseni 1:24-2:5 despre „Inima slujirii pastorale”. Pavel argumentează aici că „Pastorii sunt slujitorii lui Hristos pentru biserică”. Observați că…

A. În Slujirea Pastorală, Suferim Pentru Biserică (24)

„Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos”(24a). Termenul care conferă unitate pasajului este „mă bucur” – la început, Pavel se bucură în suferințele lui (1:24), iar la sfârșit, se bucură de credința lor (2:5). Este o mare bucurie să Îl slujești pe Hristos și poporul Său. Aceasta este ceea ce ne motivează; și tot aceasta este și răsplata noastră. Însă împreună cu bucuria se împletesc și suferința și necazul. În slujirea pastorală, noi suferim pentru biserică.

1. În Slujirea Pastorală, Suferim Din Cauza Relației Noastre Cu Biserica

Pavel vede suferințele lui ca un rezultat a ceea ce a făcut el pentru biserică – „suferinţele mele pentru voi” (24a), pentru binele lor. El le-a slujit, și tot așa a și suferit pentru ei închisoare, batjocură, bătăi etc. Suferința pastorală pentru biserică este reală.

(a) Suferim din cauza relației noastre cu cei care suferă. Suntem părtași la durerea și la încercările lor; și îndeplinim o slujire preoțească atunci când îi aducem înaintea lui Dumnezeu.

(b) Suferim atunci când cei pe care îi iubim și îi slujim sunt atacați de Satan, iar viețile lor încep să intre în derivă. Și uneori nu iau seama la sfaturile noastre.

(c) Suferim din cauza criticilor și a respingerii atunci când unora nu le place ceea ce facem sau spunem.

2. În Slujirea Pastorală, Suferim Din Cauza Identificării Noastre Cu Hristos

în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica” (24b). Pavel asociază suferințele lui cu suferinţele lui Hristos. La fel cum el continua lucrarea lui Hristos (plantând și dezvoltând biserici), tot așa și suferințele lui erau o continuare a suferințelor revărsate asupra lui Hristos Însuși. Și toți cei care slujesc poporul lui Hristos în numele lui Hristos vor suferi în mod asemănător împreună cu Hristos.

Așadar, pastorii suferă pentru biserică. Înțelegerea acestui lucru face ca durerile și încercările din slujirea pastorală să aibă un sens, un scop și să fie suportabile, precum și prețioase, deoarece fac parte din slujirea bisericii și reprezintă o continuitate a slujirii lui Hristos.

Pastorii trebuie să își vadă lucrarea din perspectiva aceasta pentru a putea face față suferinței și durerii din slujirea pastorală, pentru binele lor și al bisericii.

B. În Slujirea Pastorală, Slujim Ca Ispravnici Ai Bisericii (25-29)

„… Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu” (25).

Noi suntem „ispravnici” ai bisericii. Ispravnicul este cel care are grijă de proprietățile și treburile altcuiva. Pastorii sunt ispravnici ai bisericii lui Hristos. Poziția noastră ca slujitori ai lui Hristos este una de slujire; rolul nostru ca slujitori ai lui Hristos este unul de isprăvnicie. Noi slujim ca ispravnici ai cuvântului lui Dumnezeu și ai poporului lui Dumnezeu.

1. Noi Slujim Ca Ispravnici Ai Cuvântului Lui Dumnezeu

Prima noastră îndatorire ca ispravnici este proclamarea cuvântului lui Dumnezeu în întregime – ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu” (25b). Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl facem cunoscut este taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui” (26). Prin predicarea și conducerea noastră pastorală, noi facem cunoscută taina evangheliei, care mai înainte a fost ascunsă, dar care acum este revelată sfinților Săi, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume Hristos în voi, nădejdea slavei” (27).

A face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu înseamnă a predica pe Hristos în voi, nădejdea slavei” (27b). Înseamnă a-L predica „pe El… şi sfătuim pe orice om şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea” (28a).

Noi slujim ca ispravnici ai cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este prima noastră îndatorire ca pastori – proclamarea cuvântului lui Dumnezeu în întregime. Și…

2. Noi Slujim Ca Ispravnici Ai Poporului Lui Dumnezeu

Cea de-a doua îndatorire a noastră este maturitatea spirituală deplină a poporului lui Dumnezeu – „ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus (28b). Acesta este scopul pentru care „mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine” (29). Scopul pentru care lucrăm ca ispravnici ai poporului lui Dumnezeu este să-i încurajăm, să-i echipăm și să-i împuternicim pe cei care ne-au fost încredințați, pentru „ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus.” Acesta trebuie să fie scopul nostru, să înfățișăm pe fiecare membru al trupului lui Hristos matur în Hristos în ziua aceea.

Poate că vei spune: „Cine poate face toate aceste lucruri? Cum aș putea să le fac? O astfel de isprăvnicie este prea mare!” Pastorii se pot încuraja în privința aceasta, amintindu-și că Dumnezeu este Cel care ne dă puterea să ne îndeplinim isprăvnicia. Slujirea înseamnă muncă grea. Uneori munca este grea și obositoare, însă atunci când „luptăm și „lucrăm în slujba lui Dumnezeu, suntem conștienți că Dumnezeu este Cel care lucrează cu tărie în mine” (29b). Noi nu suntem în stare să facem lucrarea aceasta prin propriile noastre puteri sau aptitudini, ci prin Dumnezeu care lucrează în noi.

Pastorii trebuie să își însușească puterea lui Dumnezeu. Când slujirea pare a fi o muncă grea (trudă și luptă), când avem nevoie de energie ca să mai mergem o milă în plus, putem să ne bazăm pe Dumnezeu care lucrează cu tărie în noi. În felul acesta suntem în stare să ne facem slujirea. De aici vine puterea noastră în vreme de necaz, de muncă grea și descurajare. Puterea Lui ne energizează și ne motivează. Puterea Lui este secretul eficienței în slujire – nu programele noastre, sau tehnicile, sau promoțiile, sau psihologia, sau șmecheriile noastre, ci Dumnezeu care lucrează cu tărie în mine”.

Prin urmare, în slujirea pastorală, suferim pentru biserică (24), slujim ca ispravnici ai bisericii (25-29) și...

C. În Slujirea Pastorală, Ne Luptăm Pentru Spiritualitatea Bisericii (2:1-5)

Slujirea pastorală este o luptă constantă. Folosind limbajul lui Pavel, noi „ducem o luptă mare (2:1) slujind poporul lui Dumnezeu. Pentru ce „ducem o luptă mare”? De ce o asemenea frământare? Pentru ce ne luptăm mereu? Ne luptăm pentru spiritualitatea bisericii.

1. Scopul Luptei Pastorale Este Încurajarea Poporului Lui Dumnezeu

pentru ca să li se îmbărbăteze inimile” (2a). Ce înseamnă aceasta? Că îi facem pe toți să se simtă bine în starea în care se află? Că îi îndoctrinăm pe toți cu un mesaj de gândire pozitivă? Că spunem întotdeauna ceea ce vor oamenii să audă? Nu! Să îmbărbăteze înseamnă să ofere încredere, să-i motiveze, să îi ajute să avanseze, să îi ridice din punct de vedere spiritual. Cum putem face asta? Cum încurajăm poporul lui Dumnezeu?

(a) Susținând unitatea sa spirituală, pentru ca ei „să fie uniţi în dragoste” (2b). Dorința arzătoare a lui Isus pentru poporul său a fost unitatea. Și aceasta trebuie să fie dorința arzătoare a fiecărui pastor sau lider al bisericii. O unitate bazată nu pe constrângere și nu pentru folos personal, ci bazată pe dragoste reciprocă și respect reciproc. Aceasta este o forță puternică pentru Hristos în lume. O biserică ce iubește unitatea va fi o biserică puternică, stabilă și capabilă să reziste în fața șiretlicurilor diavolului, o biserică sănătoasă, fericită și cu influență în comunitatea sa.

Așadar, pastorii încurajează poporul lui Dumnezeu susținând unitatea sa spirituală. Și mai încurajează poporul lui Dumnezeu…

(b) Ajutându-i să crească în înțelegerea lor spirituală, pentru ca ei să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos” (2c). Sarcina noastră este să învățăm adunarea poporului lui Dumnezeu tot sfatul lui Dumnezeu atât de bine, încât acesta să știe sigur ce crede și în cine crede.

Dacă ne luptăm să încurajăm inimile oamenilor lui Dumnezeu în felul acesta în slujirea noastră, atunci, la momentul ales de Dumnezeu și conform planului Său, putem aștepta rezultatele dorite.

2. Răsplata Luptei Pastorale Este Bucuria La Vederea Răspunsului Pozitiv

„... privesc cu bucurie la buna rânduială care domneşte între voi şi la tăria credinţei voastre în Hristos” (5)

Dovezile unui răspuns pozitiv față de conducerea ta pastorală este…

  • Buna rânduială în biserică reflectată în ascultare, cooperare, respect, bucurie în lucrul Domnului etc.
  • Credință neclintită printre oameni. Credință în Hristos, care nu se clatină atunci când este atacată. Credință care este loială și statornică, indiferent de circumstanțe.


Aceasta este, așadar, inima slujirii pastorale. Pe de o parte, ne „bucurăm. Pe de altă parte, suferim. Însă toate acestea se merită datorită răsplății pe care o primim, și anume aceea de a-i vedea pe oamenii lui Dumnezeu trăind în rânduială și perseverând în credință. Este grea conducerea pastorală? Da! Se merită? Cu siguranță!

Dacă inima ta dorește unitatea în dragoste a oamenilor lui Dumnezeu și ca ei să Îl cunoască pe Dumnezeu și Cuvântul Său, atunci ești un slujitor adevărat al lui Hristos. Dă-mi voie să te provoc și să te încurajez astăzi să îți îndeplinești slujirea pastorală…

… ca unul care suferă împreună cu Hristos pentru biserică,

… ca unul care slujește ca ispravnic al bisericii, făcând cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu pe deplin,

… ca unul care se luptă pentru spiritualitatea bisericii, aceasta putând fi văzută în unitatea sa, în înțelegere, în buna rânduială și în credința neclintită.

Aceasta este inima slujirii pastorale. Fie ca Domnul să te binecuvânteze din belșug în îndeplinirea acestei sarcini!

Partea A III-A: Schițe De Predici

Pentru versiunea în limba engleză a acestor predici, dați click pe link-urile următoare: Link 1 - Jn. 18:38-19:3; Link 2 - Jn. 19:4-9; Link 3 - Jn. 19:9-10; Link 4 - Jn. 19:11-12.

Titlu: Domnia lui Isus

Tema: Domnia lui Isus scoate la iveală un conflict de puteri.

Punctul #1: Puterea manipulatoare a opiniei publice (38b-6)

Punctul #2: Puterea paralizantă a fricii (7-9a)

Punctul #3: Puterea încrezătoare a cunoașterii (9b)

Punctul #4: Puterea îngâmfată a poziției (10)

Punctul #5: Puterea cuprinzătoare a lui Dumnezeu (11-12).

Related Topics: Pastors

The Necessity Of Honesty

Related Media

The prophet Jeremiah conveyed the Lord’s sentiment concerning Jerusalem’s population. The Lord desired to locate even one person who lived and dealt honestly:

Go up and down the streets of Jerusalem
look around and consider
search through her square.

If you can find just one person
who deals honestly and seeks the truth,
I will forgive the city. (Jer. 5:1-2).1

Such concern should be shown whatever lack of honesty and concern surrounds us. There is always a need for social and moral justice, for which we ourselves can seek and enjoy. Indeed, honest, righteous living in society is always a natural necessity. For when such is the case, people are not only honest but quick to obey the Lord. Thus, King David says to the Lord:

You have delivered me from the attack of the people;
you have made me the head of nations;
people I did not know are subject to me.

As soon as they hear me, they obey me;
foreigners cringe before me. (Ps. 18:43-44)

In an alphabetic psalm, he again reminds the people not to fear evil people: ”For like the grass it will soon whither, like green plants they will soon die away.” (Ps. 37:2; cf. vv. 35-36). In addition, he advises them to live whole-heartedly for the Lord (vv. 3-7). Here David emphasizes that one’s entire personality should be committed to the Lord: intellect (v. 3), emotions (v. 4), and will (vv.5-6). He then goes on to point out that whatever success evil doers may seem to have had, it will soon end for, evil men will “soon be cut off” (vv. 8-9).

In a later psalm, the psalmist praises God for his support amidst his troubles:

Unless the Lord had given me help,
I would soon have dwelt in the silence of death.

When I said, “My foot is slipping,”
your love, O LORD, supported me.

When anxiety was great within me,
your consolation brought joy to my soul. (Ps. 94:17-19)

As Futato remarks, “Even though our minds are deeply agitated with all sorts of disturbing thoughts, God has a way of coming to comfort us and bring us joy in the middle of sorrows”.2 Indeed, believers should remind themselves that the Lord is on their side to support and help them, however difficult the situation might be. Unlike the Israelites who soon forgot God’s gracious deliverance from Egypt (cf. Ps. 106:13), today’s believers should live faithfully to the Lord.

In a negative fashion one is reminded of King Rehoboam who rather than honestly trusting the Lord for deliverance, bought off Hazael, king of Aram, (cf. 2 Kings 12:17-18). On a positive note, the author of Proverbs speaks of a reward that an honest answer earns (cf. Prov. 24:26). Even:

The lips of the king speak as an oracle.
and his mouth should not betray justice.

Honest scales and balances are from the LORD;
all the weights in the bag are of his making.

Kings detest wrongdoing,
for a throne is established through righteousness.

Kings take pleasure in honest lips;
they value a man who speaks the truth. (Prov. 16:10-13).


“A truthful witness gives honest testimony”. (Prov. 12:17)

May all of us, then, resolve to make honesty a solid way of life, remembering that the Lord Jesus himself spoke of the high value of honesty, not only in the matter of speech, but our conduct (cf. Jn. 16:7). May we also remember that the promised Holy Spirit, who lives within the believer, is H e who will guide us “unto all truth” (Jn. 16:13).

As Thanksgiving Day arrives, may we find ourselves submissive to his teaching and living our life in full honesty and thankfulness. This is especially true as we look forward with hopefulness to the coming of the Lord Jesus Christ. As the hymn writer says:

Jesus is coming to earth again –
What if it were today?
Coming in power and love to reign –
What if it were today?


Faithful and true will He find us here
If He should come today?
Watching in gladness and not in fear
If He should come today?
Signs of His coming multiply,
Morning light breaks in eastern sky;
Watch, for the time is drawing nigh –
What if it were today?3

1 All scripture references from the NIV.

2 Mark D. Futato, “The Book of Psalms”, in Cornerstone Biblical Commentary, eds. Philip W. Comfort (Carol Stream, Il., Tyndale House, 2009), VII:305.

3 Lelia N. Morris, “What If It Were Today?”.

Related Topics: Christian Life, Devotionals

Uma Perspectiva Geral sobre o Perdão dos Crentes

Related Media


No Novo Testamento, existe um conjunto de passagens-chave acerca do tópico do pecado e perdão para os filhos de Deus. Tais passagens são João 13:1-17; Actos 24:16; 1 Coríntios 4:3-4; 11:28-29; Hebreus 4:12; e 1 João 1:5-2:2; 3:19-22.

O Antigo Testamento também não se cala a respeito deste assunto, contribuindo para a nossa compreensão acerca do perdão do crente. Algumas passagens-chave são Génesis 3 e as respostas de Adão e Eva, que tentaram encobrir o seu pecado culpando outros e usando folhas de figueira. Confira ainda Salmos 32:1-7; 51:1-13; 66:18; 139:23-24; Provérbios 20:27; 28:13; e Jeremias 17:9-10, para nomear apenas algumas passagens.

Existem três requisitos associados ao perdão:

  1. Exame (1 Cor. 11:28);
  2. Autocrítica (1 Cor. 11:31);
  3. Confissão (1 João 1:9).

As passagens supracitadas do Novo e Antigo Testamentos ampliam e clarificam toda esta temática de perdão e responsabilidade quanto ao pecado pessoal. É a partir das mesmas que emerge um conjunto de princípios importantes.

Os Problemas Que Enfrentamos

  1. Iniquidade inata, com tendência à insensatez ou à doença da auto-suficiência (Pv. 4:23; Jr. 17:5; 1 João1:8; compare Is. 2:6-8 com 1:3-4).
  2. O engano e tentações de Satanás, que nos tenta a pecar. Repare que o objectivo principal de Satanás, independentemente do pecado ou da tentação, é levar-nos a agir de forma independente de Deus.
  3. Corrupção, ao caminharmos num mundo malvado, recorrendo a soluções humanas (João 13:1 ss; 1 João1:9)
  4. A corrupção e o uso de estratégias humanas constituem um obstáculo à comunhão, crescimento e mudança honesta de dentro para fora (Is. 2:6; 30:1-2; 50:10-11; compare com 59:1-2).

Na vida, o pecado conhecido e não confessado constitui uma volição negativa à orientação e controlo do Espírito Santo (confira Tg. 4:17; Rm. 14:23). Entristece a Sua pessoa (Ef. 4:30), extingue o Seu poder (1 Ts. 5:19), leva Deus a ignorar os pedidos que fazemos em oração (Sl. 66:18) e despoja-nos da Sua bênção e poder (Pv. 28:13).

A nossa inclinação para a auto-suficiência e o controlo, bem como a nossa incapacidade de reconhecer este facto e lidar com ele, não só origina um obstáculo à comunhão com Deus, mas também cria uma barreira à mudança interior genuína. Engendramos métodos através dos quais parecemos e agimos exteriormente de um modo piedoso (confira Is. 29:13), enquanto procuramos controlar as nossas próprias vidas, lidando com os nossos medos, insegu­ranças e frustrações mediante as nossas próprias estratégias (as nossas tochas humanas), em vez de usarmos os recursos de Deus (Is. 50:10-11; Jr. 2:13).

As Nossas Necessidades


Necessitamos, não de uma preocupação mórbida connosco mesmos, mas sim de uma reflexão íntima diária sobre as nossas vidas, padrões de comportamento, estratégias de vida, sentimentos, medos e atitudes (Sl. 139:23-24; Pv. 20:27; 1 Cor. 11:28 ss).


Sem honestidade para com Deus e para com o próprio, a reflexão interior é inútil. O engano ou a duplicidade, sob a forma de autojustificação ou de mera negação plena, na tentativa de desculpar as nossas atitudes e comportamentos, são inimigos do crescimento espiritual e da comunhão com Deus (Sl. 32:2b; 51:6; 15:1-2; Pv. 24:12; 21:2; Lucas 16:15).


Um exame honesto é necessário para a confissão, sob a forma de contrição genuína – o reconhecimento específico de todos os pecados conhecidos, com um compromisso de mudança pela fé na graça de Deus.

Mas o que é a confissão? “É dizer sobre o pecado o mesmo que Deus. É ter a mesma perspectiva sobre o pecado que Ele. Tal deve incluir mais do que a simples procura do pecado, uma vez que a perspectiva de Deus também inclui o abandono desse mesmo pecado. Assim, a confissão inclui uma atitude de abandono do pecado.” (pp. 302 ss, Basic Theology, por Ryrie.)

Essencial para o auto-exame e confissão é o compromisso de permitir que Deus nos mude de dentro para fora, no cerne das nossas vidas, através da fé. Não se trata de nos basearmos em estratégias ou desejos próprios – isto é, de fazer com que a vida nos corra de feição –, mas sim de termos fé nos Seus recursos: a Palavra, o controlo do Espírito, a oração e até mesmo as provações da vida (Tiago 1:2-4).

Também crucial para uma mudança através da confissão e dependência no Espírito de Deus é ter uma perspectiva bíblica sobre o pecado; necessitamos particularmente de compreender que, na raiz do pecado, em todas as suas diversas formas e cores, se encontra o pecado da auto-suficiência. A auto-suficiência é a culpada, brotando como uma erva-daninha e originando as restantes categorias de pecado, com as quais lidamos. Trata-se de uma questão que, muitas vezes, ou não é compreendida, ou permanece ignorada, uma vez que, para nós, a coisa mais difícil é abdicar do controlo.

Temos tendência a confessar os pecados superficiais, os óbvios, mas somos incapazes de os ver como aquilo que realmente são, frutos de um problema mais profundo de pecado que, tipicamente, desejamos subestimar. De facto, um dos pecados que queremos negligenciar e que se encontra no centro da iniquidade humana é o desejo de controlarmos as nossas próprias vidas, vivendo de forma independente, através de estratégias humanas.

Categorias de Pecado

  • Pecados de Comissão – fazer o que não se deve.
  • Pecados de Omissão – deixar de fazer o que se deve.


  • Pecado Óbvio – assassinato, fornicação, roubo, manipular outras pessoas, pecados da língua (mentir, criticar, murmurar, massacrar com palavras, linguagem obscena, boatos).
  • Pecados Subsuperficiais ou de Atitude Mental – ressentimento, ansiedade, ódio, medo, orgulho, desejos pecaminosos, tais como a cobiça.
  • Raiz do Pecado – pecados de auto-suficiência, distanciar-se da graça de Deus, substitutos humanos (religiosismo, secularismo, materialismo, estratégias humanas para gerir a vida, mecanismos de defesa e fuga, etc.­).

Assim, à luz dos efeitos do pecado e das estratégias de autocontrolo na nossa capacidade de mudança e comunhão com o Senhor, precisamos de…

  1. Examinar regularmente as nossas vidas à luz da Palavra de Deus, estudando e meditando na Palavra.
  2. Confessar e reconhecer pecados específicos, à medida que nos são revelados através dos instrumentos de Deus (o Espírito, a Palavra, fracassos, pessoas, provações).
  3. Confiar na promessa de Deus, relativa a perdoar-nos quando confessamos o pecado, e saber que os nossos pecados estão perdoados.
  4. Recorrer aos recursos de Cristo, a fim de que nos capacite a lidar com a nossa natureza pecaminosa, bem como com aquelas áreas de insensatez que originaram o pecado; aproximarmo-nos de Deus, fazendo d'Ele nosso refúgio e fonte de vida.

O Propósito que Precisamos de Abraçar

O exame pessoal, ou uma perspectiva interior seguida da confissão do pecado, destina-se a travar o comportamento pecaminoso, mas apenas quando nos aproxima de Deus, de forma a aumentar a nossa dependência d'Ele e das Suas soluções para a nossa vida e pecado. A confissão nunca se destina a desculpar o pecado até uma próxima ocasião, nem o auto-exame serve para nos tornarmos conscientes de nós mesmos, definindo melhor a nossa identidade. Destinam-se, antes, a conduzir-nos até Deus e a alterar o nosso carácter. Este é o tema central de 1 João 1:8-2:2; Sl. 119:59; 139:23-24; Pv. 20:27; 28:13 e Jr. 17:1 ss.

Provérbios 28:9, 13-14 O que desvia os seus ouvidos de ouvir a lei, até a sua oração será abominável...13 O que encobre as suas transgressões nunca prosperará; mas o que as confessa e deixa alcançará misericórdia. 14 Bem-aventurado o homem que continuamente teme: mas o que endurece o seu coração virá a cair no mal.

O versículo 13 diz o seguinte: “O que encobre as suas transgressões nunca prosperará; mas o que as confessa e deixa alcançará misericórdia”. A palavra “transgres­sões” inclui certamente todo o tipo de padrão pecaminoso, e “encobre” abrange as tácticas que as pessoas utilizam para ignorar, justificar ou negar o pecado. Uma desculpa que ouvimos com frequência, e que talvez todos tenhamos tendência a usar, consiste em afirmar “É assim que eu sou”. Fica implícito que a fraqueza, etc., é culpa de outrem, e que não podemos mudar, dado que esse problema faz parte do nosso temperamento. Mas Deus diz-nos que podemos mudar, uma vez que proveu às nossas necessidades em Cristo.

Repare como um “perdoa-me por todos os meus pecados”, abrangente e simplista, pode constituir uma forma de ignorar ou ocultar um pecado específico na vida de alguém. Tal oração pode ser um método para aceitar o pecado como parte do estilo de vida de uma pessoa. Quando somos incapazes de identificar os nossos pecados, recorrendo primeiro a um exame e, depois, a uma confissão honesta e sincera, acabamos por os ocultar.

O nosso versículo diz-nos que aquele que encobre o seu pecado “nunca prosperará”. O texto hebraico significa que, habitualmente, não consegue prosperar. Enquanto continuar a ignorar ou a criar desculpas para o seu pecado, não encontrará a paz de Deus nem a verdadeira felicidade, e certamente não alcançará o sucesso espiritual. A palavra hebraica para “prosperará” é tsaleach. No Antigo Testamento, é usada em relação às pessoas que encontram a sua prosperidade através da obra de Deus em seu favor, ao procurarem e seguirem o Senhor (Js. 1:8; Sl. 1:3; 2 Cr. 26:5, 31:21). Por outro lado, quando ocultamos ou ignoramos o nosso pecado, desligamo-nos do propósito, bênção e força de Deus. Tal significa que perdemos a salvação, paz, descanso e prosperidade espiritual, a vida em abundância, independentemente do nosso comportamento religioso exterior (confira Sl. 50:16‑23; 66:18; Pv. 28:9).

A segunda metade de Provérbios 28:13 oferece-nos uma prom­essa especial, caso dois requisitos sejam cumpridos.

Os Requisitos

Temos de confessar o nosso pecado. Conforme previamente explicado, isso significa que precisamos de reconhecer, com honestidade, todo o pecado conhecido, admitindo diante de Deus e de nós mesmos que aquilo que fizemos ou que estamos a fazer (um comportamento pecaminoso, por exemplo) é errado, pecaminoso e impeditivo da nossa comunhão com Deus.

A tendência pecaminosa deve ser abandonada e, de acordo com a analogia da Escritura, ser substituída por alternativas piedosas (confira Ef. 4:24-32). No texto hebraico, o termo “deixa” corresponde a um parti­cípio de acção contínua, que incluiria um processo de aprendizagem para ultrapassar e deixar para trás o comportamento pecaminoso. É preciso tempo e crescimento para se ser capaz de lidar com algumas das nossas tendências profundamente enraizadas, mas devemos comprometer-nos com o processo e dor implicada.

A Promessa

Deus promete que essa pessoa “alcançará misericórdia”. Em hebraico, a expressão “alcançar misericórdia” significa “amar profundamente, ter misericórdia, ser com­passivo”. Tem a conotação de um amor especial, misericórdia ou compaixão pelos indefesos, por aqueles que, devido a um prob­lema ou fraqueza especial, necessitam de um amor edificante e da ajuda de outrem. Tal tem em vista a nossa impotência natural e condição pecaminosa, que nos levam a tropeçar e a pecar, mesmo quando não queremos, como Paulo enfatiza em Romanos 7:15. Assim, esta promessa de misericórdia não só implica perdão, mas também a bênção e provisão do amor divino: o poder e provisão de Deus para superar e mudar.

Precisamos de constatar, portanto, que o objectivo da confissão é a mudança, a libertação do pecado, o que requer ser específico a respeito do pecado nas nossas vidas. Lidar com o pecado conhecido e descobrir estas estratégias de autoprotecção, etc., é essencial para a nossa saúde espiritual, para a verdadeira mudança e para o nosso bem-estar diário. Remove a culpa, concede a paz e é um método para restabelecer a comunhão com Deus, a presença do Espírito Santo, a oração eficaz (Sl. 66:18), a iluminação espiritual e uma relação de serviço amoroso com os outros.

Related Topics: Forgiveness

2. Killing Sexual Sin (1 Corinthians 6:9-20)

Related Media

November 25, 2018

My subject is, killing sexual sin. The phrase comes from John Owen, who wrote (The Works of John Owen [Banner of Truth], 6:9), “Be killing sin or it will be killing you.” But Owen got it from the apostle Paul (Rom. 8:13), “For if you are living according to the flesh, you must die; but if by the Spirit you are putting to death the deeds of the body, you will live.” (See, also, Col. 3:5, ESV.) But killing it once is not enough. Sexual sin is a monster with more than nine lives. You’ll have to keep killing it for the rest of your life.

I still remember how shocked I was back in 1987 to read a survey in Christianity Today ([10/2/87], pp. 25-45) that one out of eight pastors admit to committing adultery since being in the ministry! Among CT’s subscribers who were not pastors, it was one out of four who admitted to being unfaithful to their marriage vows!

About the same time, Leadership (Winter, 1988, p. 24) reported that 20 percent of pastors admitted to looking at sexually oriented media (print, video, or movies) at least once a month! This was before the internet and smartphones made viewing porn as easy as a couple of clicks!

More recently (1/26/16) Christianity Today ( reported, “Overall, 21 percent of youth pastors and 14 percent of pastors admit they currently struggle with using porn.” The article added, “In comparison, 47 percent of men and 12 percent of women in general seek out porn at least once or twice a month. And about 27 percent of Christian men and 6 percent of Christian women actively look for porn during that time.” The Conquer Series (, a DVD program to help Christians with this problem, claims that 68 percent of Christian men and 50 percent of pastors watch porn regularly!

Whichever numbers are accurate, to cite the famous understatement from “Apollo 13,” “Houston, we’ve got a problem!” So as one of my final messages to this church, I want to talk about killing sexual sin. Our text shows that …

Killing sexual sin is essential for all who know Jesus Christ.

You can consult other messages that I’ve given for a more thorough treatment (“Moral Purity in a Polluted World,” 6/1/97; “The Right and Wrong Place for Sex,” 2/13/05; “Clean Up Your Act,” 6/1/08; “Sex, Greed, and Christians,” 3/6/16; “Sexual Purity,” 10/9/16; etc. or my article, “Winning the War Against Lust”). But here Paul gives four ways to be killing this common sin.

1. To be killing sexual sin, recognize that sexual purity is a salvation issue.

1 Corinthians 6:9-10: “Or do you not know that the unrighteous will not inherit the kingdom of God? Do not be deceived; neither fornicators, nor idolaters, nor adulterers, nor effeminate, nor homosexuals, nor thieves, nor the covetous, nor drunkards, nor revilers, nor swindlers, will inherit the kingdom of God.”

Fornication refers to any type of sexual activity outside of marriage. Adultery refers to having sex with someone other than your (heterosexual) spouse. Effeminate refers to the man who takes the woman’s role, whereas homosexuals refers to the active partner in homosexual relationships. In Romans 1:26, Paul also condemns lesbian relationships.

Some argue that “will not inherit the kingdom of God” (repeated twice here) refers to a loss of rewards, not to salvation (cf. Eph. 5:5-6; Col. 3:5-6). But Jesus said (Matt. 5:27-30):

“You have heard that it was said, ‘You shall not commit adultery’; but I say to you that everyone who looks at a woman with lust for her has already committed adultery with her in his heart. If your right eye makes you stumble, tear it out and throw it from you; for it is better for you to lose one of the parts of your body, than for your whole body to be thrown into hell. If your right hand makes you stumble, cut it off and throw it from you; for it is better for you to lose one of the parts of your body, than for your whole body to go into hell.”

Clearly, Jesus was saying that you must radically cut off the sin of lust, which is at the heart of all sexual sins, or you will be cast into hell. (See, also, Heb. 12:14; 13:4.) While true believers fall into these sins (David is the prime example), if a person does not repent of sexual sin and fight to kill it, Jesus meant that such a person is not a genuine believer and is headed for hell. After affirming Paul’s gospel that we are saved by grace through faith in Christ and His death on the cross, apart from works, Alan Redpath adds (The Royal Route to Heaven [Revell], p. 74),

Yet the Apostle Paul also relentlessly declares that no one can claim salvation and go on practicing sin like an unbeliever. If the outer life of a child of God is not made pure, it is evidence that the inward heart has never been renewed. The faith that does not produce holiness is not New Testament faith; it is not saving faith; …

Paul warns us not to be deceived about this matter (1 Cor. 6:9; Eph. 5:6). It’s an area where the enemy tries to fool you by lying, “God’s grace will forgive. You deserve some pleasure, so don’t be too hard on yourself.” But Paul says (1 Thess. 4:8) that if you reject God’s commandment for moral purity, you’re not rejecting man but the God who gives His Holy Spirit to you.

Those are strong words, but before you despair, note the word of hope (1 Cor. 6:11), “Such were some of you; but you were washed, but you were sanctified, but you were justified in the name of the Lord Jesus Christ and in the Spirit of our God.” No sinner is beyond God’s power to save! To be washed means being cleansed from all sin through faith in Jesus’ shed blood (Acts 22:16; 1 John 1:7). To be sanctified here refers to being set apart to God for holy living that glorifies Him (1 Cor. 1:2, 30). To be justified means that God has declared the believing sinner “not guilty” and has imputed Christ’s perfect righteousness to him (Rom. 3:24-26; 4:5). All of this happened, “in the name of the Lord Jesus Christ and in the Spirit of our God.”

Thus the starting point for moral purity is to believe the gospel and be born again by the Holy Spirit (John 3:3-8). Then by walking in dependence on the indwelling Spirit, you are able to put to death the sinful deeds of the body and develop self-control (Rom. 8:13; Gal. 5:16-23). It’s a lifelong war, but if you’re not fighting that war, you may not be truly saved. Those who belong to Christ and have the Holy Spirit living in them cannot be content if they’re yielding to sexual sin.

2. To be killing sexual sin, understand that it is never profitable and it always enslaves.

1 Cor. 6:12: “All things are lawful for me, but not all things are profitable. All things are lawful for me, but I will not be mastered by anything.” Most commentators agree that the phrase, “All things are lawful for me,” was a slogan of the libertines in the Corinthian church. Paul taught that we are not under law, but under grace (Rom. 6:14). We died to the Law and are released from it (Rom. 7:4, 6). But he did not mean that we are free to live according to our lusts in disregard of God’s commandments (Rom. 6:1-2; Gal. 5:13). Like the rules of the road, God’s commandments are for our blessing and protection (Rom. 7:12). If you violate them, you and others will get hurt. So here Paul cites the slogan which the libertines were misusing, but hedges it with two safeguards:

A. Sexual sin is never profitable.

Sexual sin is destructive because it drags God’s holy name through the mud (Gen. 39:9). This is especially true if a Christian leader sins. He discredits the faith in the eyes of unbelievers and causes many believers to stumble in their walk with the Lord.

Sexual sin also hurts the sinner himself. While at first, it feels good (otherwise we wouldn’t be tempted to do it), as Proverbs 7 warns, to succumb to the seductive woman is to go as an ox goes to the slaughter. It will cost your life (Prov. 7:22-27). Also, to engage in any sexual sin damages your relationship with Christ. You can’t enjoy close fellowship with Him while you’re defiling yourself.

Sexual sin also hurts the person you sin with. If you claim to be a Christian and engage in sexual immorality with a non-Christian, he or she may wrongly conclude that Christians are free to engage in sexual sin. So you may be helping him or her down the path toward eternal judgment. If the other person is a Christian, you defile him or her and damage his or her relationship with Christ.

If you’re married and have children, sexual sin will hurt your mate, your children, and your grandchildren. You’ll lose their respect and your ability to influence them to follow the Lord. So before you yield to the temptation of lust, think about the consequences.

B. Sexual sin always enslaves those who yield to it.

Paul says, “I will not be mastered by anything.” Dr. Ted Roberts, the host of the “Conquer Series,” claims that churches are wrong to view yielding to pornography as primarily a moral problem. Rather, he says, it is mainly a brain problem (conquer­ I disagree; it is primarily a sin problem. But the valid point he’s making is that viewing porn re-wires your brain so that you become enslaved to it. Like being enslaved to alcohol or drugs, sexual sin becomes life-dominating. It consumes and destroys the one engaging in it.

John MacArthur goes so far as to say (The MacArthur New Testament Commentary, 1 Corinthians [Moody Press]. P. 149), “No sin is more enslaving than sexual sin.” Jesus Christ, not the lusts of the flesh, is to be the Lord of your body.

3. To be killing sexual sin, understand that it is always a violation of God’s purpose for our bodies.

1 Cor. 6:13-17: “Food is for the stomach and the stomach is for food, but God will do away with both of them. Yet the body is not for immorality, but for the Lord, and the Lord is for the body. Now God has not only raised the Lord, but will also raise us up through His power. Do you not know that your bodies are members of Christ? Shall I then take away the members of Christ and make them members of a prostitute? May it never be! Or do you not know that the one who joins himself to a prostitute is one body with her? For He says, ‘The two shall become one flesh.’ But the one who joins himself to the Lord is one spirit with Him.”

“Food is for the stomach and the stomach is for food, but God will do away with both of them,” may have been another slogan of the Corinthian libertines. They were saying, “Sex is just like eating. We have a biological need to eat and we have the same need for sex. Neither is wrong. Someday God will do away with our bodies and their needs.” But Paul says that they were wrong on both counts. In verse 14 he states that God will not do away with our bodies, because He will resurrect them (see 1 Cor. 15).

Then (vv. 15-17), he argues that the analogy between eating and having sex does not hold up. He was specifically addressing the problem of the Corinthians going to the Temple of Aphrodite to have sex with the temple prostitutes. He points out that as Christians, our bodies are members of Jesus Christ (1 Cor. 12). To join yourself to a temple prostitute is to join a member of Christ with a prostitute. His vehement response is (v. 15), “May it never be!”

While we don’t have temple prostitutes to tempt us, Paul’s point applies to when you view porn: It’s like saying, “Hey, Lord, check this out!” Or, if you engage in any sexual sin, you’re involving Christ with you in that sin! “May it never be!”

Then (vv. 16-17) Paul points out the spiritual nature of the sexual union. He cites Genesis 2:24, “The two shall become one flesh,” which applies to marital relations, and says that it even applies to having sex with a prostitute! The sexual act is not just a physical joining of a man and a woman, but a union of two persons in the deepest form of intimacy that we can know. In the Old Testament, the sexual union is often referred to as a man “knowing” his wife. As Paul argues in Ephesians 5:25-32, marriage and the sexual relationship in marriage is a picture of the union between Christ and His bride, the church.

That’s one reason why God designed sexual relations to be restricted within the boundaries of lifelong marriage between a man and a woman. Sex in any other context destroys the picture of Christ’s faithful, exclusive love for His church. So Paul’s point here is that to take sex outside of lifelong heterosexual marriage is to pervert God’s purpose for our bodies. God never designed sex to be merely a physical act, like eating. It joins two persons on the deepest level, even when it’s a one-night fling.

This may be Paul’s intended meaning behind the difficult statement in verse 18: “Every other sin that a man commits is outside the body, but the immoral man sins against his own body.” The problem is, there are other sins that seem to be against our bodies: alcohol and drug abuse, overeating, and suicide. One commentator (Gordon Fee, The First Epistle to the Corinthians [Eerdmans], p. 261) says that there are 20 or 30 solutions offered as to what Paul means!

My understanding is that he is speaking in light of what he has said in verses 15-17 regarding the unique, God-designed purpose for the sexual union. John MacArthur explains (ibid. p. 151), “Because sexual intimacy is the deepest uniting of two persons, its misuse corrupts on the deepest human level.” He cites C. S. Lewis in his Screwtape Letters: “Every time a man and a woman enter into a sexual relationship a spiritual bond is established between them which must be eternally enjoyed or eternally endured.” MacArthur adds, “God takes sexual sin seriously because it corrupts and shatters spiritual relationships, both human and divine.”

In verse 17, Paul states a profound, life-changing truth: “But the one who joins himself to the Lord is one spirit with Him.” Just as a man and woman who join their bodies together are joined in more than a physical way, so when we trust in Jesus Christ as our Savior, we enter into eternal spiritual union with Him on the deepest level. As Jesus said (John 15:4), “Abide in Me, and I in you.” (See, also, John 17:21-23, Rom. 8:9-11; Gal. 2:20; Col. 1:27.) Our union with Christ is a spiritual bond of love much deeper than any husband and wife can experience in even the best of marriages. The sexual union in marriage is to display the spiritual union and love that we enjoy with Christ.

Thus, to be killing sexual sin, recognize that sexual purity is a salvation issue. It is never profitable and always enslaves. It violates God’s purpose for our bodies. Finally…

4. To be killing sexual sin, flee immorality, both mentally and physically, so that you may glorify God with your body.

Verses 18-20 contain two commands: “Flee immorality” (v. 18); and, “Glorify God in your body” (v. 20). Burn both commands into your brain! Flee! Glorify! When you are tempted to click on porn or to go to bed with that sexy partner who is not your spouse, flee as fast as you can! Don’t stand there and pray about it. Get out of there as you would run from a fire that threatens your life! The reason for fleeing is that your aim as a believer is to glorify God in your body. Note four things:

A. Flee mentally and physically the instant that temptation hits.

One truth that has helped me to fight against lust is to realize that all sin begins on the thought level, so I need to defeat it on that level. Jesus taught (Mark 7:21-23):

“For from within, out of the heart of men, proceed the evil thoughts, fornications, thefts, murders, adulteries, deeds of coveting and wickedness, as well as deceit, sensuality, envy, slander, pride and foolishness. All these evil things proceed from within and defile the man.”

This means that sexual sin is never a sudden blowout. If someone says, “I was just cruising along when all of a sudden, Bam! I had a blowout and fell,” he’s deceived. He doesn’t understand the way temptation and sin work. James 1:14-15 describes the process: “But each one is tempted when he is carried away and enticed by his own lust. Then when lust has conceived, it gives birth to sin; and when sin is accomplished, it brings forth death.” Then he warns (v. 16), “Do not be deceived, my beloved brethren.”

Sexual sin is always a slow leak that begins when you don’t judge your lust on the thought level. No one ever fell into adultery who didn’t first entertain it in his or her mind. Jesus’ extreme language about cutting off your hand or plucking out your eye regarding mental lust means that you have to kill lust the instant you’re tempted. Take every thought captive to obedience to Christ (2 Cor. 10:5). He knows our thoughts (Heb. 4:13). To be a man or woman of God, you have to walk with Him on the heart or thought level. This demands mentally and physically fleeing immorality!

B. Flee mentally and physically because your body is a temple of the Holy Spirit who is in you.

1 Cor. 6:19a: “Or do you not know that your body is a temple of the Holy Spirit who is in you, whom you have from God …?” “Temple” (the Greek word) refers to the holy of holies in the Old Testament. That was the most sacred place on earth. Only the high priest could enter there, only once a year on the Day of Atonement, taking the proper sacrifice. The amazing truth is that now your body is that holy of holies! Just as God dwelled in that holy place, so the Holy Spirit now dwells in every believer in Jesus Christ (Rom. 8:9).

In Galatians 5:16-23, Paul commands us to walk in the Spirit so that we will not carry out the deeds of the flesh, which include sexual immorality. One of the fruits that the Spirit produces in us is self-control. This includes the ability to flee sexual temptation. Develop the habit of walking moment by moment in the Spirit. Ask God to strengthen you with power through His Spirit in the inner man, so that Christ may dwell in your heart through faith (Eph. 3:16-17). That is essential for killing sexual sin.

C. Flee mentally and physically because you are not your own; you’ve been bought with a price.

Paul always brings us back to the cross. There, Jesus bought us with His own blood. We no longer belong to ourselves, but to Him. Think of the price He paid to purchase you from the slave market of sin. Why go back there? Jesus is your new Master.

D. Flee mentally and physically because your aim as a believer is to glorify God with your body.

The Westminster Shorter Catechism states, “The chief end of man is to glorify God and enjoy Him forever.” If you’re happy with your mate, why would you want to get involved with someone else? If you’re happy with the Lord, why look for happiness in sexual defilement? Begin each day finding true happiness in God. You can’t glorify or enjoy Him if you’re messing around with sexual sin.


We live in a morally corrupt world, but so did the Corinthians. Their city was so corrupt that the Roman world coined the phrase, “to Corinthianize,” which meant to commit sexual immorality. Many in the Corinthian church had defiled themselves repeatedly with sexual sin. But go back to verse 11: “Such were some of you; but you were washed, but you were sanctified, but you were justified in the name of the Lord Jesus Christ and in the Spirit of our God.” If you have trusted in Jesus Christ as your Savior and Lord, that verse is true of you. Live like it’s true! If you haven’t yet trusted in Christ, that verse can be true of you today if you will turn from sexual sin to Jesus as your Savior and Lord.

Application Questions

  1. To what degree should we try to shelter ourselves and our kids from sexually explicit movies, TV, books, magazines, etc.?
  2. Discuss this statement: No one ever falls into sexual sin without first entertaining it in his or her mind.
  3. Where do we cross the line between temptation and sin?
  4. Is “sexual addiction” a disease? Is it proper to refer to it by that term? Why/why not?

Copyright, Steven J. Cole, 2018, All Rights Reserved.

Unless otherwise noted, all Scripture Quotations are from the New American Standard Bible, Updated Edition © The Lockman Foundation

Related Topics: Basics for Christians, Christian Life, Cultural Issues, Sexual Purity, Sexuality