Where the world comes to study the Bible


People are searching for joy and peace today, but most find these disappointingly illusive. Instead of turning to God, they end up looking in all the wrong places:

1. Money and lots of it
2. Power and influence
3. Success and achievement
4. Philanthropy and acts of kindness
5. A vegan diet

Others who have all but abandoned the hope of experiencing lasting joy and peace have turned to more destructive activities in hopes of temporary escape. They drink alcohol, smoke dope, swallow pills, sleep around, leer at pornography, eat to the point of gluttony, abandon their families and go on shopping sprees.

“Our Lord finds our desires not too strong, but too weak. We are half-hearted creatures, fooling about with drink and sex and ambition, when infinite joy is offered to us, like an ignorant child who wants to go on making mud pies in the slum because he cannot imagine what is meant by the offer of a holiday at the sea. We are far too easily pleased.”  (Lewis, C. S. The Weight of Glory and Other Addresses)

But despite all of the world’s efforts to find peace and joy, the things that it is reaching for often do more harm than good. Why?

1. They fail to provide LASTING PEACE in the face of life's often harsh realities
2. They fail to deal with the PROBLEM OF SIN, the true underlying cause of most of our problems including depression and anxiety.
3. They do not provide PEACE WITH GOD, the only true basis for lasting peace of mind

This short book was written by a man who had found true joy and peace of mind:

1. Even though he was imprisoned at the time! - Phil 1:12-18
2. Even though he was facing capital punishment as a martyr! - Phil 2:17-18

He had the joy that comes from peace of mind, and wanted to share it with others! - Phil 4:4-7, 11-13

These 11 messages were originally preached in 2008 at Crossroads Christian Fellowship in Kau'i Hawaii.

Each of the messages preached in Philippians have the PDF Message (in thorough outline style), as well as PDF Outlines for the listeners (one with blanks and one filled in).

1. Introduction To Philippians (Philippians 1:1-2)

2. The Heart of an Undershepherd (Philippians 1:3-11)

3. Two World’s -- Two Passions (Philippians 1:12-30)

4. Joy: Humility and Exaltation (Philippians 2:1-11)

5. Work It Out (Philippians 2:12-18)

6. Letters Of Reference (Philippians 2:19-30)

7. The Fork In The Road (Philippians 3:1-11)

8. Hele On! (Philippians 3:12-21)

9. Sage Advice (Philippians 4:1-9)

10. The Secret of Being Content (Philippians 4:10-23)

11. Lessons From the Life of Paul (Philippians 2:1-4:23)

Related Topics: Christian Life

How to Refuse a Bit Part in an Idiot’s Tale

Two Paths

Believers travel on a “path of life” where “fullness of joy” abides “forevermore” (Psalm 16:11). Created and adored by a God of infinite excellence, our earthly delight in God’s goodness gives a small taste of the boundless love and happiness we will enjoy forever in our future home with God.

The journey of unbelief, however, takes a different road. Grasping a barren hope to a gloomy end, the godless life has been expressed as part of a tale “told by an idiot, full of sound and fury, signifying nothing”; a “brief candle” on “the way to dusty death.”1 And while Macbeth spoke from personal anguish and loss, his words will haunt anyone willing to ponder a life without eternal significance. In them Shakespeare echoed Solomon’s view of earthly pursuits without God: “Vanity of vanities, says the Preacher, vanity of vanities! All is vanity. What does man gain by all the toil at which he toils under the sun? A generation goes, and a generation comes, but the earth remains forever” (Ecclesiastes 1:2-4 ESV).

The Dividing Line

The line between insignificance, despair, and eternal death on the one hand and significance, joy, and eternal life on the other is drawn for us in the first four words of Scripture, “In the beginning, God.” When God stands as the author and explanation of the universe, life is worthwhile, a gift to be treasured. When He is cast aside as mythical or unimportant, the words of evil Macbeth ring true and the world recedes into pointless absurdity. Apart from the God of Scripture, all life, meaning, design, beauty, language, knowledge, truth, and morality are impossible. “In the beginning, God,” then, forms the proper starting point for right thinking and living. In the infinite excellence of the Maker and explanation of all things we have the answers to the deepest questions of life.

Life, Truth, and Eternal Purpose

Scripture unfolds the great works of God from eternity past to eternity future in the new heavens and earth. In our relationship to the Creator and Sustainer of the universe we have life and meaning, while our trivial pursuits gain importance as part of God’s eternal purpose. From His love and grace we have forgiveness of sin and eternal life in Christ, in whom we possess all good things and the divine resources to resist the evil forces that would destroy us. Covered in His righteousness we will stand “blameless before the presence of his glory with great joy” (Jude 24 ESV). From God we have all truth and the ability to know truth; the basis for a proper understanding of God, ourselves, and His universe; and the sure foundation for joy, assurance, and unbreakable faith in the midst of an antagonistic culture of unbelief. Apart from God we become a bit part in an idiot’s tale—pointless and absurd—both now and forever.

—Adapted from Craig Biehl, God the Reason (Carpenter’s Son Publishing, 2015).

1 William Shakespeare, Macbeth. The Complete Works of William Shakespeare, accessed February 11, 2014,, Act 5, Scene 5.

Related Topics: Apologetics


These 5 messages were originally preached in 2000 at Crossroads Christian Fellowship in Kau'i Hawaii.

Each of the main messages preached in Jonah have the PDF Message (in thorough outline style), as well as PDF Outlines for the listeners (one with blanks and one filled in). The last message is guidance for directed prayer over the lessons learned in the study of Jonah. The video version of the four main messages may also be viewed here.

1. Jonah: Man On The Run (Jonah 1:1-17)

2. Jonah's Prayer (Jonah 2:1-10)

3. The God of 2nd Chances (Jonah 3:1-10)

4. Angry with God (Jonah 4:1-11)

5. Jonah: Directed Prayer (Jonah 1-4)

Related Topics: Character of God, Christian Life

网上牧师杂志–中文版(简体), SCh Ed, Issue 30 2019 年 冬季

作者:  Roger Pascoe博士, 主席,
邮箱: [email protected]

Part I:加强讲解式讲道

“ 强化结尾”

通常在准备讲章的最后,也就是引言之前(或者准备引言的同时)准备结语。 引言和结尾紧密结合—后者对前者进行了总结。一个不好的引言可能无法有效地吸引听众来倾听信息的内容,而一个不好的结尾往往无法激励听众去做这篇信息所要求的。

结尾的主要目的是有效地结束讲道。除非信息激励听众生命的改变,否则这篇信息不算恰当地结束。这是我们之所以讲道—不是传讲有意思的信息;不是往你脑子里塞知识;也不是使每个人感觉良好,而是作为生命改变的催化剂。我们“劝说男人和女人” (哥后 5:19)。














但要确保不要重复地过多。也不要以一个意料之中的短语作为开头比如“今天早晨我们学的是…” 。而要使它成为你结尾中自然的一部分,不要用要点的形式总结它,而是在结尾中涵盖讲道的范围和思想。


(1) 你通过把引言和结尾联系起来提醒听众你是从哪里开始的。


(3) 你帮助人们记住讲道的要点。




如果你已经在引言中说明了你讲道的目的,那么在结尾中你可以通过说明这篇信息的挑战再次加以重复 ,以至于你讲道的目的非常明确。听众的注意力也再一次被集中在这里。






3.劝诫:使真理“具体化”和 “个人化”


在结尾这部分,告诉他们你想让他们做什么—例如,改变他们的行为、思想、态度、关系、遵行真理等等。如果这个讲道已经发生功效,人们应该已经在心里问自己:“我们应该做什么”或者“为什么我们应该做?”或者“我们应该怎么做?”我们的任务是通过引导他们认罪悔改,遵守真理来告诉并回答他们心中的问题 “做什么”,“为什么”,以及“怎么做”。






这给了人们回应的机会—在他们的生活中“实践”真理。这部分结尾的形式应不同的讲道类型和听众的不同而不同。但是一般来说,这是你要求他们决定的地方。这是一个做决定的时间。所有好的讲道都需要某种决定。因此结束的时候, 我们对他们的反应做一个直接的、个人性的呼吁。











3. 准确



不要突然想成为某个著名的传道人比如Billy Graham,期望很多人在你唱“就像我一样”时走到前面来。用你自己的、自然的方式来结束讲道。





问你自己:“每个人都会被这篇信息触摸到吗?” 在心中想象一下教会一排排的座椅和你的会众,然后把这个问题应用到每个人身上。





8. 恰当的







2. “原地打圈的”结尾


3. “似曾相识的”结尾


4. “余剩的”结尾



5. “总是相同的”结尾


6. “操纵式”结尾






在引言中已经确立了—讲道的 “目的”和“主旨”。因此结尾就是又回到引言。







Part II.圣经讲解


Stephen F. Olford博士

介绍 在这段经文中,保罗谈到引起他注意的教会中的第二大混乱。这关系到教会会众中的诉讼或者指控。这是主要牵扯到教会中的希腊元素。犹太人通常不会在公共法庭上诉诸法律。事实上,他们所受的训练明确禁止他们这样做。但希腊人却恰恰相反。他们热衷于互相起诉!他们的整个生活都离不开法律程序。



“你们中间有彼此相争的事,怎敢在不义的人面前求审,不在圣徒面前求审呢? 岂不知圣徒要审判世界吗?若世界为你们所审,难道你们不配审判这最小的事吗?岂不知我们要审判天使吗?何况今生的事呢? 既是这样,你们若有今生的事当审判,是派教会所轻看的人审判吗?”(哥前6:1-4)。保罗以惊奇和挑战的话语进入他的主题。他说:“你们中间有…怎敢在不义的人面前求审?”(节1).接着他给出了两个理由,为什么这样的行为违背教会的命定。首先,圣徒要审判世界(节2)。福音书和使徒书信都教导我们这个惊人的真理。

耶稣说:“…我实在告诉你们,你们这跟从我的人,到复兴的时候,人子坐在他荣耀的宝座上,你们也要坐在十二个宝座上,审判以色列十二个支派。 ”(太19:28)











“你们彼此告状,这已经是你们的大错了。为什么不情愿受欺呢?为什么不情愿吃亏呢? 你们倒是欺压人、亏负人,况且所欺压、所亏负的就是弟兄!”(哥前6:7-8).在这封书信的第13章,保罗说出了在教会生活中每个行动都要有的最高动机。这个动机就是爱。实际上他说,具备了每样东西却没有爱就是什么都没有。在这段经文里使徒也仅仅是回应了主说的话“你们若有彼此相爱的心,众人因此就认出你们是我的门徒了”(约13:35)很显然,使徒在处理这个纠纷问题时,他的出发点就是基于这个“最高的动机”。















结论:如果我们在基督里的地位和身份如此圣洁,我们这些 “蒙召的圣徒” (2:1),在“不义的”法庭上和不圣洁的审判官面前,怎会觉得舒服自在呢?


Part III.讲道大纲

如果想听关于这些的英文讲道,请点击链接:Link 1 - Jn. 20:1-2; Link 2 - Jn. 20:3-10; Link 3 - Jn. 20:11-18



要点 #1:空坟墓使观看者成为信徒(1-10)


(1)十字架上,有些是观看者(路 23:55-56)




(2)另外一些人,空坟墓促使他们相信(5, 8-9)

要点 #2:复活的基督使忧愁变为喜乐(11-18)








Related Topics: Pastors

網上牧師雜誌 – 中文版(繁體), TCh Ed, Issue 30 2019 年 冬季

作者:  Roger Pascoe博士, 主席,
郵箱: [email protected]

Part I:加強講解式講道

“ 強化結尾”

通常在準備講章的最後,也就是引言之前(或者準備引言的同時)準備結語。 引言和結尾緊密結合—後者對前者進行了總結。一個不好的引言可能無法有效地吸引聽眾來傾聽資訊的內容,而一個不好的結尾往往無法激勵聽眾去做這篇資訊所要求的。

結尾的主要目的是有效地結束講道。除非資訊激勵聽眾生命的改變,否則這篇資訊不算恰當地結束。這是我們之所以講道—不是傳講有意思的資訊;不是往你腦子裡塞知識;也不是使每個人感覺良好,而是作為生命改變的催化劑。我們“勸說男人和女人” (哥後 5:19)。














但要確保不要重複地過多。也不要以一個意料之中的短語作為開頭比如“今天早晨我們學的是…” 。而要使它成為你結尾中自然的一部分,不要用要點的形式總結它,而是在結尾中涵蓋講道的範圍和思想。


(1) 你通過把引言和結尾聯繫起來提醒聽眾你是從哪裡開始的。


(3) 你幫助人們記住講道的要點。




如果你已經在引言中說明了你講道的目的,那麼在結尾中你可以通過說明這篇資訊的挑戰再次加以重複 ,以至於你講道的目的非常明確。聽眾的注意力也再一次被集中在這裡。






3.勸誡:使真理“具體化”和 “個人化”


在結尾這部分,告訴他們你想讓他們做什麼—例如,改變他們的行為、思想、態度、關係、遵行真理等等。如果這個講道已經發生功效,人們應該已經在心裡問自己:“我們應該做什麼”或者“為什麼我們應該做?”或者“我們應該怎麼做?”我們的任務是通過引導他們認罪悔改,遵守真理來告訴並回答他們心中的問題 “做什麼”,“為什麼”,以及“怎麼做”。






這給了人們回應的機會—在他們的生活中“實踐”真理。這部分結尾的形式應不同的講道類型和聽眾的不同而不同。但是一般來說,這是你要求他們決定的地方。這是一個做決定的時間。所有好的講道都需要某種決定。因此結束的時候, 我們對他們的反應做一個直接的、個人性的呼籲。











3. 準確



不要突然想成為某個著名的傳道人比如Billy Graham,期望很多人在你唱“就像我一樣”時走到前面來。用你自己的、自然的方式來結束講道。





問你自己:“每個人都會被這篇資訊觸摸到嗎?” 在心中想像一下教會一排排的座椅和你的會眾,然後把這個問題應用到每個人身上。





8. 恰當的







2. “原地打圈的”結尾


3. “似曾相識的”結尾


4. “餘剩的”結尾



5. “總是相同的”結尾


6. “操縱式”結尾






在引言中已經確立了—講道的 “目的”和“主旨”。因此結尾就是又回到引言。







Part II.聖經講解


Stephen F. Olford博士

介紹 在這段經文中,保羅談到引起他注意的教會中的第二大混亂。這關係到教會會眾中的訴訟或者指控。這是主要牽扯到教會中的希臘元素。猶太人通常不會在公共法庭上訴諸法律。事實上,他們所受的訓練明確禁止他們這樣做。但希臘人卻恰恰相反。他們熱衷於互相起訴!他們的整個生活都離不開法律程式。



“你們中間有彼此相爭的事,怎敢在不義的人面前求審,不在聖徒面前求審呢? 豈不知聖徒要審判世界嗎?若世界為你們所審,難道你們不配審判這最小的事嗎?豈不知我們要審判天使嗎?何況今生的事呢? 既是這樣,你們若有今生的事當審判,是派教會所輕看的人審判嗎?”(哥前6:1-4)。保羅以驚奇和挑戰的話語進入他的主題。他說:“你們中間有…怎敢在不義的人面前求審?”(節1).接著他給出了兩個理由,為什麼這樣的行為違背教會的命定。首先,聖徒要審判世界(節2)。福音書和使徒書信都教導我們這個驚人的真理。

耶穌說:“…我實在告訴你們,你們這跟從我的人,到復興的時候,人子坐在他榮耀的寶座上,你們也要坐在十二個寶座上,審判以色列十二個支派。 ”(太19:28)











“你們彼此告狀,這已經是你們的大錯了。為什麼不情願受欺呢?為什麼不情願吃虧呢? 你們倒是欺壓人、虧負人,況且所欺壓、所虧負的就是弟兄!”(哥前6:7-8).在這封書信的第13章,保羅說出了在教會生活中每個行動都要有的最高動機。這個動機就是愛。實際上他說,具備了每樣東西卻沒有愛就是什麼都沒有。在這段經文裡使徒也僅僅是回應了主說的話“你們若有彼此相愛的心,眾人因此就認出你們是我的門徒了”(約13:35)很顯然,使徒在處理這個糾紛問題時,他的出發點就是基於這個“最高的動機”。















結論:如果我們在基督裡的地位和身份如此聖潔,我們這些 “蒙召的聖徒” (2:1),在“不義的”法庭上和不聖潔的審判官面前,怎會覺得舒服自在呢?


Part III.講道大綱

如果想聽關於這些的英文講道,請點選連結:Link 1 - Jn. 20:1-2; Link 2 - Jn. 20:3-10; Link 3 - Jn. 20:11-18



要點 #1:空墳墓使觀看者成為信徒(1-10)


(1)十字架上,有些是觀看者(路 23:55-56)




(2)另外一些人,空墳墓促使他們相信(5, 8-9)

要點 #2:復活的基督使憂愁變為喜樂(11-18)








Related Topics: Pastors

Q. Are Paul’s instructions about Woman not teaching contextual to that time or specific situation?


Dear ******,

Let’s begin with Paul’s own words regarding how broadly his instructions should be applied:

16 I encourage you, then, be imitators of me. 17 For this reason, I have sent Timothy to you, who is my dear and faithful son in the Lord. He will remind you of my ways in Christ, as I teach them everywhere in every church. (1 Corinthians 4:16-17 NET)

Nevertheless, as the Lord has assigned to each one, as God has called each person, so must he live. I give this sort of direction in all the churches. (1 Corinthians 7:17 NET)

13 Judge for yourselves: Is it proper for a woman to pray to God with her head uncovered? 14 Does not nature itself teach you that if a man has long hair, it is a disgrace for him, 15 but if a woman has long hair, it is her glory? For her hair is given to her for a covering. 16 If anyone intends to quarrel about this, we have no other practice, nor do the churches of God. (1 Corinthians 11:13-16 NET)

As in all the churches of the saints, 34 the women should be silent in the churches, for they are not permitted to speak. Rather, let them be in submission, as in fact the law says. 35 If they want to find out about something, they should ask their husbands at home, because it is disgraceful for a woman to speak in church. 36 Did the word of God begin with you, or did it come to you alone? 37 If anyone considers himself a prophet or spiritual person, he should acknowledge that what I write to you is the Lord’s command. 38 If someone does not recognize this, he is not recognized. (1 Corinthians 14:33-38 NET)

I believe God’s Word is fully true, reliable, authoritative and applicable at any point in time, in any culture (2 Timothy 3:16-17).

I find no hint that Paul expects his teaching in church to differ from that which he gives another church. I see no suggestion that what is taught by Paul in his day can somehow be set aside as irrelevant or inapplicable today. If indeed it can be set aside, who determines what should be disregarded? On what basis could this be done? Why can’t any part of God’s Word (including John 3:16) be set aside as not for us today?

The second thing to take into account is that this world (our culture) is opposed to God’s Word and God’s ways. We should expect unbelievers in our day to reject much of what God’s Word teaches and instructs us to do:

14 The unbeliever does not receive the things of the Spirit of God, for they are foolishness to him. And he cannot understand them, because they are spiritually discerned. 15 The one who is spiritual discerns all things, yet he himself is understood by no one. 16 For who has known the mind of the Lord, so as to advise him? But we have the mind of Christ. (1 Corinthians 2:14-16 NET)

1 Therefore I exhort you, brothers and sisters, by the mercies of God, to present your bodies as a sacrifice– alive, holy, and pleasing to God– which is your reasonable service. 2 Do not be conformed to this present world, but be transformed by the renewing of your mind, so that you may test and approve what is the will of God– what is good and well-pleasing and perfect. (Romans 12:1-2 NET)

17 So I say this, and insist in the Lord, that you no longer live as the Gentiles do, in the futility of their thinking. 18 They are darkened in their understanding, being alienated from the life of God because of the ignorance that is in them due to the hardness of their hearts. 19 Because they are callous, they have given themselves over to indecency for the practice of every kind of impurity with greediness. 20 But you did not learn about Christ like this, 21 if indeed you heard about him and were taught in him, just as the truth is in Jesus. (Ephesians 4:17-21 NET)

God’s Word and His instructions to Christians will be unacceptable to those outside faith in Jesus.

I would encourage you to consider why Paul gives these instructions regarding women leading men in the church.

To the woman he said, “I will greatly increase your labor pains; with pain you will give birth to children. You will want to control your husband, but he will dominate you.” (Genesis 3:16 NET)

3 But I want you to know that Christ is the head of every man, and the man is the head of a woman, and God is the head of Christ. 4 Any man who prays or prophesies with his head covered disgraces his head. 5 But any woman who prays or prophesies with her head uncovered disgraces her head, for it is one and the same thing as having a shaved head. 6 For if a woman will not cover her head, she should cut off her hair. But if it is disgraceful for a woman to have her hair cut off or her head shaved, she should cover her head. 7 For a man should not have his head covered, since he is the image and glory of God. But the woman is the glory of the man. 8 For man did not come from woman, but woman from man. 9 Neither was man created for the sake of woman, but woman for man. 10 For this reason a woman should have a symbol of authority on her head, because of the angels. (1 Corinthians 11:3-10 NET)

But I do not allow a woman to teach or exercise authority over a man. She must remain quiet. 13 For Adam was formed first and then Eve. 14 And Adam was not deceived, but the woman, because she was fully deceived, fell into transgression. 15 But she will be delivered through childbearing, if she continues in faith and love and holiness with self-control. (1 Tim. 2:12-15 NET; emphasis mine)

I believe that Paul says his teaching is the command of Christ (1 Corinthians 14:37) and he bases his teaching (which he says the law also teaches – 1 Corinthians 14:34) on the fall of man in Genesis 3, and its consequences. In short, at the fall, Adam let his wife lead, and he followed. As a consequence, a man must lead his (perhaps reluctant) wife, and the wife is to submit to her husband (Ephesians 5:22ff.). The woman has pain in child-bearing (still does today) and the man must earn a living by the sweat of his brow. When a woman wears a symbol of her submission on her head, and when she follows her husband’s leadership (especially in the church gathering) she gives testimony to the fall of man in the garden of Eden and its aftermath. What a lead into the gospel!

I would emphasize that Paul does not call upon women to be silent (not to exercise authority and leadership over men in the church) because they are less capable than men. A wife may well be a better teacher or leader than her husband. But her giftedness, while inappropriate in church leadership (over men), can still be used in the context of children and other women.

One last thing. Some men abuse Paul’s teaching, as a pretext and excuse for domineering their wives, and some women rebel against Paul’s teaching because they refuse to submit, not only to their husband, but to God’s Word (sort of like the way the fall of man happened). The abuse of God’s instructions does not justify casting them aside.

I hope this helps,

Bob Deffinbaugh

Related Topics: Issues in Church Leadership/Ministry, Leadership, Pastors, Spiritual Gifts, Women

Q. Can you give me some guidance on planning my funeral?

I was reading one of your posts on, and you mentioned funeral services. I'm curious if you have your funeral service messages available? I'm planning my funeral and I would like to have a gospel message, which would include a warning to unbelievers about where they will spend eternity. Thank you for your ministry!


Dear Friend,

This link will take you to a number of funerals on, a number of which I did.

I might also suggest (as I have to a few) that you video tape a segment to be shown at your funeral.

The great danger that causes me much grief is that too much attention is paid to the goodness of the deceased, to the point that one might wonder if the speaker is talking about someone else. One of our church members would say to this: "Too much man; too little God." While loved ones want to give a tribute to one that they love, and to call attention to God's work in their lives, the unbeliever in the audience may, sadly, come to this conclusion: "Of course that person is going to heaven, because they were so good."

I usually split the funeral into two segments. The first is a biographical segment. People who attend a funeral usually familiar with a portion or segment of the deceased person's life (work, entertainment, sports, family, etc.). I try to give a broader picture of the person's whole life. And, as a part of that, I seek to give the person's testimony for them, seeking to show how God brought them to faith.

But in the second segment (usually after a hymn or song), I focus on the audience, and I speak to them about death, and what follows. (I like to use Ecclesiastes 7:2-4 to set the stage.) In this segment, the focus is on the person in the audience, and their impending death and eternal future. The gospel is central.

I will sometimes say something like this at the beginning of this segment, "We have talked about _____ and have said many good things about him/her. We are confident that ______ is now in heaven, in the presence of God. But this is not because of the good works he/she has done; it is because of the work that God has done in the person of Jesus Christ. I know _________ would want me to make this clear to you, because someday you, too, will experience death and what comes after." Anyway, warn whoever does your service not to make so much of you that they leave the wrong impression about why you are going to heaven.


Bob Deffinbaugh

Related Topics: Evangelism, Funerals, Issues in Church Leadership/Ministry

The Net Pastor’s Journal, Eng Ed, Issue 36, Summer 2020

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Strengthening Biblical Interpretation
“How To Read And Understand The Bible” (Pt. 3)


This is Part 3 of our continuing study of “Strengthening Biblical Interpretation: How to Read and Understand the Bible.” In the last edition of the NET Pastor’s Journal, we concluded with a discussion on “The Impact of Culture on our Understanding” – both ancient culture and contemporary culture. In this edition, we are going to look at more aspects of biblical interpretation (hermeneutics) that impact our understanding of the text as we study the Bible in preparation for preaching.

In addition to the differences between the ancient culture and our contemporary culture, which greatly affect how we read and understand the Bible, there is also the issue of what practices in the Bible are limited to the ancient culture (i.e. “cultural”) and what are applicable for all cultures at all times (i.e. “transcultural”). First, let’s consider…

Two Extremes

The two extremes which impact our understanding of Scripture are: (1) Every practice in the Bible is transcultural and prescriptive. In this view, every biblical practice is timeless and binding on all people for all times. (2) Every practice in the Bible is cultural and non-prescriptive. In this view, every biblical practice is limited to its culture and time and, therefore, only prescriptive for those to whom it was written - i.e. it is culture and time bound.

My conviction is that somewhere in between those two extremes is the correct position – namely, that some practices in the Bible are permanent and unchangeable while other practices in the Bible are temporary or changeable. Our task is, first, to distinguish between “cultural” and “transcultural” practices, customs, and traditions; second, to discover the timeless principles that the ancient cultural practices reflect; and third, to determine how those principles can be expressed in ways that are meaningful in our culture today.

Be aware, this task is not easy. That’s why there have been many books written and why there continues to be much debate over this issue. One of the big problems with this issue in biblical interpretation is that, as cultures and worldviews change over time, pressure arises within the Christian community to change our interpretation of the text to conform with those changing cultural views. Examples of this would be modes of dress (1 Pet. 3:3-5), forms of worship (instruments, songs etc.), and the role of women in public ministry in the church.

While there may be an argument, from time to time, to change certain practices (if they are cultural and non-prescriptive) in order to better communicate those abiding principles, we are never authorized to change our interpretation of the text simply to suit our culture. Therein lies the problem. To help you understand this cultural vs. transcultural issue further, let me give you…

Two Examples

Example #1: Foot Washing (Jn. 13:14). This is practised by some Christians but not by others. There are three possible interpretive options on this matter. Option #1: No principle and limited cultural practice. This interpretive option argues that this instruction and practice was limited to 1st century Palestine because of their dusty roads and the practice of washing people’s feet when they entered your home. Option #2: Transcultural principle and universal practice. In this view, foot washing is both the expression of an abiding principle and the prescribed method of practising that principle – i.e. foot washing is prescribed as an abiding practice regardless of culture, one that should be practised by all cultures throughout all times. Option #3: Transcultural principle and varying cultural practices. According to this interpretive option, foot washing is merely the cultural expression of an abiding principle, which may be expressed in different ways from culture to culture and from time to time, ways that are relevant to the contemporary culture and time.

In seeking to resolve this issue, we need to ask two questions: Question #1: What is the timeless, abiding principle? Answer: The principle is that we should express humility and servant-hood to one another. Question #2: How is the principle expressed in practice? Answer: In first century Palestine it was expressed practically by washing one another’s feet because (a) this was one of the household’s lowliest jobs (and, thus, expressed humility) and (b) because they wore sandals and walked on dusty roads (and, thus, expressed servant-hood). But in other cultures the principle may be expressed in other more relevant, meaningful, understandable terms – i.e. it is a practice that, in other cultures, would be better reflected in customs that are relevant to that culture. Thus, in this instance I would lean towards interpretive option #3 above.

Example #2: Head coverings for women (1 Cor. 11). Here there are also three possible interpretive options (see R.C. Sproul, Knowing Scripture, 107). Option #1: No principle and limited cultural practice. This interpretive position argues that this instruction is limited to the 1st century Palestinian culture in which Christian women were to be subordinate to men and they showed their subordination by the 1st century Palestinian custom of veiling their heads, which practice showed (a) their modesty, and (b) their submission to the men. However, in our contemporary culture, women are not required to veil their heads, nor are they considered subordinate to men.

Option #2: Transcultural principle and universal practices. This interpretive position argues that this instruction represents a transcultural principle, which requires that Christian women anywhere and everywhere at all times demonstrate their submission to men by veiling their heads. But is it true that in all cultures at all times, women veiling their heads indicates their submission to men? I think not. In fact, in western cultures not only would that practice be considered strange, but it might communicate the exact opposite of what is intended, by women drawing attention to themselves.

Option #3: Transcultural principle and varying cultural practice. According to this interpretive option, the submission of Christian women to men is a transcultural principle (based on creation order), but how that is expressed in practice may vary from culture to culture – i.e. it may be a head covering but not necessarily a veil, or may not necessarily be a head covering at all. I would lean towards this interpretive option.

The subject of women’s head coverings has been and, in some Christian spheres continues to be, a divisive issue. The exegesis of the passage is hotly debated, largely because it contains some difficult language. At one point Paul seems to say that a woman’s hair is her head covering, so why does she also need a veil (e.g. 1 Cor. 11:15)? And the application is hotly debated. In some cultures today, women (whether Christian or not) still wear head coverings of various sorts (e.g. full veiling for Muslim women; babushka head scarves for eastern European women).

While many of these cultural vs. transcultural issues do not impact fundamental doctrinal beliefs, they nonetheless can be and are, in some circles, divisive. So what do we do to unravel this dilemma of understanding and interpreting cultural vs. transcultural practices in the Bible?

Obviously, a good starting point is to know something about ancient practices, history, worldview, and communication (or, at least, have resources that we can consult to find out about them). In addition, we need some guidelines to help us correctly and consistently understand and interpret these culturally influenced texts.

Four Interpretive Guidelines

These four interpretive guidelines will help you in understanding and interpreting cultural issues in the text (adapted from R.C. Sproul, Knowing Scripture, 108ff.).

Guideline #1: Examine the Bible itself for changing customs. This guideline is particularly helpful in identifying changes from the O.T. to the N.T. Though many of the O.T. practices and requirements (e.g. dietary laws, sacrificial system, modes of dress, language, money) changed in the N.T., the principles were still valid. These changes were not necessarily due to cultural changes (e.g. the change from the O.T. Jewish culture to the N.T. Gentile culture), but, sometimes, to the progress of revelation in God’s redemptive plan.

We need to make a distinction between God’s laws (e.g. sacrificial), which he himself changed, for they were not intended to be permanent (cf. 2 Cor. 3:7, 11, 13; Heb. 8:7ff.), and cultural institutions (e.g. marriage, slavery). Some have argued that since the attitude to slavery was already changing in the N.T. (e.g. Onesimus was not to be put to death but treated as a brother), is it not legitimate to conclude that the marriage relationship is also subject to change (e.g. the wife is not under the authority of the husband) and that the role of women in the church is also changeable (e.g. women can be pastors of the church)? But as R. C. Sproul points out, “we must be careful to distinguish between institutions the Bible merely recognizes as existing, such as ‘the powers that be’ (Rom. 13:1, KJV), and those which the Bible positively institutes, endorses and ordains” such as marriage. He goes on to say that, “the principle of submission to existing authority structures (such as Roman government) does not carry with it a necessary implication of God’s endorsement of those structures but merely a call to humility and civil obedience. God in his ultimate secret providence may ordain that there be a Caesar Augustus without endorsing Caesar as a model of Christian virtue. Yet, the institution of the structures and authority patterns of marriage are given in the context of positive institution and endorsement in both Testaments. To put the biblical structures of the home on a par with the slavery question is to obscure the many differences between the two. Thus, the Scriptures provide a basis for Christian behavior in the midst of oppressive or evil situations as well as ordaining structures that are to mirror the good designs of creation.” (Sproul, Knowing Scripture, 109).

So then, be alert to “changing” customs in the Bible - those which God himself changed (e.g. abandoning slavery, since the N.T. indicates that it was not an abiding principal but a cultural practice) and those which sinful human beings changed.

And, be alert to “unchanging” customs in the Bible such as (1) being submissive to governmental authority, even though it may not reflect Christian values (provided, of course, that such submission does not bring us into conflict with the principle of “obeying God rather than man”); (2) maintaining marriage as God's abiding practice for the union of one man and one woman, and not subject to changing cultural practices.

Guideline #2: Don’t try to read into the biblical text 1st century cultural practices that the author may not have had in mind.

For example, you will sometimes hear preachers say that Paul’s instructions on women’s hair and head coverings were motivated by his desire that Christian women be distinctive from the temple prostitutes of that day in that culture. But, as R.C. Sproul points out (see Knowing Scripture, 110) that is to read back into the text what is mere speculation by some scholars as to what may have been the reason behind the instruction. In fact, in this case, such a reading back into the text is erroneous as Paul states that his instruction concerning the submission of women to men (1 Cor. 11:8-11) stems from the precedent of creation, which was expressed in the 1st century by head coverings. It had nothing to do with the temple prostitutes, even though, undoubtedly, they did show their brazen behaviour by not only uncovering their heads but shaving them bald (cf. 1 Cor. 11:5b-6).

We need to recognize that some of the 1st century Christian practices must have been very counter cultural (i.e. not culturally conforming) since they were so persecuted for their practices and beliefs. Thus, we need to respect the fact that the 1st century Christians had their own practical distinctives, which were unique to their situation and not prescriptive for other cultures.

Guideline #3: Whenever the author refers to creation as the basis of his instruction, he is stating a timeless, transcultural, universal principle.

Practices that are rooted in creation can never be rationalized as cultural. To do so is to make irrelevant the very foundation of our existence. “The laws of creation are not given to man as Hebrew or man as Christian or man as Corinthian, but are rooted in basic human responsibility to God” (Sproul, 110-111).

Paul appeals to creation in his argument for head coverings to denote the submission of the women to the men in the church (as noted above, 1 Cor. 11:2-16) and again in his argument for female silence and submission in the church (1 Tim. 2:11-15).

Jesus also appeals to creation when answering the Pharisees’ question on divorce (Matt. 19:4-6) by taking them back to what God intended for marriage when he created us. Even though Moses had granted divorce because of the hardness of the human heart, nonetheless, Jesus maintains God’s intended standard for marriage relationships from the beginning.

Therefore, we can draw two conclusions: (1) Teaching that is rooted in creation is transcultural unless, in the course of progressive revelation, it is later modified in Scripture (Sproul, 111); (2) Though these appeals to creation are transcultural as to their principle, the manner in which that principle is put into practice may be cultural.

Guideline #4: When in doubt about whether a biblical instruction is cultural or transcultural, err on the side of transcultural.

When in doubt, it would be better to interpret a custom as a principle rather than a principle as a custom. I am not recommending legalism, which manifests itself in: (1) A rigid attitude and practice of a non-biblical system of rules and regulations that demands the interpretation and application of cultural practices (whether in Scripture or not) as transcultural principles; (2) The elevation of certain practices (such as dress, diet) to the level of biblical doctrine (i.e. raising practices to precepts; making forms into functions), particularly in reference to gaining favour with God for salvation or spiritual growth (i.e. by the law and not by grace) by doing certain things and abstaining from other things.

On the contrary, rather than writing them off as irrelevant and redundant legalism, I am recommending submission to those biblical practices about which we are not certain as to their interpretation and application (cultural and situational; or transcultural and universal). This is not ideal, but is a recommendation for those texts that we find too difficult to categorize as to their practice in today’s culture.

II. Strengthening Biblical Leadership

Spiritual Growth And The Impact Of Pastoral Ministry: An Exegetical Study Of 1 Thess. 1:1-10”

As you read this exegetical study of 1 Thess. 1:1-10, I hope that you will see how your pastoral leadership can have a tremendous impact on the spiritual growth of your church. I came across this cute poem about the perfect church:

“If you should find the perfect church without one spot or sore, for goodness sake, don’t join that church! It won’t be perfect anymore.

If you should find the perfect church where all anxieties cease, then pass it by, lest you join it, and mar the masterpiece.

But since no perfect church exists with perfect men and women, let’s stop looking for that church and start loving the one we’re in.”

While none of us belongs to a perfect church we certainly want to be the church God intends us to be and we certainly want to try to emulate a model church. That’s the subject of the text we are studying: the picture of a model church. What kind of people are the model church? What do they look like? What do they do? Simply put a model church is comprised of godly people who demonstrate the gospel in their walk and talk.

The church at Thessalonica was a fairly new church. They had recently been converted from pagan, idol worship, as a result of which they were being persecuted for their faith. So, Paul reminds them of their spiritual roots. He reminds them that their spiritual roots were “in God the Father and the Lord Jesus Christ” (1:1a). They shared a common life in God, a life rooted in the Father and the Son. The church lives “in” God; He is both the spiritual sphere and the divine source of our existence and apart from God the church has no life and no reason for existing. To know that we are in God the Father and the Lord Jesus Christ” should give us a great sense of security and protection from opposition to the truth, persecution, and ridicule. No matter what opposition we face, we are safe and secure in God whose life we share.

Paul also reminds them of their spiritual blessings: “Grace to you and peace” (1:1b). God’s sovereign favor rested upon them because they had found “grace” in Christ, and His “peace” rested upon them because they had been reconciled to God through Christ. This is what a true church of God is! People whose spiritual life is rooted in God and whose spiritual blessings flow from the God of grace and peace.

Paul can’t stop thanking God for them (1:2) as he remembers their demonstration of true spirituality because they were gospel-centered people. Like Paul, we should give thanks for such people. So, how do we recognize them?

1. Gospel-Centered People Are Known By What They Do (1:3).

The fruit of the Spirit is evident in them. Faith, love, and hope do not lie dormant in godly Christians. These characteristics are the external evidence of the internal residence of the Holy Spirit. They are the practical outworking and expressions of the gospel. This is the product of our new life in God. They are not invisible traits like some sort of religious DNA, but they are active expressions of who we are as God’s people.

The gospel in its essence is “faith” in Christ, which is expressed in “love” for God and our neighbor, and which assures us of “hope” for eternity.

Notice that gospel-centred people demonstrate our faith through our works. Remembering before our God and Father your work of faith”(1:3a). Christian faith produces good works for God. As James says: “Faith without works is dead” (James 2:20). If you say you have faith but your works don’t show it, it’s questionable whether you are truly born of God. We must demonstrate our faith by good works done for God. Christian faith radically changes the way you live so that you live to serve God with works that bring praise to him. Gospel-centered people demonstrate our faith through our works and…

Gospel-centered people demonstrate our love through our service. “Remembering your labor of love” (1:3b). Love motivates us in untiring service to others. It’s easy to say you love someone but unless that is translated into active service for them, it is hollow and means nothing.

Our love for God energizes us in serving others, even when the work is hard, laborious, toilsome, because we serve out of sacrificial love that seeks the good of others and because we toil as before our God and Father” and on his behalf. Gospel-centered people demonstrate our faith through our works, our love through serving, and...

Gospel-centered people demonstrate our hope through our perseverance. “Remembering… your steadfastness of hope in our Lord Jesus Christ”(1:3c). Perseverance is born out of a steadfast hope.

One Chinese Christian had all her belongings confiscated six times because she hosts a church in her home. She is reported as saying: “Nothing will stop us. Not persecution, not when they take everything we have!” Why? Why don’t they just give it up? Because they have a steadfast hope rooted in an unshakeable faith, so that when conflicts and opposition arise they respond out of unrelenting perseverance despite the obstacles.

The Christian life is sustained by an enduring hope. Our hope is not an “in-your-dreams” kind of hope, not a “Christmas wish-book” kind of hope, not a hope that is crushed by overbearing circumstances. Someone has said that “Christian hope is the certainty of a reality not yet experienced” (Alistair Begg). Ours is the hope of the gospel, the security of our salvation, the expectation of the sure and imminent return of our Saviour. Ours is the hope of those who once had no hope but now have a hope that supersedes discouragement and opposition.

It’s the future orientation of hope that motivates us. When we are focused on a sure and certain future we can more easily deal with the problems of the present. If you have no hope of future improvement or relief or fulfillment, then how can you persevere, how can you carry on?

Faith, love, hope. Those are the hallmarks of gospel-centered, spiritual people, people who by their lifestyle are the presence of Christ on earth. How are these characteristics expressed in your life? That’s the emphasis here - not on passive concepts but on active expressions of who we are, on the daily outworking of the fruit of the Spirit in our lives. What do these spiritual virtues look like in your life? Do your works adequately and accurately express your faith? Does your service for others express your love for them? Does your perseverance express your hope in God? Is your life the practical expression of the presence of Christ on earth? Is your church gospel-centered, people who are known by what you do? Godly people demonstrate the gospel in their walk and talk. Are you people who demonstrate your faith in your works, your love in your service, and your hope in your perseverance?

We give thanks for gospel-centered people who demonstrate true spirituality. Gospel-centered people are known by what they do. And, second...

2. Gospel-centred people are known by who they are (1:4-6).

Paul’s intimate relationship with these believers is expressed in his continually making mention of them in prayer (1:2), in his remembrance of what they did and how they lived (1:3), and in his knowledge of who they were in Christ (1:4). They were authentic Christians, living out their faith in practice and known far and wide by the testimony of who they were. No wonder he continuously gave thanks for them. And we too should give thanks for gospel-centered people who are true portraits of spirituality. We give thanks that they are known by what they do and for who they are.

First, we are living testimonies to the saving power of the gospel.

The saving power of the gospel is evidenced in (1) the exercise of God’s sovereignty in election: For we know, brothers loved by God, that he has chosen you” (1:4). You cannot be gospel-centered people if you are not ”chosen” by God – God’s beloved, elect people. Election is a biblical doctrine, whether you understand it or not, whether you like it or not. Election is the term used to describe God's sovereign choice of certain persons for salvation (cf. Eph. 1:4; Rom. 9:11; 11:5, 7, 28; 2 Pet. 1:10).

Why is election necessary, you ask? Because if God did not choose us and draw us to himself no one would ever be saved. No one would be saved because we are all, by nature and practice, incorrigible sinners, who would never turn to God in saving faith unless we are drawn by his Spirit. That’s why election is necessary.

Why, then, did he choose us, you ask? Not because we are more righteous than other people for “none is righteous, no, not one” (Rom. 3:10), but the Lord chose us because he sovereignly set his love upon us. We are his beloved, elect people and that is the basis of our persevering hope. God chose us because he loved us and will never let us go! We are saved for eternity because of his great love in saving us.

Gospel-centered people are those who are chosen by God and who, by virtue of what they do and who they are, present a true portrait of spirituality, living testimonies to the saving power of the gospel. The saving power of the gospel is evidenced in (1) the exercise of God’s sovereignty in election and…

The saving power of the gospel is evidenced in (2) the activity of God's Spirit through his Word. The God-ordained means of communicating the gospel is by preaching and that entails the use of words. But preaching is much more than words, for words alone do not transform a life. Through words we express the truth of God and through the Spirit we experience the power of God. Paul says: “Our gospel came to you not only in word, but also in power and in the Holy Spirit” (1:5a).

The saving power of the gospel is when the word of God is applied by the Spirit of God, for the Word of God and the Spirit of God go together. John Stott writes: “Words spoken in human weakness need to be confirmed with divine power… We must never divorce what God has married, namely his Word and his Spirit. The Word of God is the Spirit’s sword. The Spirit without the Word is weaponless; the Word without the Spirit is powerless.” (John Stott, The Gospel and the End of Time, The Message of 1 Thessalonians, 34).

Only the Holy Spirit can change lives by his divine power. Only the Holy Spirit can convince a hardened heart of the truth of the gospel so that you are transformed through faith in Christ. Only he can illumine a blinded mind so that you can understand the message of the gospel and trust the Saviour.

Paul knew that the Thessalonians were God's elect people because the gospel message had been effective in them; it had powerfully changed their lives. Had they not been God's chosen people, the gospel would have fallen on deaf ears. But in their case, the message was Spirit-empowered, life-transforming. That’s the birthmark of God’s elect, beloved people. Our lives are radically changed by the life-transforming power of the gospel.

So, the saving power of the gospel is evidenced in (1) the exercise of God’s sovereignty in election, (2) the power of God's Spirit through the Word, and in (3) the credibility of God's servants through their preaching. The message the Thessalonians heard had a powerful effect in changing their lives because the word of God was applied by the Spirit of God, and because the messengers, who preached the gospel to them, were convincingly credible. The gospel derives its power from the Holy Spirit and its credibility from Christians who believe it and live it!

The apostles who preached to the Thessalonians were convincingly credible messengers because they were completely confident in their message: Our gospel came to you…with full conviction” (1:5b). They were completely convinced of the truth of their message, totally controlled by the Spirit’s anointing on their ministry. They were absolutely assured that the word they preached was God's word and that it would achieve God’s purpose.

They were completely confident in their message, and they were completely consistent with their message. “You know what kind of men we proved to be among you for your sake” (1:5c). “Our lives were no secret,” Paul says. “How we lived was perfectly consistent with the message we preached. You knew that what we said was true just by the way we conducted ourselves.” The apostles were incarnational preachers. The word of God was manifested in their lives. They walked and talked the gospel in their character and conduct. There was perfect consistency between what they said and how they lived. That’s powerfully credible! Their message was powerfully life-changing because they were Spirit-filled, gospel-centered preachers whose message was delivered with Spirit-induced conviction and received with Spirit-transforming power. And that’s powerfully and convincingly credible.

Only when the Holy Spirit is operative in you is the message powerfully transforming in others. You cannot be effective in communicating the gospel if your life is not consistent with your message. What you say and believe must conform to how you live. You cannot be effective in communicating the gospel if you are not fully assured of its truth and power. Only the Holy Spirit can take your words and deliver them to the hearts and minds and consciences of others with life-transforming power such that they say: “What must I do to be saved?” Powerful preachers speak the truth of God from the word of God with conviction as to its truth, all of which stem from the filling and activity of the Holy Spirit.

Godly people demonstrate the gospel in their walk and talk. We are known by what we do and we are known by who we are. Who are we? First, genuine Christians are living testimonies to the saving power of the gospel and...

Second, we are living testimonies to the transforming power of the gospel (1:6-10).

Notice that (1) the gospel transforms us into living examples of Christ: You became imitators of us and of the Lord” (1:6a). The apostles were living examples of Christ to the Thessalonians and, as a result, they became imitators of the apostles. It’s natural that when you receive the gospel you would imitate those who brought the message to you, isn’t it? When your life is so radically changed, you want to be like them. Like them you want complete confidence in the message and, like them, you want complete consistency in your life. That’s the kind of people we want to be like - consistent, credible Christians whose lives prove that our words are true! So, the Thessalonian Christians began to imitate Paul and the other apostles. They began to live out the gospel as they did. They didn’t just receive the apostles’ message, they also imitated the apostles’ example.

Christianity is not merely a profession of faith but a changed life. When we become Christians we become examples of Christianity. It’s not just an internal change but an external change as well. And the obvious example that we begin to imitate is that of other Christians whose lives are credible, influential. It’s not enough for us to merely tell someone the way of salvation. We have to live it out so that they imitate us. That’s what it is to be the presence of Christ on earth.

Notice that the Thessalonian Christians didn’t only imitate the apostles but more importantly they became imitators “of the Lord. As they imitated Paul, so their lives imitated “the Lord” because Paul’s life pointed them to the life of Christ. Just as Paul was the presence of Christ to them so they became the presence of Christ themselves: they became examples of the Lord.

That’s what spiritual leadership and mentoring is all about, isn’t it? That’s how spiritual growth is generated in those we minister to. Christian leadership and mentoring is about teaching others, from our knowledge and life experience, what the Christian life is all about, so that what they see in us draws them to Christ and they become followers of the Lord, imitators and examples of him to others.

So, as pastors and church leaders, we must all live our lives before others in such a credible, Christ-like way that what they see in us they put into practice. This can take place in a Sunday School class, or a small group Bible study, or in your home with your children, as well as in church gatherings as a whole.

Similarly, we must make sure that those we follow model the message of the gospel in speech and conduct so that by imitating them, we imitate Christ and thus become the presence of Christ on earth. But be warned: To be an imitator and example of Christ involves suffering for the gospel as Christ did. When you are closely identified with the Christ of the gospel you will suffer for the gospel, you’ll run into opposition to your beliefs and lifestyle. That’s what happened to the Thessalonians - they received the word in much affliction” (1:6b). They were persecuted for their faith.

We may not suffer persecution like the Christians in China, Sudan, Vietnam, Cambodia and many other places. But we will face the ridicule of atheists and evolutionists, the outright wrath of gays and radical religious groups, the antagonism of those who oppose the notion of absolute truth and the exclusive claims of the gospel.

You may have experienced that already in your life. Perhaps at school or college, other students have ridiculed you for abstaining from sex outside of marriage because of your faith in Christ. Perhaps at work your colleagues have shunned you for not watching pornographic movies or going out drinking after work because of your faith in Christ. Perhaps in your retirement community or neighborhood others despise your faithful attendance at church because of your faith in Christ. There are all kinds of ways in which we experience suffering for the gospel.

But Christian suffering is paradoxically accompanied by joy. God’s people are able to sustain ridicule and opposition “with the joy of the Holy Spirit” (1:6c). This is the paradoxical result of receiving the gospel. On the one hand, we experience suffering and yet, on the other hand, “joy” that surpasses the suffering, joy that comes from the sustaining power of the indwelling Spirit.

That’s who gospel-centered people are. People who are known by what we do and by who we are. We are living testimonies to the saving power of the gospel and we are living testimonies to the transforming power of the gospel. (1) The gospel transforms us into examples of Christ, and...

(2) The gospel transforms us into examples to others (1:7-10). …so that you became an example to all the believers in Macedonia and Achaia (1:7). By imitating the example of the apostles, the Thessalonians also became examples to others.

We become examples to others by our contagious faith (1:8-9a).8For not only has the word of the Lord sounded forth from you in Macedonia and Achaia, but your faith in God has gone forth everywhere, so that we need not say anything. 9For they themselves report concerning us the kind of reception we had among you” (1:8-9a).

Everybody hears about the faith of a gospel-centered church. The word of the Lord (the gospel) rings out from it so that everyone hears it near and far, because they walk and talk the gospel. Everybody knew what happened in Thessalonica. Instead of persecution hampering their testimony it actually prospered it! Others heard about their conversion and they began to say: “Do you know what happened over there in Thessalonica? Do you know that when they received the gospel, they began to suffer persecution and that they actually rejoice in it?”

This is where the grapevine becomes a lifeline for the gospel. We hear that all the time in personal testimonies, don’t we? Someone gets saved and first thing you know others are saying: “Did you hear what happened to so and so. He’s become religious. She’s found God!” Everyone talks about gospel-centered people who are living testimonies to the transforming power of the gospel. No one has to promote a genuine work of the Spirit of God. It’s self-evident and compelling. It’s a contagious faith.

When God began to work in the Brooklyn Tabernacle in New York, the news spread around the world. Is that true of you in your community? Is your church a bold example for God of contagious faith? Are you living testimonies to the transforming power of the gospel?

We become examples to others by our contagious faith, and we become examples to others by our radical conversion (1:9b-10). Radical conversion means (1) a complete change in direction: “…you turned to God from idols…” (1:9b). The very people who had once worshipped idols now turned completely away from paganism and turned their lives over to God. That’s a total turnaround in direction. Radical conversion means turning “to God” in faith and turning away from idols.” True believers cannot worship God and idols. So, radical conversion means a complete change in direction.

And radical conversion means (2) a complete change in action. They began to serve the living and true God” (1:9b). That’s the evidence of genuine repentance - turning away from Satan and sin and turning to God and holiness. A complete change in action means you begin to “serve” God. You are set free from slavery to sin, from the superstitious paralysis of idol worship, from the power of sin, and released into the glorious liberty of serving God. That’s what gospel-centred people do – they serve the living and true God.” What a bold life-transforming change!

You serve the “living” God. Not dead statues of wood and stone, but the living God, the One who is life in himself, in whom we live and move and have our being, the one who gives to all people life and breath. And you serve the “true” God. Not false gods who deceive you, but the true God who cannot lie. Not counterfeit gods of materialism, pluralism, relativism, hedonism, narcissism, but the only true God.

Radical conversion means a complete change in direction, a complete change in action, and radical conversion means (3) a complete change in expectation. Our expectation changes because (a) our future is certain: “ wait for (God’s) Son from heaven” (1:10a). That’s what gospel-centred people do – they wait in certain hope for the return of Christ from heaven, when death will be swallowed up by life.

Our expectation changes because our future is certain and our expectation changes because (b) our future is secure. “God has raised from the dead, Jesus who delivers us from the wrath to come” (1:10b). The Jesus who walked this earth in history is the Son of God himself, whom God raised from the dead. Christ is alive at God’s right hand, waiting to take his beloved, elect people to heaven. That’s why our future is secure, because Christ’s resurrection guarantees our resurrection. Just as God raised Christ from the dead so He will raise us up.

When we experience radical conversion, our expectation changes because our future is certain, our future is secure, and our expectation changes because (c) our future is settled: Jesus delivers us from the wrath to come” (1:10c). Those who are Christ’s don’t fear God's wrath because Christ, our Deliverer and Savior, has rescued us from the judgement of God by paying the price of our sins with his own blood on the cross. The wrath of God in judgement is coming and it’s certain. All who trust Christ are delivered from his wrath but all who reject Christ will be condemned under his wrath. The crying need of the world is deliverance from coming wrath through the Christ of the gospel. What a comfort to know that when we turn to God in faith our future is settled, our eternal destiny in heaven is secure.

People don’t like to hear about the wrath of God. They just want to hear about the love of God because, they argue, a loving God would never condemn them. You see, subconsciously they are trying to escape the judgement of God but the truth is that “God will judge the world in righteousness by that man whom he hath ordained” (Acts 17:31), the Lord Jesus Christ. God's wrath is not an impersonal concept for philosophers to debate but a tangible reality for sinners to face. Praise God, then, that as the redeemed people of God we have been saved from coming wrath.

Now we wait with eager expectation for Christ’s imminent return from heaven (cf. Phil. 3:20-21). Now we wait with eager expectation for him to complete our redemption by the transformation of our bodies and our transfer to heaven. We can’t hasten the coming of Christ, we can’t change the date or the manner of his coming, but we eagerly look for him as we wait and work. The imminent, bodily return of Christ is the continuing hope of gospel-centred people. It’s an essential part of living the gospel. We don’t hear much about that anymore. Much of the contemporary church has lost sight of “the blessed hope and the glorious appearing of our great God and Saviour, Jesus Christ” (Tit. 2:13). Churches today seem to be more focused on the bountiful present than the blessed future. Christians seem to want to hear about our lives, our families, our needs, our well-being instead of Christ’s glorious coming in majesty and power when he will restore all things to God the Father in their resplendent beauty.

Is this what you preach? Is it your expectation? Is it your hope? Is your future certain, secure, and settled? Are you trusting yourself, your good works, your money, your dreams in this world? Or, are you eagerly expecting the return of Christ?

Concluding Remarks

This, then, is a portrait of true spirituality, authentic Christianity: Godly people who demonstrate the gospel in their walk and talk.” Gospel-centred people are known by what we do - people who demonstrate our faith through works, our love through serving, and our hope through persevering. And gospel-centered people are known by who they are - people who are transformed by the gospel into examples of Christ and examples to others.

This is what we, as church leaders, must preach and this is how must live, so that our people grow spiritually through our leadership. We must live the gospel in such a way that others see Christ in us. Does that describe you? Do others see Jesus in you? Do they imitate you because you are a godly person who walks and talks the gospel?

III. Sermon Outlines

To listen to the audio version of these sermons in English, click on these links: Link 1 - Rev. 2:18-20; Link 2 - Rev. 2:20-23; Link 3 - Rev. 2:23-29.

Title: Letters to the Seven Churches: Thyatira – Progressing but Corrupt

Theme: The subtle deception of sin in the church

Point 1: Christ commends the church for its progress (2:19)

Point 2: Christ condemns the church for its corruption (2:20)

Point 3: Christ cautions the church if it is unrepentant (2:21-23)

Point 4: Christ confirms to the church his grace (2:24-29)

Related Topics: Pastors

La Revue Internet Des Pasteurs, Fre Ed 36, Edition du l’été 2020

A ministry of…

Auteur: Dr. Roger Pascoe, Président,
Email: [email protected]

I. Renforcement De L’interprétation Biblique
“Comment Lire Et Comprendre La Bible” (Pt. 3)


Ceci est la partie 3 de notre étude continue sur le “Renforcement de l’Interprétation Biblique : Comment Lire et Comprendre la Bible.” Dans l’édition passée de Net Pastor’s Journal, nous avons conclu avec une discussion sur “l’Impact de la Culture sur notre Compréhension”– la culture ancienne et la culture contemporaine. Dans la présente édition, nous allons jeter un coup d’oeil sur plus d’aspects de l’interprétation biblique (l’herméneutique) qui influence notre compréhension du texte quand nous étudions la Bible dans le but nous préparer à prêcher.

En plus des différences entre l’ancienne culture et la culture contemporaine, qui affecte grandement la manière dont nous lisons et interprétons la Bible, il y a également des questions relatives aux pratiques qui sont limitées à l’ancienne culture (c’est-à-dire “culturelles”) dans la Bible, et ce qui est applicable à toutes les cultures et tous les temps (c’est-à-dire “transculturelles). Considérons dans un premier temps …

Deux Extrêmes

Les deux extrêmes qui influencent la compréhension de l’Ecriture sont : (1) Toute pratique dans la Bible est transculturelle et prescriptive. Selon ce point de vue, toute pratique dans la Bible n’est pas limitée dans le temps et est contraignante pour tous les peuples de tous les temps. (2) Toute pratique dans la Bible est culturelle et non prescriptive. Selon ce point de vue toute pratique dans la Bible est limitée à sa culture, son temps et, pour ce faire, elle est prescriptive pour ceux à qui elle a été écrite seulement – c’est-à-dire, qu’elle est liée à la culture et au temps uniquement.

Ma conviction est que la bonne position est entre ces deux extremes – principalement que, certaines pratiques dans la Bible sont permanentes et inchangeables, tandis que d’autres sont temporaires ou changeables. Notre tâche est avant tout de distinguer ce qui est pratique, coutûme et tradition “culturelle” de ce qui est “transculturelle ;” deuxièmement, de découvrir les principes intemporels que reflètent les pratiques de l’ancienne culture ; et troisièmement, de déterminer comment ces principes peuvent être exprimés d’une manière compréhensible dans notre culture aujourd’hui.

Faites attention, cette tâche n’est pas facile. C’est pour cela que beaucoup de livres ont été écrits et qu’il continue d’y avoir beaucoup de débats sur cette question. L’un des grands problèmes de cette question dans l’interprétation biblique est que, comme la culture, les visions du monde changent avec le temps, des pressions se lèvent au sein de la communauté chrétienne suggérant qu’on change l’interprétation du texte pour l’adapter à ces visions culturelles changeantes. Les exemples de cet état de fait serait le mode vestimentaire (1 Pi. 3:3-5), les formes de l’adoration (les instruments, les chants etc.), et le rôle de la femme dans le ministère publique dans l’église.

Bien qu’il y ait des discussions, de temps en temps, pour changer certaines pratiques (si elles sont culturelles et non prescriptives) pour mieux communiquer ces principes constants, il ne nous est jamais permis de changer le texte pour juste le conformer à notre culture. Là est le problème. Pour vous aider à comprendre cette question culturelle et transcuturelle dadvantage, permettez-moi de vous donner …

Deux Exemples

Exemple #1: le Lavage des Pieds (Jn. 13:14). Certains chrétiens le pratiquent, et d’autres, non. Il y a trois options d’interprétation possibles sur cette quetion. Option #1: Ce n’est pas un principe et c’est une pratique culturelle limitée. Cette option d’interprétation argumente que cette instruction était limitée à la Palestine du 1er siècle à cause de leurs Chemins poussiéreux et à la pratique de laver les pieds des gens lorsqu’ils entraient chez vous. Option #2: C’est un principe transculturel à pratiquer universellement. Selon ce point de vue, laver les pieds est à la fois l’expression d’un principe constant quelque soit la culture, un principe qui doit être pratiqué par toutes les cultures de tous les temps. Option #3: C’est un principe transculturel et des pratiques culturelles variantes. Selon cette option d’interprétation, le lavage des pieds est simplement l’expression culturelle d’un principe constant, qui peut être exprimé diversement d’une culture à l’autre, des manières qui sont conformes à la culture contemporaine et au temps.

En cherchant à résoudre ce problème, nous devons poser deux questions : Question #1 : Quel est le principe intemporel constant ? Réponse : Le principe est que nous devons exprimer de l’humilité, et un esprit de service les uns envers les autres. Question #2 : Comment est-ce que le principe est exprimé pratiquement ? Réponse : Dans la Palestine du premier siècle, il était exprimé par le lavage des pieds les uns des autres parce que (a) c’était là le travail à domicile le moins élevé (et, ainsi, ça exprimait l’humilité) et (b) parce qu’ils portaient des sandals et marchaient sur des route pousiéreuses (et ainsi, ça exprimait l’esprit de service). Mais dans d’autres cultures le principe peut être exprimé par d’autres termes plus pertinents, sensés et compréhensibles – c’est-à-dire que c’est une pratique qui pourrait être mieux réflété dans des coutûmes qui sont plus pertinentes pour cette culture. Ainsi, dans cet exemple, je pencherai vers l’option d’interprétation #3 ci-dessus.

Exemple #2 : Le voilement de la tête pour les femmes (1 Cor. 11). Ici aussi, il y a trois options d’interprétation possibles (Voir R.C. Sproul, Knowing Scripture, 107). Option #1: Ce n’est pas un principe et c’est une prtaique culturelle limitée. Cette option d’interprétation argumente que cette instruction est limitée à la culture palestinienne du 1er siècle dans laquelle les femmes chrétiennes devaient se soumettre aux hommes et elles montraient leur soumission par la coutûme de la palestinienne du 1er siècle qui consistait à se voiler la tête, laquelle pratique montrait (a) leur modestie, et (b) leur soumission aux hommes. Cependant, dans la culture contemporaine, il n’est pas exigé des femmes qu’elles se violent la tête, pas plus qu’elles ne sont pas considérées comme subordonnées aux hommes.

Option #2: C’est un principe traansculturel et une pratique universelle. Ce point de vue d’interprétation argumente que cette instruction représente un principe transculturel, qui exige que toutes les femmes chrétiennes par tout et en tout temps démontrent leur soumission aux hommes en se voilant la tête. Mais est-ce vrai que dans toutes les cultures de tous les temps, le voilement de la tête des femmes indique leur soumission aux hommes ? Je ne pense pas. En fait, dans les cultures occidentales, non seulement cette pratique serait étrange, mais elle pourrait communiquer le contraire de ce qui est souhaité, en ce que les femmes attireraient l’attention sur elles-mêmes.

Option #3: C’est un principe transculturel et une pratique culturelle variante. Selon cette option d’interprétation, la soumission des femmes chrétiennes aux hommes est un principe transculturel (basé sur l’ordre de la création) mais la manière dont cela est exprimé pourrait varier d’une culture à l’autre – c’est-à-dire que ça pourrait consister à se voiler la tête, mais pas nécessairement un voil, ou que ça pourrait ne pas être du tout nécessairement se couvrir la tête. Je pencherais pour cette option d’interprétation.

Le sujet du voilement de la tête des femmes a été une question qui divise, et continu de l’être dans certaines sphères chrétiennes. L’exégèse du passage est débatu houleusement, principalement parce qu’elle contient des langages difficiles. A un certain point, Paul dit que les chéveux d’une femme est sa couverture, a-t-elle donc besoin d’un voil (e.g. 1 Cor. 11:15) ? Et l’application est aussi houleusement débatue. Dans certaines cultures de nos jours, les femmes (qu’elles soient chrétiennes ou non) continuent de se couvrir la tête de plusieurs manières (exemple : voilement intégral pour les femmes musulmanes ; les écharpes de tête babushka pour les femmes de l’Europe orientale).

Tandis que beaucoup de questions culturelles par rapport aux questions transculturelles n’influencent pas les croyances doctrinales fondamentales, elles peuvent néanmoins être sujettes à discorde dans certains milieux. Par conséquent, que faisons-nous pour démêler ce dilemma de compréhension et d’interprétation des pratiques culturelles par rapport aux questions transculturelles dans la Bible?

Evidemment, un bon point de départ est de savoir quelque chose sur les pratiques anciennes, l’histoire, la conception du monde et la communicatioin (ou, au moins avoir les ressources que nous pouvons consulter pour les trouver). En plus, nous avons besoin de quelques directives pour nous aider à comprendre et interpréter avec cohérence ces textes influencés culturellement.

Quatre Lignes Directrices D’interpretation

Ces quatre lignes directrices d’interprétation vous aideront à comprendre et à interpréter les questions culturelles dans le texte (adapté de R.C. Sproul, Knowing Scripture, 108ff.).

Ligne direcrice #1: Examinez-la elle-même pour les coutûmes changeantes. Cette ligne directrice est particulièrement utiles dans l’identification des changements de l’A.T au N.T. Quand bien même beaucoup des pratiques et exigences de l’A.T. (ex: les lois diététiques, le système sacrificiel, les modes d’habillement, les langues, l’argent) aient changé dans le N.T., les principes étaient encore valides. Ces changements n’étaient pas nécessairement dus à des changements culturels (ex: le changement de la culture des Juifs de l’A.T. et des Juifs du N.T.), mais, parfois, à une évolution dans la révélation du plan rédempteur de Dieu.

Nous devons distinguer entre les lois de Dieu (ex. Sacrificiels), qu’il a changé lui-même parce qu’il ne les avait pas faits pour être permanents (cf. 2 Cor. 3:7, 11, 13; Héb. 8:7ff.), et les institutions culturelles (e.g. le mariage, l’esclavage). Certains ont argumenté que puisque l’attitude changeait déjà dans le N.T. (ex. Onésime ne devait plus être tué mais traité comme un frère), ce n’est pas légitime de conclure que la relation du mariage est aussi sujet au changement (ex. La femme n’est pas sous l’autorité de l’homme) et que le rôle des femmes dans l’église est aussi changeable (ex. Les femmes peuvent être des pasteurs de l’église) ? Mais comme R. C. Sproul le fait remarquer, “nous devons être prudents pour distinguer d’entre les institutions que la Bible considère simplement comme existantes, telles que ‘les autorités qui existent’ (Rom. 13:1, VRJ), et celle que la Bible institute positivement, approuve et ordonne” tel que le mariage. Il continue en disant que “le prinicpe de soumission aux structures des autorités qui existent (tel que le gouvernement Romains) n’implique pas forcément l’approbation de Dieu de ces structures mais simplement un appel à l’humilité et à l’obéissance civile. Dieu, dans son ultime providence secrète peut disposer qu’il y ait un César Auguste, mais ne pas l’approuver comme modèle pour la vertue chrétienne. Cependant, l’institution de la structure et le motif d’autorité du mariage sont donnés dans le context d’une institution positive et d’approbation dans tous les deux Testaments. Mettre les structures bibliques de la famille sur le même pied d’égalité que la question de l’esclavage revient à obscurcir beaucoup de différences entre les deux. Ainsi, les Ecritures offrent une base pour le comportement chrétien au milieu de situations oppressives ou mauvaise tout comme elles ordonnent des structures qui doivent réfléter une bonne élaboration de la création” (Sproul, Knowing Scripture, 109).

Ainsi donc, soyez vigilents par rapport aux coutûmes “changeantes” dans la Bible – celle que Dieu lui-même a changé (ex. L’abandon de l’esclavage dans le N.T., indique que ce n’était pas un principe permanent, mais une pratique culturelle) et ceux que des êtres humains pécheurs ont changé.

Et soyez vigilents par rapport aux coutûmes “inchangeantes” dans la Bible telles que (1) être soumis à l’autorité gouvernementale, même si elle ne réflète pas des valeurs chrétiennes (pourvu, bien sûr, qu’une telle soumission ne nous mette pas en conflit avec le principe “d’obéir Dieu plutôt que les hommes”); (2) maintenir le mariage comme une pratique permanente pour l’union d’un homme et d’une femme, et pas sujet aux pratiques culturelles changeantes.

Ligne Directrice #2: N’essayez de lire dans le texte biblique des pratiques culturelles du 1er siècle dont l’auteur n’a pas eu l’intention.

Par exemple, vous entendrez des prédicateurs dire parfois que l’instruction de Paul sur les chéveux des femmes et les voils de la tête était motivée par son désir que les femmes chrétiennes soient distinctes des prostituées du temple de ce temps là dans cette culture. Mais, comme R.C. Sproul fait remarquer (voir Knowing Scripture, 110) cela doit être relu dans le texte ce qui est une simple spéculation par certains savants comme ce qui a été la raison derrière l’instruction. En réalité, dans ce cas, une telle relecture dans le texte est erronée comme Paul le déclare que cette instruction concernant la soumission des femmes aux hommes (1 Cor. 11:8-11) est liée au précédent de la création, qui était exprimée au 1er siècle par le voilement de la tête. Cela n’avait rien à voir avec les prostituées du temple, quand bien même, elles montraient leur comportement enflammé non seulement en ne se voilant pas la tête, mais en se rasant complètement (cf. 1 Cor. 11:5b-6).

Nous devons reconnaître que certains chrétiens du 1er siècle ont dû être très anti-culturel (c’est-à-dire non-conformiste cuturellement) puisqu’ils étaient si persécutés pour leur pratiques et croyances. Ainsi, nous avons besoin de respecter le fait que les chrétiens du 1er siècle avaient leurs propres pratiques dinstinctes, qui étaient uniques à leur situation et pas des prescriptions pour d’autres cultures.

Ligne directrice #3: Chaque fois que l’auteur se réfère à la création comme base de son instruction, il est en train de déclarer un principe intemporel, transculturel et universel.

Des pratiques qui sont enracinées dans la création ne peuvent jamais être rationalisées comme culturelles. Faire ainsi reviendrait à rendre le fondement même de notre existence impertinent. “Les lois de la création ne sont pas données à l’homme comme Hébreux ou chrétien. Elles sont plutôt enracinées dans la responsabilité basique de l’homme vis-à-vis de Dieu” (Sproul, 110-111).

Paul évoque la création dans son argument pour le voilement de la tête pour dénoter la soumission des femmes aux hommes dans l’église (comme mentionné plus haut, 1 Cor. 11:2-16) et encore dans son argument pour le silence des femmes et leur soumission dans léglise (1 Tim. 2:11-15).

Jésus évoque également la création lorsqu’il répondait à la question des Pharisiens sur le divorce (Matt. 19:4-6) en les ramenant à ce qui fut l’intention de Dieu pour le mariage quand Il nous a créé. Bien que Moïse les avait accordé le divorce à cause de la dureté du cœur humain, Jésus maintien l’intention normale de Dieu pour les relations de mariage depuis le commencement.

Ainsi, nous pouvons en tirer deux conclusions : (1) l’enseignement enraciné dans la création est transculturel, à moins qu’il ne soit modifié dans le cours de la révélation progressive dans l’Ecriture (Sproul, 111) ; (2) Même si ces appels à la création sont transculturels concernant le principe, la manière dont il est mis en pratique peut être culturel.

Ligne directrice #4: Quand on doute si une instruction biblique est culturelle ou transculturelle, il faut pencher vers le transculturel.

Lorsqu’on doute, il serait mieux d’interpréter une coutûme comme un principe plutôt que d’interpréter un principe comme une coutûme. Je ne recommande pas le légalisme, qui se manifeste dans : (1) une attitude et une pratique rigides d’un système de règles et de régulations non bibliques qui exige l’interprétation et l’application de pratiques culturelles (que ce soit dans l’Ecriture ou non) comme des principes transculturels; (2) L’élévation de certaines pratiques (tels l’habillement, les aliments) au niveau de doctrine biblique (c’est-à-dire, élever des pratiques en précéptes; transformer des formes en fonctions), particulièrement en référence à l’obtention de faveur de la part de Dieu pour le salut ou pour la croissance spirituelle (c’est-à-dire, par la loi et non par la grâce) en faisant certaines choses et en s’abstenant d’autres choses.

Au contraire, au lieu de les écarter comme un légalisme non pertinent et rédondant, je récommande la soumission à ces pratiques biliques pour lesquels nous ne sommes pas certains de leur interprétation et de leur application (culturelles ou situationnelles ; transculturelles ou universelles). Ce n’est pas l’idéal, mais c’est une récommandation pour les textes que nous trouvons trop difficiles à catégoriser concernant leur pratique dans la culture d’aujourd’hui.

II. Renforcement Du Leadership Biblique

La Croissance Scirpturaire Et l’Impact Du Ministère Pastoral : Un Étude Exégétique De 1 Thess. 1:1-10”

En lisant, cette étude exégétique de 1 Thess. 1:1-10, j’espère que vous verrez comment votre leadership pastoral pourrait avoir un grand impact sur la croissance spirituelle de votre église. J’ai rencontré ce beau poême sur la l’église parfaite :

“Si vous trouvez une église parfaite sans tâche ni plaie, pour l’amour du ciel, ne vous joignez pas à cette église ! Elle ne sera plus parfaite.

Si vous trouvez une église parfaite où les anxiétés cessent, passez-en outre, de peur qu’en vous joignant à elle, vous n’en gachiez le chef-d’œuvre.

Mais puisqu’il n’existe pas d’église parfaite avec des hommes et des femmes parfaits, arrêtons de chercher une telle église et commencer à nous aimer les uns les autres au sein de celle dont nous sommes membres.”

Bien que personne d’entre nous n’appartient à une église parfaite, nous voulons certainement être l’église que Dieu veut que nous soyons et nous voulons certainement imiter l’église modèle. C’est là le sujet du texte que nous étudions : le portrait de l’église modèle. Quel genre de personnes représentent-elles l’église modèle ? A quoi ressemble-t-elles ? Que font-elles ? Expliquée sommairement, une église modèle est un compromis de personnes pieuses qui démontrent l’évangile dans leur marche et leurs paroles.

L’église de Thessalonique était une église assez jeune. Ils s’étaient récemment convertis du paganisme, de l’adoration des idoles, et en conséquence de cela, ils étaient persécutés pour leur foi. Par conséquent, Paul leur rappelle leurs racines spirituelles. Il leur rappelle que leurs racines spirituelles sont “en Dieu le Père et en Jésus-Christ le Siegneur” (1:1a). Ils partageaient une vie commune “en” Dieu, une vie enracinée dans le Père et le Fils. L’église vit “en” Dieu ; Il est à la fois la sphère spirituelle et la source divine de notre existence et en déhors de Dieu, l’église n’a point de vie, ni de raison d’être. Savoir que nous sommes “en Dieu le Père et en Jésus-Christ le Seigneur” nous procure un grand sens de sécurité et de protection face à l’opposition à la vérité, la persécution et le ridicule. Quelle que soit l’opposition à laquelle nous faisons face, nous sommes en sécurité et protégés en Dieu avec lequel nous partageons la vie.

Paul leur rapelle également leurs bénédictions spirituelles : “Que la grâce et la paix vous soient données” (1:1b). La faveur souveraine de Dieu repose sur eux parce qu’ils ont trouvé la “grâce” en Christ, et Sa “paix” repose sur eux parce qu’ils ont été réconciliés avec Dieu par Christ. C’est là ce qu’est une vraie église de Dieu ! Des gens dont la vie spirituelle est enracinée en Dieu et dont les bénédictions spirituelles découlent du Dieu de grâce et de paix.

Paul ne peut pas s’arrêter de rendre grâce à Dieu pour eux (1:2) à mesure qu’il se souvient de leur démonstration d’une vraie spiritualité parce qu’ils étaient des personnes centrées sur l’évangile. Comme Paul, nous devons rendre grâce à Dieu pour de telles personnes. Comment donc les reconnaissons-nous ?

1. On reconnaît les Personnes Centrées sur l’Evangiles Par Ce Qu’ils Font (1:3).

Le fruit de l’Esprit est évident en eux. La foi, l’amour et l’espérance ne sont pas oisives chez les chrétiens pieux. Ces caractéristiques sont des preuves extérieures de la résidence intérieure du Saint Esprit. Elles sont les manifestations pratiques extérieures et des expressions de l’évangile. Elles ne sont pas des traits invsibles comme une sorte d’ADN religieuse, mais elles sont des expressions actives de qui nous sommes en tant que peuple de Dieu.

L’évangile, dans son essence, est une“foi” en Christ qui est exprimée en “amour” pour Dieu et pour le prochain, et qui nous assure “l’espérance” pour l’éternité.

Notez que les personnes centrées sur l’évangile démontrent leur foi par leurs œuvres. “Nous rappelant sans cesse l’œuvre de votre foi…devant Dieu notre Père” (1:3a). La foi chrétienne produit des bonnes œuvres pour Dieu. Comme Jacques le dit: “La foi sans les œuvres est morte en elle-même” (James 2:17). Si vous dites avoir la foi sans que vos œuvres ne le démontrent, l’on peut douter si vous êtes vraiement né de Dieu. Nous devons démontrer notre foi par les bonnes œuvres faites pour Dieu. La foi chrétienne change radicalement la manière dont vous vivez, de sorte à ce que vous viviez pour servir Dieu avec des œuvres qui Lui apportent la louange. Les personnes centrées sur l’évangile démontrent la foi par les œuvres et…

Les gens centrées sur l’Evangile démontrent leur amour par leur service “Nous rappelant…le travail de votre charité” (1:3b). L’amour nous motive dans un service inlassable pour les autres. C’et facile de dire que vous aimez quelqu’un, mais tant que cela n’est pas traduit par un service actif pour lui, c’est creux et ça ne signifie rien.

Notre amour pour Dieu nous donne de l’énergie pour servir les autres, même si le travail est dur, laborieux, pénible, parce que nous servons avec un amour sacrificiel qui cherche le bien des autres et parce que nous travaillons“devant notre Dieu et Père” et en son nom. Les personnes centrées sur l’Evangile démontrent leur foi par leurs œuvres, leur amour par le service, et…

Les personnes centrées sur l’Evangile démontrent leur espérance par leur persévérance. “Nous rappelant…votre espérance en notre Seigneur Jésus Christ” (1:3c). La perséverance naît de la ferme espérance.

On avait confisqué tous ses biens à chrétien Chinois, parce qu’elle héberge une église dans sa maison. On rapport ses dires : “Rien ne nous arrêtera. Ce n’est certainement pas la persécution, ni quand on nous prend tout ce que nous avons !” Pourquoi ? Pourquoi n’abandonnent-ils pas simplement ? Parce qu’ils ont une ferme espérance enracinée dans une foi inébranlable, de telle sorte que lorsque les conflits et les oppositions se lèvent, ils répondent par une persévérance implacable malgré les obstacles.

La vie chrétienne est soutenue par une espérance persévérante. Notre espérance n’est pas le type d’espérance basée sur la rêvasserie, ou une espérance semblable à ce qu’on trouve dans un livre de souhaits de noël. Ce n’est pas non plus une espérance qui est écrasée par les circonstances difficiles. Quelqu’un a dit que “l’espérance chrétienne est la certitude d’une réalité non encore expérimentée” (Alistair Begg). La nôtre est l’espérance de l’évangile, la sécurité de notre salut, l’attente du retour certain et imminent de notre Sauveur. La nôtre est l’espérance de ceux qui autrefois n’avaient aucune espérance, mais qui maintenant ont une espérance qui surpasse le découragement et l’opposition.

C’est l’orientation future de l’espérance qui nous motive. Si nous sommes orientés sur un futur sûr et certain, nous pouvons gérer plus facilement les problèmes du présent. Si vous n’avez pas d’espoir pour une amélioration, un soulagement, ou un accomplissement futur, comment donc pourriez-vous persévérer, comment pourriez-vous avancer ?

La foi, l’amour, l’espérance. Ce sont là les marques déposées des personnes spirituelles, centrées sur l’évangile, des gens qui, par leur style de vie sont la présence de Christ sur terre. Comment ces caractéristiques sont-elles exprimées dans votre vie ? C’est ici l’emphase – pas sur des concepts passifs mais sur des expression actives de qui nous sommes, sur la base d’actes extérieurs quotidiens du fruit de l’Esprit dans nos vies. A quoi ressemblent ces valeurs spirituelles dans votre vie ? Vos œuvres experiment-elles adéquatement votre foi ? Votre service rendu aux autres experiment-il votre amour pour eux ? Votre perséverance exprime-t-elle votre espérance en Dieu ? Votre vie est-elle l’expression pratique de la présence de Christ sur terre ? Votre église est-elle centrée sur l’évangile, des personnes qui sont connues par ce que vous faites ? “Les gens pieuses démontrent l’évangile par leur marche et leurs paroles.” Êtes-vous des gens qui démontrent leur foi par vos œuvres, votre amour par votre service, et votre espérance par par votre perséverance ?

Nous rendons gâce pour les personnes centrées sur l’évangile qui font montre d’une vraie spiritualité. Les personnes centrées sur l’évangile sont connues par ce qu’elles font. Et deuxièmement…

2. Les personnes centrées sur l’évangile sont connues par qui elles sont (1:4-6).

La relation intime de Paul avec ces croyants est exprimée dans le fait qu’il les mentionne continuellement dans sa prière. (1:2), qu’il se souvienne de ce qu’ils ont fait et de la manière dont ils vivaient (1:3), et qu’il sait qui ils sont en Christ (1:4). Ils étaient des chrétiens authentiques, vivant leur foi en pratique et connus de long en large par le témoignage de qui ils étaient. Rien d’étonnant qu’il rende continuellement grâce à leur sujet. Nous aussi, nous devons rendre grâce pour les personnes centrées sur l’évangile, qui sont des vrais protraits de spiritualité. Nous rendons grâce parce qu’ils sont connus par ce qu’ils font et pour qui ils sont.

Premièrement, nous sommes des témoignages vivants à la puissance salvatrice de l’évangile.

La puissance salvatrice de l’évangile est évidente dans (1) l’exercice de la souveraineté de Dieu dans l’élection : Nous savons, frères bien-aimés de Dieu, que vous avez été élus” (1:4). Vous ne pouvez pas être des personnes centrées sur l’évangile si vous n’êtes pas “élus” par Dieu – le peuple bien-aimé et élu de Dieu. L’élection est une doctrine biblique, que vous la compreniez ou non, que vous l’aimiez ou non. L’élection est le terme utilisé pour décrire le choix souverain de Dieu de certaines personnes pour le salut (cf. Eph. 1:4; Rom. 9:11; 11:5, 7, 28; 2 Pi. 1:10).

Pourquoi l’élection est-elle nécessaire, vous demandez ? Parce que si Dieu ne nous avait pas choisi et attiré à Lui-même, personne ne serait sauvée. Personne ne serait sauvée parce que nous sommes tous par nature et pratique des pécheurs incorrigibles, qui ne se seraient jamais tournés à Dieu par une foi salvatrice, à moins que nous soyons attirés par Son Esprit. C’est pourquoi l’élection est nécessaire.

Pourquoi donc, nous a-t-Il choisi, demandez vous ? Ce n’est pas parce que nous sommes plus justes que les autres, car il n’y a point de juste, pas même un seul” (Rom. 3:10), mais le Seigneur nous a chosi parce qu’il a souverainement mis son amour sur nous. Nous sommes son peuple élu, bien-aimés et c’est cela la base de notre espérance persévérante. Dieu nous a choisi parce qu’Il nous a aimé et qu’Il ne nous laissera jamais nous en aller! Nous sommes sauvés pour l’éternité grâce à son grand amour à nous sauver.

Les personnes centrées sur l’évangile sont celles qui sont choisies par Dieu et qui, en vertu de ce qu’elles font et qui elles sont, présentent la vraie spiritualité, des témoignages vivants de la puissance salvatrice de l’évangile. La puissance salvatrice de l’évangile est rendue évidente dans (1) l’exercice de la souvaireneté de Dieu dans l’élection, et…

La puissance salvatrice de l’évangile est rendue évidente dans (2) l’activité de l’Esprit de Dieu par la Sa Parole. Le moyen donné par Dieu pour communiquer l’évangile c’est par la prédication et cela entraîne l’utilisation de paroles. Mais la prêcher est beaucoup plus que des mots, parce que les mots seuls ne transforment pas une vie. Par les mots, nous exprimons la vérité de Dieu, et par l’Esprit nous expérimentons la puissance de Dieu. Paul déclare : “Notre évangile ne vous ayant pas été prêché en parole seulement, mais avec puissance, avec l’Esprit Saint.” (1:5a).

La puissance salvatrice de l’évangile se produit quand la Parole de Dieu est appliquée par l’Esprit de Dieu, parce que la Parole de Dieu et l’Esprit de Dieu vont ensemble. John Stott écrit : “Des paroles dites dans la faiblesse humaine ont besoin d’être confirmées par la puissance divine… Nous ne devons jamais divorcer ce que Dieu a marié, principalement sa Parole et son Esprit. La Parole de Dieu est l’épée de l’Esprit. L’Esprit sans la Parole est sans arme ; la Parole sans l’Esprit est sans puissance.” (John Stott, The Gospel and the End of Time, The Message of 1 Thessalonians, 34).

Seul le Saint Esprit peut changer les vies par sa divine puissance. Seul le Saint Esprit peut convaincre un cœur endurci de la vérité de l’évangile de sorte à ce qu’il soit transformé par la foie n Christ. Lui seul peut illuminer l’esprit aveuglé de telle sorte à ce qu’il puisse comprendre le message de l’évangile et la vérité du Sauveur.

Paul savait que les Thessaloniciens étaient des personnes élues de Dieu, parce que le message de l’évangile a été efficace en eux ; il a changé puissament leur vies. S’ils n’étaient pas le people choisi de Dieu, l’évangile serait tombé dans des oreilles sourdes. Mais dans leur cas, le message avait été rendu puissant par l’Esprit, un message qui transforme la vie. C’est là la marque de naissance du peuple élu de Dieu, de son peuple bien-aimé. Nos vies sont radicallement changées par la puissance de l’évangile qui transforme la vie.

Ainsi, la puissance salvatrice de l’évangile est rendue évidente dans (1) l’exercice de la souvaireneté de Dieu dans l’élection, (2) la puissance de l’Esprit de Dieu par la Parole, et dans (3) la crédibilité des serviteurs de Dieu par leur prédication. Le message que Thessaloniciens ont entendu a eu un puissant effet qui a changé leurs vie, parce que la parole de Dieu était appliquée par l’Esprit de Dieu, et parce que les messagers, qui leur ont prêché l’évangie, étaient crédibles de manière convaincante. L’Evangile tire sa puissance du Saint Esprit et sa crédibilité des chrétiens qui y croit et qui le mettent en pratique.

Les apôtres qui ont prêché aux Thessaloniciens étaient crédibles de manière convaincante parce qu’ils étaient entièrement confiants dans leur message : “Notre évangile vous ayant été prêché…avec une pleine persuasion” (1:5b). Ils étaient enitèrement convaincus de la vérité de leur message, totallement controllés par l’onction de l’Esprit sur leur ministère. Ils étaients absoluement assure que la parole qu’ils prêchaient était celle de Dieu et qu’elle accomplirait le dessein de Dieu.

Ils étaient entièrement confiants dans leur message et entièrement cohérent avec leur message. “Vous n’ignorez pas que nous nous sommes montrés ainsi parmi vous, à cause de vous” (1:5c). “Nos vies n’étaient pas un secret,” dit Paul. “La manière dont nous avons vécu était cohérente avec le message que nous vous avons prêché. Vous saviez que ce que nous disions était vrai simplement par la manière dont nous nous sommes nous-mêmes conduits.” Les apôtres étaient des prédicateurs qui incarnaient ce qu’ils prêchaient. La Parole de Dieu était démontrée dans leur vie. Ils marchaient et parlaient de l’évangile par leur caractère et leur conduite. Il y avait une parfaite cohérence entre ce qu’ils disaient et la manière dont ils vivaient. Cela est puissament crédible ! Leur message changeait puissament les vies, parce qu’ils étaient des prédicateurs remplis de l’Esprit et centrés sur l’évangile dont le message est communiqué par un conviction induite par l’Esprit et reçu avec une puissance transformatrice de l’Esprit. Et cela est puissament convaincant et crédible.

C’est uniquement quand le Saint Esprit agit en vous que votre message devient transformateur pour les autres. Vous ne pouvez pas être efficace dans la communication de l’évangile si votre vie n’est pas cohérente avec votre message. Ce que vous dites et croyez doit être conforme à votre manière de vivre. Vous ne pouvez pas être efficace dans la communication de l’évangile si vous n’êtes pas entièrement assurés de sa vérité et da sa puissance. Seul le Siant Esprit peut prendre vos paroles et les donner aux cœurs, aux pensées et aux consciences des autres avec une puissance transformatrice au point qu’ils dissent : “Que dois-je faire pour être sauvé?” Les puissants prédicateurs déclarent la vérité de la parole de Dieu avec conviction sur sa véracité, et tout cela est lié à la plénitude et à l’activité du Saint Esprit.

“Les personnes pieuses démontrent l’évangile dans leur conduite et leurs paroles. On nous connaît par ce que nous faisons et par qui nous sommes. Qui sommes-nous ? Premièrement, les vrais chrétiens sont des véritables témoignages vivants à la puissance salvatrice de l’évangile et...

Deuxièment, nous sommes des témoignages vivants de la puissance transformatrice de l’évangile (1:6-10).

Remarquez que (1) l’évangile nous transforme et fait de nous des exemples vivants de Christ : “Vous avez été mes imitateurs et ceux du Seigneur” (1:6a). Les apôtres étaient des exemples vivants de Christ pour les Thessaloniciens et, par voie de conséquence, ils sont devenus des imitateurs des apôtres. C’est naturel que lorsque vous recevez l’évangile, vous imitiez ceux qui vous ont apporté le message, n’est-ce pas ? Lorsque votre vie est si radicalement changée, vous voulez être comme eux. Comme eux, vous désirer une confiance entière dans le message et, comme eux, vous voulez avoir une cohérence totalle dans votre vie. C’est le type de personnes que nous voulons ressembler – des chrétiens cohérents, crédibles dont les vies prouvent que nos paroles sont vraies ! Ainsi, les Thessaloniciens ont commencé à imiter Paul et les autres apôtres. Ils ont commencé à vivre selon l’évangile comme ils le faisaient. Ils n’ont pas simplement reçu le message des apôtres, ils ont aussi imité leur exemple.

Le christianisme n’est pas une simple profession de foi, mais une vie transformée. Quand nous devenons chrétiens nous devenons des exemples du christianisme. Ce n’est pas simplement un changement intérieur, mais également un changement extérieur. Et l’exemple évident que nous commençons à imiter est celui d’autres chrétiens dont les vies sont crédibles, influençantes. Ce n’est pas assez pour nous de simplement montrer la voie du salut à quelqu’un. Nous devons le vivre ouvertement de manière à ce qu’il nous imite. C’est cela être la présence de Christ sur terre.

Remarquez que les chrétiens Thessaloniciens n’ont pas seulement imiter les apôtres, mais ce qui est plus important est qu’ils sont devenus des imitateurs “du Seigneur.” Comme ils imitaient Paul, ainsi ils imitaient “le Seigneur” parce que la vie de Paul les dirigeait vers Christ. Tout comme Paul était la présence de Christ pour eux, ils sont devenus la présence de Christ pour eux-mêmes : ils sont devenus des exemples du Seigneur.

C’est cela la signification du leadership spirituel et du mentorat, n’est-ce pas ? C’est comme ça que la croissance spirituelle naît chez ceux pour qui nous travaillons. Le leadership et le mentorat chrétiens consistent à enseigner les autres à partir de notre connaissance et expérience de la vie, ce qui concerne la vie chrétienne, de manière à ce que ce qu’ils voient en nous les attirent à Christ et qu’ils deviennent des suivistes du Seigneur, ses imitateurs et ses exemples à d’autres.

Ainsi, en tant que pasteurs et dirigeants d’églises, nous devons tous vivre nos vies devant les autres de manière crédible et comme Christ, de sorte à ce qu’ils mettent en pratique ce qu’ils voient en nous. Cela peut avoir lieu dans une classe d’école de diamnche, ou dans un petit groupe d’étude biblique, ou chez vous avec vos enfants, et dans les rencontres d’églises.

De même, nous devons nous assurer que ceux que nous suivons traduisent le message de l’évangile dans leurs paroles et leur conduite de manière à ce qu’en les imitant, nous imitions Christ, et devenions la présence de Christ sur terre. Mais, prenez garde: Être un imitateur ou un exemple de Christ implique souffrir pour l’évangile comme Christ a souffert. Lorsqu’on vous identifie avec Christ de façon rapprochée, vous souffrirez pour l’évangile, vous risquez l’opposition à vos croyances et votre style de vie. C’est ce qui est arrivé aux Thessaloniciens - recevant la parole au milieu de beaucoup de tribultation” (1:6b). Ils étaient persécutés pour leur foi.

Il se peut que nous ne souffrions pas la persécution comme les chrétiens en Chine, au Soudan, au Vietnam, au Cambodge et dans plusieurs autres endroits. Mais nous ferons face à la ridiculisation des athées et des évolutionnistes, la colère pure et dure des homosexuels et les groupes religieux radicaux, l’antagonisme de ceux qui s’opposent à la notion de la vérité absolue et les révendications exclusives de l’évangile.

Il se peut que vous ayez eu cette expérience dans la vie. Peut-être à l’école ou au collège, d’autres étudiants vous ont ridiculisé parce que vous-vous absteniez des rapports sexuels hors mariage à cause de votre foi n Christ. Peut-être au service, vos collègues vous ont évité parce que vous ne regardez pas les film pronographiques ou parce que vous ne sortez pas boire après le travail à cause de votre foi en Christ. Peut-être dans votre quartier ou dans votre voisinage, certains méprisent votre fréquentation fidèle de l’église, à cause de votre foi en Christ. Il y a plusieurs sortes de manières dont nous souffrons à cause de l’évangile.

Mais la soufrance des chrétiens est paradoxallement accompagnée par la joie. Le peuple de Dieu est capable de supporter le ridicule et l’opposition “avec la joie du Saint Esprit” (1:6c). C’est là un résultat paradoxal de récevoir l’évangile. D’une part, nous expérimentons la souffrance, et cependant, d’autre part, une “joie” qui surpasse la souffrance, une joie qui vient de la puissance d’endurance de l’Esprit qui demeure en nous.

C’est ce que sont les personnnes centrées sur l’évangile. Des gens qui sont connus par ce qu’ils font et par qui ils sont. Nous sommes des témoignages vivants de la puissance salvatrice de l’évangile. (1) L’évangile nous transforme et fait des nous des exemples de Christ, et...

(2) L’évangile nous transforme et fait de nous des exmples pour les autres (1:7-10). “…en sorte que vous êtes devenus un modèle pour les croyants de la Macédoine et de l’Achaïe (1:7). En imitant l’exemple des apôtres, les Thessaloniciens sont devenus aussi des exemples pour d’autres.

Nous devenons des exemples pour les autres par notre foi contagieuse (1:8-9a). 8Non seulement, en effet, la parole du Siegneur a retenti de chez vous dans la Macédoine et l’Achïe, mais votre foie n Dieu s’est faite connaître en tout lieu de telle manière que nous n’avons pas besoin d’en parler. Car on raconte à notre sujet, quel accès nous avons eu auprès de vous” (1:8-9a).

Tout le monde entend parler de l’église centrée sur lévangile. La parole du Seignuer (l’évangile) résonne d’elle de telle sorte que chacun l’entend de près et de loin, parce qu’ils se conduisent et parlent conformément à l’évangile. Tout le monde sait ce qui s’était passé à Thessaonique. Au lieu que la persécution fasse obstacle à leur témoignage, elle l’a, au contraire, fait prospérer ! D’autres ont entendu parler de leur conversion et ils ont commencé à dire : “savez-vous ce qui s’est passé là-bas à Thessalonique ? Savez-vous que quand ils ont reçu l’évangile, ils ont commencé à subir la persécution, et qu’ils se réjouissent en elle ?”

C’est là que la difficulté devient une bouée de sauvetage pour l’évangile. Nous entendons toujours cela dans les témoignages personnels, n’est-ce pas ? Quelqu’un est sauvé et la première chose que vous savez, c’est que les autres dissent : “avez-vous appris ce qui est arrivé à un tel et à un tel ? Il est devenu religieux. Il a trouvé Dieu.!” Tout le monde parle des personnes centrées sur l’évangile qui sont des témoignages vivants de la puissance transformatrice de l’évangile. Personne n’a besoin de faire de la publicité d’une véritable œuvre de l’Esprit de Dieu. Elle est évidente en elle-même et irrésistible. C’est une foi contagieuse.

Quand Dieu a commencé à œuvrer dans le Tabernacle de Brooklyn à New York, les nouvelles se sont répandues dans le monde entier. Cela est-il vrai de vous dans votre communauté ? Votre église est-elle un exemple hardi de la foi en Dieu ? Êtes-vous des témoignages vivants de la puissance transformatrice de l’évangile ?

Nous devenons des exemples pour les autres par notre foi contagieuse, et nous devenons des exemples pour les autres par notre conversion radicale (1:9b-10). La conversion radicale signifie (1) un changement total de direction : “…vous vous êtes convertis à Dieu, en abandonnant les idoles …” (1:9b). Les mêmes personnes qui, autrefois adoraient les idoles, se sont détournées du paganisme et ont donné leur vie à Dieu. C’est là un demi-tour complet dans la direction. La conversion radicale signifie se trouner “à Dieu’ dans la foi et se détourner “des idoles.” Les vrais croyants ne peuvent pas adorer Dieu et les idoles à la foi. Donc, par conversion radicale, il faut comprendre un changement complet de direction.

Le changement radical signifie (2) un changement complet de l’action. Ils ont commencé à “servir le Dieu vivant et vrai” (1:9b). C’est là la véritable preuve de la repentance – se détourner de satan et du péché et se tourner vers Dieu et la sainteté. Un changement complet de l’action signifie que vous commencez à “servir” Dieu. Vous êtes libérés de l’esclavage du péché, et rendus à la glorieuse liberté de servir Dieu. C’est ce que font les personnes centrées sur l’évangile – ils servent “le Dieu vivant et vrai.” Quel changement hardi de vie !

Vous servez le Dieu vivant. Non pas des satues de bois ou de pierre, mais le Dieu vivant, Celui qui est la vie en personne, en qui nous vivons et nous mouvons et avons notre être, celui qui donne à tous la vie et le souffle. Et vous servez le vrai Dieu. Non pas des faux dieux qui vous trompent, mais le vrai Dieu qui ne peut pas mentir. Non pas les dieux contrefaits du matérialisme, du pluralisme, du relativisme, de l’hédonisme, du narcissisme, mais le seul vrai Dieu.

La conversion radicale signifie un changement complet de direction, un changement complet d’action et la conversion radicale signifie (3) changement complet d’attente parce que (a) l’avenir est certain ; “…pour attendre des cieux son Fils (le Fils de Dieu) (1:10a). C’est ce que les personnes centrées sur l’évangile font – elles attendent le retour de Christ des cieux dans une espérance certaine, quand la mort sera engloutie par la vie.

Notre attente future change parce que notre avenir est certain et notre attente change parce que (b) notre avenir est assuré. Dieu “a ressuscité des morts, Jésus, qui nous delivre de la colère à venir” (1:10b). Le Jésus qui a marché sur cette terre dans l’histoire, celui que Dieu a ressuscité d’entre les morts. Christ est vivant à la droite de Dieu, attendant de prendre son peuple élu, bien-aimé au ciel. C’est pourquoi, notre avenir est assuré, parce que la résurrection de Christ garantit notre résurrection Comme Dieu a ressuscité Christ d’entre les morts, Il nous ressuscitera de même.

Si nous faisons l’expérience de la conversion radicale, notre attente change parce que notre avenir est certain, notre avenir est assuré, et notre attente change parce que © notre avenir est réglé : “Jésus…nous délivre de la colère à venir” (1:10c). Ceux qui appartiennent à Christ ne craignent pas la colère de Dieu, parce que Christ, notre Sauveur, nous a racheté du jugement de Dieu en payant le prix de nos péchés avec son propre sang sur la croix. La colère de Dieu dans le jugement est certaine et elle arrive. Tous ceux qui se confient en Christ sont délivrés de la colère, mais tous ceux qui rejettent Christ son condamnés à vivre sa colère. Le besoin assourdissant du monde, c’est la délivrance de la colère à venir, par le Christ de l’évangile. Quelle consolation de savoir que quand nous sous sommes tournés à Dieu par la foi, notre avenir à été réglé, notre destinée éternelle dans les cieux est assurée!

Les gens n’aiment pas entendre parler de la colère de Dieu. Ils veulent juste entendre parler de l’amour de Dieu parce qu’ils argumentent qu’un Dieu aimant ne les condamneraient jamais. Voyez-vous, ils essaient subconsciemment d’échapper au jugement de Dieu, mais la vérité est que Dieu “jugera le monde selon la justice, par l’homme qu’il a désigné” (Acts 17:31), le Seigneur Jésus Christ. La colère de Dieu n’est pas un concept impersonnel pour que les philosophe en débatent, mais une réalité tangible dont les pécheurs feront face. Gloire soit rendue à Dieu, donc, parce qu’en tant que peuple de Dieu, nous avons été sauvés de la colère à venir.

Maintenant nous attendons avec empressement le retour imminent de Christ des cieux (cf. Phil. 3:20-21). Maintenant, nous attendons avec empressement qu’il complète notre rédemption par la transformation de nos corps et notre transferrement au ciel. Nous ne pouvons pas accélérer la venue de Christ, nous ne pouvons pas changer la date ou la manière de sa venue, mais nous l’attendons avec empressement pendant que nous travaillons. C’est une partie essentielle de la vie de l’évangile. Nous n’entendons plus beaucoup parler de cette venue. La plupart de l’église contemporaine a perdu de vue “la bienheureuse espérance, et la manifestation de la gloire du grand Dieu et Sauveur Jésus Christ” (Tit. 2:13). Les églises d’aujourd’hui semblent être plus centrées sur le présent généreux que sur le futur béni. Les chrétiens semblent vouloir entendre parler de leur vie, leurs familles, leurs besoins, leur bien-être, plutôt que d’entendre parler la glorieuse venue de Christ en majesté et en puissance, pour restaurer toute chose à Dieu le Père, dans une beauté resplendissante.

Est-ce là ce que vous prêchez ? Est-ce là votre attente ? Est-ce là votre espérance ? Votre avenir est-il certain, assuré et réglé ? Vous confiez-vous à vous-même, vos bonnes oeuvres, votre argent, vos rêves dans ce monde ? Ou attendez-vous avec empressement le retour de Christ ?

Remarques conclusives

C’est donc cela le portrait de la vraie spiritualité, du christianisme authentique : “Le peuple de Dieu démontre l’évangile dans leur marche et dans leurs paroles.” Les personnes centrées sur l’évangile sont connues par ce qu’ils font – des gens qui démontrent leur foi par les œuvres, leur amour par le servie, et leur espérance par la perséverance. Et les personnes centrées sur l’évangile son connues par qui elles sont – des personnes qui sont transformées par l’évangile en exemples de Christ et en exemples pour les autres.

C’est là ce que nous, en tant que leaders d’églises, devons prêcher, et c’est de cette manière que nous devons vivre, pour que les membres de nos églises puissent croître spirituellement par notre leadership. Nous devons vivre de telle manière à ce que les autres voient Christ en nous. Cela vous décrit-il ? Les autres voient-ils Christ en vous ? Vous imitent-ils parce que vous êtes des personnes pieuses qui marchent et parlent de l’évangile ?

III. Plan de Messages

Pour écouter la version audio de ces messages en Anglais, cliquez sur ces liens : Link 1 - Apoc. 2 : 18-20; Link 2 - Apoc. 2 : 20-23; Link 3 - Apoc. 2 : 23-29.

Titre : Lettres aux Sept Eglises : Thyatire – Progressant mais corrompue

Thème : La tromperie subtile du péché dans l’église

Point 1 : Christ donne des ordres à l’église pour son progrès (2 : 19)

Point 2 : Christ condamne l’église pour sa corruption (2 : 20)

Point 3 : Christ met l’église en garde s’elle n’est pas repentante (2 : 21-23)

Point 4 : Christ confirme sa grâce à l’église (2 : 24-29)

Related Topics: Pastors

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 36, Editia de Vară 2020

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea interpretării biblice
„Cum să citim și să înțelegem Biblia” (Partea a 3-a)


Aceasta este partea a treia a studiului nostru intitulat „Consolidarea interpretării biblice: Cum să citim și să înțelegem Biblia”. În ediția precedentă a acestui jurnal, am vorbit în încheiere despre „Impactul culturii asupra înțelegerii noastre” – fiind vorba atât despre cultura antică, cât și despre cea contemporană. În această ediție, vom privi și la alte aspecte ale interpretării biblice (adică ale hermeneuticii), care au un impact asupra modului în care înțelegem textul atunci când studiem Biblia în procesul de pregătire pentru predicare.

Pe lângă diferențele dintre cultura antică și cea contemporană, care influențează foarte mult modul în care citim și înțelegem Biblia, mai există și întrebarea: care practici din Biblie sunt limitate la cultura antică (i.e. „practici culturale”) și care se aplică în toate culturile și în toate timpurile (i.e. „practici transculturale”). În primul rând, haideți să vorbim despre…

Două Extreme

Cele două extreme care influențează modul în care înțelegem Scriptura sunt: (1) Fiecare practică din Biblie este transculturală și prescriptivă. Conform acestei concepții, orice practică biblică este neschimbătoare și obligatorie pentru toți oamenii din toate timpurile. (2) Fiecare practică din Biblie este culturală și neprescriptivă. Conform acestei concepții, orice practică biblică este limită la cultura și timpul său și, prin urmare, este prescriptivă doar pentru cei cărora le-a fost scrisă - i.e. este o practică culturală și limitată în timp.

Eu cred că poziția corectă se află undeva între cele două extreme, adică unele practici din Biblie sunt permanente și neschimbătoare, pe când altele sunt temporare și schimbătoare. Sarcina noastră este, în primul rând, să distingem între practicile, obiceiurile și tradițiile „culturale” și cele „transculturale”; în al doilea rând, să descoperim principiile neschimbătoare reflectate de practicile antice; iar în al treilea rând, să aflăm cum pot fi exprimate acele principii într-un mod semnificativ în cultura noastră.

Ai grijă! Sarcina aceasta nu este ușoară! De aceea s-au scris multe cărți pe această temă și disputa încă nu s-a încheiat. Una dintre principalele probleme este faptul că, de-a lungul timpului, culturile și perspectivele despre lume și viață se schimbă, ceea ce pune presiune pe comunitatea creștină în ce privește schimbarea interpretării textului pentru a se adapta acelor perspective culturale care se schimbă. Putem da ca exemplu, aici, îmbrăcămintea (1 Pet. 3:3-5), formele de închinare (instrumente, cântece etc.) și rolul femeilor în lucrarea publică a bisericii.

Din când în când, pot să existe argumente pentru schimbarea anumitor practici (dacă acestea sunt culturale și neprescriptive), pentru a asigura o mai bună comunicare a acelor principii neschimbătoare, însă niciodată nu ne va fi îngăduit să schimbăm interpretarea textului doar pentru a-l face să se potrivească culturii noastre. Aici este, de fapt, problema. Pentru a te ajuta să înțelegi mai bine chestiunea aceasta a elementelor culturale vs. cele transculturale, permite-mi să îți dau…

Două Exemple

Exemplul #1: Spălarea picioarelor (In. 13:14). Unii creștini practică spălarea picioarelor, pe când alții nu. Există trei variante de interpretare în cazul acesta. Varianta #1: Aceasta este o practică culturală limitată și nu extragem niciun principiu de aici. Această variantă de interpretare susține că învățătura și practica respectivă era limitată la Palestina secolului I d.Hr., pentru că drumurile erau prăfuite și, prin urmare, se obișnuia ca gazda să spele picioarele celor care intrau în casa sa. Varianta #2: Acesta este un principiu transcultural și o practică universală. Conform acestei perspective, spălarea picioarelor este atât expresia unui principiu neschimbător, precum și metoda indicată pentru aplicarea acelui principiu – i.e. spălarea picioarelor este indicată ca o practică permanentă indiferent de cultură, o practică ce trebuie respectată în toate culturile și în toate timpurile. Varianta #3: Acesta este un principiu transcultural care se transpune în practici culturale diferite. Potrivit acestei interpretări, spălarea picioarelor este expresia culturală a unui principiu neschimbător, care poate fi exprimat în diferite moduri ce diferă de la o cultură la alta, precum și de la o perioadă la alta, moduri care sunt relevante pentru cultura și perioada contemporană.

Căutând să dăm un răspuns la această problemă, trebuie să punem două întrebări: Întrebarea #1: Care este principiul permanent, neschimbător exprimat aici? Răspuns: Principiul este că trebuie să arătăm smerenie și disponibilitate de slujire în relațiile cu ceilalți. Întrebarea #2: Cum este exprimat acest principiu în practică? Răspuns: În Palestina primului secol, acest principiu era pus în practică prin spălarea picioarelor unii altora pentru că (a) aceasta era una din cele mai de jos slujbe dintr-o gospodărie (ceea ce arată smerenie) și (b) pentru că pe atunci oamenii purtau sandale și umblau pe drumuri prăfuite (ceea ce arată disponibilitatea de a sluji). Însă în alte culturi, principiul acesta poate fi exprimat în moduri mai relevante, mai semnificative și mai pe înțeles; cu alte cuvinte, aceasta este o practică ce, în alte culturi, ar fi reflectată mai bine prin obiceiuri relevante pentru cultura respectivă. Așadar, în cazul de față, aș opta pentru cea de-a treia variantă de interpretare expusă mai sus.

Exemplul #2: Acoperirea capului la femei (1 Cor. 11). Și aici avem trei variante de interpretare (vezi R.C. Sproul, Knowing Scripture [Cunoașterea Scripturii], 107). Varianta #1: Aceasta este o practică culturală limitată și nu extragem niciun principiu de aici. Această interpretare afirmă că învățătura exprimată aici este limitată la cultura din Palestina primului secol, în care femeile creștine trebuiau să fie supuse bărbaților și să-și arate supunerea prin obiceiul de atunci de a-și acoperi capul. Practica aceasta arăta (a) modestia lor și (b) supunerea lor față de bărbați. Însă în cultura noastră, femeilor nu li se cere să își acopere capul și nici nu sunt considerate a fi subordonate bărbaților.

Varianta #2: Acesta este un principiu transcultural și o practică universală. Potrivit acestei interpretări, învățătura aceasta reprezintă un principiu transcultural, conform căruia toate femeile creștine de pretutindeni și din toate timpurile trebuie să își arate supunerea față de bărbați acoperindu-și capul. Însă este adevărat că în toate culturile și în toate timpurile acoperirea capului femeilor arată supunerea față de bărbați? Nu cred. De fapt, în culturile vestice, practica aceasta nu doar că ar fi considerată ciudată, ci ar putea transmite exact opusul a ceea ce ar vrea să transmită, considerându-se că femeile ar încerca astfel să atragă atenția asupra lor.

Varianta #3: Acesta este un principiu transcultural care se transpune în practici culturale diferite. Potrivit acestei interpretări, supunerea femeilor creștine față de bărbați este un principiu transcultural (bazat pe ordinea creației), însă felul în care este transpus în practică poate varia de la o cultură la alta, adică poate fi exprimat prin acoperirea capului, dar nu neapărat cu un văl, sau poate fi cu totul altceva. Eu înclin înspre această variantă de interpretare.

Subiectul acoperirii capului la femei a fost, iar în unele sfere creștine continuă să fie, un subiect de dispută. Exegeza pasajului este supusă unor dezbateri aprinse, în mare măsură din cauza faptului că pasajul conține un limbaj mai greu de înțeles. La un moment dat, Pavel pare să spună că părul femeii este învelitoarea capului său, așa că de ce mai are nevoie de văl (ex. 1 Cor. 11:15)? Și aplicația este supusă unor dezbateri aprinse. În unele culturi din zilele noastre, femeile (creștine sau necreștine) încă își mai acoperă capul în diferite moduri (ex. femeile musulmane folosesc vălul; femeile din Europa de est basmaua).

Majoritatea acestor dispute cu privire la principii transculturale versus principii culturale nu influențează doctrinele fundamentale, însă fără îndoială că pot crea, și în unele cercuri chiar creează, neînțelegeri. Așa că, ce putem face pentru a clarifica această dilemă a înțelegerii și interpretării practicilor culturale vs. transculturale din Biblie?

Evident, un prim pas ar fi să știm câte ceva despre practicile antice, despre istoria, perspectiva despre lume și viață și despre comunicarea din vremea aceea (sau cel puțin să avem resurse pe care să le putem consulta în privința aceasta). Apoi, avem nevoie de câteva reguli care să ne ajute să înțelegem și să interpretăm corect aceste texte influențate de cultura de atunci.

Patru Reguli De Interpretare

Aceste patru reguli de interpretare te vor ajuta să înțelegi și să interpretezi chestiunile culturale din text (adaptat după R.C. Sproul, Knowing Scripture [Cunoașterea Scripturii], 108 și urm.).

Regula #1: Studiază Biblia pentru a afla acele obiceiuri care s-au schimbat de-a lungul timpului. Această regulă ne ajută în special să identificăm lucrurile din Vechiul Testament care s-au schimbat în Noul Testament. Deși multe din practicile și cerințele din Vechiul Testament (ex. legile cu privire la mâncare, sistemul de jertfe, stilurile de îmbrăcăminte, limbajul, banii) au fost diferite în Noul Testament, principiile erau încă valabile. Schimbările care au avut loc nu s-au datorat neapărat schimbărilor culturale (ex. trecerea de la cultura evreiască a V.T. la cultura neamurilor din N.T.), ci, uneori, s-au datorat progresului revelației din planul de mântuire al lui Dumnezeu.

Trebuie să facem diferența între legile lui Dumnezeu (ex. jertfele), pe care El Însuși le-a schimbat, pentru că nu au fost date cu caracter permanent (cf. 2 Cor. 3:7, 11, 13; Evr. 8:7 și urm.) și instituțiile culturale (ex. căsătoria, sclavia). Unii s-au întrebat dacă, din moment ce atitudinea față de sclavie se schimba deja în Noul Testament (ex. Onisim nu trebuia pedepsit cu moartea, ci primit ca un frate), nu am fi oare îndreptățiți să tragem concluzia că relația de căsnicie se poate schimba și ea (ex. soția nu mai este sub autoritatea soțului) și că rolul femeilor în biserică de asemenea se poate schimba (ex. femeile pot îndeplini rolul de pastor al bisericii)? Însă, după cum arată R. C. Sproul, „trebuie să avem grijă să facem diferența între instituțiile a căror existență Biblia doar o recunoaște, cum ar fi «stăpânirile care sunt» (Rom. 13:1), și cele pe care Biblia le instituie, le susține și le stabilește”, cum ar fi căsătoria. Apoi continuă: „Principiul supunerii față de structurile de autoritate existente (cum ar fi statul roman) nu înseamnă neapărat că Dumnezeu aprobă acele structuri, ci este doar o chemare la smerenie și la ascultare civilă. În tainica Sa providență absolută, Dumnezeu poate rândui să existe un Cezar Augustus fără a-l aproba ca model de virtute creștină. Însă structurile și tiparele de autoritate din căsnicie sunt instituite și susținute în ambele testamente. A pune structurile biblice ale familiei pe aceeași treaptă cu problema sclaviei înseamnă să treci cu vederea diferențele dintre cele două. Așadar, Scripturile ne învață cum să ne comportăm într-o situație rea sau opresivă, însă în același timp stabilesc structuri care trebuie să oglindească scopurile bune ale creației.” (Sproul, Knowing Scripture [Cunoașterea Scripturii], 109).

Așadar, fii atent la obiceiurile „schimbătoare” din Biblie – cele pe care Dumnezeu Însuși le-a schimbat (ex. renunțarea la sclavie, din moment ce N.T. arată că acesta nu este un principiu permanent, ci doar o practică culturală) și cele pe care ființele umane păcătoase le-au schimbat.

Și fii atent la obiceiurile „neschimbătoare” din Biblie, cum ar fi (1) supunerea față de autoritatea statală, chiar dacă aceasta nu reflectă valori creștine (cu condiția, bineînțeles, ca această supunere să nu ne pună în conflict cu principiul care spune că trebuie „să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”); (2) menținerea căsătoriei ca o practică permanentă lăsată de Dumnezeu pentru unirea dintre un bărbat și o femeie și nu ca o practică supusă schimbărilor culturale.

Regula #2: Nu încerca să găsești în textul biblic practici culturale din primul secol la care autorul se prea poate să nu se fi gândit.

De exemplu, vei auzi uneori predicatori spunând că învățăturile lui Pavel cu privire la părul femeilor și la acoperirea capului veneau din dorința lui ca femeile creștine să arate altfel decât prostituatele de la templu din vremea aceea și din cultura aceea. Însă, după cum arată R.C. Sproul (vezi Knowing Scripture [Cunoașterea Scripturii], 110), aceasta înseamnă să vezi în text idei care sunt, de fapt, pure speculații făcute de anumiți teologi și nu ceea ce a reprezentat adevăratul motiv din spatele învățăturii respective. De fapt, în cazul acesta, o astfel de interpretare a textului este greșită, pentru că Pavel afirmă că învățătura sa cu privire la supunerea femeilor față de bărbați (1 Cor. 11:8-11) se bazează pe ordinea creației, care era exprimată atunci, în primul secol, prin acoperirea capului la femei. Învățătura aceasta nu avea nimic de-a face cu prostituatele de la templu, deși, fără îndoială, acestea dădeau dovadă de un comportament nerușinat atunci când nu își acopereau capul, ci chiar și-l rădeau (cf. 1 Cor. 11:5b-6).

Trebuie să recunoaștem că unele din practicile creștine din primul secol au fost, cu siguranță, contrare culturii de atunci (adică nu s-au conformat culturii), din moment ce creștinii au fost atât de persecutați pentru credințele și practicile lor. Așadar, trebuie să ținem seama de faptul că creștinii din primul secol au avut propriile lor practici, care erau specifice situației lor și care nu sunt prescriptive pentru alte culturi.

Regula #3: Atunci când autorul face referire la creație ca bază a învățăturii sale, el afirmă un principiu universal, transcultural și permanent.

Practicile care își au rădăcinile în creație nu pot fi niciodată considerate ca fiind culturale. A face acest lucru înseamnă a face irelevantă însăși temelia existenței noastre. „Legile creației nu au fost date omului ca evreu sau creștin sau ca locuitor al Corintului, ci sunt înrădăcinate în responsabilitatea omului înaintea lui Dumnezeu” (Sproul, 110-111).

Pavel face referire la creație atunci când argumentează că acoperirea capului arată supunerea femeilor față de bărbați în biserică (după cum am menționat mai sus, 1 Cor. 11:2-16) și din nou atunci când argumentează că femeile trebuie să stea în tăcere și supunere în biserică (1 Tim. 2:11-15).

Și Isus face referire la creație când răspunde la întrebarea fariseilor cu privire la divorț (Mat. 19:4-6), amintindu-le voia lui Dumnezeu cu privire la căsătorie revelată la creație. Deși Moise a permis divorțul din cauza împietririi inimii omului, totuși Isus susține standardul lui Dumnezeu în ce privește relațiile de căsătorie așa cum El le-a stabilit de la început.

Așadar, putem trage două concluzii: (1) Învățătura înrădăcinată în creație este transculturală dacă, pe parcursul revelației progresive, nu este modificată mai târziu în Scriptură (Sproul, 111); (2) Deși aceste principii înrădăcinate în creație sunt transculturale, modul în care sunt puse în practică poate depinde de la o cultură la alta.

Regula #4: Atunci când nu știi dacă o învățătură biblică este culturală ori transculturală, înclină mai bine înspre varianta transculturală.

Atunci când ai dubii, este mai bine să interpretezi un obicei ca fiind principiu mai degrabă decât să interpretezi un principiu ca fiind un simplu obicei. Nu recomand legalismul, care se manifestă prin: (1) O atitudine rigidă și o practicare strictă a unui sistem de reguli și norme nebiblice care pretinde interpretarea și aplicarea practicilor culturale (din Scriptură sau dinafara ei) ca principii transculturale; (2) Ridicarea anumitor practici (ca îmbrăcămintea, dieta) la nivel de doctrină biblică (i.e. transformarea unor practici în principii; transformarea formelor în principii), în special pentru a obține favoare înaintea lui Dumnezeu pentru salvare sau creștere spirituală (i.e. prin lege și nu prin har) prin realizarea anumitor lucruri și abținerea de la alte lucruri.

Însă, în loc să renunțăm la ele considerându-le irelevante și profund legaliste, eu recomand supunerea față de acele practici biblice pe care nu știm cu certitudine cum trebuie să le interpretăm și să le aplicăm (cultural și situațional; sau transcultural și universal). Aceasta nu este o situație ideală, ci doar o recomandare pentru acele texte pe care nu știm cum să le încadrăm în ce privește aplicarea lor în cultura zilelor noastre.

II. Consolidarea conducerii biblice

„Creșterea spirituală și impactul lucrării pastorale: un studiu exegetic asupra textului din 1 Tesaloniceni 1:1-10”

Citind acest studiu exegetic asupra textului din 1 Tesaloniceni 1:1-10, sper că vei vedea ce impact imens poate să aibă conducerea ta pastorală asupra creșterii spirituale a bisericii. Am văzut undeva această poezioară despre biserica perfectă:

„De vei găsi o biserică perfectă fără nicio pată sau durere, nu te duce acolo, căci nu va mai fi perfectă.

De vei găsi o biserică perfectă unde toate îngrijorările dispar, treci mai departe, ca nu cumva, intrând în ea, să strici această capodoperă.

Dar din moment ce nu există această biserică perfectă, cu bărbați și femei perfecte, să nu mai căutăm o astfel de biserică și să începem s-o iubim pe cea în care ne găsim.”

Niciunul dintre noi nu face parte dintr-o biserică perfectă, însă cu siguranță vrem să fim biserica pe care o dorește Dumnezeu și cu siguranță vrem să încercăm să imităm o biserică model. Și tocmai acesta este subiectul textului pe care îl studiem: imaginea bisericii model. Ce fel de oameni formează biserica model? Cum arată aceștia? Ce fac ei? Pe scurt, biserica model este formată din oameni evlavioși care mărturisesc evanghelia prin trăirea și vorbirea lor.

Biserica din Tesalonic era destul de tânără. Credincioșii din Tesalonic se convertiseră de curând de la închinarea păgână la idoli și din cauza aceasta au fost apoi persecutați pentru credința lor. Pavel le amintește, așadar, de rădăcinile lor spirituale. Le amintește că rădăcinile lor spirituale erau în Dumnezeu Tatăl și în Domnul Isus Hristos” (1:1a). Ei aveau o viață comună în Dumnezeu, o viață înrădăcinată în Tatăl și în Fiul. Biserica trăiește „în” Dumnezeu; El este atât sfera spirituală, cât și sursa divină a existenței noastre, iar în afara lui Dumnezeu biserica nu are viață și nici motiv să existe. Știind că suntem în Dumnezeu Tatăl și în Domnul Isus Hristos, lucrul acesta ar trebui să ne facă să ne simțim în siguranță și protejați în fața persecuției, a batjocurii și a opoziției față de adevăr. Indiferent de împotrivirea de care avem parte, noi suntem în siguranță în Dumnezeu, a Cărui viață o împărtășim.

Pavel le mai amintește și de binecuvântările lor spirituale: „Har și pace de la Dumnezeu” (1:1b). Bunăvoința suverană a lui Dumnezeu era peste ei, deoarece găsiseră „har în Hristos, iar „pacea Sa era peste ei, pentru că fuseseră împăcați cu Dumnezeu prin Hristos. Așa este o adevărată biserică a lui Dumnezeu! Este formată din oameni a căror viață spirituală este înrădăcinată în Dumnezeu și ale căror binecuvântări spirituale curg din Dumnezeul harului și al păcii.

Pavel Îi mulțumește mereu lui Dumnezeu pentru ei (1:2), atunci când își amintește de manifestarea adevăratei lor spiritualități, deoarece evanghelia avea un loc central în viața lor. Și noi ar trebui, ca și Pavel, să aducem mulțumiri pentru astfel de oameni. Însă, cum îi recunoaștem?

1. Recunoaștem oamenii ancorați în evanghelie după faptele lor (1:3).

Roada Duhului se vede în ei. Credința, dragostea și nădejdea nu rămân inactive în viața credincioșilor evlavioși. Aceste trăsături sunt dovada exterioară a locuirii interioare a Duhului Sfânt. Ele sunt lucrarea practică și expresia evangheliei. Acesta este rezultatul vieții noi pe care o avem în Dumnezeu. Aceste trăsături nu sunt invizibile, ca un fel de ADN religios, ci sunt expresii active ale identității noastre ca popor al lui Dumnezeu.

Evanghelia, în esența sa, este „credință în Hristos, care este exprimată prin „dragoste pentru Dumnezeu și pentru semeni și care ne asigură o „nădejde pentru veșnicie.

Observați că oamenii ancorați în evanghelie își arată credința prin faptele lor. „Căci ne aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinței voastre”(1:3a). Credința creștină produce fapte bune pentru Dumnezeu. După cum spune Iacov, „credința fără fapte este moartă” (Iacov 2:20). Dacă spui că ai credință, însă faptele tale nu arată lucrul acesta, nașterea ta din Dumnezeu este îndoielnică. Trebuie să ne arătăm credința prin faptele bune pe care le facem pentru Dumnezeu. Credința creștină schimbă în mod radical felul în care trăiești, așa că tu trăiești acum pentru a-I sluji lui Dumnezeu cu fapte care Îi aduc laudă Lui. Oamenii ancorați în evanghelie își arată credința prin faptele lor și…

Oamenii ancorați în evanghelie își arată dragostea prin slujirea lor. „Ne aducem aminte fără încetare de osteneala dragostei voastre” (1:3b). Dragostea ne motivează să slujim altora fără să obosim. Este ușor să spui că iubești pe cineva, dar acestea sunt cuvinte goale și fără sens dacă dragostea aceasta nu se exprimă prin slujirea activă a persoanei respective.

Dragostea noastră pentru Dumnezeu ne face să îi slujim pe semenii noștri, chiar și atunci când trebuie să facem o muncă grea, laborioasă, obositoare, pentru că slujim cu dragoste jertfitoare, care caută binele celorlalți și pentru că muncim ca „înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru” și în numele Lui. Oamenii ancorați în evanghelie își arată credința prin faptele lor, dragostea prin slujirea lor și…

Oamenii ancorați în evanghelie își arată nădejdea prin perseverența lor. „Ne aducem aminte fără încetare de tăria nădejdii în Domnul nostru Isus Hristos”(1:3c). Perseverența se naște dintr-o nădejde neclintită.

Unei creștine din China i s-au confiscat toate bunurile personale de șase ori, pentru că găzduia o biserică în casa ei. Se spune că această creștină a afirmat: „Nimic nu ne va putea opri! Nici persecuția, nici confiscarea tuturor bunurilor noastre!” De ce? De ce nu renunță creștinii aceștia? Pentru că au o nădejde neclintită, înrădăcinată într-o credință de nezdruncinat, și atunci când apar conflicte sau împotriviri, ei răspund printr-o perseverență fermă, în ciuda obstacolelor pe care le întâlnesc în cale.

Viața creștină este susținută de o nădejde trainică. Nădejdea noastră nu este de tipul „în visele tale” sau „listă de dorințe de Crăciun”; și nici nu este o nădejde ce poate fi distrusă de împrejurări dificile. Cineva a spus că „nădejdea creștină este certitudinea unei realități încă neexperimentate” (Alistair Begg). Nădejdea noastră este nădejdea evangheliei, siguranța salvării noastre, așteptarea iminentei întoarceri a Salvatorului nostru. Nădejdea noastră este nădejdea celor care cândva nu aveau nicio nădejde, însă acum au o nădejde care dă la o parte orice descurajare și împotrivire.

Orientarea spre viitor a nădejdii este ceea ce ne motivează. Atunci când ne concentrăm pe un viitor sigur, putem trata mai ușor problemele din prezent. Dacă nu trăiești cu nădejdea unui viitor mai bun, a unei alinări sau a unei împliniri, atunci cum poți persevera, cum poți merge mai departe?

Credință, dragoste, nădejde. Acestea sunt semnele oamenilor spirituali, ancorați în evanghelie, a oamenilor care, prin modul lor de viață, aduc prezența lui Hristos pe pământ. Cum sunt exprimate trăsăturile acestea în viața ta? Acesta este accentul din text – accentul nu cade pe niște idei pasive, ci pe expresii active ale identității noastre, pe lucrarea zilnică de rodire a Duhului în viața noastră. Cum arată aceste virtuți spirituale în viața ta? Faptele tale sunt o exprimare corectă a credinței tale? Slujirea ta față de semeni arată dragostea ta pentru ei? Perseverența ta arată nădejdea pe care o ai în Dumnezeu? Viața ta este exprimarea practică a prezenței lui Hristos pe pământ? Biserica ta este ancorată în evanghelie? Este formată din oameni care sunt cunoscuți după faptele lor? „Oamenii evlavioși mărturisesc evanghelia prin trăirea și vorbirea lor.” Oamenii din biserica ta sunt oameni care își arată credința prin faptele lor, dragostea prin slujirea lor și nădejdea prin perseverența lor?

Suntem recunoscători pentru oamenii ancorați în evanghelie, care dau dovadă de o adevărată spiritualitate. Așadar, recunoaștem oamenii ancorați în evanghelie după faptele lor. Și, în al doilea rând…

2. Recunoaștem oamenii ancorați în evanghelie după identitatea lor (1:4-6).

Relația strânsă a lui Pavel cu acești credincioși este exprimată prin faptul că el îi amintește mereu în rugăciune (1:2), își amintește ce au făcut și cum trăiau ei (1:3), precum și prin cunoașterea identității lor în Hristos (1:4). Aceștia erau creștini autentici, care își trăiau credința în mod practic și care erau cunoscuți pretutindeni după mărturia identității lor. Nu e de mirare că Pavel mulțumea totdeauna lui Dumnezeu pentru ei! Și noi ar trebui să aducem mulțumire pentru oamenii ancorați în evanghelie, care sunt exemple reale de spiritualitate. Mulțumim lui Dumnezeu că oamenii aceștia sunt cunoscuți după faptele lor și după identitatea lor!

În primul rând, noi suntem mărturii vii ale puterii salvatoare a evangheliei.

Puterea salvatoare a evangheliei se vede în (1) exercitarea suveranității lui Dumnezeu în alegere: Știm, frați preaiubiți de Dumnezeu, alegerea voastră” (1:4). Nu putem fi oameni ancorați în evanghelie dacă nu suntem „aleși de Dumnezeu – poporul ales și iubit de Dumnezeu. Alegerea este o doctrină biblică, fie că o înțelegem sau nu, fie că ne place sau nu. „Alegere” este termenul folosit pentru a descrie alegerea suverană a lui Dumnezeu a anumitor persoane pentru a fi salvate (cf. Efes. 1:4; Rom. 9:11; 11:5, 7, 28; 2 Pet. 1:10).

Poate vă întrebați de ce este necesară alegerea. Pentru că dacă Dumnezeu nu ne-ar fi ales și nu ne-ar fi atras la El, nimeni nu ar fi fost salvat vreodată. Nimeni nu ar fi fost salvat pentru că noi toți suntem, prin natura și trăirea noastră, păcătoși incorigibili, care nu s-ar întoarce niciodată la Dumnezeu cu credință salvatoare, dacă nu ar fi atrași de Duhul Său. De aceea este necesară alegerea.

Poate veți întreba: atunci de ce ne-a ales pe noi? Nu pentru că suntem mai neprihăniți decât alți oameni, pentru că Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar” (Rom. 3:10), ci Domnul ne-a ales pe noi pentru că Și-a revărsat dragostea asupra noastră în mod suveran. Noi suntem poporul Său ales și iubit și aceasta este temelia nădejdii noastre neclintite. Dumnezeu ne-a ales pentru că ne-a iubit și nu va renunța niciodată la noi! Suntem salvați pentru eternitate datorită dragostei Sale mari prin care ne-a salvat.

Oamenii ancorați în evanghelie sunt cei care sunt aleși de Dumnezeu și care, în baza a ceea ce fac și ceea ce sunt, prezintă o imagine reală a spiritualității, mărturii vii ale puterii salvatoare a evangheliei. Puterea salvatoare a evangheliei se vede în (1) exercitarea suveranității lui Dumnezeu în alegere și…

Puterea salvatoare a evangheliei se vede în (2) activitatea Duhului lui Dumnezeu prin Cuvântul Său. Mijlocul rânduit de Dumnezeu pentru comunicarea evangheliei este predicarea și aceasta necesită folosirea cuvintelor. Însă predicarea înseamnă mult mai mult decât niște simple cuvinte, căci doar cuvintele nu pot schimba o viață. Prin cuvinte exprimăm adevărul lui Dumnezeu și prin Duhul Sfânt experimentăm puterea lui Dumnezeu. Pavel spune: „În adevăr, Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt” (1:5a).

Puterea salvatoare a evangheliei se manifestă atunci când Cuvântul lui Dumnezeu este aplicat de Duhul lui Dumnezeu, căci Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu lucrează împreună. John Stott scrie: „Cuvintele rostite în slăbiciunea omenească trebuie să fie confirmate de putere divină… Nu trebuie să despărțim niciodată ceea ce Dumnezeu a unit, adică Cuvântul și Duhul Său. Cuvântul lui Dumnezeu este sabia Duhului. Duhul fără Cuvânt este neînarmat; Cuvântul fără Duh este fără putere.” (John Stott, The Gospel and the End of Time, The Message of 1 Thessalonians [Evanghelia și sfârșitul vremurilor, Mesajul cărții 1 Tesaloniceni], 34).

Numai Duhul Sfânt poate schimba vieți prin puterea Sa divină. Numai Duhul Sfânt poate convinge o inimă împietrită de adevărul evangheliei, în așa fel încât aceasta să fie transformată prin credința în Hristos. Numai El poate ilumina o minte orbită ca să poată înțelege mesajul evangheliei și să-și pună încrederea în Mântuitorul.

Pavel știa că tesalonicenii erau poporul ales al lui Dumnezeu, pentru că mesajul evangheliei lucrase cu putere în ei și le schimbase viața. Dacă nu ar fi fost poporul ales al lui Dumnezeu, urechile lor ar fi rămas surde la evanghelie. Însă în cazul lor, mesajul a fost însoțit de puterea Duhului Sfânt și a avut efect transformator. Acesta este semnul distinctiv al poporului ales și iubit de Dumnezeu. Viețile noastre sunt schimbate în mod radical de puterea transformatoare a evangheliei.

Așadar, puterea salvatoare a evangheliei se vede în (1) exercitarea suveranității lui Dumnezeu în alegere, (2) puterea Duhului lui Dumnezeu prin Cuvânt și în (3) credibilitatea slujitorilor lui Dumnezeu în predicare. Mesajul pe care tesalonicenii l-au auzit a avut un efect puternic în schimbarea vieții lor, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu a fost aplicat de Duhul lui Dumnezeu și deoarece mesagerii care le-au predicat evanghelia au fost credibili și convingători. Puterea evangheliei vine de la Duhul Sfânt și credibilitatea ei de la creștinii care o cred și o trăiesc!

Apostolii care le-au predicat tesalonicenilor au fost mesageri convingători și credibili pentru că aveau încredere deplină în mesajul lor: „Evanghelia noastră v-a fost propovăduită cu o mare îndrăzneală” (1:5b). Ei erau pe deplin convinși de adevărul mesajului lor și se aflau cu totul sub ungerea Duhului asupra lucrării lor. Ei erau pe deplin convinși că acel Cuvânt pe care îl predicau era Cuvântul lui Dumnezeu și că acesta va duce la îndeplinire planul lui Dumnezeu.

Ei aveau încredere deplină în mesajul lor și erau consecvenți în mesajul lor. „Căci știți că, din dragoste pentru voi, am fost așa printre voi” (1:5c). „Viața noastră nu a fost ascunsă”, spune Pavel. „Noi am trăit în conformitate cu mesajul pe care l-am predicat. Ați știut că ceea ce am spus este adevărat pentru că ați văzut cum am trăit.” Apostolii erau predicatori ce întrupau mesajul pe care îl predicau. Cuvântul lui Dumnezeu se manifesta în viața lor. Ei întrupau evanghelia prin caracterul și comportamentul lor. Ceea ce spuneau se potrivea perfect cu modul în care trăiau. Iar asta face ca mesajul lor să fie extrem de credibil! Mesajul lor avea puterea de a schimba vieți, pentru că ei erau predicatori ancorați în evanghelie și plini de Duhul Sfânt, al căror mesaj era transmis cu convingerea Duhului și primit cu puterea transformatoare a Duhului. Și astfel mesajul devine profund credibil și convingător.

Numai când Duhul Sfânt lucrează în tine, mesajul are putere transformatoare în viața altora. Nu poți fi eficient în comunicarea evangheliei dacă viața ta nu este în consecvență cu mesajul tău. Ceea ce spui și crezi trebuie să fie în conformitate cu modul în care trăiești. Nu poți fi eficient în comunicarea evangheliei dacă nu ești pe deplin convins de puterea și veridicitatea ta. Numai Duhul Sfânt poate lua cuvintele tale și să le pună în mintea, inima și conștiința oamenilor cu o putere transformatoare, astfel încât ei să spună: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Predicatorii plini de putere spun adevărul lui Dumnezeu din Cuvântul lui Dumnezeu, convinși fiind de adevărul său, toate acestea venind din umplerea cu Duhul Sfânt și din activitatea Sa.

„Oamenii evlavioși mărturisesc evanghelia prin trăirea și vorbirea lor.” Suntem cunoscuți prin ceea ce facem și prin ceea ce suntem. Cine suntem noi? În primul rând, creștinii adevărați sunt mărturii vii ale puterii salvatoare a evangheliei și...

În al doilea rând, suntem mărturii vii ale puterii transformatoare a evangheliei (1:6-10).

Observați că (1) evanghelia ne transformă în exemple vii ale lui Hristos: „Și voi înșivă ați călcat pe urmele mele și pe urmele Domnului” (1:6a). Apostolii erau exemple vii ale lui Hristos pentru tesaloniceni și, ca urmare, ei au călcat pe urmele apostolilor. Este normal ca atunci când primești evanghelia să calci pe urmele celor care ți-au adus mesajul, nu-i așa? Când viața ta se schimbă în mod radical, vrei să fii ca ei. Ca și ei, vrei să ai încredere deplină în mesajul adus și, tot ca ei, vrei ca viața ta să fie în deplin acord cu mesajul. Astfel de oameni ne dorim să fim – creștini consecvenți, credibili, a căror viață demonstrează că ceea ce spunem este adevărat! Așadar, creștinii tesaloniceni au început să calce pe urmele lui Pavel și ale celorlalți apostoli. Au început să trăiască evanghelia ca și apostolii. Ei nu doar au primit mesajul apostolilor, ci le-au și urmat exemplul.

Creștinismul nu este o simplă mărturisire de credință, ci o viață schimbată. Când devenim creștini, devenim exemple de creștinism. Schimbarea care are loc nu este doar în interior, ci și în exterior, iar noi începem să urmăm exemplul altor creștini, care au o viață credibilă și influentă. Nu este suficient să spunem cuiva cum poate fi mântuit. Trebuie să întrupăm mesajul pe care îl transmitem, pentru ca ei să poată călca pe urmele noastre. Aceasta înseamnă ca Hristos să fie prezent prin noi pe pământ.

Observați că tesalonicenii nu doar că au călcat pe urmele apostolilor, ci chiar mai important, au călcat pe urmele „Domnului”. Călcând pe urmele lui Pavel, Îl urmau, de fapt, pe „Domnul”, pentru că viața lui Pavel îi îndrepta către viața lui Hristos. Așa cum Pavel aducea prezența lui Hristos printre ei, tot așa și ei aduceau prezența lui Hristos pe pământ, arătându-L pe Domnul celor din jur.

Asta înseamnă conducere spirituală și mentorare, nu-i așa? Așa are loc creșterea spirituală în cei pe care îi slujim. Conducerea creștină și mentorarea înseamnă să-i învățăm pe alții, din ceea ce cunoaștem și din experiența noastră de viață, ce este viața creștină, pentru ca ceea ce văd în noi să îi atragă la Hristos și să devină urmași ai Domnului, călcând pe urmele lui și arătându-L pe El celor din jur.

Așadar, ca pastori și lideri ai bisericii, trebuie să trăim înaintea oamenilor într-un mod atât de credibil și de asemănător lui Hristos, încât să facă și ei ceea ce văd la noi. Asta se poate întâmpla la școala duminicală, într-un grup mic de studiu biblic ori în casa ta, cu copiii tăi, sau în întâlnirile în plen ale bisericii.

Tot așa, trebuie să avem grijă ca cei pe care îi urmăm să întrupeze mesajul evangheliei prin vorbirea și comportamentul lor, astfel încât, călcând pe urmele lor, să călcăm, de fapt, pe urmele lui Hristos, aducând astfel prezența Sa pe pământ. Însă aveți grijă: a călca pe urmele lui Hristos și a-L arăta pe El presupune a suferi pentru evanghelie, așa cum și Hristos a suferit. Când te identifici cu Hristosul evangheliei, vei suferi pentru evanghelie, vei întâmpina împotrivire față de credința ta și stilul tău de viață. Acest lucru s-a întâmplat și cu tesalonicenii, care au primit Cuvântul în multe necazuri (1:6b). Erau persecutați pentru credința lor.

Poate că noi nu vom fi persecutați ca și creștinii din China, Sudan, Vietnam, Cambodgia sau din alte locuri. Însă vom întâmpina batjocura ateilor și a evoluționiștilor, furia fățișă a homosexualilor și a grupurilor religioase radicale, ostilitatea celor care se opun noțiunilor de adevăr absolut și afirmațiilor radicale ale evangheliei.

Poate că ai experimentat deja aceste lucruri în viața ta. Poate ai fost ridiculizat de colegii tăi la școală sau la facultate pentru că ai refuzat să ai relații sexuale în afara căsătoriei datorită credinței tale în Hristos. Poate colegii de muncă te-au evitat pentru că tu nu te uitai la filme pornografice și nu ieșeai să bei cu ei după orele de muncă datorită credinței tale în Hristos. Sau poate că vecinii din cartier te disprețuiesc pentru că mergi mereu la biserică datorită credinței tale în Hristos. Există multe feluri în care putem suferi pentru evanghelie.

Însă suferința creștină este însoțită, în mod paradoxal, de bucurie. Oamenii lui Dumnezeu pot suferi batjocură și împotrivire „cu bucuria care vine de la Duhul Sfânt (1:6c). Acesta este rezultatul paradoxal al primirii evangheliei. Pe de o parte, întâmpinăm suferință, însă pe de altă parte, experimentăm „bucuria” care întrece suferința, bucurie ce vine din puterea care ne întărește a Duhului ce locuiește în noi.

Așa sunt oamenii ancorați în evanghelie. Oameni cunoscuți după faptele lor și după identitatea lor. Sunt mărturii vii ale puterii salvatoare a evangheliei și mărturii vii ale puterii transformatoare a evangheliei. (1) Evanghelia ne transformă în exemple vii ale lui Hristos și…

(2) Evanghelia ne transformă în exemple pentru alții (1:7-10). așa că ați ajuns o pildă pentru toți credincioșii din Macedonia și din Ahaia” (1:7). Călcând pe urmele apostolilor, tesalonicenii au ajuns să fie exemple pentru alții.

Devenim exemple pentru alții atunci când credința noastră este contagioasă (1:8-9a).8În adevăr, nu numai că de la voi Cuvântul Domnului a răsunat prin Macedonia și Ahaia, dar vestea despre credința voastră în Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni, așa că n-avem nevoie să mai vorbim de ea. 9Căci ei înșiși istorisesc ce primire ne-ați făcut” (1:8-9a).

Vestea despre credința unei biserici ancorate în evanghelie se răspândește pretutindeni. Cuvântul Domnului (evanghelia) răsună din biserica aceea și toată lumea, de aproape și de departe, o aude, pentru că acei credincioși mărturisesc evanghelia prin trăirea și vorbirea lor. Toată lumea știa ce se întâmplase în Tesalonic. Persecuția nu a împiedicat mărturia lor, din contră, a făcut-o mai înfloritoare. Alți oameni au auzit de convertirea lor și au început să spună: „Știți ce s-a întâmplat în Tesalonic? Știți că atunci când au primit evanghelia, creștinii tesaloniceni au început să fie persecutați, iar ei s-au bucurat în mijlocul persecuției?”

Aici este punctul în care vița-de-vie devine ancoră pentru evanghelie. Auzim adesea lucrul acesta în mărturiile personale, nu-i așa? Cineva este mântuit și știi deja că oamenii vor spune: „Ai auzit ce s-a întâmplat cu cutare? A devenit religios. L-a găsit pe Dumnezeu!” Toată lumea vorbește despre oamenii ancorați în evanghelie, care sunt mărturii vii ale puterii transformatoare a evangheliei. Lucrarea adevărată a Duhului lui Dumnezeu nu are nevoie de reclamă, pentru că este evidentă și convingătoare. Credința aceasta este contagioasă.

Când Dumnezeu a început să lucreze în Brooklyn Tabernacle din New York, vestea aceasta s-a răspândit în toată lumea. Se întâmplă la fel și cu tine în mijlocul comunității tale? Biserica ta este un exemplu îndrăzneț de credință contagioasă? Sunteți voi mărturii vii ale puterii transformatoare a evangheliei?

Devenim exemple pentru alții atunci când credința noastră este contagioasă și devenim exemple pentru alții prin convertirea noastră radicală (1:9b-10). Convertire radicală înseamnă (1) o schimbare radicală a direcției: de la idoli v-ați întors la Dumnezeu…” (1:9b). Aceiași oameni care se închinau cândva la idoli, s-au întors acum cu totul de la păgânism și și-au predat viața lui Dumnezeu. Este o schimbare radicală de direcție. Convertirea radicală înseamnă întoarcere la Dumnezeu cu credință și renunțare la idoli. Credincioșii adevărați nu se pot închina și la Dumnezeu, și la idoli. Așadar, convertire radicală înseamnă o schimbare radicală a direcției.

Și convertire radicală mai înseamnă (2) o schimbare radicală în trăire: să slujiți Dumnezeului celui viu și adevărat” (1:9b). Aceasta este dovada pocăinței adevărate – întoarcerea de la Satan și de la păcat și întoarcerea la Dumnezeu și la sfințenie. O schimbare radicală în trăire înseamnă că începeți să slujiți lui Dumnezeu. Ești eliberat de sclavia păcatului, de paralizia superstițioasă a închinării la idoli, de puterea păcatului și pus în măreața libertate a slujirii lui Dumnezeu. Asta fac oamenii ancorați în evanghelie – ei slujesc Dumnezeului celui viu și adevărat.” Ce viață schimbată!

Tu slujești Dumnezeului celui viu! Nu unor statui moarte de piatră sau lemn, ci Dumnezeului celui viu, Cel care este viața, Cel în care avem viața, mișcarea și ființa, Cel care dă viață și suflare tuturor oamenilor. Și slujești Dumnezeului celui „adevărat. Nu zeilor falși care te înșală, ci Dumnezeului adevărat care nu minte. Nu zeilor falși ai materialismului, pluralismului, relativismului, hedonismului, narcisismului, ci singurului Dumnezeu adevărat.

Așadar, convertire radicală înseamnă o schimbare radicală a direcției, o schimbare radicală în trăire și convertire radicală mai înseamnă (3) o schimbare radicală a așteptărilor. Așteptările noastre se schimbă pentru că (a) viitorul nostru este sigur: ... să așteptați din ceruri pe Fiul Său (1:10a). Asta fac oamenii ancorați în evanghelie – așteaptă cu nădejde neclintită întoarcerea lui Hristos din cer, când moartea va fi înghițită de viață.

Așteptările noastre se schimbă pentru că viitorul nostru este sigur și așteptările noastre se schimbă pentru că (b) viitorul nostru este protejat. L-a înviat din morți: pe Isus, care ne izbăvește de mânia viitoare” (1:10b). Acel Isus care a intrat în istoria omenirii și a umblat pe pământul acesta este Însuși Fiul lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu L-a înviat din morți. Hristos este viu la dreapta lui Dumnezeu și așteaptă să Își ia în cer poporul ales și iubit. De aceea viitorul nostru este protejat, pentru că învierea lui Hristos ne garantează învierea noastră. După cum Dumnezeu L-a înviat din morți pe Hristos, tot așa ne va învia și pe noi.

Atunci când experimentăm o convertire radicală, așteptările noastre se schimbă pentru că viitorul nostru este sigur, viitorul nostru este protejat, așteptările noastre se schimbă pentru că (c) viitorul nostru este rezolvat: Isus ne izbăvește de mânia viitoare” (1:10c). Cei care sunt ai lui Hristos nu se tem de mânia lui Dumnezeu, deoarece Hristos, Eliberatorul și Salvatorul nostru, ne-a izbăvit de judecata lui Dumnezeu, plătind prețul păcatelor noastre cu sângele Său pe cruce. Mânia lui Dumnezeu în judecată se va arăta cu siguranță. Toți cei care se încred în Hristos sunt izbăviți de mânia Lui, însă toți cei care Îl resping pe Hristos vor fi condamnați sub mânia Sa. Nevoia stringentă a omenirii este izbăvirea de mânia viitoare prin Hristosul evangheliei. Ce mângâiere să știi că atunci când vii la Dumnezeu cu credință, viitorul tău este rezolvat, iar destinul tău veșnic în cer este asigurat!

Oamenilor nu le place să audă despre mânia lui Dumnezeu. Vor să audă numai despre dragostea lui Dumnezeu pentru că, spun ei, un Dumnezeu iubitor nu i-ar condamna niciodată. Vedeți, în subconștientul lor, oamenii încearcă să scape de judecata lui Dumnezeu, însă adevărul este că „Dumnezeu… va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta” (Fapte 17:31), Domnul Isus Hristos. Mânia lui Dumnezeu nu este un concept abstract pentru dezbaterile filosofilor, ci o realitate tangibilă cu care păcătoșii vor avea de-a face. Așadar, slavă lui Dumnezeu că noi, ca popor răscumpărat al lui Dumnezeu, am fost salvați de mânia viitoare!

Acum așteptăm cu nerăbdare întoarcerea iminentă a lui Hristos din cer (cf. Fil. 3:20-21). Acum așteptăm cu nerăbdare ca El să ducă la capăt răscumpărarea noastră prin transformarea trupurilor noastre și mutarea noastră la cer. Noi nu putem grăbi venirea lui Hristos, nu putem schimba data sau modul revenirii Lui, însă ne uităm după El cu nerăbdare, așteptând și muncind. Iminenta întoarcere în trup a lui Hristos este speranța necurmată a oamenilor ancorați în evanghelie. Este o parte esențială a trăirii evangheliei, însă nu se mai vorbește prea mult despre ea. O mare parte a bisericii contemporane a uitat de „fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos” (Tit 2:13). Bisericile din zilele noastre par să fie mai concentrate pe prezentul îmbelșugat decât pe viitorul binecuvântat. Creștinii par că vor să audă mai degrabă despre viața lor, despre familiile, nevoile și bunăstarea lor, decât despre glorioasa revenire a lui Hristos cu slavă și putere, când El va face din nou toate lucrurile frumoase pentru Dumnezeu Tatăl.

Despre aceasta predici tu? Aceasta este așteptarea ta? Aceasta este nădejdea ta? Viitorul tău este sigur, protejat și rezolvat? Te încrezi în tine însuți, în faptele tale bune, în banii tăi sau în visele tale în lumea aceasta? Sau aștepți cu nerăbdare întoarcerea lui Hristos?


Acesta este, așadar, portretul adevăratei spiritualități, al creștinismului autentic: Oamenii evlavioși mărturisesc evanghelia prin trăirea și vorbirea lor. Oamenii ancorați în evanghelie sunt cunoscuți după faptele lor; sunt oameni care își demonstrează credința prin faptele lor, dragostea prin slujirea lor și nădejdea prin perseverența lor. Și oamenii ancorați în evanghelie sunt cunoscuți după identitatea lor; sunt oameni transformați de evanghelie în exemple vii ale lui Hristos și exemple pentru ceilalți.

Aceasta trebuie să predicăm noi, ca lideri ai bisericii, și așa trebuie să trăim, pentru ca oamenii noștri să crească spiritual prin slujirea noastră. Trebuie să trăim evanghelia în așa fel încât oamenii să-L vadă pe Hristos în noi. Te recunoști în cuvintele acestea? Îl văd oamenii pe Isus în tine? Calcă ei pe urmele tale pentru că ești un om evlavios care mărturisește evanghelia prin vorbirea și trăirea sa?

III. Schițe de predici

Pentru versiunea audio a acestor predici în engleză, dați click pe link-urile următoare: Link 1 - Rev. 2:18-20; Link 2 - Rev. 2:20-23; Link 3 - Rev. 2:23-29.

Titlu: Scrisori către cele șapte biserici: Tiatira – Progres fără integritate

Tema: Înșelăciunea subtilă a păcatului în biserică

Punctul 1: Hristos laudă biserica pentru progresul său (2:19)

Punctul 2: Hristos condamnă biserica pentru lipsă de integritate (2:20)

Punctul 3: Hristos avertizează biserica în caz că nu se va pocăi (2:21-23)

Punctul 4: Hristos reamintește bisericii de harul Său (2:24-29)

Related Topics: Pastors