MENU

Where the world comes to study the Bible

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 22, Ediția de Iarnă 2017

Ediția de Iarnă 2017
Autor: Dr. Roger Pascoe, Președinte,
Institutul de Predicare Biblică
Cambridge, Ontario, Canada
(http://tibp.ca/)

C:\Users\Roger\Documents\My Documents\Institute for Biblical Preaching\Forms, Binder Cover Page, Logo\IBP Logos\IBP Logo.jpg

“Întărind Biserica în Predicare biblică și Conducere”

Partea I: Putere Pentru Predicare, Pt. 5

“Puterea Scripturii”

A. Puterea Scripturii Pentru Predicator La Nivel Personal

Întâi de toate Biblia trebuie să fie puternică și eficientă cel mai mult în predicator, la nivel personal. Un predicator chemat de Dumnezeu în lucrare este unul care va transmite „tot sfatul lui Dumnezeu” (Fapte 20:27); este o persoană care crede că:

1. Biblia este inspirată divin (lit. „insuflată de Dumnezeu)

2. Biblia este păstrată divin de-a lungul veacurilor

3. Biblia este cu autoritate în toate chestiunile de credință și practică

4. Biblia își atinge scopurile intenționate de Dumnezeu (Is. 55:11)

5. Biblia revelează cu fidelitate planul divin de răscumpărare (cf. 2 Tim. 3:16-17)

Prin urmare, predicatorul trebuie să fie dedicat, dependent și călăuzit de Sfintele Scripturi.

1. Predicatorul Trebuie Să Fie Dedicat Scripturilor

El trebuie să fie ca Timotei: „să rămâi în lucrurile pe care le-ai învățat și de care ești deplin încredințat, căci știi de la cine le-ai învățat.” (2 Tim. 3:14). Devotamentul față de Scripturi prin perseverență și ascultare de ele presupune disciplină.

2. Predicatorul Trebuie Să Fie Dependent De Scripturi

A fi dependent de Biblie înseamnă să o cunoști în profunzime, iar acest lucru implică, desigur, citirea ei. Mai întâi, este necesar să citiți Biblia în mod privat. Aceasta este o zonă neglijată în viața multor predicatori. Ei citesc multe alte materiale, însă nu și Biblia. Așa ceva nu este decât lucrarea celui rău care dorește să slăbească puterea predicării noastre. Asigurați-vă că vă luați timp în fiecare zi să citiți și să meditați asupra Scripturilor pentru a vă hrăni sufletul din Cuvânt, pentru a fi saturați de El. Acesta nu va fi timpul tău de studiu, ci timpul devoțional (cf. Ps. 42:2; 1:2).

Isus a spus că „omul nu trăiește numai cu pâine…” (Mat. 4:4). Este nevoie să depindem de Biblie, la fel cum depindem de pâine, pentru a trăi.

Fiți sistematici și secvențiali în citirea Bibliei. Planificați citirea. Gândiți-vă la ce citiți. Întrebați-vă, există…

(a) O promisiune de primit?

(b) O lecție de învățat?

(c) O binecuvântare de îndrăgit?

(d) O poruncă de ascultat?

(e) Un păcat de evitat?

Lăsați „cuvintele să rămână în voi” (Ioan 15:7). Rugați-vă bazați pe gândurile născute în urma citirii Scripturii. Lăsați ca acele cuvinte să producă rod în voi. La momentul potrivit, împărtășiți ceea ce ați învățat și cu alte persoane. Ascultați de Cuvântul citit.

În al doilea rând, trebuie să citiți Scripturile public. „Ia seama la citire.” (1 Tim. 4:13). Când Pavel îl instruiește pe Timotei să citească Cuvântul, el are în minte și citirea publică, în cadrul adunării. În acele zile era nevoie de citire și pentru cei ce nu aveau în posesie Scriptura, sau nu puteau să o citească. Astăzi va împlini nevoia de a acorda Bibliei locul cuvenit în cadrul închinării.

3. Predicatorul Trebuie Să Fie Călăuzit De Scripturi

„Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat; din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire,. pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Tim. 3:14-17).

Fiecare creștin, și predicatorii în particular, trebuie să fie direcționați de Scripturi în calitatea lor de Cuvânt al lui Dumnezeu. Este imposibil să predici cu putere dacă nu țineți cu tărie la adevărul inspirației Scripturii. A crede în ineranța Bibliei face parte din predicarea biblică. Când rămân fideli textului inspirat, atât predicatorul, cât și adunarea vor adera la adevărul Bibliei. Scripturile inspirate sunt cea mai înaltă autoritate pentru credință și practică, ele având deci autoritate și putere. Mai mult, Scripturile sunt pe deplin suficient și cu totul vrednice de încredere în tot ce ține de viață și lucrare.

Fiecare predicator trebuie să fie călăuzit de Scripturi. Ele sunt sursa pentru ceea ce credem, pentru conduita noastră și pentru conținutul predicării noastre. Nu avem nevoie de altceva. Într-adevăr, suficiența Scripturii este baza predicării noastre.

a) Scripturile sunt suficiente pentru salvare Scripturile pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire” (15).

Biblia ne învață despre starea noastră păcătoasă înaintea lui Dumnezeu și descoperă soluția prin Hristos. Nicio altă carte nu poate face acestea.

b) Scripturile sunt suficiente pentru revelație.Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu (16). Insuflată de Dumnezeu înseamnă că este „inspirată de Dumnezeu”. Inspirația este termenul folosit pentru a descrie procesul prin care Dumnezeu, prin agenții umani, a dus la păstrarea revelației de Sine în formă scrisă (Biblia). Dumnezeu S-a revelat pe Sine autorilor umani prin Duhul Sfânt în așa fel încât cele scrise de ei să fie cuvintele lui Dumnezeu (inspirație verbală). Nu există vreo parte din Biblie care să nu fie inspirată (inspirație plenară).

Predicatorul trebuie să fie dedicat inspirației verbale (cuvintele în sine) și plenare (completă) a Cuvântului lui Dumnezeu (cf. 2 Pet. 1:21), ceea ce înseamnă că Biblia este inerantă (fără greșeală) și inefabilă (fără a putea greși) și că prin Scripturi Domnul încă vorbește astăzi – relevanța.

Așadar noi credem că…

i) Biblia este „insuflată de Dumnezeu” (inspirată)

ii)Biblia este fără greșeală sau contradicție (inerantă)

iii)Biblia nu poate greși (inefabilă)

iv)Biblia este adevărată în tot ceea ce afirmă

v)Biblia este totalmente vrednică de crezare

Faptul că Biblia este inspirată face ca aceasta să aibă autoritate și îi garantează calitatea de a fi demnă de încredere. Aceasta nu este o carte omenească scrisă de autori supuși greșelii, ci este o carte divină scrisă de un Dumnezeu care nu poate greși. Pentru noi, credincioșii, înseamnă că biblia este autoritativă și credibilă. Dat fiind faptul că Biblia este „inspirată de Dumnezeu” putem afirma că ea este și „de folos” – utilă, benefică, de ajutor, plină de autoritate.

Pentru a predica cu putere este nevoie ca predicatorul să țină la adevărul că Biblia are autoritate. Aceasta înseamnă să credem că Biblia este Cuvântul scris al lui Dumnezeu, că este descoperirea de Sine a lui Dumnezeu, că este complete, demnă de crezare și că este autoritatea finală în materie de credință și practică.

După cum afirmă John Stott: „Una este să crezi că „Dumnezeu a acționat” descoperindu-Se pe Sine prin faptele istorice ale salvării și în mod suprem prin Cuvântul întrupat. Altceva este să crezi că „Dumnezeu a vorbit”, inspirându-i pe profeți și pe apostoli pentru a interpreta faptele Sale. Mai există și un al treilea stadiu, să crezi că vorbirea divină, prin care se păstrează și se explică activitatea divină, a fost încredințată scrierii.” (John R. W. Stott, Between Two Worlds, 96).

Biblia ni-l descoperă pe Dumnezeu. Nicio altă carte nu face acest lucru așa cum o face Biblia – este unică. Asta înseamnă să ai o perspectivă înaltă cu privire la Biblie. O astfel de perspectivă legată de inspirația Scripturii este vitală pentru predicarea biblică într-o manieră puternică din pricină că Biblia este singura autoritate care stă la baza a ceea ce vestim noi – este vocea/Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi. A privi cu suspiciune inspirația Bibliei înseamnă să vezi Cuvântul Domnului ca fiind mai puțin autoritativ și vrednic de încredere.

Predicatorul nu poate vesti Cuvântul cu autoritate și putere spirituală dacă nu este convins că acesta are autoritate, că este fără contradicție sau greșeală și că este total credibil și vrednic de urmat. Cum poate un predicator să predice cu putere dacă însăși cartea din care vestește mesajul este jefuită de autoritate? Un predicator care nu crede că Biblia este inerantă, inefalbilă și inspirată total de Duhul Sfânt nu poate avea încredere totală în Biblie și, prin urmare, nu poate proclama Scriptura către o audiență într-o manieră credibilă și cu autoritate. O astfel de predicare nu poate fi puternică.

Dacă mesagerul crede că Biblia nu este demnă de încredere, atunci el trebuie să considere că nici Dumnezeu nu este demn de încredere. Și dacă Dumnezeu nu este demn de încredere, atunci nici predicile despre Dumnezeu, bazate pe Cuvântul Său, nu pot fi credibile. Dacă o predică nu este credibilă, nu poate avea putere.

Orice gen de predicare unde nu se reflectă autoritatea și puterea Biblie este ea însăși lipsită de autoritate și putere. Puterea în proclamarea Cuvântului nu poate fi separată de autoritatea Bibliei însăși predicatorul este pur și simplu canalul prin care textul vorbește el însuși cu putere.

După cum învăța Isus în pilda semănătorului (Mat. 13), Cuvântul lui Dumnezeu însuși, în calitatea lui de sămânță bună, aduce mult rod. Când Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde în inima umană produce viață fiindcă El este viu (vezi Ev. 4:12). Biblia este vie din pricină că este inspirată de Dumnezeu (2 Tim. 3:16) și, mai departe, această calitate de a fi vie face ca ea să își genereze propria putere. Așadar, atunci când este afirmată cu credincioșie, Biblie este însoțită de putere și îndeplinește scopurile lui Dumnezeu (Is. 55:11).

O perspectivă înaltă cu privire la inspirația Scripturii este esențială pentru studierea Bibliei cu atenție. Dacă credem cu adevărat că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu inspirat, inerant și inefabil, atunci ar trebui să o studiem cu strădanie astfel încât să putem înțelege ce înseamnă în contextul ei istoric și să o putem aplica în mod practic la viețile noastre și cele ale membrilor din adunările noastre.

Atașamentul față de autoritate Scripturii îl obligă pe predicator să cerceteze cu atenție textul și să caute să-l înțeleagă. Predicatorii sunt datori să expună textul Scripturii cercetându-l cu atenție, așa cum făceau credincioșii din Bereea (Fapte 17:11). În felul acesta ei vor putea să transmită cu acuratețe semnificația și aplicația textului pentru o audiență anume.

Atașamentul față de inspirația Bibliei pune accent pe mânuirea corectă a textului, mai degrabă decât pe o abordare a acestuia în direcția divertismentului. Obligația cea mai de seamă a predicatorului atunci când pregătește schița unei predică este să se asigure că aceasta este adevărată și corectă. Dacă avem o perspectivă înaltă cu privire la inspirație atunci vom asculta de porunca biblică de a „predica Cuvântul” (2 Tim. 4:2) și nu altceva. Aptitudinile omiletice ar trebui să nu camufleze niciodată acuratețea hermeneutică și credincioșia.

c) Scripturile sunt suficiente pentru doctrină - „învățătură” și „mustrare”

Observați că primele două caracteristici ale Bibliei (învățătură și mustrare) au de-a face cu doctrina; următoarele două (corectarea și instruirea) se ocupă de conduită. De asemenea, remarcați că învățătura ține de o dimensiune pozitivă, iar mustrarea de una negativă.

De partea pozitivă, Biblia este „de folos pentru învățătură” (16). Biblia este demnă de încredere, o sursă suficientă pentru tot ce ține de credință, învățătură și practică. Scriptura este singura bază pentru predicarea pastorală, pentru învățătură și consiliere – nu miturile și legendele, nu psihologia, nu filosofia, nu experiența și nici cultura ori societatea. Ea conține tot ce este necesar pentru viață și evlavie. Este standardul pentru credința și practica noastră.

Abordând un aspect negativ Biblia este „de folos… să mustre” (16). A mustra înseamnă a confrunta, a da pe față. Scripturile sunt pe deplin suficiente și constituie singura noastră sursă credibilă pentru mustrare și confruntarea învățătorilor falși alături de doctrinele lor. Biblia îi confruntă pe cei cu doctrine false. Expune prin lumina ei tot întunericul învățăturilor greșite. Biblia este standardul și șablonul adevărului (1:13) pe care trebuie să-l păzim (1:14) și să-l folosim pentru a-i convinge pe cei aflați în eroare. Aceasta este singura mustrare cu autoritate a derapajelor morale sau doctrinare (cf. Tit 1:9; Iuda 3; Ef. 5:11; 1 Tim 5:20). Noi confruntăm deviațiile morale sau doctrinare cu ajutorul Scripturii. Adevărul nu se schimbă odată cu trecerea vremii. Predicatorii trebuie să rămână fermi lângă adevărul revelat și să mustre erorile.

„Învățătura” (pozitiv) și „mustrarea” (negativ) se ocupă de partea doctrinară, iar următoarele trăsături ale Scripturii au de-a face cu partea comportamentală.

d) Scripturile sunt suficiente pentru comportament - „îndreptare” și „instruire”

Din nou există o afirmație negativă și una pozitivă. De partea negativă, Scripturile sunt „de folos pentru… îndreptare” (16). Scopul corectării este restaurarea relației într-o poziție corectă față de Dumnezeu. Biblia poate să îl restaureze pe cineva și să îl ducă într-o stare corespunzătoare cu caracterul și conduita creștină.

Scripturile sunt puternice în vederea schimbării defectelor de caracter ale unei persoane, convingerile greșite și comportamentul necorespunzător. Ele pot aduce corecții în aceste domenii, iar cei ce se depărtează de adevăr trebuie să fie mustrați, corectați și restaurați.

De partea pozitivă, Scripturile sunt „de folos… pentru instruire în neprihănire”. Biblia este necesară și suficientă pentru pregătire/instruire în trăirea creștină virtuoasă și dreaptă. Procesul negativ de „corectare” este înlocuit cu procesul pozitiv de „instruire în neprihănire”, avându-se în vedre restaurarea unei relații corecte cu Dumnezeu și alți oameni.

Toți creștinii, și în mod specific predicatorii, trebuie să fie instruiți să trăiască vieți curate înaintea lui Dumnezeu și a lumii (cf. Tit 2:!1-12). Această instruire are loc prin disciplină și corecție (asemenea instruirii unui copil). Biblia conține adevărul pe care-l credem și direcția pentru trăirea noastră în linie cu acel adevăr. Aceasta este viața de sfințenie care vine din disponibilitatea de a fi modelați de adevărul Scripturii.

Acum trecem de la suficiența Scripturii pentru doctrină și comportamente la scopul ei.

e) Scripturile sunt suficiente pentru edificare „…astfel încât omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit (potrivit capabil) și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (17)

Scopul ultim al Bibliei este să ne facă să fim robi ai Domnului potriviți și în stare să ducem la îndeplinire slujba la care Dumnezeu ne-a chemat. Scriptura ne oferă pregătirea necesară pentru lucrare. La fel cum un atlet are nevoie de pregătire pentru a se dezvolta muscular, pentru a fi rezistent și capabil pentru un sport anume, tot așa robul lui Dumnezeu se pregătește pentru a face față lucrării. Biblia este singura sursă suficientă pentru a cunoaște direcția în care trebuie să mergem în slujire.

Cu ajutorul Bibliei „omul (sau femeia) lui Dumnezeu” ajunge destoinic pentru orice lucrare bună.” Abilitatea noastră în lucrare nu ține de talente naturale sau de inteligență, ci de chemarea lui Dumnezeu și suficiența Cuvântului. Pentru a-ți face cu bine lucrarea la care te-a chemat Dumnezeu trebuie să fii destoinic în cunoașterea și folosirea Scripturilor, să gândești biblică și să aplici Biblia la problemele vieții – mai întâi la viața ta, apoi la viețile altor oameni. Biblia ne zidește, ne ajută să creștem spiritual („ne instruiește în neprihănire). De asemenea ne ajută în activitățile spirituale („pentru orice lucrare bună”).

Biblia este sursa noastră primară pentru lucrare – nu educația, nu elocința, nu relațiile, ci familiaritatea cu Scriptura, înțelegerea ei și aplicarea Scripturii la viața de zi cu zi.

Biblia îi echipează pe oamenii lui Dumnezeu pentru a fi „destoinici pentru orice lucrare bună” – nu ai nevoie de altceva. Biblia este manualul nostru complet pentru nevoile slujirii spirituale. Ea este suficientă pentru a-l echipa pe fiecare pastor, lider de biserică și învățător pentru „orice lucrare bună”, ceea ce din punct de vedere pastoral înseamnă în esență (i) învățătură; (ii) mustrare; (iii) corectare și (iv) trăire în neprihănire.

Biblia este sursa noastră completă pentru lucrarea cu Cuvântul – „să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire… să convingă, să mustre, să îndemne” (2 Tim. 3:16…4:2). Biblia ne zidește în credința noastră și ne echipează pentru lucrare. Prin Biblie suntem „destoinici (competenți) pe deplin echipați, gata pentru orice lucrare bună”.

Prin suficiența Scripturii predicatorii sunt împuterniciți să își facă lucrarea. Suntem echipați prin Cuvânt în vederea lucrării de a-i echipa pe alții (Ef. 4:12). Dumnezeu nu ne lasă în seama propriilor noastre resurse atunci când ne cheamă la lucrare. Noi avem la dispoziție Biblia inspirată, ceea ce nu numai că ne dă înțelepciunea care duce la mântuire, ci ne oferă tot ceea ce avem nevoie pentru viață și evlavie. Ea este „în stare să ne echipeze pentru orice lucrare bună” (cf. Ef. 2:10).

Partea A II-A: Pregătire Pentru Predicare

Alcătuirea schiței de predică, Partea 3: Testarea punctelor principale

Continuăm subiectul „alcătuirii schiței de predică”, cel început în ultimele două ediții ale acestui Jurnal Pastoral. În această ediție vreau să vă arăt cum să testați punctele principale din schița de predică. Schița voastră de predică ar trebui să fie structurată în așa fel încât să arate două componente esențiale:

1. Punctele Principale Trebuie Să Fie „Distincte Din Punct De Vedere Homiletic”

Prin aceasta mă refer la faptul că punctele schiței de predică trebuie să fie o serie de gânduri separate care curg din text. Limbajul folosit în formularea punctelor trebuie să curgă natural din structura (dezvoltarea ideilor) textului. Pentru a alcătui o predică ale cărei puncte să fie distincte din punct de vedere homiletic este nevoie să puneți în cazul fiecărui pasaj trei întrebări de bază:

A) Care Este Tema Dominantă – Subiectul?

Atunci când găsești subiectul pasajului biblic vei pune în lumină gândul sau adevărul unificator, cel care ține textul laolaltă. Apoi, legând toate punctele predicii de acest subiect, predica ta va fi caracterizată de unitate. Întreabă-te: care este tema dominantă (ideea mare, teza, subiectul) acestui pasaj?

Datoria noastră este să predicăm mesajul textului, nu propriul nostru mesaj. Prin urmare, noi nu creăm subiectul predicii – textul o face, mai degrabă. Imediat ce am identificat subiectul autorului, slujba noastră este să construim un mesaj în jurul acelui subiect.

Dat fiind faptul că poți predica un singur subiect odată (asta dacă nu vrei să aduci confuzie în mintea ascultătorilor tăi), atunci când un pasaj al Scripturii pare să aibă mai mult decât un singur subiect, alege-l pe cel „dominant” care reiese din text și lasă ca acesta să-ți guverneze mesajul. Este bine să afirmi subiectul mesajului tău în introducere.

B) Care Sunt Punctele Integratoare – Punctele Principale?

Punctele principale sunt cele integratoare, cele care îți furnizează structura și mișcarea textului și, desigur, a predicii tale. Întreabă-te „Care sunt ideile integratoare” ale acestui pasaj?

Subiectul este exprimat și dezvoltat de către autor prin idei integratoare care reies din text și care împreună formează structura și mișcarea unei predici.

Așadar, întreabă: „Care este structura pasajului? Ce gânduri construiesc și pun în lumină tema generală? Ce spune autorul despre subiect? Care sunt diversele „complemente” ale subiectului? (dacă este să folosim terminologia lui Haddon Robinson)? Care este mișcarea (curgerea ideii) acestui pasaj? Cum reușește autorul să integreze gândurile laolaltă așa încât să dezvolte subiectul? Care sunt ideile individuale și cum se leagă ele împreună pentru a forma un argument, o explicație, un îndemn? Aceste întrebări te obligă să te uiți la structura și mișcarea unui pasaj biblic.

Fiecare idee este o dezvoltare a subiectului. Gândurile autorului devin cârligele de care ne agățăm predicile, semnele care dau direcție predicii, infrastructura în jurul căreia ne construim predica, punctele principale care divid predica în subpuncte (sau, capitole).

Nu forțați punctele impunând propria voastră structură asupra textului. Nu forțați textul să spună ceea ce voi vreți să spuneți. trebuie să spuneți ceea ce afirmă Cuvântul lui Dumnezeu – aceasta înseamnă predicarea expozitivă.

Punctele principale ale predicii trebuie să fie „distincte din punct de vedere homiletic” – clare și distincte unele față de altele așa încât audiența să poată urmări dezvoltarea predicii tale. Puteți să vă testați punctele principale punând următoarele întrebări:

  • Este fiecare punct biblic?

Las eu Cuvântul lui Dumnezeu să vorbească de la sine (exegeză) sau impun eu gândurile mele asupra Cuvântului (eisegeză)? Există fidelitate față de context? – istoric, literar, gramatical, teologic, sintactic (chiar și subpunctele trebuie să reiasă din text și să fie integrate alături de punctele principale). Pot ascultătorii să vadă ei înșiși acele puncte în text?

  • Este fiecare punct logic?

Sunt punctele tale secvențiale? Curg ei în linie cu textul? Este fiecare punct progresiv, în sensul că face ca ideea mesajului să înainteze? Are sens această progresie? Ajută fiecare punct ca predica să înainteze către o țintă? Urmează ele curgerea textului? Pot ascultătorii să vadă în mod intuitiv cum ai trecut de la punctul#1 la punctul #2 la punctul #3? Și pot ei vedea cum textul trece de la punctul #1 la #2 la #3? Se relaționează fiecare punct la subiect? Este fiecare punct diferit – nu se suprapunere cu celelalte puncte?

  • Este fiecare punct practic, aplicabil?

Răspunde la întrebarea: „Și ce anume? Ce are de-a face cu mine?” Se realizează tranziția de la acel „atunci” al lumii biblice către „acum” al ascultătorilor? Expunerea trebuie să fie una practică. Așadar, trebuie să fie aplicată practic și ilustrată în mod relevant. „Expunerea nu trebuie să fie niciodată separată de ilustrație și aplicație” (Stephen Olford, Anointed Expository Preaching, 76).

Sugerez să nu lăsați niciodată aplicația spre sfârșitul predicii, ci să legați fiecare punct afirmat de viața ascultătorilor. Altminteri aceștia nu vor vedea legătura între ceea ce ați explicat și cum ați aplicat ideea respectivă.

  • Este fiecare punct critic?

Este nevoie de fiecare punct? Trebuie să existe un scop, un motiv pentru fiecare punct în parte. Nu adăugați puncte și subpuncte care nu au nici un scop și care nu adaugă nimic la curgerea ideii și la dezvoltarea argumentului. Nu fiți prea zeloși în a încerca să faceți puncte, sub-puncte, sub-sub-puncte etc. Acestea vor aduce confuzie în mintea ascultătorilor și nu vor fi benefice. Dacă ai subpuncte fiindcă acestea există în text nu trebuie să le expui în această manieră ascultătorilor tăi – pur si simplu fă-le o parte din explicațiile pe care le dai.

Pentru a te asigura că fiecare punct este necesar și cu scop este nevoie să te uiți la structura ta într-un mod critic.

  • Este fiecare punct memorabil?

Aceasta nu este o cerință a predicării expozitive – este un principiu bun pentru orice tip de comunicare publică. Dacă vreți ca audiența să își poate aminti cel puțin punctele de bază din predică, acestea trebui să fie memorabile. Așadar, formulează punctele principale pentru „ascultători” nu pentru „cititori” ( pentru ureche nu pentru ochi).

Poți face ca un punct să devină memorabil în câteva moduri:

(i) Folosind diverse tehnici structurale în cadrul punctelor principale:

*Afirmații „echilibrate” – o expresie care se repetă în fiecare punct

*Afirmații paralele – similaritate de gramatică și frazare

*Aliterație – poate fi foarte eficientă ajutând la memorare sau poate fi ineficientă din pricină că este supărătoare, forțată, nenaturală.

(ii) Prin repetiție.

Schița de Predica trebuie să fie suficient de bine făcută astfel încât audiența să o poată recunoaște – să o vadă ca pe o hartă, să vadă progresia, mișcarea, ideile principale – însă nu așa încât să fie dominantă. Nu predici pentru a-i trimite pe oameni acasă cu o schiță, ci cu un mesaj din Cuvântul lui Dumnezeu, relevant pentru viețile lor.

C) Care Este Motivația De Bază – Scopul?

Motivația de bază oferă direcție și scop predicii tale. Motivația de bază ține de adevărul universal pe care textul îl transmite și față de care predicatorul îi va îndemna pe ascultători să reacționeze.

Determinarea motivației de bază oferă semnificație și scop predicii. Câteva întrebări pe care să ți le pui:

  • De ce a scris autorul aceasta? Ce intenționez să ating prin această predică?
  • Ce presupune acest adevăr? Ce îți dorești ca ascultătorii să facă?
  • Care este scopul ei, semnificația?
  • Ce aplicație vei face?
  • Care este „ideea de bază” a predicii?
  • Ce motivație stă în spatele mesajului? De ce vă predici acel mesaj, până la urmă?

Întregul proces de structurare a schiței de predică începe cu subiectul. Acesta din urmă oferă predicii unitate din pricină că din subiect curg „gândurile integratoare” (punctele principale” și ”motivația de bază” (scopul) predicii. Așadar, „formula” este: Unitate (din subiect) + mișcare (punctele principale)= scop.

2. Punctele Terbuie Să Se Lege “În Mod Armonios”

În vreme ce punctele trebuie să fie distincte din punct de vedere homiletic (să afirme ceva unic și nu să repete, pur și simplu, ceea ce afirmă alte puncte), totodată ele trebuie să fie și „legate armonios ” unele de altele. Prin această „legătură armonioasă” ne referim la faptul că trebuie să existe o „continuitate a ideii”. Această continuitate este ținta urmărită de noi în fiecare schiță de predică. La fel cum autorul are o continuitate de gândire în ceea ce scrie, tot așa, schița de predică bazată pe acel text trebuie să aibă o continuitate a ideii. Cu alte cuvinte, textul stabilește structura. Aceasta înseamnă predicare expozitivă!

(a) Ideile armonizate între ele oferă predicii unitate –o ține laolaltă. Unitatea reiese din elementul dominant în orice predică – subiectul. Atunci când fiecare punct este relaționat la subiect, întreaga structură este „închegată în mod armonios.”

(b) Ideile armonizate între ele oferă predicii progresie – adică predica se îndreaptă într-o anumită direcție. Progresia derivă din curgerea și continuitatea ideii prin intermediul căreia fiecare punct se leagă de punctul precedent (fără însă a-l duplica) și de punctul care urmează (nici pe acesta nu îl repetă), iar toate punctele împreună se relaționează la subiect. De aici rezultă că toate sunt legate între ele în mod armonios.

Astfel, dar, fiecare punct trebuie:

a) Să se relaționeze la subiectul pasajului predicii. Aceasta va da unitate și armonie.

b) Să se relaționeze la punctele din jurul său (precedente și succesoare). Aceasta va da progresie. „Fără această structură și abordare secvențială a textului va exista confuzie la amvon și în bănci. (Stephen Olford, Anointed Expository Preaching, 76).

O predică închegată în mod armonios este ca un trup bine legat. Capul este prins de gât, gâtul de bust, bustul de brațe și picioare etc. așadar, trupul are simetrie (echilibru, proporție) și continuitate (fiecare parte lucrează în armonie cu altele). Așa funcționează predicile bune.

Partea A III-A. Devoțioanl

“Comunicarea Evangheliei” (1 Cor. 2:1-5)

De: Dr. Stephen F. Olford

După ce arată că evanghelia, deși nu se bazează pe înțelepciunea omenească, este totuși instrumentul puterii lui Dumnezeu, precum și manifestarea înțelepciunii Sale, apostolul continuă și vorbește despre Comunicarea mesajului. Ca predicator, el cunoștea pericolele inerente regăsite în metodele și motivațiile oratoriei. Într-adevăr, biserica din Corint era împărțită în privința aceasta. Unii preferau abordarea lui Pavel în detrimentul stilului lui Apolo, pe când altora le plăcea mai mult abordarea mai necizelată a lui Petru, fostul pescar.

Cu aceste lucruri în minte, apostolul începe să corecteze concepțiile greșite cu privire la comunicarea evangheliei în două puncte:

I. Pasiunea Supremă A Unui Predicator

„Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită. Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit” (1 Cor. 2:1-2). Inspirându-se din propria sa experiență, Pavel ne împărtășește secretul pasiunii arzătoare a unui predicator, acesta având două aspecte. Primul este:

1) Dedicarea față de Stăpân: n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos…” (1 Cor. 2:2). Pavel folosește un anume termen aici pentru a descrie determinarea sa plină devotament. El spune: „n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos…”. Acesta este adevăratul secret al predicării. Omul acesta era atât de concentrat pe Hristos și se afla atât de mult sub controlul Său, încât nimic altceva din lumea aceasta nu mai conta pentru el, în afară de Isus Hristos.

Pavel a putut să spună: „Pentru mine a trăi este Hristos…” (Fil. 1:21). privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu ca să-L cunosc pe El…” (Fil. 3:8, 10). Fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Fil. 3:13-14). Este atât de adevărat că “… din prisosul inimii vorbește gura” (Mat. 12:34). Atunci când un om este plin de Hristos, nu poate să nu vorbească despre Domnul și Salvatorul său. Așadar, este vorba despre dedicare față de stăpân. Iar apoi mai este și:

2) Concentrarea asupra mesajului: Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit” (1 Cor. 2:2). În loc să utilizeze abordarea filosofică și măiestria oratorică, specifice oratorilor din Corint, Pavel este hotărât să Îl prezinte pe Hristos, doar prin prisma realității morții și învierii Sale. Pasiunea sa supremă a fost „Hristos și El răstignit” – „nu în gloria Sa, ci în smerenia Sa, pentru ca nebunia predicării să fie de două ori mai nebunească, iar slăbiciunea de două ori mai slabă. Întruparea a fost în sine o piatră de poticnire, iar răstignirea a fost mult mai mult de-atât” (Episcopul Lightfoot).

Unii cercetători susțin că accentul pe care îl pune Pavel în Corint pe cruce este din cauza eșecului așa-zisei abordări filosofice abordate în Atena. Însă, dacă studiem Fapte 17, vom vedea că predica lui Pavel din Atena nu a fost în esență filosofică. Predica lui a început cu revelația biblică despre creație și s-a încheiat cu învierea (Fapte 17:24, 31). Cu alte cuvinte, chiar și în Atena, mesajul lui Pavel a fost despre Hristos și despre El răstignit. El știa prea bine că numai mesajul crucii putea împlini nevoia unei lumi păgâne. Poate că pentru filosofi aceasta era o nebunie, iar pentru oamenii religioși o piatră de poticnire, însă pentru cei mântuiți era înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu.

Predicarea lui Martin Luther a trezit biserica dintr-un somn lung de o mie de ani, perioadă cunoscută ca mileniul diavolului. Și nu e greu să înțelegem de ce s-a întâmplat asta atunci când vedem cum a predicat Luther. El spunea: „Predic ca și cum Hristos a fost răstignit ieri, a înviat astăzi și se va reîntoarce mâine.” Având în minte pasiunea supremă a predicatorului, mergem mai departe la ceea ce Pavel descrie ca:

II. Puterea Spirituală A Predicatorului

“Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur. Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere” (1 Cor. 2:3-4). Apostolul știa că mesajul său era inacceptabil pentru mintea umană și de aceea nu avea încredere în capacitatea sa de a o comunica. De fapt, el chiar spune că a venit în Corint „… slab, fricos şi plin de cutremur” (v. 3). J. B. Phillips ne oferă o traducere și mai grăitoare: “Nu mă simțeam nicidecum puternic, aveam emoții și tremuram.”

Totuși, trebuie să mai spunem că această frică era mai mult față de Dumnezeu decât față de oameni. Era o frică față de sarcina încredințată lui sau ceea ce Kay numește „o dorință plină de nerăbdare de a-și îndeplini sarcina”. Așa că spune: „ învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere” (v. 4). Aceasta înseamnă că Pavel nu s-a bazat pe cunoscutele „cuvinte corintene” ale artei oratorice și ale elocvenței poetice, ci încrederea lui a fost în:

1) Puterea revelației divine: „Am venit în mijlocul vostru într-o dovadă dată de Duhul…” (1 Cor. 2:3-4). Termenul tradus aici prin „dovadă” înseamnă „cea mai precisă demonstrație”. După cum spune Dr. Leon Morris, „un argument poate fi incontestabil din punct de vedere logic și totuși să nu fie convingător”. Predicarea lui Pavel, însă, era convingătoare, datorită puterii Duhului. Aceasta este principala diferență dintre argumentația umană și revelația divină.

Dacă predicatorii evangheliei s-ar baza pe propria lor putere de convingere pentru a-i convinge pe oameni de păcat, neprihănire și judecată, ar eșua lamentabil. Numai Duhul Sfânt poate face aceasta (vezi Ioan 16:8-11). Pe lângă aceasta reiese clar din pasajul de față că Pavel și-a mai pus încrederea și în:

2) Puterea aplicației divine: „Când am venit în mijlocul vostru într-o dovadă dată de Duhul şi de putere” (1 Cor. 2:3-4). Expresia „de putere” ne duce înapoi la ceea ce spusese Pavel despre dinamica lui Dumnezeu (1 Cor. 1:18). Există ceva inerent în evanghelia Domnului nostru Isus Hristos, care are o relevanță dinamică și se aplică, prin urmare, la viața de zi cu zi. Predică evanghelia la orice ființă din orice țară și de orie vârstă și vei vedea că are aceeași autoritate și aplicabilitate ca și în vremea apostolului. De aceea Pavel exclamă: Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului (Rom. 1:16).

Dacă predicatorul crede că mesajul pe care îl proclamă poate face o minune, atunci a învățat secretul puterii spirituale. Chiar dacă tremură, el va fi sigur că Dumnezeu va demonstra puterea crucii prin vieți transformate. În încheiere, Pavel vorbește despre:

III. Unicul Scop Al Predicatorului

pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:5). Acesta era unicul scop al lui Pavel, pentru că acesta era, de fapt, scopul divin. Predicarea evangheliei nu reușește să îndeplinească ceea ce Dumnezeu a plănuit decât atunci când oamenii își pun credința în puterea lui Dumnezeu. După cum am văzut deja, puterea unui predicator nu este altceva decât cuvântul evangheliei și, mai mult, chiar Domnul nostru Isus Hristos, crucificat și înviat din morți. Problema în Corint era că membrii bisericii căutau să-și ancoreze credința în Pavel sau în Apolo sau în Chifa. De aceea, apostolul era hotărât să corecteze această ancorare greșită a credinței, care producea și divizare. Pentru scopul evangheliei, el și-a dat seama că oamenii trebuie să fie conduși către:

1) O credință sănătoasă: pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor…” (1 Cor. 2:5). Pavel ne-a arătat în versetele anterioare natura lumească, imorală și chiar drăcească a înțelepciunii omenești. Pentru ca credința să fie sănătoasă, ea trebuie să fie pusă în Salvatorul Însuși, fără a depinde de înțelepciunea omenească. Pavel își întărește argumentul mai târziu, atunci când scrie despre moartea și învierea Domnului Isus: „dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre” (1 Cor. 15:17). Dacă Hristos n-ar fi înviat din morți, atunci păcatul n-ar fi îndepărtat, evanghelia nu ar fi adevărată, corintenii ar fi crezut o minciună, apostolii ar fi martori mincinoși, iar cei dragi ai lor care adormiseră, ar fi plecați pentru totdeauna. Așadar, pentru a avea o credință fundamental sănătoasă, omul trebuie să creadă în Fiul lui Dumnezeu, care literalmente a înviat din morți în trup. Toate celelalte învățături ale credinței evanghelice sunt atât incluse, cât și deduse din această învățătură centrală și acest eveniment central al învierii lui Hristos.

Tu ai o credință sănătoasă? Faptul că Domnul Isus Hristos a înviat din morți este cel mai important lucru pentru tine?

2) O credință salvatoare: pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:5). Pavel ne-a explicat ce înseamnă puterea lui Dumnezeu într-un verset anterior. Vă amintiți că spunea: „Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:18). Pentru Pavel, credința salvatoare era aceea care producea o schimbare majoră în sufletul credincios. Aceasta presupunea să Îl cunoști pe Domnul Isus ca Salvator în adevăratul sens al cuvântului. În experiența ta, Hristos este Salvatorul viu, care locuiește în tine și te transformă? Credința aceasta, după cum o descrie Pavel, este și:

3) O credință statornică: pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:5). S-a spus pe bună dreptate că ceea ce are la bază un argument inteligent va fi întotdeauna la mila unui argument inteligent. Însă lucrurile stau altfel atunci când credința este pusă în Fiul lui Dumnezeu, care nu se schimbă. De aceea Pavel folosește de două ori termenul „stați”, care transmite ideea de statornicie. În scrisoarea aceasta, el îi îndeamnă de două ori pe credincioși să fie „tari în credință”. Prima dată apare îndemnul acesta după o descriere glorioasă a adevărurilor neschimbabile despre moartea și învierea Domnului Isus Hristos în capitolul 15. După ce L-a declarat pe Salvatorul ca fiind Cel triumfător, Pavel spune: fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică (1 Cor. 15:58). Cea de-a doua referință coincide cu încheierea apostolului, unde apostolul îndeamnă: Vegheaţi, fiţi tari în credinţă, fiţi oameni, întăriţi-vă” (1 Cor. 16:13).

Concluzie: Așadar, am văzut ce vrea să spună Pavel prin comunicarea evangheliei. El arată foarte clar aici că această revelație cerească unică este ceva ce nu poate fi comunicat sau înțeles fără pasiunea, puterea și scopul pe care le primim de la Dumnezeu. Oricine pretinde că este predicator trebuie să poată spune că are o singură dorință, și anume să Îl știe pe Hristos și pe El răstignit. Predicatorul trebuie să aibă o singură putere, și anume dovada dată de Duhul şi de putere. Predicatorul evangheliei trebuie să un singur gând, și anume ca ascultătorii săi să nu se bazeze pe înțelepciunea omenească, ci pe puterea lui Dumnezeu. Ca și Pavel, predicatorul trebuie să recunoască faptul că biserica lui Isus Hristos nu poate trece cu bine prin furtunile vieții decât dacă este zidită pe stânca revelației divine și nu pe nisipurile filosofiei umane. Haideți să mergem în toată lumea cu pasiunea, puterea și scopul predicatorului, până când orice om va auzi mesajul despre Hristos și despre El răstignit. O astfel de însărcinare nu va lăsa loc divizării în bisericile noastre și Dumnezeu îi va adăuga la numărul nostru pe cei care vor fi mântuiți!

Part A IV. Schițe De Predică

Pentru a asculta versiunea audio a acestor predici în limba Engleză accesați următoarele link-uri: Link 1 - In. 11:25; Link 2 - In. 11:26-27

Titlu: Isus este Învierea și Viața (In. 11:25-27)

Punctul #1: Isus face apel la puterea care I-a fost dată (25a)

1. Isus face apel la puterea învierii

2. Isus face apel la puterea vieții

Punctul#2: Isus promite viața care este în El (25b-26)

1. El promite viața învierii (25b)

2. El promite viața veșnică (26)

(1) Condiționată de credință – “celor ce cred”

(2) Condiționată de credința personală – “crezi tu aceasta?”

Punctul #3: Isus onorează credința care se încrede în El (27)

1. El onorează credința care răspunde la Cuvântul Său – “Da”

2. El onorează credința care se supune autorității Lui ­- “Doamne”

3. El onorează credința care mărturisește cine este El – “Mesia”

- El este Mesia cel promis, Fiul lui Dumnezeu

- El este Cel ce va veni în lume

Related Topics: Pastors